Întrebări și răspunsuri despre: întristare, liniștire, har…
4 mai 2025
Urmăriți un dialog de suflet cu dl. Răzvan Bucuroiu în care acesta își deapănă amintirile legate de marile personalități duhovnicești și de Sfinții români pe care i-a cunoscut în îndelungata sa carieră.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Părintele Teologos: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!
Introducere
Părintele Teologos: Dragii noștri, ne aflăm cu un domn pe care eu îl iubesc foarte mult, poate că mulți dintre voi l-ați recunoscut, este vorba despre domnul Răzvan Bucuroiu, care este cel mai în vârstă, dacă nu mă înșel, jurnalist creștin sau monstru sacru, să rămânem în termeni duhovnicești, cel mai longeviv jurnalist creștin aflat încă în activitate. Și din cauza asta, primul lucru pe care o să-l întreb și pe care o să-l rog, este să ne vorbească cum a văzut el evoluția ortodoxiei românești, de când și-a început activitatea sa până astăzi și ce personalități marcante, chiar și Sfinți, a cunoscut și ce amprentă și-au lăsat asupra sa. Aveți cuvântul.
Răzvan Bucuroiu: Dragă părinte Teologos, mulțumesc foarte mult pentru șansa de a vorbi în această ambianță duhovnicească, unică, a sfântului Munte Athos. Din acest motiv cred că orice mărturie venită de aici are o greutate în plus, pentru că este sprijinită, este flancată de rugăciune multă și atunci parcă te simți tu puțin mai curajos a mărturisi anumite lucruri.
Pot să spun că pentru mine căderea comunismului a reprezentat miracolul absolut al vieții.
Părintele Teologos: Nu v-ați așteptat.
Răzvan Bucuroiu: Așteptam ca orice creștin, înțelegeam că vremurile nu pot să fie așa și că pentru credință nu acesta este deznodământul final, că trebuia să mai întâmple ceva, plutea în aer, mai ales în ultimii ani ai comunismului terminal al lui Ceaușescu, care înnebunise cu totul, plutea ceva în aer. Iar momentul ’89 a fost realmente trăit ca o stare de grație, atunci am simțit că am trăit sub lupa Duhului Sfânt, care mărea totul și făcea lucruri posibile și dezvăluia totul. A fost o Apocalipsă în mic, dacă putem spune așa, și am trăit primii ani cu o frenezie și cu o intensitate antigravitațională, pur și simplu pluteam, ăsta este cuvântul.
Începuturile presei religioase după comunism
Fiecare zi cu provocările ei, cu toate situațiile pe care ni le scotea viața în față în acel efort uriaș de recreștinare a țării, pentru că am avut șansa, părinte, să stau lângă un om excepțional, un om care a dus pe umerii lui o mare parte din sarcina laicatului. Acesta este Sorin Dumitrescu. Un om despre care acum se vorbește totuși puțin și nu e corect. El trebuie pus în permanență pe circuitul interesului public și al recunoștinței creștinești, pentru că a făcut foarte multe pentru biserică, pentru reîncreștinarea poporului român, pe multe dimensiuni. Una din ele a fost presa.
Era ianuarie ’90, taburile și tancurile încă erau în fața Casei Scânteii și eu mă strecuram printre santinele la subraț cu primul șpalt al primei pagini de religie „Calea, Adevărul și Viața” din „România liberă”. „România liberă” era cotidianul care avea atunci 2 milioane de exemplare pe zi, nu erau televiziuni, nu era internet, nu era nimic, nu erau posturi de radio, nu era nimic, era doar presa scrisă, România liberă și Adevărul erau cele două ziare care își disputau întâietatea și adevărul politic, iar România liberă este cea care a găzduit prima pagină creștină religioasă într-un cotidian de foarte mare tiraj. Gândiți-vă că era un hiatus de 45 de ani în care, practic, spațiul public nu găzduia niciun fel, ba din contră, prigonea orice fel de discurs creștin, orice fel de prezență a lui Hristos. Eram paria, eram ultimii oameni…
Părintele Teologos: Cei de la redacție cum vă vedeau?
Răzvan Bucuroiu: Ca pe o curiozitate. Și ei înțelegeau că desprinderea de comunism se face inclusiv prin reîncreștinare. Însă am avut oarece probleme după un timp, pentru că politichia și-a vârât iar codița și au început disputele cu frații greco-catolici și trebuia să păstrăm un echilibru. Este gândirea să zic așa orizontală a lumii și, bineînțeles, trebuiau și ei reprezentați, dar asta era pagina noastră a poporului drept credincios în masivitatea lui, numerică vorbind. Și era nevoie foarte mare de această pagină pentru că lumea era analfabetă teologic, nu știau lucruri elementare, absolut elementare, adică am ieșit dintr-o negură, dintr-o beznă, mai ales în marile orașe descreștinate, ateizate complet. Pe la țară oamenii mai știau de părinte, de stareț, de episcop.
