
Iubirea bolnavă – p. Varnava Iankou
22 iulie 2025
Preot ortodox mărturisește despre persecuția brutală din Siria – p. Iosia Trenham
23 iulie 2025Nepătimirea în ortodoxie nu înseamnă insensibilitate, ci sănătatea sufletului prin curățirea de patimi și umplerea cu harul necreat. Prin pilde vii și învățături patristice, aratăm diferența între egoismul pătimaș și libertatea nepătimașă, drumul spre Împărăția Cerurilor și rolul smereniei, rugăciunii și al energiei necreate în vindecarea sufletului și dobândirea bucuriei veșnice.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!
O pildă
La un moment dat, un părinte mai în vârstă informează un frate că ziua următoare urmau să meargă într-un loc pentru un lucru pe care îl făceau regulat. Totul merge bine până când în clipa în care fratele vede că cei doi o să meargă într-un alt loc, mai depărtat și nu în cel în care își închipuise el. Începe atunci cu protestele, cu impunerea voii, spunând că trebuie să facă acolo unde dorea el pentru că vrea să se întoarcă mai repede și să doarmă, la care bătrânul îi taie voia, mai ales că în primul loc au observat că sunt multe albine care îi împiedicau pe cei doi să-și facă ascultarea.
Fratele se liniștește după ce își face porția de cârteli și după ce termină ascultarea și pe drumul de întoarcere, fratele îi spune că nu a dormit bine în noaptea precedentă și ar fi dorit să se întoarcă mai repede ca să doarmă. Îngrijorat bătrânul îi întreabă de ce nu a dormit bine și într-un final află că celălalt băuse cafea ieri seara după ora obișnuită și deci nu mai putuse să doarmă. Problema aici nu era cafeaua, ci lipsa de smerenie, care implică o comunicare cu sinceritate.
Fratele trebuia să-i spună celui mai în vârstă cu smerenie și pace „Părinte, iertați-mă, nu am dormit ieri noapte și sunt obosit. Dacă este binecuvântare, ar fi fost bine să mergem undeva mai aproape” astfel încât să se păstreze dragostea intactă. Am vrut să vă dau acest mic exemplu pentru a vă arăta că uneori distorsiunea egoismului și a voii proprii se exprimă fără să existe o greșeală frontală într-un anumit caz.
Pentru o pildă asemănătoare despre tăierea voii, urmăriți și materialul nostru Tăierea voii – p. Teologos, p. Athanasie Ulea.
Simplitatea nădejdii și a credinței
Să vă dau un alt caz contrar în care cineva este despătimit, chiar dacă greșește flagrant. Cu mai mulți ani în urmă era un bătrânel la o mănăstire din Sf. Munte care era ferm convins că hramul mănăstirii, Αγία Ανάληψη, este o mare sfântă și avea mare evlavie la ea. Da, numai că Αγία Ανάληψη este Sfânta Înălțare a Domnului, însă bătrânelul era atâta de simplu încât nu știa cum stau lucrurile în realitate și din cauza asta se ruga ca la o sfântă.
La un moment dat, vin în vizită la el câțiva pelerini și acesta fiind foarte sărac și neavând ce să le pună pe masă, merge la mare și se roagă „Sfântă Înălțare, dă-mi te rog un pește că nu am ce să le dau de mâncare oamenilor!” și atunci din mare sare un pește ditamai în fața lui pe care acesta îl ia și îl prepară pentru oaspeți. Tot în aceeași mănăstire era mai demult un părinte care nu avea lampă în chilie și care citea la lumina necreată care ieșea din el și era ferm convins că toți părinții citesc la fel.
Despre simplitatea sfinților și minuni, vedeți și Simplitatea în tradiția ortodoxă.
Ce este patima
Din cazurile acestea, cum putem să facem diferența între cei pătimași și cei fără de patimă? Patima este iubirea de sine egoistă, concentrarea pe noi înșine și neglijarea celorlalte persoane, începând cu Dumnezeu. Este adevărat că dacă o persoană este rău intenționată, încercând să ne scoată de pe drumul către Dumnezeu, noi trebuie să evităm să ascultăm de aceasta însă trebuie totuși să iubim compătimitor persoana respectivă pentru că prima victimă a comportamentului acestei persoane este chiar ea însăși.
