Întrebări și răspunsuri cu p. Pimen Vlad: părinți, copii, adicții, România

Ascultați-l pe părintele Pimen Vlad care ne răspunde la o serie de întrebări legate de relația dintre părinți și copii, legate de problema adicțiilor precum și despre avantajele României comparativ cu diaspora.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cum ajutăm bolnavii grav fără să ne încărcăm cu suferința lor?

Lucian Apopei: Părinte, că tot vorbiți de probleme, uitați aici o problemă: ”Lucrez la terapie intensivă cu diagnostice de cancer” – mă rog, și explică aici, spune și despre rugăciunea care se citește celor care trec la Domnul și întreabă persoana care a pus această întrebare: “Cum putem să ne detașăm noi, cei care stăm mereu cu acești pacienți, oameni încercați, atunci când ei trec dincolo?”.

Părintele Pimen: Să te detașezi total… nu poți. Dacă vrei cu adevărat să-i ajuți, te implici un pic, nu poți fi ca un robot, adică nu poți fi fals, mai ales la unul care-i pe cale să plece dincolo, vrei, nu vrei, te implici un pic. Într-adevăr, nu-i ușor, dar să știți că lucrul ăsta măsoară mult în fața lui Dumnezeu, când tu i-ai fost alături celui ce pleacă dincolo. Și poate tu știi că mai are câteva zile și poate nu-i spui lucrul ăsta, îl încurajezi, dar în același timp e bine să-l și pregătești, pentru că nu sunt toți întotdeauna cu Dumnezeu.

Am mai întâlnit cazuri în care rudele persoanelor aflate în starea asta, când era vorba să le aducă un preot să le spovedească, ziceau “Vai de mine, dar să-l sperii, să creadă că moare?”. Dar de unde s-a ajuns la concepția asta că dacă-i aduce preotul, moare omul?! Dar nu spune chiar la Sfânta Scriptură? Dacă este cineva bolnav între voi, chemați preoții bisericii și aceștia se vor ruga pentru el, îl vor unge cu untdelemn sfințit și dacă va fi făcut păcate de moarte, se vor ierta lui, iar dacă va fi bolnav, se va vindeca?!

Faceți tot posibilul ca bolnavii grav să se spovedească!

Deci, vedem că de fapt preotul vine ca să te ajute, să te vindece și sufletește și trupește prin rugăciunile pe care le face și prin harul lui Dumnezeu. La momente de-astea, dacă nu are rude, discutați cu el și încercați să-l ajutați să accepte, chiar cei care nu vor un preot, totuși să se spovedească, să nu plece așa, pentru că sunt multe cazuri. Mai discutam cu persoane care lucrau tot așa în cadrul medical și câtă bucurie aveau: “Părinte, m-am luptat cu unul două săptămâni, fusese nu știu ce mare în funcții și nu voia să se spovedească și zi de zi am stat cu el, cu răbdare, până o reușit să se spovedească și o murit spovedit”. 

Nu vă dați seama câtă plată aveți când reușiți să ajutați un suflet ca acesta să se spovedească, să plece împăcat cu Dumnezeu! Mai departe face ce vrea Dumnezeu cu el, dar încercați că aveți șansa asta, lucrând cu oamenii ăștia, să-i ajutați. Acum, în limita asta… cât puteți, că aveți și familia acasă, nici să ajungeți după aia să vă distrugeți familia din cauză că te atașezi de bolnavi. Te rogi la Dumnezeu să-ți dea puterea să-i ajuți, dar să nu ajungi în starea aia de să nu mai poți în momentul când o plecat unul din ei de aici. Deci trebuie discernământ aici!

Statul să discearnă! De multe ori legea nu trebuie aplicată în mod extrem!

Lucian Apopei: Părinte, este extraordinar cum duhovnicia poate să rezolve sau măcar să solicite rezolvarea unor probleme deosebite! Am vorbit de cineva din sistemul medical, iată că ne scrie și un polițist. A da sau a nu da amendă celui sărac, dar care a greșit, a călcat legea?

Părintele Pimen: Vedem că au trecut anii ăștia de pandemie și îmi spunea un polițist care a venit în Athos: “Părinte, în anii ăștia eram scoși pe străzi să aducem și noi venit statului. N-am dat o amendă niciodată și spunea șeful «Măi, dar tu?». Pe toți i-am găsit în regulă!”. Pentru că știa că erau niște lucruri care nu-și aveau rostul. C-o ieșit o bătrână și a întârziat juma de oră după termenul ăla, venea câte unu: “Am dat maxim: 5.000!”, duceau la extrem lucrul ăsta. Deci niciodată nu duceți lucrurile la extrem. Să aveți o dreaptă socoteală!