Părintele Galeriu, pescar de oameni
Bine, veneam dintr-o parohie, a părintelui Galeriu, care a fost cel mai mare pescar de oameni. Părintele Galeriu era o flacără vie, a adus la credință enorm de multă lume de toate categoriile, adică de la academicieni până la oameni simpli, avea un năvod cu ochiuri foarte bune, ochiuri mici, adică practic prindea tot cu el.
Părintele Teologos: Puteți să ne povestiți o întâmplare extraordinară cu părintele Galeriu?
Răzvan Bucuroiu: Era 1989 august și am primit telefon de la Sorin Dumitrescu, v-am spus, era cu mașina avea o Dacie și mai mergeam cu el de ici-colo, și a spus „haide repede până la Spitalul nr 9, acolo e Părintele Galeriu, este internat, l-au bătut azi noapte. Ne-am suit repede în mașină, am ajuns la spital. Într-o rezervă era Părintele Galeriu, n-o să pot să-l uit, stătea pe marginea patului, erau paturile acelea de fier înalte. Deși era un om înalt el însuși, un om voinic, de o statură impozantă, picioruțele parcă stăteau așa în aer, o privire aproape pierdută, barba lui așa, un ochi vânăt, adică nu se mai vedea ochiul de vânătaie, un dinte ciobit, echimoze pe el, vânătăi… Tăcea. M-am speriat, pentru că Părintele Galeriu avea realmente o aură pe care ăștia o ciobiseră, adică a fost un sacrilegiu în mod evident, cel puțin în capul nou de om tânăr și îndrăgostit de Părintele Galeriu.
Părinte, dar ce s-a întâmplat? Ce să se întâmple? Azi noapte au intrat peste mine trei gealați, chipurile, hoți, căutau să ia nu știu ce. Știau că n-am nimic, bani, bijuterii tot ce am dau, împart. Era singur în casă, dormea cu geamul deschis. Casa parohială era chiar lângă Biserica Silvestru și era geamul cum e aici, adică se putea sări foarte ușor… au început să-l bată și să-l umilească, unde ai pus banii, popă? Dar se făceau că scormonesc și că ar căuta averile, dar ideea era ca să-l înspăimânte, ca să-l înfricoșeze și la un moment dat unul trece pe lângă el și spune „iartă-mă, părinte!”
Deci era tocmit de regimul opresiv, dar părintele Galeriu a spus i-am iertat, bineînțeles, dar ce m-a durut atunci, a fost faptul că nu puteam să mă rog. Încercam să mă rog, făceam eforturi să mă rog și nu puteam. De fapt, ăsta este lucrul care l-a întristat cel mai tare și l-a aruncat într-un soi de tristețe, de deznădejde, faptul că omul duhovnicesc din el în acel moment n-a putut să iasă cu toată forța…
Părintele Teologos: Și să se roage, să se deschidă față de Dumnezeu.
Răzvan Bucuroiu: Deși a făcut față închisorii politice, după cum bine știm, a fost deținut politic. Ba chiar a fost eliberat pentru că încreștina lumea din închisoare.
Părintele Teologos: Era prea periculos…
Răzvan Bucuroiu: A văzut un o notă informativă că trebuie scos din închisoare pentru că este un un element care ne face deservicii, încreștinând pe cei cu care intră în contact, face misiune. Deci, părintele Galeriu a fost un om cu totul și cu totul special.
Exemple de oameni excepționali
Așadar, astfel de oameni Dumnezeu mi-a scos în cale în acei ani. Era toată pleiada aceasta de intelectuali creștini: Horia Bernea, spre exemplu, una dintre conștiințele cele mai vii, cele mai puternice. A și făcut un muzeu excepțional, care e un muzeu viu, Muzeul Țăranului Român, care pune accent pe viața spirituală a țăranului român, toată exponatele vorbesc despre rânduială, despre rost, despre cum țăranul român era branșat direct la realitatea dumnezeiască și cum trăia sfințenia zi de zi. Muzeul Satului are alt tip de exponate, cum locuia țăranul român. Dar aici este practic partea lui sufletească, spirituală dacă vreți. Da, deci, ăsta a fost Horia Bernea.
Erau foarte mulți, era Paul Gherasim, maestrul Paul Gherasim, avva cum i se spunea.
Părintele Teologos: Ați vorbit că ați din cei 16 sfinți ați cunoscut cinci, care?
Răzvan Bucuroiu: I-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru pe vremea când trăia la Mănăstirea Sihăstria, l-am cunoscut pe părintele Cleopa, pe părintele Sofian Boghiu de la Antim, pe părintele Dumitru Stăniloaie – cel mai bine între toți – și pe părintele Petroniu, de la Prodromul.