Pentru definiția patristică a patimilor, consultați Patimile sufletești – crestinortodox.ro.
Împărăția Cerurilor
Toți trebuie să ne îndreptăm către Dumnezeu, către Împăratul Ceresc pentru a ajunge și noi asemenea cu El prin unirea cu El în Împărăția Cerurilor. I se spune astfel din mai multe motive: cel mai simplu este că într-adevăr Raiul ca loc este tot acest univers de peste 93 de miliarde de ani lumină transfigurat; Sfinții pot depăși continuumul spațiu-timp cu ajutorul energiei necreate a lui Dumnezeu mai ceva decât salturile prin hiperspațiu din filmele SF.
I se spune Împărăția Cerurilor ca stare pentru că este locul cel mai imaterial din zidire, locul cel mai depărtat de materie, după cum Dumnezeu este pur imaterial și cel mai depărtat de creația Sa chiar dacă nu ne-a părăsit niciodată. Tot ca stare, se numește și pentru că din Cer vezi totul – ai o viziune globală, nelimitată de nicio patimă, în timp ce cel care este în străfundul pământului nu vede nimic, optica sa fiind blocată de materia patimilor.
Această stare cerească începe încă de aici de pe pământ dacă ne curățim de noroiul patimilor pentru că atunci intră în diamantul inimii noastre lumina iubitoare a energiei necreate. De fapt, aceasta este nepătimirea care este o stare care crește în timp, după cum zorii cresc în noaptea neagră a patimilor. În clipa în care omul se apropie de starea Împărăției Cerurilor atunci nu numai că se coboară acest Cer în inima lui ci chiar el se transformă încet-încet în om ceresc, adică și trupul și sufletul i se spiritualizează din ce în ce mai mult sub acțiunea energiei necreate, sub acțiunea harului.
Unul dintre cele mai importante efecte ale energiei necreate este reunirea părților sufletului. Întâi de toate, harul stabilizează și unește părțile raționale sub comanda minții, adică a ochiului sufletului pentru că prin acest ochi intră vederea luminii dumnezeiești. Dacă omul continuă procesul de vindecare a sufletului său, atunci omul își stabilizează și părțile iraționale, numite, în general, inimă. Și, într-un final, harul unește părțile raționale cu cele iraționale într-un tot unitar sub luminarea minții, sub luminarea harului dumnezeiesc care intră prin minte.
Pentru că omul începe să fie luminat de vederea lui Dumnezeu, diavolul nu poate să-i facă nimic, nici măcar să-l sperie. Cu toate acestea, omul trebuie să rămână smerit pentru că tot ceea ce are nu este de la sine, ci de la unirea cu Dumnezeu cel atotputernic, Căruia trebuie să-i mulțumească pururea pentru toate câte i-a dat. De fapt, starea de recunoștință și ascultare este cea care securizează și crește harul și bucuria.
Despre energia necreată și distincția esență–energii, vedeți sinteza clasică Energiile necreate – OrthodoxWiki.
Nepătimirea în ortodoxie
Nesimțitor este omul în toate, omul care și-a spiritualizat trupul atât cât este cu putință fiecăruia aici pe pământ și și-a ridicat mintea deasupra zidirii. Această nesimțire față de orice patimă, iubitoare de Dumnezeu, se numește nepătimire.
Spiritualizarea trupului vine din supunerea simțurilor în fața minții, iar cea a sufletului din supunerea acestuia în fața Domnului. Domnul supune sufletul, sufletul se supune Domnului și sufletul supune trupul. Pentru că această focusare îi aduce o împlinire și o bucurie incomparabilă cu tot ceea ce există în Creație, omul încearcă să se întindă către Dumnezeu,pe cât îi este cu putință și chiar și mai mult, așa zicând, cu toate puterile sale. Pe toate le vede neimportante și secundare în comparație cu Dumnezeu și cu cele legate de Acesta.