Să vă spun un lucru, eram undeva la o familie în Craiova. El o fost judecător și a trecut la Domnul. Și-mi spunea soția lui: “La înmormântarea lui, jumătate din cei care au venit acolo erau țigani, nu erau rude, nu erau cunoscuți. Și mai și plângeau cu pălăria în mână. Da voi ce căutați aici? Și au recunoscut că fuseseră închiși chiar de el. Am venit cu tot respectul să-l cinstim că întotdeauna la judecată pentru că eram vinovați ne-o pedepsit, dar întotdeauna ne-o dat pedeapsa la limita de jos. Dacă era între 2 și 10 ani, el întotdeauna dădea pedeapsa de 2 ani. Niciodată nu ne-o dat pedeapsa maximă!”. Pentru ei era mare lucru ce-o făcut el și au venit cu tot respectul la înmormântarea lui.

Deci, nu vă grăbiți să faceți exces de zel cu astea, că vi se întoarce lucrul ăsta din plin mai târziu! Să aveți un discernământ foarte mare! Nu zice nimeni că trebuie să fiți indiferenți, dar să nu vă aruncați. Sunt situații când se poate da avertisment, nu numaidecât să-i dai amendă. Amenda nu o dai ca să te lauzi la șefi cu valoare ei. Să ai discernământ în lucrul ăsta și trebuie să faci și deosebirea când vezi pe cineva c-o depășit oleacă limita. Nu duce la extremă lucrul ăsta, vezi după situație! Trebuie mult discernământ și dacă lucrăm cu milă, o să lucreze și Dumnezeu cu milă cu noi. Dacă nu, lucrăm cu maximul, cu maximul o să lucreze și Dumnezeu cu noi. Și atunci tare o să ne pară rău că n-am fost mai îngăduitori și mai buni.

Cum pot fi un copil ascultător?

Lucian Apopei: Da! Următoarea întrebare o citesc doar așa ca să știu, că avem copii buni lângă noi. Un copil de 9 ani întreabă: “Sărut mâna părinte, cum pot să fac să fiu ascultător față de mama și tata? Vă iubesc!”.

Părintele Pimen: În primul rând, închizi gura, că dacă vorbești, nu pot să asculți. Când vorbesc părinții, asculți, vezi ce zic ei și să ai încredere în ce spun părinții pentru că vedem acuma că tot apar legi cu drepturile copiilor, încât dacă la un copil nu-i mai convine că-i băiat și vrea să fie fată, părinții trebuie să fie de acord. Dar tot legile astea spun clar: copilul e sub tutela părinților până la 18 ani. Nici medical nu-i matur până la 18 ani. Deci, copilul are nevoie, să-și dezvolte creierul pe parcurs, până ajunge la vârsta de 18 ani.

Copii au nevoie de experiența părinților…

Deci, până atunci, copilul are nevoie de sfatul părinților și chiar și după aceea. Chiar și mai mult, dar până atunci să se țină cont foarte mult de sfatul părinților, pentru că ei pot să fie numai cu trei-patru clase, dar au experiența vieții. Ei au trecut prin anumite lucruri prin care voi, copiii, nu ați trecut și atunci să țineți cont întotdeauna de sfatul lor. Iar ca să poți fi atent, închizi gura când îți spun părinții ceva și după aia îți spui și tu părerea. Dar trebuie întotdeauna să țineți cont de lucrul ăsta, că părinții niciodată nu vă doresc răul. Pot să fie cât de zăpăciți, dar la copii nu le doresc răul. Dacă îi sfătuiesc, îi sfătuiesc de bine. 

După ce crești, o să ai și tu discernământul să alegi, pentru că uneori poate că ai o părere mai bună decât a părinților. Am un prieten, cu care mă știu din timpurile copilăriei, care mai târziu a ajuns preot, și m-am întâlnit cu el după ani de zile și am fost acasă la el. Avea cinci copii. Și mi-a zis el: “Vezi la mine în acasă? Fetița cea mai mică are 5 ani, ceilalți erau mai mărișori. Toți au responsabilitate în casă, fetița asta are salonul ăsta să facă curat, fiecare copil avea o responsabilitate în casă și nu există unul care să nu aibă responsabilitate. Atunci își asumă și sunt atenți: «Măi, nu-mi faci murdărie în camera unde fac eu curat, că o să fac și eu la tine»”. În același timp, se educă unul pe altul.