O minune a părintelui Paisie. Viața vine de la Dumnezeu
Așadar cinci persoane care mi-au intersectat viața spirituală și care au lăsat fiecare în felul lui câte o urmă de neuitat, în mod special părintele Paisie. Am văzut cu ochii mei o minune a părintelui Paisie. Deci nu din auzite sau din hagiografii, deci văzută cu ochii mei. Am fost acolo, eram un grup format din părintele Galeriu, Sorin Dumitrescu, Elena Dumitrescu, Dumnezeu s-o odihnească, o femeie minunată, băiatul părintelui Galeriu, Rodion, mutat și el la ceruri, teolog și stomatolog, „stomateolog” îl alintam și alți câțiva. Părintele Paisie era deja bolnav, coborâse de la Sihla, era la mănăstirea Sihăstria, stătea în chilioara lui, deși era vară țin minte că era frig în chilia sa, era un aer bizar și foarte proaspăt, mirosea a busuioc, mirosea parcă a prescuri, foarte plăcut…
Părintele Teologos: Hieratic…
Răzvan Bucuroiu: Exact. Stătea acolo întins pe pat cu niște perne mari, era micuț, era foarte, foarte mic de statură ochii vii, barba aceea a lui, mânuțele așa, era acoperit cu un macat, i se vedeau picioruțele cum stătea. Era un omuleț cumva nu trist, îngândurat – ăsta este cuvântul – și primea puțină lume pentru că nu mai putea. Era bolnav și, sigur, duduița Părintele Galeriu punând o vorbă bună pentru mine, ne-am perindat și noi prin chilia părintelui Paisie, spunea fiecare câte ceva și rămâneam acolo în proximitate. Ușa era deschisă și la un moment dat a venit o femeie din grup, a îngenunchiat lângă patul părintelui Paisie și fără să spună nimic a început să plângă.
Părintele Teologos: Săraca!
Răzvan Bucuroiu: Plângea… părintele lăsat-o puțin și a pus o singură întrebare. Ai copii? Femeia începu să plângă și mai tare. Era evident. Atunci părintele a pus mâinile pe capul ei și i-a spus „pom, pom să rodești” de trei ori. Părinte Teologos, peste un an se năștea copilul. Eu l-am luat de la spital cu mamă și cu soțul… Văzută cu ochii mei.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu! Vedem că oamenii lui Dumnezeu dau viață de la Dumnezeu cel înviat, slavă lui Dumnezeu! Asta cu Sfântul Paisie Olaru. Sfântul Cleopa?
Părintele Cleopa, dinamită a cuvântului
Răzvan Bucuroiu: Părintele Cleopa avea această dinamită de exprimare, era pur și simplu TNT, unul dintre cei mai percutanți oratori, alături de Părintele Galeriu, practic erau cei mai convingători, avea memoria lui elefantină pur și simplu, ținea minte tot, știa Scriptura pe dinafară cred în mare parte, din Sfinții Părinți citate, dar citate serioase, adică nu după ureche, și știa să le potrivească foarte bine contextului, în așa fel încât orice om care vrea să-i ceară cuvânt de folos, părintele Cleopa îi spunea un cuvânt de folos, dar cu sprijin pe sfinții părinți. Niciodată sau de foarte puțin ori vorbea de la sine, tot timpul vorbea prin prisma Sfinților Părinți, ceea ce, sigur că da, e un lucru extraordinar.
Părintele Teologos: Părintele Sofian.
Părintele Sofian emana lumină
Răzvan Bucuroiu: Părintele Sofian… pe el l-am cunoscut cel mai puțin, pentru că el era cel mai discret la a se înfățișa public. Era o persoană discretă cu totul, pentru că avea o interioritate a rugăciunii foarte mare, trăia în interiorul său, avea și suflet de artist, avea o vibrație specială. Era și foarte frumos! Emana lumină, dacă pot să spun așa, și Dumnezeu m-a învrednicit de prietenia cu această pereche de artiști. Vasile Gordius, mutat la ceruri între timp, și Silvia Radu, care au fost ucenicii direcți ai părintelui Sofian, și de la ei am niște mărturii foarte, foarte frumoase, inclusiv anumite forme de profeție, pe care nu le pot spune aici, dar există în mod cert.
Părintele Stăniloae, un model de sfințenie casnică
Da, părintele Stăniloae era impresionant!
Părintele Teologos: Spuneți! Că am înâeles că l-ați cunoscut foarte bine.
Răzvan Bucuroiu: Da. Am asistat, părinte Teologos, la facerea cărții numită „Șapte dimineți cu părintele Stăniloae”. În fiecare dimineață luam pe Sorin Dumitrescu de acasă, ajungeam la părintele Stăniloae, deschidea întotdeauna părintele, doamna Maria, prezbitera, venea cu două cafeluțe, se puneau la birou, eu porneam casetofonul… care nu știți ce-i casetofonul, o sculă minusculă cu o bandă, și începea dialogul între ei și practic am asistat la toate aceste dialoguri care au fost extraordinare, parcă se ciocneau doi titani, unul al culturii înduhovnicite și unul al teologiei statornice.