Aici trebuie să clarificăm faptul că persoanele sunt strâns legate de Dumnezeu, chiar dacă sunt păcătoase. Vedem că la judecata finală Hristos Dumnezeu se identifică cu acestea zicând că dacă am făcut ceva unuia dintre cei mici atunci Lui i-am făcut. Zic asta, pentru că de multe ori sub masca nepătimirii sau concentrării pe Dumnezeu se ascund mari patimi prin care rănim pe alții prin dispreț sau alte forme de ură. Desigur că trebuie mult discernământ aici pentru că într-adevăr de multe ori ceilalți doresc doar să ne pierdem vremea împreună și să ne tragă în lumea căzută a multitudinii de griji și a cotidianului cenușiu în care aceștia se află. De fapt, acesta este motivul principal pentru care cineva vine la monahism. Ne depărtăm de unii oameni nu pentru că îi urâm, ci pentru că nu suntem în stare să ne apropiem mai mult de Dumnezeu în preajma lor. Înțelegeți?
Dacă omul se depărtează de fragmentarea produsă de lume, mintea își recaptă unitatea, stabilitatea și cristalinul originar și poate să-L vadă pe Dumnezeu cel unic într-o cunoștință care rivalizează cu cea a îngerilor. Desigur că în tulburările lumii, mintea este mai tot timpul neclară după cum apa de râu dintr-un pahar este neclară dacă este încontinuu agitată. Însă dacă lăsăm paharul în liniște atunci necurățiile se sedimentează și apa devine clară, străvezie, curată. Ca și marea, după cum vedeți este foarte curată, dar în clipa în care vine o furtună și tulbură marea, scoate la mal toate necurățiile. La fel și cu mintea noastră, trebuie să se liniștească pentru a deveni clară.
Un cuvânt despre nepătimire și isihasm: Nepătimirea și rugăciunea lui Iisus – p. Teologos.
Desăvârșirea minții
Trebuie însă să știm că această desăvârșire a minții este o plenitudine care este foarte dinamică. Desăvârșirea nu este un tavan de care am dat cu capul și ne-am oprit acolo plictisindu-ne. Este o odihnă foarte activă mai presus de orice mișcare și din cauza asta chiar dacă la un moment dat omul simte că are darul desăvârșirii, în momentul următor vede că această desăvârșire crește din mila Domnului.
În Împărăția Cerurilor nu e nimic necurat și toți sunt împliniți și plini de energia necreată în vasele fiecăruia dintre noi, care diferă în dimensiune. Avansul constă în lărgirea vasului fiecăruia dintre noi și astfel, chiar dacă în fiecare moment suntem plini și împliniți, desăvârșirea de mâine este mai presus decât desăvârșirea de azi mergând din slavă în slavă, din Cer în Cer, din răpire în răpire.
Sănătatea sufletului
Deci cineva poate să fie nepătimitor, însă poate să fie cineva mai nepătimitor decât nepătimitorul. Primul urăște cu tărie relele, distorsiunile existențiale, însă cel de-al doilea se îmbogățește fără să se sature de virtuți. De fapt, cel nepătimaș este cel sănătos la suflet iar acest lucru are diferite grade. Omul sănătos la suflet nu este împlinit de lucruri, nu se lipește cu mintea de acestea, nu dezvoltă adicții și poate să rămână netulburat chiar și de amintirea lor.
Sănătatea sufletului vine prin facerea poruncilor lui Dumnezeu pentru că poruncile nu au un caracter legalist, nu sunt o expresie a șefului față de subalterni, ci au un caracter terapeutic, de readucere a harului iubirii și sunt expresie a medicului și Tatălui ceresc față de fiii lui preaiubiți și foarte bolnavi. Desigur că pentru asta este nevoie și de un terapeut pământesc, un om validat de Terapeutul ceresc. Este necesar un conducător duhovnicesc experimentat pentru că patimile sunt foarte tari din cauza iubirii noastre de sine și, dincolo de asta, și din cauza neștiinței noastre pentru că noi nici măcar nu știm cum să aplicăm cu discernământ unele dintre poruncile lui Dumnezeu. De fapt, vindecarea ne aduce tocmai această cunoștință duhovnicească și iluminare adevărată.