…iar părinții trebuie să țină întotdeauna seama și de părerea copiilor

Și tot el îmi mai spunea: “Întotdeauna când vreau să iau o hotărâre, fac consiliul de familie, întreb părerea soției și întreb pe toți copiii care e părerea lor în acea problemă și după aia hotărârea o iau eu fără să le dau explicații. Dar de multe ori, părerea unui copil o fost mai bună decât a noastră și am ținut cont și aceea am făcut fără să îi spun lui «Băi, să știi că părerea ta a fost mai bună». Întotdeauna am făcut așa și am avut mult de câștigat în viață în felul ăsta. Pot să spun că am câștigat 10 ani din viață lucrând cu consiliul de familie și cerând părerea în orice hotărâre mai importantă pe care o luam în casă”.

Cum luptăm cu dependențele? Jocuri de noroc, Internet, fumat, băutură… 

Lucian Apopei: Părinte, există o preocupare și pentru zona aceasta a dependențelor de jocuri de noroc sau de Tik Tok, scrie cineva prin telefon. Am primit mesaj legat de fumat, de băutură. Cum trecem peste? Mă rog, întreabă cineva aici, cum trecem peste chinurile provocate de aceste dependențe? Cineva întreabă cum să facem să scăpăm.

Părintele Pimen: Ce se întâmplă? Cei pe care nu v-au prins, încercați să nu ajungeți acolo! Să nu vă tenteze, “Ce e dacă gust și eu?”. Azi, un pic, mâine un pic… Era o vorbă în popor să nu furi nimic, azi un ou și mâine un bou. Adică, întotdeauna începi cu ceva din curiozitate, ”Parcă ce-i țigara? Iau și eu un fum, două…”. A doua zi, zic ceilalți: “Hai, mă, dacă ai luat ieri, mai ia una de aici” și uite așa, ușor-ușor, cu anturajul ajungi la dependență. La fel cu drogurile, același lucru: “Ia un pic, să vezi ce bine e. Gustă și tu măcar să știi cum e” și ușor-ușor ajungi la toate celelalte.

Atenție, căci dependențele încep ușor!

Orice dependență începe ușor-ușor. De asta e bine de tăiat de la început și de refuzat, indiferent de anturaj! Dacă te acceptă cum ești, bine, dacă nu, evită anturajul acela! Pentru că toate astea ajung mai târziu să te distrugă! Cu drogurile e ca un drum cu sens unic, dacă ai intrat în ele, greu mai dai înapoi, adică-ți trebuie o voință de fier! De-asta, încercați să n-ajungeți acolo, iar dacă ați ajuns și într-adevăr vreți să scăpați, cereți ajutorul de la cei din jur. Să vă ajute cu tot ce le stă în putință și acceptați lucrul ăsta. Pentru că, dacă ai ajuns la o dependență mare, e greu să te lași singur și atunci, cerând ajutorul de la ceilalți, puteți depăși lucrul ăsta! Și bineînțeles, cu rugăciune multă, cerând ajutorul lui Dumnezeu ca să vă dea voință, că altfel e greu!

Lectura este bună, dar cărțile trebuie alese cu puțină grijă!

Lucian Apopei: O preocupare a unui părinte, cred. Ce părere aveți despre copiii care citesc mult, doar că sunt cărți științifico-fantastice, mă rog, aici putem introduce și altfel de cărți…

Părintele Pimen: Da, cititul face bine, dar să fim un pic atenți c-au apărut și multe cărți cu tot felul de nebuneli! Cum era asta după care s-a făcut film: Harry Potter, cu vrăjitorii, cu tot felul… Și îmi spuneau părinții cazuri de copii care au început să aibă coșmaruri, nu mai puteau dormi nopțile. Citind acolo, au început să facă și ei, să vadă cum e. Deci sunt cărți care ne fac și rău. Înainte erau puține cărți și erau curate și frumoase. Acuma e o avalanșă de cărți, de asta cititul îi foarte bun, dar trebuie alese cărțile, nu orice îi cade în mână trebuie și citit, că îi – cum se zice acum – că e cool și trebuie citită, că ceilalți au citit-o, nu! Citește ce știi că te ajută cu ceva, deci orice carte trebuie să-ți lase un mic folos.