Tot ceea ce spunea părintele Stăniloae spunea dintr-o profundă cunoaștere, dar nu numai teoretică. Mi-am dat seama că, în mod evident, omul și trăia ceea ce spunea, era o conivență perfectă între cuvânt și trăire, între viața lui ca persoană… pentru că m-am întrebat, părinte, oamenii caută forme de sfințenie spectaculoase, acest „minunism”, cum se cheamă acum. La părintele Stăniloae era o sfințenie casnică, domestică, viața lui de zi cu zi era într-o asemenea rânduială, încât realmente aveai în față un om sfânt: disciplina lucrului, familia familie, el – o persoană echilibrată cu toți cei care călcau pragul și erau mulți, adică, după ’90 când au prins curaj, că până atunci…
Părintele Teologos: Era o problemă…
Răzvan Bucuroiu: …Că era filat, bineînțeles. Toți au plecat de la părintele Stăniloae cu câte o pistă în viață, în mod evident. D-asta spun că importantă totuși în viață omului este întâlnirea, părinte. Când ai întâlnit persoana care, într-adevăr, poate să-ți schimbe viața în bine. Mesagerul trimis de Dumnezeu, până la urmă.
Părintele Teologos: Omul proniac…
Răzvan Bucuroiu: La aceste întâlniri trebuie să fii foarte atent! Pe părintele Stăniloae eu sunt cel care l-am dus la spital, la Fundeni. Era bolnav, trebuia să facă o operație, nu prea vroia să se opereze, nu prea vroia la spital, în fine, așa a fost contextul, doamna prezbiteră murise, era foarte abătut și, practic, după o viață trăită cu 70 de ani de căsătorie sau cât au fost, foarte mulți, nu mai… Și părintele Stăniloae emana un soi de lumină, era luminescent, un alb desăvârșit și țin minte când l-am dus pe culoarul de la Spitalul Fundeni, l-au pus într-un scaun cu rotile și o asistentă a început să-l împingă pe acel culoar și pur și simplu a dispărut în lumină. A fost așa ca o minune, pur și simplu, știam că nu-l mai vedem, pur și simplu l-a înghițit lumina. De unde a venit lumina… bun, era capătul unui coridor, dar totuși era mai mult decât atât, s-a dus ca pe un tunel luminos.
Părintele Teologos: Ce imagine frumoasă!
Răzvan Bucuroiu: Da, i-am cunoscut și pe membrii familiei foarte bine, Dumnezeu m-a binecuvântat cu această prietenie și cu doamna Lidia Stăniloae și cu Dumitraș. Am și făcut o carte cu Dumitraș, îmi pare rău că nu v-am adus-o.
Părintele Petroniu, precizie și verticalitate duhovnicească
Și părintele Petroniu, care, deși era ca un semn de întrebare așa încovoiat, era totuși un semn de exclamare! Și avea o verticalitate duhovnicească și o precizie, era foarte precis în tot ceea ce făcea pe palier duhovnicesc. Mi-a plăcut foarte mult întâlnirea cu el, am simțit de fapt, părinte Teologos, ce ne atrage la oamenii ăștia sfinți sau cum simțim noi că acolo e vorba despre sfințenie? Bunăoară, în ceea ce mă privește, în clipa în care am întâlnit un sfânt și am înțeles că e sfânt, era clar că acolo mă simțeam în siguranță. Siguranța lângă acea persoană te duce cu gândul că acela este sfânt, siguranță sub toate aspectele, că acolo nimic nu ți se poate întâmpla rău!
Părintele Teologos: Ca și copilul mic lângă tatăl său, tatăl iubitor.
Răzvan Bucuroiu: Exact. Ai încredere în acel om că prin el Dumnezeu veghează și asupra ta prin ricoșeu, prin învăluire, nu știu.
Părintele Teologos: Prin pronie, prin purtarea de grijă.
Răzvan Bucuroiu: Deci, semnul sfințeniei în ceea ce mă privește, este siguranța pe care o resimt în preajma acelei persoane.
Evoluția ortodoxiei. Rostul Bisericii
Părintele Teologos: Cum a evoluat ortodoxia de atunci până astăzi?
Răzvan Bucuroiu: Eu zic că într-un fel spectaculos, pentru că au fost anii de aur, adică 35 de ani pe care, la scara istoriei sale, Biserica ortodoxă nu i-a avut atât de intenși, de condensați, de bogați – practic toate nestematele, care erau îngropate în pământ, au ieșit la iveală. În primul rând mărturisitorii, pentru că dacă ar mai fi trăit Ceaușescu, dacă totuși comunismul ăla ar mai fi durat, nu știam nimic din ceea ce s-a întâmplat în acele temnițe. Deci eram cu memoria absolută anihilată, anulată. Habar nu aveam că totuși în acele grote, în acele hrube era un cer înstelat cu acești sfinți mărturisitori.