Trebuie însă neapărat să pornim la drum pentru că dacă ne încremenim în proiect atunci vindecarea nu mai are loc. Să cerem ajutorul Domnului și al oamenilor validați de Acesta și să înaintăm cu constanță, curaj și să nu luăm în seamă posibilele raiduri ale piraților noetici care încearcă să scufunde barca minții noastre.
Să nu uităm că nepătimirea în ortodoxie înseamnă începutul unirii cu Dumnezeu și astfel dobândim mintea Domnului și nu ne mai este frică de El pentru că iubirea alungă frica. Frumusețea acestei stări îl atrage pe om cu toate puterile într-o spirală a unei beții treze în care omul este tot lumină și trăire. Abia atunci omul simte că trăiește cu adevărat – nu la concerte sau când experiază diferite forme de drog.
Despre sănătatea sufletului și rolul spovedaniei, vedeți și Spovedania – p. Teologos, p. Macarie.
Împlinirea umană
Doar Dumnezeu cel total personal și iubitor poate să-l împlinească pe om. Harul poate să crească atât de mult încât omul poate să spună harului să mai slăbească ca să mai răsufle după cum a spus proorocul David sau Sf. Efrem Sirul. În zilele noastre, Sf. Siluan a avut experiențe asemănătoare de cădea omul la pământ de cât har avea. Toate acestea provin din zelul, din dedicarea, din iubirea pe care au avut-o Sfinții față de Dumnezeu. Așa trebuie să avem și noi, fraților. Din păcate, astăzi noi trăim o viață în derivă, în delăsare, fără sens pentru că nu iubim cu adevărat pe nimeni în afară de noi înșine, în sens egoist.
Virtute vs plăcere
Vedeți că nepătimirea în ortodoxie este o îmbibare de calitatea virtuților, de lucrul real, tot atât și chiar cu mult mai mult comparativ cu îmbibarea păcătoșilor de plăceri, adică de himerele unor reacții chimice bazate pe dopamină.
De exemplu, dacă lăcomia pântecelui e atunci când cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar fără poftă, firea înfrânării nepătimașe stă în aceea că cel sănătos, chiar când e flămând îşi stăpâneşte firea sa care e nevinovată.
Ascetul
Ascetul se stăpânește astfel pentru a-și păstra libertatea, având conștiința limitărilor sale. Țin minte că la un moment dat era un părinte care era ascet și care nu se atingea de mâncărurile care erau deosebit de gustoase. La un moment dat, un pelerin a adus ca binecuvântare niște deserturi care erau astfel și părintele a fost servit cu unul. Din clipa respectivă, a început să caute dacă mai există și alte astfel de deserturi până când și-a dat seama și s-a mustrat pe sine ca să se oprească și să rămână liber de patima aceasta. Trebuie să fim atenți în toate pentru că suntem căzuți și ușor cădem și mai tare dacă nu ne înfrânăm. Să nu uităm că romanii își băgau degetele în gură ca să-și provoace vomă ca să poată mânca din nou.
Focusul minții
Apropo de înfrânare și desfrânare, dacă culmea desfrânării o constituie obsesia sexuală distorsionată față de oricine, indiferent de sex, vârstă și indiferent dacă este om sau animal, firea neprihănirii este să avem față de toate o simțire ca față de lucrurile neînsuflețite. Omul trebuie să aibă tot timpul mintea întreagă și concentrată pe Dumnezeu. Focusul uman trebuie să fie tot timpul concentrat pe perfecțiunea personală veșnică pentru că mintea pentru aceasta este făcută și nu pentru îmbucățirea în grijile temporare. Logica este partea sufletului care trebuie să se ocupe de cele materiale și trecătoare în timp ce mintea, adică atenția ultimă să fie tot timpul orientată ca un ochean, ca o antenă parabolică către cele veșnice, care sunt și cele cu adevărat importante.