Erau înainte basmele, pe care acum poate puțini le mai citesc, dar toate aveau acolo un lucru, arătau că cel care era bun învingea întotdeauna. Oricât era prigonit, era închis…  până la urmă învingea, ieșea deasupra. Deci binele învingea întotdeauna. Acum s-a ajuns să se arate că și răul îi bun și de obicei, de cele mai multe ori învinge. Nu mai este Făt-Frumos cu Ileana Cosânzeana, pe care se lupta să o salveze, acuma apare zmeul, care nu știu ce face și o salvează. Acum se încearcă la rău să i se spună bine. De-asta trebuie un discernământ la ceea ce citim. E foarte bun cititul, dar un pic de atenție, trebuie alese un pic cărțile.

Relațiile la distanță, iubirea de Dumnezeu…

Lucian Apopei: Părinte, am primit multe mesaje și din străinătate, îmi dau seama după numărul de telefon. Ne urmăresc pe transmisiunea directă, pe care cei de la Doxologia o realizează, prilej pentru care trebuie să le mulțumim. Sunt foarte de folos aceste producții pe care le realizează, dar am și eu întrebarea cuiva din sală care privește acest aspect. O să mergem și în diaspora la acele întrebări, dar o persoană din sală ne întreabă în felul următor: “Cum să ne descurcăm cu relația la distanță? Soțul în străinătate, noi în țară. Uneori mă simt vinovată că îl iubesc mai mult pe Dumnezeu decât pe propriul soț. Fac rău că încă mai suntem căsătoriți?”. Deci, e o frământare puternică acolo…

Pe Dumnezeu nu îl iubim ca pe ceilalți oameni

Părintele Pimen: Ce se întâmplă aici cu străinătatea? Deci, trebuie să știm un lucru, Dumnezeu rămâne Dumnezeu! Să nu încurcăm lucrurile, că nu ai cum să iubești pe Dumnezeu ca pe un om sau pe un om ca pe Dumnezeu. Exact ca și cum ai zice unei mame că, dacă are copil și-l iubește, nu-și mai iubește soțul. Nu! Este dragostea mamei pentru copii, dragostea mamei pentru soțul ei… Deci, la fel și aici, să nu încurcăm lucrurile. Dragostea față de Dumnezeu e altfel, pe Dumnezeu nu-L iubim pătimaș!

Faceți tot posibilul să nu stați departe prea mult timp unul de altul!

Iar în legătură cu străinătatea, eu niciodată n-am fost de acord cu unul într-o parte și unul într-o parte. Mai sunt situații din astea, dar nu-i bine deloc! Relația aceea nu ține mult, când unul e în străinătate și unul în România. Ați văzut prin majoritatea filmărilor mele, tot am spus să aibă în vedere oamenii întoarcerea în țară sub o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, chiar acelora care s-o hotărât să nu se mai întoarcă, să ia în calcul că trebuie să se întoarcă în țară. Nu pentru ei, că ei se gândesc doar la ei, ci pentru copiii lor, că ei într-o zi o să plece din lumea asta și copiii rămân ai nimănui în străinătate. Oricât ar zice ei că își fac acte acolo, nu! O să fie străini pentru cei de acolo, străini și pentru cei de aici, deci oameni fără țară. 

Stați cât stați în alte țări, dar să nu rămâneți în locuri străine!…

Și avem o țară frumoasă, cu oameni frumoși, cu oameni buni, cu oameni credincioși. Vă spun din partea mea, ca om care-s plecat de 30 de ani și care vin în țară și am umblat și acum prin țară, prin multe orașe. Am ajuns la Timișoara, unde s-au adunat atâtea mii de tineri, și am văzut că într-adevăr, avem oameni buni, copii buni și am spus că dacă avem atâția copii și tineri buni, țara nu se pierde. Avem oameni încă mulți aproape de Dumnezeu, dar cum am mai spus, încet-încet să înceapă oamenii să se întoarcă, pentru că se poate și în România. E mai greu la început să te adaptezi.