Pe urmă toată toată reîncreștinarea poporului român, un efort uriaș, la care am fost cu toții parte. Au apărut cărți esențiale, edituri de foarte bună calitate care au pus pe masă oamenilor hrana duhovnicească reală. Monahismul iarăși a înflorit pur și simplu și nu numai numeric, și calitativ, adică haideți să fim obiectivi, au fost cei mai frumoși ani. Deci a fost perioada de aur a Bisericii, au apărut și ierarhi, am și avut ierarhi destoinici, unii din ei. Și rostul bisericii, locul ei, totuși capătă un loc central în viața reală a lumii românești. Așa mi se pare. Adică noi totuși eram periferici sau ceva întreținut artificial. Oamenii se uită la biserică, se uită la oamenii bisericii, țin cont de ceea ce spune cutare, ce spune vlădica, ce spune starețul, ce spune călugărul, ce spune preotul. Adică, încă sunt îndrumătorii, sunt luminătorii neamului, au rămas cu această calitate, ceea ce e foarte important.
Oamenii caută în presă confirmarea convingerilor lor
Părintele Teologos: Cum vedeți, la ora asta mai există adevăr în jurnalism? Pentru că au fost acești ani, Biserica este, dar vedem că în afara Bisericii este foarte multă lume, care are contact cu biserica și nu prea are contact cu biserica. Și deci, nu știu cât de mult au contact și cu adevărul.
Răzvan Bucuroiu: Nu știu. E o întrebare foarte complicată. Și ce înțelegeți prin presă? Adică presa e pe mai multe paliere.
Părintele Teologos: Evident.
Răzvan Bucuroiu: Este presa bisericească, mă rog, așa zis presa bisericească, canale de informare.
Părintele Teologos: Nu mă refer neapărat la asta, pentru că în cazul presei bisericești, dar mai ales în afara presei bisericești, care nu este legată de adevărul Hristos, eu socotesc la ora asta că oamenii nu mai sunt atât de interesați de adevăr, cât sunt interesați de a promova o anumită ideologie.
Răzvan Bucuroiu: Părinte, în ceea ce privește presa și ce se scrie în presă, totuși oamenii cred ceea ce vor ei să creadă și caută în presă întărirea punctului lor de vedere. Nimeni nu caută adevărul în presă cu adevărat, pentru că nu trebuie să fim chiar naivi, adică oamenii vor să se întărească în anumite convingeri, în principiile pe care le au, în ceea ce au auzit ei, ceea ce bănuiesc ei și caută acel discurs în acea parte a presei care le pune povestea pe masă „fraților, așa e cu cum vă spunem noi” și atunci, lumea merge în partea asta sau dincolo. Adică, nu putem vorbi despre un adevăr obiectiv, pentru că n-are cum să fie un lucru obiectiv.
Părintele Teologos: Pentru că vedem astfel că Hristos este esențial, pentru că Hristos oferă adevărul cu adevărat obiectiv, cum spuneam. El este „calea, adevărul și viața” și din cauza asta este o întreagă discuție aici. De ce spun asta, pentru că se vede la ora asta, mai ales în rândul tinerilor, a unei anumite mase de tineri, o anumită depărtare de biserică. Sunt tineri care sunt în biserică, sunt tineri care se depărtează de biserică.
Valoarea exemplului personal în transmiterea credinței
Cum credeți că Biserica ar trebui să recâștige pe acești tineri în biserică?
Răzvan Bucuroiu: Tind să spun într-o primă fază că nu știu, dar totuși m-aș hazarda a formula un răspuns la întrebare. Părinte, am trecut de vremea vorbelor. Asta cred că s-a dus, a fost atunci, în primii ani trebuiau cuvinte, trebuiau formulări memorabile, vezi Țuțea, vezi părintele Cleopa. Era spectacolul acesta efervescent al exprimării, de unde toată lumea tăcuse în spațiul public, acum trebuia să vorbim în cuvinte frumoase și meșteșugite, adevărate, bineînțeles. Acum, însă, părinte, cred că se pune doar problema faptelor, contactul direct personal de la om la om, este ca în primele veacuri, acum trebuie să le transmitem adevărata credință, aceea care arde și care provoacă, să zic așa, combustie, incandescență. Trebuie de la om la om, de la suflet la suflet, trebuie să aprindem unii de la alții. Dar concret, adică, nu așa.
Sigur că da, cu toții suntem pe toate canalele media, facem foarte bine pentru cei care sunt deja convinși, pentru cei care știu că ăsta este drumul. Pentru ceilalți, însă, nu cred că asta este singura cale. Cred că trebuie să-i îmbrățișăm…
Părintele Teologos: Să fie față către față, da, da. Și cred că, aici, preotul de la parohie are o importanță capitală.