Bogăția
De fapt, paroxismul iubirii de bogăție materială stă în faptul că omul nu încetează niciodată să strângă și nu se poate sătura niciodată, având asta ca modul de viață care l-a înrobit total. Vedem pe unii dintre marii miliardari care au atâția bani că le-ar ajunge și lor și familiilor lor și copiilor lor însă totuși nu se opresc dintr-un mod de viață foarte rapace cu care s-au obișnuit și astfel devin atât de săraci încât nu au nimic altceva în afară de bani.
Pe de altă parte, neagonisirea adevărată constă în a nu cruța cineva nici trupul său. Asta nu înseamnă să ne distrugem trupul prin diferite forme de drog ci exact din contră, să nu facem nimic din cele care ar hrăni patima iubirii de trup. Ne conservăm trupul numai pentru a ne desăvârși duhovnicește în Hristos. Dacă însă această conservare împiedică duhovnicia, atunci vom pune conservarea pe loc secund. Scopul nostru este ca toată existența noastră, inclusiv trupul, să fie străbătută de razele Duhului Sfânt și asta se realizează cu cât moare cineva mai mult sieși, cu cât își calcă egoismul mai mult în picioare. Înțelegeți?
Odihna adevărată
Pe de altă parte, dacă trândăvim la maxim atunci nu o să ne odihnim cu adevărat niciodată și nu vom avea răbdare în nicio odihnă pentru că împlinirea persoanei vine de la Dumnezeu și nu de la o excitare senzorială și/sau de la o derivă existențială sau confort trupesc. Sfințenia este împlinirea persoanei și nu aplatizarea ei. Vedem la toți Sfinții cât erau de răbdători și rămâneau nemișcați și în laude și în ocări. De fapt, răbdarea adevărată este de a socoti orice necaz ca odihnă și asta se face prin osândirea de sine cu nădejde în orice lucru, prin rugăciune și prin conștiința faptului că primim cununa eliberării de cornul întunecat și chinuitor al plăcerii iubirii de sine dacă facem răbdare în necazuri.
Patima mâniei și un exemplu
Apropo de necazuri, paroxismul patimii mâniei este atunci când ne înfuriem și ne certăm la maxim chiar când nu este nimeni de față. Vindecarea totală a acesteia este îndelunga răbdare care se traduce prin totala liniștire și dragoste a sufletului nostru fie că e de față cel care ne defaimă, fie că nu este. Asta se poate face numai prin energia necreată a lui Dumnezeu de la care trebuie să cerem acest dar al iubirii vrăjmașilor. Să fim atenți că a rămâne, chipurile, liniștiți din dispreț nu este vindecător ci, din contră, distrugător.
Era cineva care era încontinuu mustrat de frați, însă el rămânea încontinuu atât de calm încât stârnea admirația unui părinte. La un moment dat, părintele îl întreabă: „Frate, văd că ești foarte calm în timp ce toți ceilalți te ceartă. Cum de reușești?” la care fratele îi răspunde cu un aer superior: „Crezi că o să-mi bat capul cu câinii ăștia?”. La răspunsul acesta părintele s-a depărtat îngrozit făcându-și cruce și rugându-se ca să-l acopere Dumnezeu și pe el și pe fratele.
De asemenea, calmul poate să vină și dintr-o mânie cruntă care pregătește răzbunări. Atunci omul respectiv se aseamănă cu o viperă surdă care întâi de toate se otrăvește pe sine-și înainte de a-i otrăvi pe ceilalți. Ferească Dumnezeu!
Dacă nu putem să ne iubim vrăjmașul, măcar să facem răbdare și să nu deschidem gura când suntem mânioși pentru că va ieși rău pentru toți. Să ne rugăm cu smerenie și pentru noi și pentru fratele care ne deranjează și atunci va vedea Dumnezeu dorința noastră de iubire și ne-o va da ca un Tată iubitor ce este.
