Credință, nădejde și dragoste – p. Pimen Vlad, Pro Vita

Vizionați prima parte a conferinței pe care părintele Pimen Vlad a susținut-o la Iași la invitația organizației „Pro Vita” Iași, organizație care aparține de Mitropolia Moldovei și Bucovinei.

La conferință părintele Pimen a ținut un cuvânt de folos despre cele mai mari trei virtuți care sunt credința, nădejdea și dragostea – virtuți care le cuprind pe toate celelalte.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul, un scurt și frumos fotoreportaj realizat de părintele Silviu Cluci și transcriptul)

Powered by RedCircle

“O seară duhovnicească”

Lucian Apopei: Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre. Amin! Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește, preacuvioase părinte consilier, binecuvântați!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri și ale Sfinte Cuvioase Parascheva de la Iași, Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin!

Lucian Apopei: Bine v-am găsit, oameni buni, la o nouă ediție a emisiunii dvs. de suflet, despre care cred că și dumneavoastră vă e familiară. Eu, de obicei la o emisiune, mă uit în spatele, mă rog, în fața unei camere și sper că în spatele ei, sau intuiesc, că sunteți și dumneavoastră. Acuma mă bucur să vă și văd, mai ales că am aceleași emoții ca și dumneavoastră avându-l aici, împreună, pe Părintele Pimen Vlad. Nădăjduiesc că ați încăput cu toții, dacă nu, știți cum avem noi vorba aia românească “Măcar un colțișor să găsim și noi acolo”. Cred că am găsit fiecare un colțișor și vă încredințez oricum că fiecare dintre dumneavoastră încăpeți în inima Părintelui Pimen, care, vă asigur, că e copleșit de dragostea pe care i-ați arătat-o venind aici în număr foarte mare.

Țin să spun că această întâlnire deosebită, această întâlnire minunată, are loc cu binecuvântarea bunului nostru Părinte Mitropolit, al cărui cuvânt va fi adresat foarte scurt aici de Părintele Stareț Nicodim Petre de la Mănăstirea Bucium, căruia o să-i dau microfonul pentru un minut. Părinte drag, vă rog!

Părintele Stareț Nicodim Petre: Părinte Pimen, bine ați venit la Iași, bine ați venit și dumneavoastră fiecare, tuturor bun venit celor din Iași. Am văzut acum o mulțime de chipuri frumoase, cunoscute și mi-am dat seama că noi, ieșenii, suntem o familie mare și frumoasă, că avem aceleași valori creștine. Ne întâlnim și la biserică, ne întâlnim și la hramul Cuvioasei Parascheva și la evenimente de genul acesta prilejuite din când în când de invitați cu suflet bun. În seara aceasta, unul dintre ei ne va aduce aminte că viața aceasta are un sens și că din când în când e nevoie să facem pauze, să ne aducem aminte de Dumnezeu și de sufletul nostru.

Spunem bun venit și celor care sunt din alte părți, am auzit că au venit și de peste munți, din Ardeal, credincioși care au dorit să-l vadă pe părintele Pimen Vlad și tuturor celor din străinătate. Toți sunt bine veniți la Iași, în capitala Moldovei, pentru a sta împreună câteva clipe, câteva ceasuri într-un gând de meditație. Mulțumim și Pro Vita Iași pentru inițiativă. Pro Vita a prilejuit acest moment. Mulțumim mult!

Lucian Apopei: Mulțumesc, Părinte Nicodim! Mă simt și eu dator să mulțumesc celor de la Pro Vita, o echipă inimoasă cu foarte, foarte multe activități frumoase. Cu siguranță ați auzit cu toții de “Festivalul Familiei”, de “Dar pentru Copii”, proiectul prin care le sunt construite case familiilor cu mulți copii, de bursele pentru elevi și studenți. Mă uit în sală și știu că mulți dintre dumneavoastră ați și contribuit la acest proiect. Sper să nu vă supărați, Părinte Pimen, dar dezvălui că și dumneavoastră și viețuitorii de la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului ați contribuit cu un sfat, dar și material, la acest proiect. Vorbim bineînțeles, de Centrul Maternal Sfânta Emilia. Acesta este de fapt ultimul proiect sau ultimul cel mai recent proiect al celor de la Pro Vita.