Răzvan Bucuroiu: Lailechia. Adică și în viața lui, în familia lui, practic valoarea predicației este egală cu valoarea exemplului personal pe care îl dă el prin el însuși, prin familie, prin tot ceea ce oferă ca model, ca exemplu de reușită și bune practici în Hristos, pentru că vorbim despre tradiție și pe viața noastră cum aplicăm aceste lucruri. Adică, dacă nouă nu ne iese, înseamnă că ceva nu e în regulă.
Părintele Teologos: Și eu cred, ca o mică revenire, cred că Sfântul Dumitru Stăniloae, evident că el a fost canonizat pentru lucrările sale teologice de o calitate excepțională, dar dincolo de asta, cred că el este un model pentru noi astăzi de urmat, că el s-a sfințit în cotidian. Adică el este exemplu de urmat pentru oamenii din lume, cum să se comporte în lume.
Răzvan Bucuroiu: Mai mult, trebuie să ținem cont și de faptul că părintele Stăniloae este un mărturisitor al temnițelor comuniste, adică a știut ce înseamnă prigoană, a știut ce înseamnă teamă, spaimă, presiune. Mai ales că în clipa în care ai familie, părinte… așa singur, cumva, parcă poți să le duci… în clipa în care presiunea este pusă pe familie, atunci simți ce se cheamă o deznădejde, te gândești că prin tine practic suferă ceilalți și nu-i corect. Cum a fost cazul doamnei Lidia, pentru că el fiind un element necorespunzător pentru orânduire, Lidia a fost scoasă din facultate, n-a putut să-și urmeze cariera, adică a fost o victimă directă a faptului că tatăl ei era tatăl ei și că era părintele Stăniloae. Ca părinte e greu, te doare.
Părintele Teologos: Da, te doare, este o cruce și astfel ne sfințim. Eu socotesc că astăzi, totuși, gândirea oamenilor s-a schimbat, nu credeți că este vorba de o gândire mai aplatizată, mai superficială puțintel comparativ cu oamenii din vremea respectivă?
Confortul vieții actuale și pierderea harului
Răzvan Bucuroiu: Ba da, dar acum totul e mult mai la îndemână, părinte, și Dumnezeu cumva cu harismele Sale, la care trebuie să trudești, este marginalizat, pentru că acuma, vrei să faci ceva mult mai simplu, intri pe net, adică sănătate, job, călătorie și multe altele se pot face în orizontalul vieții, folosindu-te de ceea ce îți oferă…
Părintele Teologos: De buton.
Răzvan Bucuroiu: Exact. Înainte, când plecai într-o călătorie sau într-un pelerinaj te gândeai, te frământai, trebuia să-i ceri ajutorul Domnului. Acum trebuie să ai biletul, asigurare, te-ai suit în avion, te-ai dus. Adică, sunt foarte multe lucruri pentru care înainte oamenii își încredințau viața Domnului, acuma se fac de la sine. Dumnezeu este din ce în ce mai, nu inutil, mai…
Părintele Teologos: Estompat.
Răzvan Bucuroiu: Da, în viața reală, concretă, de zi cu zi: nu plouă, dai drumul la furtun, ai udat florile și gata. Dar înainte ce făceai când nu ploua?
Părintele Teologos: Te rugai. Dar asta socotesc că are niște efecte negative, foarte negative asupra harului dinăuntrul oamenilor, pentru că oamenii în clipa în care își dau seama, între ghilimele, că nu mai au nevoie de Dumnezeu, se depărtează de Dumnezeu și asta constituie chinul lor, constituie singurătatea lor, suferința lor.
Răzvan Bucuroiu: Eu aș spune, părinte, că din contră, ar trebui să trăim vremurile cele mai subțiri sub aspect spiritual, cele mai fine. Avem timp și putem să ne concentrăm cu adevărat pe ceea ce este esențial în relația noastră cu Domnul, nu să-L tragi de mânecă „Doamne, mai dă-mi cutare, că-mi trebuie nu știu ce lucru”. Aia bun, alea s-au rezolvat în mare parte și acuma e doar relația mea de dragoste cu El.
Părintele Teologos: De dezvoltare a relației interpersonale cu El, dezvoltarea iubirii noastre.
Răzvan Bucuroiu: Da. S-au mai dus spasmele, condiționările, acum nici iadul nu mai e chiar iad, parcă s-a mai atenuat și el puțin, e ceva acolo.
Nesimțirea și frica de iad vs. dragostea Tatălui Ceresc
Părintele Teologos: Dar crezi că oamenii folosesc timpul pentru așa ceva?
Răzvan Bucuroiu: Păi, nu.