Chip al lui Dumnezeu și distorsionarea lui
Este absolut necesar să fim smeriți și să avem legătură cu Dumnezeu pentru că fără El nu putem să rămânem în modul corect de a fi. Omul este creat ca și chip al lui Dumnezeu și destinat pentru a deveni Dumnezeu cu ajutorul Acestuia. Problema este că omul este atât de distorsionat încât pe baza libertății sale poate să refuze această realitate. Atunci omul este condamnat la autoîndumnezeire și poate să ajungă la distorsiuni care ar fi hilare dacă nu ar fi tragice.
De exemplu, înălțimea slavei deșarte este ca cineva să se rupă în figuri și fapte fățarnice chiar și atunci când nu e de față nimeni care – vezi Doamne! – e obligat să-l laude. Omul interior devine chircit și total închis în masca fățărniciei care i-a devenit a 2-a natură și care îl chinuie pentru că este nenaturală și limitată. Desigur că eliberarea totală de această caracatiță este ca cineva să fie total liber, să nu fie furat cu cugetarea de prezența celor care îl laudă. Trebuie totdeauna să ne gândim la veșnicia noastră și la imensitatea continuumului spațiu-timp în care noi suntem doar niște ființe ultramicroscopice.
Desigur că asta ne ferește și de pierzanie, adică de mândrie. Maximumul acesteia este atunci când cineva se mândrește în orice stare sărăcăcioasă sau disprețuită s-ar afla sau se poate mândri chiar și cu lipsa sa de învățătură. Cazurile celebre se întind de la cei care cred că pământul este plat până la sectarii care ignoră total istoria Bisericii și cele mai elementare noțiuni de teologie, inclusiv destule citate din Biblie care sunt împotriva ereziilor pe care le proferă. Amintim aici doar faptul că Domnul a zis că nu o să ne lase orfani niciodată ceea ce contrazice flagrant ideea că învățătura corectă – protestantă – a apărut la peste 1500 ani de la Hristos pe vremea lui Martin Luther care a fost un monah excomunicat căsătorit cu o călugăriță lepădată de rasă cu care a avut și 6 copii.Deci fraților, puțină gândire și smerenie.
Biserica a existat continuu de la Hristos până astăzi și va exista până la final pentru că porțile iadului nu o vor birui. Biserica este trupul tainic și concret al lui Hristos cel înviat și atotputernic și din cauza aceasta nicio forță creată nu o va birui.
Comuniunea în Hristos
Prin Hristos, care este capul acestui trup, ajungem la smerenia adevărată, scăpând de cornul întunecat al mândriei adamice. Să nu uităm că realitatea noastră este că toți trebuie să fim una în Hristos, o singură entitate după chipul și asemănarea lui Dumnezeu care este un singur Dumnezeu în 3 Persoane. Deci noi suntem un nimic prin noi înșine, o bucată de materie întunecată, un mădular fără sens navigând în derivă prin univers. Este nevoie de energia necreată a lui Dumnezeu să ne aprindă flacăra iubirii adevărate în inimă și să ne interconecteze cu celelalte persoane, dându-ne astfel sens și valoare absolută în trupul lui Hristos în care toți conlucrăm pentru același scop, adică pentru perfecțiunea personală veșnică, păstrându-ne fiecare dintre noi specificitatea sa.
Deci dovada smereniei adevărate este acceptarea în cugetul nostru că suntem un nimic prin noi înșine, indiferent ce fapte și isprăvi mărețe am face, în timp ce avem o valoare și responsabilitate maximă în legătură cu Dumnezeu și cu ceilalți. Să știți că ne vom păstra echilibrul peste abisul distorsiunii doar dacă vom ține un picior pe versantul nimicniciei noastre și celălalt pe versantul valorii neprețuite a persoanei noastre în Hristos. În această poziție trebuie să ne concentrăm pe răsăritul Soarelui dreptății Hristos fără să ne uităm în jos să primim gânduri că am putea cădea în abis din acest echilibru pentru că, de fapt, dovada împătimirii totale este faptul că ne supunem repede tuturor gândurilor și pornirilor semănate de la draci pentru dezechilibrarea noastră.