E un gând extraordinar, acela de a găzdui mai multe mame cu copii într-un centru, mame care din cauza vitregiilor vieții nu au posibilitatea de a-și crește copilul așa cum fiecare copil ar merita și nici liniștea pe care fiecare mamă și fiecare familie o merită. Pro Vita a venit cu această idee, astfel că aceste mame să fie găzduite și încurajate să se gospodărească așa cum fiecare familie ar trebui să o facă. Centrul este în construcție. Eu însumi am ajuns în Sfântul Munte Athos tot cu sprijinul departamentului Pro Vita și mă uit aici la inimosul părinte Radu Brânză. El nu e genul de om care vrea neapărat să vorbească, să iasă în față, e genul care stă în spate și gândește, proiectează lucrurile. Îndrăznesc să-i dau cuvântul un minut Părintelui Radu.

Părintele Radu Brânză: Vă mulțumesc! De ce departamentul Pro Vita, care este dedicat mamei, familiei, copilului ar avea invitat pe un părinte monah de la Sfântul Munte? Ce legătură poate fi între departamentul nostru și Sfântul Munte? Două motive ne-au făcut să încercăm această seară de suflet, că asta dorim, să fie o seară de tihnă, de suflet în care toată lumea să se bucure și să-și liniștească sufletul. Primul motiv, frumoasa prietenie care s-a construit prin voia bunului Dumnezeu și a Măicuței Domnului, între departamentul nostru și schitul Lacu, obștea de la Chilia Intrarea Maicii Domnului în Biserică. S-a întâmplat acum câțiva ani, când dragele mele colege mi-au spus – noi începând de atunci proiectul cu bursele vocaționale pentru copiii inimoși și studioși din familiile numeroase – ne-au spus că au primit bani de la niște părinți din Sfântul Munte. Am făcut ochii mari de bucurie, dar și de surpriză.

Au urmat mai multe etape despre care a amintit și domnul Lucian. Obștea de la Chilia Părintelui Pimen reprezintă pentru noi niște oameni de suflet și de bază atunci când vrem să construim ceva. Al doilea motiv pentru care ne-am dorit această seară este că atunci când sufletul omului stă în bucurie și se liniștește, fuge păcatul. Pentru că multe lucruri cu care noi ne întâlnim în activitatea Pro Vita se întâmplă din cauză că noi alunecăm, pierdem direcția drumului, pentru că nu știm să o ținem. Poate că nu suntem ajutați sau nu suntem învățați, iar astfel de momente sunt momente în care ne putem reveni dacă am alunecat sau putem să ne păzim să nu alunecăm. De aceea cred că o seară duhovnicească cu un părinte drag nouă tuturor, de la Sfântul Munte, cred că va fi o excepțională lucrare Pro Vita. Vă mulțumim, Părinte, că ați venit!

Lucian Apopei: Mulțumesc, părinte Radu! Așadar, ne-am adunat aici ca să îl vedem, să-l auzim pe Părintele Pimen. E într-adevăr, un moment rar! Și eu și părintele fiind înconjurați de dumneavoastră și copleșiți de atâta dragoste, am simțit nevoia să ne retragem un pic. Și am aflat ceea ce intuiam, că e primul astfel de moment la care Părintele Pimen Vlad participă. Părinte, o să îndrăznesc să spun un lucru, bazându-mă pe ceea ce am văzut eu în cele două călătorii, pelerinaje făcute la Muntele Athos. L-ați ascultat și aici, pe ecrane, și în emisiunile pe care le-am realizat, îl veți asculta și în seara asta. Să știți că părintele Pimen Vlad e un om tăcut, nu e un vorbăreț. Eu l-am cunoscut ca fiind un om retras și foarte bine că e, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Tind să cred că acest lucru se datorează faptului că părintele Pimen Vlad își lasă sufletul să vorbească mai mult. Trăim într-o lume în care într-adevăr toți vorbim, chiar mă uitam pe imaginile de dinainte de conferință și am avut așa, un șoc. Mă uitam la imagini cu mine. Deci trăim în secolul în care noi ne uităm la imagini cu noi, la niște ecrane cu noi, cu noi înșine. Nu încurajez deloc statul la ecrane, dar iată că în felul acesta reușim cumva să descoperim astfel de oameni și slavă Domnului că, fie și pentru prima dată, avem ocazia să-l avem printre noi pe părintele Pimen Vlad.