Părintele Teologos: Păi, acolo e problema, cum facem să-i convingem pe oameni să-l folosească? Ca jurnalist creștin vă întreb.
Răzvan Bucuroiu: Părinte, adeseori m-am întrebat la modul cel mai serios ce i-a mânat și îi mână pe oameni către Dumnezeu? De cele mai multe ori, părinte, răspunsul e frica.
Părintele Teologos: Da, din păcate.
Răzvan Bucuroiu: Asta este problema.
Părintele Teologos: Da, frica de iad. Ia-ți toate formele…
Răzvan Bucuroiu: …De pedeapsă.
Părintele Teologos: Și pe mine mă doare foarte tare asta, că nu este corect să-i înfricăm pe oameni, dar cred că, totuși, trebuie să le generăm o anumită conștiință a limitărilor lor, adică să le spunem „vezi că nu ești bine, vezi că ești trist, vezi că ești singur, hai vino pe aici ca să scapi de singurătate, să scapi de boli de nervi, să scapi de astea”. Cred că asta trebuie făcut și trebuie vorbit oamenilor pe limba lor, astfel încât omul să înțeleagă și să aibă ecou înăuntrul său, să iasă din frica de moarte.
Răzvan Bucuroiu: Este foarte greu, părinte, să șlefuiești diamantul ăsta cu multe carate, că valoarea unui diamant până la urmă vine din câte fețe poți să-i dai din șlefuire, el în sine e o piatră, un nimic. Cum scoți diamantul dragostei din această zonă de plăcere, de bucurie orizontală, deci, cum scoți esența asta, care este dragostea pentru Dumnezeu și forma ta de recunoștință, până la urmă, pentru că aici ți se înmoaie și puțin inima, în clipa în care vezi că Dumnezeu revarsă peste tine atâta daruri și tu stai ca un nesimțit, scuzați-mă, adică…
Părintele Teologos: Chiar este nesimțit.
Răzvan Bucuroiu: Nu poți să stai într-o asemenea ne-simțire vreme îndelungată. De asta spun că un lucru foarte fin, un acord foarte fine e aici.
Părintele Teologos: Și iarăși cred că, dincolo de frică, pe care și Mântuitorul a folosit-o, dar întâi de toate Mântuitorul a folosit exemplu personal.
Răzvan Bucuroiu: Și ne-a eliberat de multe spaime, părinte, ne-a eliberat de multe frici.
Părintele Teologos: Ne-a arătat dragostea Tatălui Celui Ceresc, cred că asta trebuie să arătăm și noi.
Răzvan Bucuroiu: Copleșitoare, mergând până la Cruce direct și dincolo de ea, adică nu s-a oprit acolo. Și Înviere, cu tot, și pe urmă trăgându-i pe cei doi din fundul gheenei, adică este emoționant tot ce ne-a arătat Hristos în toată această scenă cosmică.
Părintele Teologos: Această desfășurare de iubire, de forță iubitoare, nu de forțe tiranice.
Cititul modelează gândirea
Cum să-i facem pe oameni să citească? Cum să-i facem pe oameni să se întoarcă iarăși la lectură?
Răzvan Bucuroiu: Greu, greu pentru că vizualul copleșește și cotropește tot, este foarte simplu de accesat, satisfacția este imediată. Efortul de a citi e un efort pe care trebuie să ți-l însușești de mic, adică din tinerețe. Acuma e mai greu să faci asta.
Părintele Teologos: De ce spun asta? Pentru că cititul generează un anumit mod de gândire, care este mult mai bun acest mod de gândire care vine din citit.
Răzvan Bucuroiu: Da, plus că te pune pe o cale contemplativă, în timp ce lumea întreagă vrea să te scoată de pe calea contemplației și vrea să te pună pe calea acțiunii, trebuie să fii eficient, trebuie să fii punctual, să faci, să dregi. Mă rog, cum vrea lumea, dar formal, să performezi.
Părintele Teologos: Să performezi și nu să gândești.
Răzvan Bucuroiu: Da, și să n-ai tihna aceea să te bucuri și să cauți urma lui Dumnezeu în viața ta, în clipa în care începi să te uiți în spate să vezi pe Dumnezeu, îți trebuie timp de introspecție și mă rog o anumită stare, o anumită dispoziție sufletească. Dar astea sunt vremurile și răspundem cum putem fiecare. Mie mi se pare, însă, și cu asta nu vreau să vă fac foarte multă teorie, dar mie mi se pare că trăim vremuri spectaculoase, totuși, adică ce am prins noi de-a lungul unei generații, bun, că s-au schimbat secolele, mileniile, asta nu e mare lucru, totuși timpul e o convenție. Dar schimbările de paradigmă socială, mentală, acțională, comportamentală. Deci cum eram noi acum 35 de ani și cum suntem acum?
Părintele Teologos: Așa este. Și credeți că această viteză este gestionată corect de către oameni?