Chiar înainte de a veni încoace, m-am întâlnit cu o doamnă care făcuse medicina și se pricepea un pic și la kineto-terapie. Ea este foarte bună în domeniu și cum mă durea coloana și mă rugase dinainte să ne întâlnim un pic, ne-am întâlnit și am făcut două într-una, cum se zice. Îmi spunea că era de-o viață în America, dar în același timp se gândea: ”Să mă întorc? Să nu mă întorc?”. Și urmărind toate filmările în care vorbeam eu, când a văzut că am spus clar că e timpul să vă întoarceți, o lăsat baltă tot, o vândut acolo, s-a întors aici, a deschis un cabinet și se luptă aici.

Are doi copilași, pe care i-am întrebat dacă mai vor să se întoarcă. “Nu mai vrem în America!”. Nu mai voiau în America pentru că acolo ziceau că n-aveau libertate, n-aveau voie să iasă din curte. Deci, acum n-ai voie să te joci în afara curții ca și copil… Aici sunt liberi, se duc unde vor, simt că trăiesc copiii. Deci mulți nu-și dau seama.

În țara noastră încă avem libertatea pe care alții au pierdut-o!

Poate ați văzut filmarea despre Pia Sofia din Germania, mama ei mă ține permanent la curent cu ce se întâmplă. Sunt peste 1.000 de familii numai în Germania cărora li s-au luat copiii fără niciun motiv. Ce motiv credeți că au avut? Că e prea atașată fetița de mama ei! Gândiți-vă, ce motiv!? Pentru că s-a dat o lege în Parlamentul European care spune așa: Statul are dreptul asupra copiilor, nu părinții. Și pot să vină la orice oră sub un motiv oarecare, să-ți ia copilul. Și lucrul ăsta în străinătate se practică foarte mult. De-asta spun, în România încă este libertate, nu s-a ajuns la situația care este în străinătate.

Mulți mă întrebă: “Părinte, dar de ce ai spus că o să vină timpul și nu o să ne mai putem întoarce?”. Zic: “Știi de ce? Discutați cu toate mamele astea la care li s-a luat copilul, întrebați-le dacă vor să vină în țară sau nu!”. Toate cu care am discutat, spun că mâine ar veni dacă le-ar da copilul înapoi, dar nu pot pleca să lase copilul ce le-a fost luat. Vedeți? Vor să se întoarcă acuma și nu mai pot pentru că li s-au luat copiii!

Altă mamă mă suna pe la 12 noaptea, înainte, când mai răspundeam la telefoane, că acum nu mai răspund și spunea: ”Părinte, sunt cu copilul mic în brațe, mă plimb pe străzi”. O spus ăia de la Protecția Copilului că cineva din vecini o reclamat că soțul ei mai bea și au zis că dacă vin vreodată și îl găsesc băut, îi ia copilul. Și când mai venea ăsta câteodată băut acasă, ea își lua copilul mic în brațe și pleca pe străzi, să nu fie acasă. Ați văzut prin ce situații trec românii noștri în străinătate? Mulți se gândesc că acolo-i miere cu lapte. Nu e! Abia trăiesc mulți dintre ei de pe o zi pe alta, dar s-au obișnuit așa și le e greu să se întoarcă. Mulți dintre ei n-ar face munca pe care o fac în străinătate, în România, că le e rușine.

Străinătatea nu este ”acasă”!

Și atunci, de ce să mai stai acolo? Recent, la Timișoara am stat la o familie. Îmi povestea doamna de sora ei care era de 15 ani în Italia: ”Mi-a fost milă când am vizitat-o. Avea două găleți și un mop și alerga disperată de la o scară la alta să spele. «Dar ce faci aici? Ce-i cu tine? Așa ne-o crescut mama noastră?». Avea un batic de-ăla atârnat și părea speriată. «Ce-i cu viața asta? Ia-ți familia și vino în țară!»”. Și atât o ocărât-o până ce într-o săptămână o lăsat totul și o revenit. În zece ani și-a făcut casă cu etaj în țară, are două mașini la poartă și nu-i lipsește nimic! Iar în 15 ani nu a adunat un leu acolo și muncea toată ziua. Spunea chiar ea acum, că am stat de vorbă și cu ea: “Slavă lui Dumnezeu că m-am întors în țară!”.

De multe ori trăim acolo și ni se pare că în țară n-o să reușim. Dar dacă vii cu credință, nu te lasă Dumnezeu și reușești în țară mult mai bine. Și legat de ce vorbeam mai înainte, eu nu-s de acord cu familiile care trăiesc unul într-o țară și altul într-o țară. Hai, să zici că e o situație deosebită, mai stau o perioadă, dar nu trebuie lungit lucrul ăsta!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!