Pregătirea conferinței de la Iași

Părintele Pimen Vlad: Doamne ajută! Bine v-am regăsit, așa ar trebui spus sau după cum v-am obișnuit și în majoritatea filmărilor: Dragii mei, iată că ne revedem iarăși! După cum a spus și colegul de alături, e pentru prima dată când particip la așa ceva. Întotdeauna am evitat, am fost invitat peste tot, nici acum să nu vă gândiți că mi-a zis și am acceptat. De vreo trei luni de zile:

– Hai, părinte!

– Nu vin!

– Hai, zi da! Organizăm la anul sau când vrei, numai zi da, să iau binecuvântare de la Mitropolit!

– Hai, dacă o fi peste un an, doi, zic da…

Și dacă am apucat să zic da, gata, a fost prea târziu să mai renunț. Dar, cum știm dintotdeauna, Maica Domnului le rânduiește cum știe că-i de folos. Noi, ca oameni, întotdeauna mai stăm pe gânduri, dar Dumnezeu lucrează. Am un pic de timp de când sunt în țară și așa s-au rânduit toate. Eu voiam să mă întorc în Athos și să revin acum, dar având ceva probleme de sănătate, am mai rămas pe undeva, că am și eu probleme cu coloana. Am rămas vreo trei zile, nu mă puteam ridica de pe scaun, și atunci mi-am pus întrebarea de ce m-o blocat Maica Domnului, adică de ce a îngăduit lucrul ăsta. Și am găsit motive, că eram undeva la Timișoara, a fost ITO acolo, după cum știți, Întâlnirea Tinerilor Ortodocși și alte lucruri acolo destul de frumoase, putem spune, cu tinerii și nu numai.

Despre credință, nădejde și dragoste

Și atunci mi-am dat seama că nu degeaba m-o ținut Maica Domnului acolo. Și atunci așa o rânduit, să ajungă timpul să vin și aici. Ați văzut titlul care s-a pus, “O seară duhovnicească”? Mă întreba părintele despre ce o să discutăm, ca să alegem un titlu. I-am răspuns că eu nu-s omul care să poată stabili despre ce discută, că nu pot așa ceva. I-am zis: “Ca să putem discuta liber, o să punem titlul: Despre credință, nădejde și dragoste”. Știm cu toții că virtuțile astea trei cuprind toată Evanghelia și asta înseamnă că putem vorbi despre orice, pentru că se încadrează în cele trei virtuți.

Acuma, dacă tot am ajuns la astea, pentru că am Noul Testament aici – e scrisul mic și eu am îmbătrânit și atunci am făcut o fotografie cu telefonul ca să-mi fie mai ușor să citesc – vreau să citim capitolul care vorbește despre așa ceva. Epistola întâi către Corintieni a Sfântului Apostol Pavel,1.13, spune așa:

”De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre prorocii – se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși. Pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.

Credința

Am vrut să citesc din Sfânta Scriptură, dacă tot vorbim despre ele, ca mărturie Sfintei Scripturi. Vedeți: ”...Și acum rămân acestea trei, credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare decât toate este dragostea.” De asta se spune, că dragostea nu cade niciodată. Vedem credința: mulți oameni spun că sunt atei, că nu cred, dar nu este om care să nu creadă. Dacă ajungi într-o situație fără scăpare – să zicem că e undeva la un cutremur și ajunge sub pământ, la zece metri și e conștient că nu mai are nicio scăpare. Cât de ateu o fi el, în momentul în care vede că i se apropie clipa cea de pe urmă și nu are nicio șansă omenească să fie salvat, omul ăla o să înceapă să gândească ”Oare chiar nu poate nimeni să mă salveze? Ceva mai presus de oameni?” și atunci începe să gândească ”Oare există ceva?”.

Și atunci începe: ”Doamne, dacă exiști, gândește-Te și la mine că sunt aici! Ajută-mă, scoate-mă de aici că nu mai am nicio șansă!”. Deci, cel care era cel mai mare ateu începe atunci să i se răscolească conștiința și să se gândească că este cineva! Chiar dacă la început cu îndoială, își dă seama că fără așa ceva nu poate să trăiască. Deci noi fără credință nu putem trăi. Avem nevoie de credință! Vedem chiar la Mântuitorul:

– Crezi tu că pot să fac eu asta?

– Cred, Doamne!