Răzvan Bucuroiu: Nu, sunt luați pe sus, se vede că este un flux care îi poartă, dar de aceea cei care vor să înoate contra curentului trebuie să fie buni, pe lângă faptul că fac un efort, trebuie să fie credibili într-un anume fel, chestie de credibilitate aici și acest acord fin, acolo este problema.
Părintele Teologos: Sau să iasă puțin din curent, adică să stea așa ca o dronă deasupra, să aibă o viziune ca din cer, astfel încât să poată să-i ajute pe oameni, să spună încotro se îndreaptă.
Nemulțumirea generală, atomizarea societății
Apropo de încotro se îndreaptă, cum vedeți viitorul?
Răzvan Bucuroiu: Nu știu, părinte, e foarte greu de anticipat. Ca fiecare om care încearcă să citească semnele vremii, atât cât poate să-l vadă și privind și în trecut, parcă e un ceas care ticăie, senzația că trebuie să se întâmple ceva. Nu știu cum simțeau cei din 1914 sau cei din 1939, că vremea se strânsese și că erau într-un punct în care clepsidra deja era întoarsă, sunase ceasul, ca să zic așa, un ceas al istoriei, trist, macabru. Dar și acum, parcă această nemulțumire generală, aceste dorințe de a ieși din pielea noastră, adică parcă nimeni nu e încântat cu ceea ce face, nu e în pielea lui, parcă nu e pus în locul lui.
Părintele Teologos: Nu e natural.
Răzvan Bucuroiu: Da. Și toată lumea e pe aici, dar parcă treaba este în altă parte, eu trebuie să fac altceva, să fiu în altă țară, trebuie să fac altceva, nu să facem asta acuma. Da, această nestatornicie, agitația asta pe nimic și din nimic. Da, ADHD-ul ăsta civilizațional, societal. Plus că sunt vremuri cu lideri parcă fără Dumnezeu, parcă s-a evacuat toată tema asta și te uiți… Nu știu ce să zic.
Părintele Teologos: Vedeți o izbucnire în viitor?
Răzvan Bucuroiu: Mi-e și greu să mă gândesc, mi-e și frică să mă gândesc, pentru că am și copii, mă gândesc și la toți oamenii, care n-ar trebui să sufere din aceste motive. Adică, dacă e să suferi, suferi din cauza ta, ți-asumi pentru tine și pentru păcatele tale, pentru ceea ce n-ai făcut bine, dar așa să vină un idiot să te pună să suferi așa pentru nimic sau din nimic?!
Bine, în mâna Domnului sunt toate și căpeteniile, dar e o temă asta și nimeni nu mai vrea să se mai lase cu adevărat în mâinile altuia, am devenit liberi, cumva, sau vă rog eliberați, cum să vă spun, de multe legături care erau înainte și unele erau false, abuzive, erau totuși firești. Acum ne-am autonomizat mult și, sigur că fiecare încearcă să-și găsească grupul lui mic de prieteni, familia, o enclavă. Credința acum trăiește în enclave și tot ceea ce se întâmplă într-un curs firesc, se întâmplă pe grupuri din ce în ce mai mici.
Părintele Teologos: Deci lumea, din păcate se atomizează, se fărâmițează, societatea există doar ca și construct abstract, nu mai există comunități sau comunitățile sunt din ce în ce mai mici, nu?
Răzvan Bucuroiu: Da, pentru că nu ne mai leagă aceleași valori, în clipa în care nu mai avem același background și fiecare vede lucrurile altfel, atunci e firesc să apară aceste…
Părintele Teologos: Eu zic să aveți curaj, să aveți curaj, mă bucur că porțile iadului nu vor birui Biserica.
Răzvan Bucuroiu: Astea știm, părinte, adică suntem încredințați, altminteri ce ne mai rămâne dacă nu e așa. Ce rost are atunci tot ce ne înconjoară?!
Concluzii
Părintele Teologos: Un ultim cuvânt?
Răzvan Bucuroiu: Athosul acesta e un loc care te și sperie, te și obligă, te și atrage, te și respinge, cumva e un turnesol perfect, de fiecare dată îți arată altceva, de fiecare dată te vezi ca la raze X, numai că tu ești același, dar de fiecare dată scoate altceva…
Părintele Teologos: Din altă fațetă.
Răzvan Bucuroiu: Da, în bine și în rău. Acum, stând și foarte puțin și fiind așa pe oarecare grabă că trebuie să ne întoarcem la ale noastre, aș fi vrut să mai stau, adică să profit de această ieșire din timp pe care ți-o dă Athosul. Nu m-am bucurat până la capăt de acest lucru, dar în mod sigur încerc să revin, dacă mă mai primiți.
Părintele Teologos: Neapărat, sigur, cu mult drag, vă așteptăm cu mult drag să reveniți! Sperăm că va urma.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