– Să fie după credința ta!

Deci avem nevoie de credință în viața noastră.

Nădejdea

După aceea nădejdea, fără nădejde… la fel. Vine un cancer, ceva, te duci la doctor și spune ”Ne pare rău, nu mai avem ce face.”, dar atunci intervine nădejdea în Dumnezeu, nu mai pot doctorii, dar Dumnezeu poate și merge mereu cu nădejde. Se duce, se spovedește omul, se împărtășește, se duce la Sfântul Maslu, se roagă, aleargă pe la toți sfinții și nădăjduiește că Dumnezeu poate să-l facă bine, cu toate că oficial are scris pe toate hârtiile de la doctori că s-a terminat, dar el totuși nădăjduiește. Deci nădejdea nu-l lasă pe om să moară, indiferent de situație, nu-l lasă pe om să se piardă în orice greutate a vieții. Deci ea permanent îi mai dă speranța aceea, că o să intervină ceva bun în viața lui, că o să rezolve problemele pe care le are.

Dragostea

Iar dragostea, de ce se spune că nu cade niciodată? Se zice că e singura virtute care merge cu noi în veșnicie, pentru că ea vine de la Dumnezeu. Se spune că Dumnezeu este dragoste și dragostea nu cade niciodată. Dar noi de multe ori confundăm dragostea cu egoismul. Cerem celuilalt ”Te iubesc și pentru că te iubesc trebuie să-mi faci cutare, trebuie să-mi faci cutare!”. De fapt, noi punem condiții. Noi avem egoism, dar o numim dragoste și punem condiții celuilalt. Păi dacă te iubesc, tu de ce nu-mi faci cutare sau cutare?

Dar dragostea, după cum am auzit și acolo, în afară că nu cade niciodată, nu caută ale sale. Deci, dragostea nu cere nimic pentru ea însăși. Omul acela care spune că iubește, el nu cere nimic pentru el, nu-l interesează persoana lui, îl interesează persoana de lângă el, să-i ofere tot ce se poate ca să-i fie bine acelei persoane.

Să nu confundați niciodată egoismul cu dragostea

Asta înseamnă dragostea, de asta-i numit și Hristos dragoste! S-o jertfit pe cruce pentru noi. Deci să nu confundați niciodată egoismul cu dragostea. Dragostea e mai presus de toate! De asta, când spuneți că iubiți, să nu cereți, doar să oferiți. Dacă nu, nu spuneți că iubiți, că-i fals! ”Vai, ce te iubesc!” și imediat după două minute ți-a zis ceva și dai cu ce apuci!… Și unde-i dragoste aia de care am vorbit mai devreme? Permanent ne împiedicăm de egoism. Se zice că cel mai mare dușman al nostru este egoismul. Noi spunem că ăla mi-e dușman, că mi-o făcut, vecinul nu știu ce mi-o făcut și el… Nu! Dușmanul cel mai mare e egoismul care ne luptă toată viața și nu numai că ne luptă, dar ne chinuiește și nu ne lasă să ne bucurăm de ce e frumos în jurul nostru, de ce-i bun, de persoanele dragi.

“Dumnezeu, celor smeriți ne dă har, celor mândri le stă împotrivă”.

Egoismul ne stă în cale permanent. Și pe lângă faptul că nu ne lasă să ne bucurăm de persoanele dragi, nu ne lasă să ne apropiem de Dumnezeu pentru că spune că “Dumnezeu, celor smeriți ne dă har, celor mândri le stă împotrivă”. Și asta ce înseamnă? În momentul în care intervine egoismul nostru, că asta e o ramură a mândriei, practic intervine între noi și Dumnezeu. Și atunci rugăciunea noastră, cum se spune, nu mai ajunge la Dumnezeu, nu mai e ascultată de Dumnezeu pentru că-i cu egoism. Iar când spune că celor smeriți le dă har, când ne smerim lăsăm egoismul de-o parte și în rugăciunea noastră față de Dumnezeu în legătură cu celelalte persoane, Dumnezeu ne dă har.

Scopul vieții noastre e dobândirea Duhului Sfânt

Undeva, la Sfânta Scriptură, se spune așa: “Roada duhului (că noi căutăm roada, cum se zice, la un om ca la un copac, o crescut, poate să fie plin de frunze, dacă nu are roade un an doi… zece, l-ai tăiat) este dragostea, bucuria, bunătatea, îndelunga răbdare”… și toate celelalte. Deci roada duhului, scopul vieții noastre e dobândirea Duhului Sfânt, care ne luminează și ne povățuiește ce să facem în viață. Iar roadele duhului sunt cele pe care le-am spus. Dacă vedem că noi prin viața pe care o ducem nu avem niciunul din roadele astea, înseamnă că greșim undeva. Spun mulți: “Părinte, dar mă spovedesc, mă duc la biserică, mă rog, fac tot ce pot și uite că n-am bucurie deloc, am uscăciune, tristețe, deznădejde”. Înseamnă că nu face cum trebuie lucrurile astea, că toate astea vin înapoi cu o răsplată, cu o bucurie interioară.

Orice lucru făcut din dragoste are valoare

Când faci bine, dacă faci din toată inima, faci din drag, nu se poate să nu simți bucurie înapoi. Du-te la un amărât sărac, bolnav și du-i ceva din toată inima, să vezi câtă bucurie primești înapoi. Dar dacă nu primești bucurie, înseamnă că ori n-ai dat din toată inima, ori îl vezi pe ăla mai amărât, poate mai nespălat, îi arunci dacă se poate așa, peste gard. Nu! Trebuie să fie din dragoste. Orice lucru făcut din dragoste are valoare. Poate să fie cât de mic lucrul acela, dar are valoare dacă-i dat din toată inima.

O să revin cu o istorioară pe care am mai spus-o eu prin filmări. Era un pustnic ce stătea retras și împletea și el niște lucrușoare, o coșniță sau altceva ce avea el. Și cobora odată la câteva luni în cetate să le vândă și să-și cumpere și el posmagi și ce mai avea nevoie. Și o văzut unul fără picioare într-o margine de drum la intrarea în piață. Fiecare îi arunca mai de la distanță, omul fiind fără picioare, normal că nu se putea spăla și din cauza asta mirosea și fiecare îi arunca câte ceva fără să se apropie.

Bătrânul s-o uitat și i-o fost foarte milă de el și a zis ”Eu ce să-i dau? De coșuri n-are nevoie ăsta fără picioare”. S-o uitat un pic în dreapta, în stânga și după ce au mai plecat oamenii, s-o dus și l-o îmbrățișat, dar așa, cu toată inima. Și i-o spus “Iartă-mă, frate, că altceva nu am ce să-ți dau!”. Și o început să plângă cel fără picioare și o spus “Așa ceva nu mi-a mai dat nimeni până acum!”.

“Ce pleacă de la inimă, la inimă se duce”

Deci dragoste aceea, îmbrățișarea aia cu dragoste, o făcut mai mult decât tot ce i-au dat ceilalți. Ei, de cele mai multe ori, cei din jurul nostru de asta au nevoie. Când sunt în suferință sau ceva, nu au nevoie de cuvinte, ci de o îmbrățișare caldă din toată inima. Este o vorbă: “Ce pleacă de la inimă, la inimă se duce”. Dacă i-ai dat la celălalt o îmbrățișare caldă, să știți că ajunge exact unde trebuie și poate, cel puțin pe moment, îl liniștești, îl vindecă pe celălalt de suferința lui. De asta, tot ce faceți, să faceți din dragoste, pentru că altfel trăim degeaba pe pământ. Și să știți că viața e scurtă. Poate nouă ni se pare că avem ani de trăit, dar vedem în fiecare zi în jurul nostru că pleacă oameni, pleacă și iar pleacă…

Nimeni nu știe momentul când pleacă. Să fim pregătiți!

Iar noi ne îngrijim prea mult de cele din jurul nostru și uităm esențialul, că într-o zi o să fim chemați și noi. Mâine, poimâine, nu știm! Și atunci o să zicem Doamne, dar știi, n-am avut timp. Și o să zică Dumnezeu “Dar ți-am dat 20, 30, 50, 70 de ani, 80… cum n-ai avut timp, ce-ai mai așteptat?”. Pentru că nimeni dintre noi nu știe momentul când pleacă. Și atunci e bine să ne gândim că e ultima zi, dar nu cu deznădejde. Să ne gândim că noaptea care vine trebuie să ne întâlnim cu Dumnezeu. Ce răspuns îi dam noi lui Dumnezeu? Suntem cât de cât pregătiți? Poate nu cu toate, dar măcar în familie încercați înainte de culcare să-i îmbrățișați pe toți, să le spuneți că-i iubiți, să vă cereți iertare pentru că i-ați supărat și să vă duceți liniștiți la somn.

Să vedeți cât de liniștit o să dormiți. Și dacă îngăduie Dumnezeu să plece vreunul dintre voi, aveți conștiința că i-ați îmbrățișat înainte, că nu a fost în ceartă sau ceva. Că de multe ori, de la fleacuri, de la lucruri mărunte, unul doarme într-o parte, unul într-o parte, fără să-și vorbească. Nu are rost să pierdem totul pentru câteva clipe de egoism, pentru un pic de mândrie prostească, care nu-și are rost în viața noastră. Da, asta să încercăm, să fim mai buni și cu mai multă dragoste și pentru orice fleac să nu ajungem să ne urâm unii pe alții, să nu ne mai bucurăm.

Dumnezeu a făcut toate frumusețile astea și ni le-a dat să ne bucurăm de ele

Dumnezeu a vrut ca noi să ne bucurăm de tot ce-o creat în jurul nostru. Vedem atâtea flori, atâția copaci, atâtea păsări, atâtea frumuseți, în fiecare țară găsesc ceva nou. Pe toate astea le-a făcut pentru om. Dacă ar fi crezut Dumnezeu că omul nu trebuie să se bucure, dacă ar fi crezut că trebuie să stea acolo cu capul plecat, să plângă toată ziua, atunci nu mai făcea toate astea. Când a făcut Dumnezeu lumea, după ce a separat pământul de apă, l-ar fi pus pe om pe pământul ăla netocmit și gol cum era și i-ar fi zis “Omule, uite aici să stai și să plângi toată ziua până te voi chema dincolo!”. Dar nu, Dumnezeu a făcut toate frumusețile astea și ni le-a dat să ne bucurăm de ele.

Dar să nu uităm că Dumnezeu le-o făcut și ni le-o dat, ca prin ele să-L vedem pe Dumnezeu și să-L slăvim pe Dumnezeu, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-o dat. Că fiind Dumnezeu, poate într-o zi să ni le ia dacă îngăduie ceva, știu eu, o explozie solară sau ceva, să ardă toată verdeața asta din lume… să vedem atunci… Și să ne îngăduie pe noi să trăim în toată uscăciunea aceea, să nu avem apă, să nu avem toate astea pe care ni le-o dat Dumnezeu în dar. Mulți se plâng “Dar ce mi-a dat Dumnezeu?”. Ce ți-o dat Dumnezeu? În primul rând a îngăduit să fii aici, că puteai să nu fii. Sau puteai să fii ucis chiar de mama ta în pântece sau altceva. După aceea, tot ce e în jurul nostru, aerul ăsta, pe care le avem gratis de la Dumnezeu, oxigenul pe care-l respirăm noi, așa din belșug, și nu apreciem.

Uitați-vă la cer cât îi de frumos noaptea când îi plin de stele

Tăiem copacii, pădurile, sursa de oxigen a noastră. Nici măcar animalele nu-și distrug sursa lor, cum se zice, de supraviețuire și noi facem lucrul ăsta în loc să ne bucurăm mai mult de asta, să le protejăm, să mulțumim lui Dumnezeu în fiecare zi și pentru aer și pentru toate celelalte frumuseți. Uitați-vă la cer cât îi de frumos noaptea, când îi plin de stele. Îmi spunea cineva că se căsătorise o româncă cu un chinez și o venit chinezul în România și dispărea la 12 noaptea din pat. După câteva ore se ducea să-l caute și îl găsea în grădină, în iarbă, privind cerul, întins cu fața în sus.

– Ce faci aici?

– Cum ce fac? Tu poți să dormi când e atâta frumusețe? Gândește-te că eu în China n-am văzut niciodată nici luna, nici stelele, de la atâta poluare. Acuma când văd atâta frumusețe, nu pot să dorm noaptea!

El stătea câte 3 – 4 ore afară noaptea și admira cerul. Noi avem toate frumusețile astea și nu știm să le apreciem și să ne bucurăm de ele. Poate câteodată trec luni de zile și nu te mai uiți o dată în sus să vezi stelele, să vezi luna, să te bucuri de ele. Adică te copleșesc grijile astea atât de mult încât nu mai reușești să ridici capul, să te bucuri de toate frumusețile pe care ni le-o dăruit Dumnezeu gratis și de toate celelalte din jurul nostru. Am ajuns să fim într-o viteză, să nu mai încetinim câte un pic și să ne bucurăm unul de altul.

Îndepărtați-vă de tehnologie măcar un ceas în fiecare seară.

Fiind acuma toată tehnologia asta, se întâlnesc și toți stau pe telefoane, nu se mai bucură. Mai lăsați-le deoparte! Când vă întâlniți unii cu alții, priviți-vă în ochi, discutați unul cu altul, ajutați-vă, îmbrățișași-vă, bucurați-vă, ascultați-vă păsurile unul la altul! Nu vă dați seama cât de mult contează. Da, încercați să dați un pic deoparte toate asta. Acasă, la fel, încercați să vă faceți un obicei ca seara să vă întâlniți cu toții și să discutați, dar închideți tot ce ține de tehnologie, că altfel n-o să vă permită lucrul ăsta. Măcar un ceas în fiecare seară, dați toate deoparte într-o cameră unde nu există din astea, într-un salon și stați și discutați unii cu alții, jucați-vă ceva împreună!

La copii este foarte indicat să știe să joace șah, să poată juca unul cu altul, că ajută foarte mult la dezvoltarea creierului, la concentrare, că altfel dacă îi scăpați în partea asta a tehnologiei, nu mai au chef de nimic, nici de învățat, nici de a se bucura, de a se juca, pentru că ajung la dependență și atunci îi foarte greu. Deci, încercați lucrul ăsta în fiecare zi! Să fie un pic de timp când lăsați totul deoparte și să fiți împreună, să discutați, să vă bucurați. Dacă aveți copii mai mulți, scoateți-i afară, jucați-vă cu ei, alergați, jocuri diferite, chiar și-un fotbal, dacă-s mai mulți, orice, numai să fie scoși din cadrul ăsta. Și în plus, un pic seara dacă se poate, să citească unul o rugăciune cu voce tare și ceilalți să asculte.

Metania mare e cel mai bun sport

Noi mai aveam un obicei când eram copii acasă, citea unu cu voce tare și ceilalți făceau metanii. Era și sport, nu erau nevoiți să ducă la sală. Faci 50 de metanii, să vezi cum se formează și trupul frumos, scade burta, totul se aranjează. Unul citește cu voce tare Paraclisul Maicii Domului sau o rugăciune de seară și ceilalți fac metanii și e doi în unu, te-ai și rugat și ai făcut și sport. Deci, se pot face lucruri frumoase! Dar dacă vreți să băgați o grămadă de bani la sală, mergeți acolo să trageți la niște ațe din alea, să faceți siluetă. Chiar doctorii spun că metania mare e cel mai bun sport. Fă o sută de metanii mari una după alta, să vezi ce bine e. Transpiri și elimini și toxinele! Deci, sunt o grămadă de metode frumoase.

Putem foarte mult cu ajutorul lui Dumnezeu, numai să vrem

Spui “Vai, dar nu pot, mă doare, dar nu știu ce…” și a doua a zi îl vezi la sală că trage de toate fiarele pe acolo și nu-l mai doare nimic. Sau mai este și partea cealaltă. Dacă-i spui “Măi, ține un pic de post!” zice “Dar nu pot, părinte, că mă doare stomacul!”. Dar dacă îi spui a doua zi că ”Parcă văd că te-ai îngrășat!”, să vezi cum se duce acasă și mănâncă la apusul soarelui, nu pentru post, ci pentru că i s-a părut că s-a îngrășat. Deci, putem foarte multe lucruri, de asta era o vorbă: “Să nu-ți dea Dumnezeu după cât poți duce”. Nouă ni se pare că nu mai putem: “Vai, dar nu pot!”. Putem foarte mult cu ajutorul lui Dumnezeu, numai să vrem. Că dacă nu vrem, atunci nimic nu putem.

Dar dacă facem o cruce și spunem ”Doamne ajută! Maica Domnului, ajută-mă!”, să vedeți câte lucruri frumoase putem să facem în viața noastră! De asta întotdeauna cu nădejde în Dumnezeu, în Maica Domnului și cu ajutorul Sfinților, putem face orice e bun și de folos în viața asta!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!