Ignorarea gândurilor ca nepătimire
Evident că semnul sfintei nepătimiri este totala neluare în seamă a gândurilor, totala nesimțire cuvioasă față de toate mașinațiile diabolice, omul nemaiștiind nici cum au venit, nici pentru ce și nici cum au plecat pentru că el este în întregime unit cu Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Cine s-a învrednicit de o astfel de stare îl are pe Dumnezeu cârmaci chiar dacă încă trăiește în trup. Asta se întâmplă pentru că nu mai trăiește el, ci trăiește Hristos în el și astfel simte înăuntru prin iluminare voia Domnului ca și cum ar auzi un glas mai presus de toată învățătura omenească, științifică.
Lupta cea bună
În această stare omul este concentrat pe iubirea jertfitoare față de Domnul care S-a jertfit pentru el și așteaptă clipa când se va arăta în fața Dumnezeu îmbrățișat în frumusețea nemuritoare pe care Adam o avea mai de dinainte de căderea în materie. Aceasta este răsplata de negrăit, este cununa pe care o primim pentru lupta cea bună pe care am dus-o cu eroism și smerenie pe drumul credinței.
Trebuie să știm că cununa, ca orice coroană adevărată, nu este alcătuită niciodată dintr-o singură nestemată. Din cauza asta, să știm că nu se desăvârșește nepătimirea în ortodoxie dacă vom nesocoti fie și numai o singură virtute. Trebuie din toate să ne împărtășim. Este adevărat că Domnul a spus că în casa Tatălui celui Ceresc multe locașuri sunt, adică și nepătimirea în ortodoxie este dinamică și are diferite stări. Să alergăm să ajungem măcar în starea cea mai de jos pentru că dacă ne-am suit în tren tot am plecat spre rai, chiar dacă ne-am suit în ultimul vagon.
Să avem grijă să nu pierdem trenul din cauza faptului că suntem legați de vreo patimă, de vreun lucru care ne ține aici pe pământ, chiar dacă este vorba de ceva care credem că ne aduce cunoaștere, putere, plăcere, avere.
Domnul a spus că ne este mai de folos să ne scoatem ochiul, adică cunoștința lumii acesteia, dacă ne smintește și să ne tăiem mâna și piciorul adică puterea făptuirii în lumea aceasta, dacă ne smintește, pentru că toate acestea sunt nimic comparativ cu fericirea veșnică și ne vor provoca doar foc interior în veșnicie din cauza dependenței noastre față de patimi care nu mai pot fi împlinite niciodată.
Concluzie și îndemnuri
Trebuie să tăiem funiile care ne țin legați de această lume, să dărâmăm cu ajutorul lui Dumnezeu zidurile egoismului nostru, zidurile neascultării astfel încât să poată să intre iarăși lumina iubirii dumnezeiești în temnița sufletului nostru. Trebuie să ne sârguim să prindem lumina până când nu vine întunericul morții pentru că după aceea, nimeni nu mai poate să lucreze pentru mântuirea sa. Să nu spunem că mai avem timp pentru că nimeni nu ne-a garantat că o să trăim până mâine și, dincolo de asta, dacă ne obișnuim pe o anumită direcție atunci obișnuința recablează creierul și va fi din ce în ce mai dificil să ne schimbăm modul de gândire și viața după cum un răsad este mult mai ușor de scos din rădăcini când este foarte tânăr comparativ cu un arbust și mai ales cu un copac mare și bătrân.
Să nu spunem că „încep mâine” pentru că amânarea este arma diavolului, o armă mult mai perfidă și eficace cu un refuz frontal. Să începem cu cât putem astfel încât să fim constanți pentru că vedem că și în cazul trupului este nevoie de timp ca să se vindece. În cazul trupului nu luăm toate medicamentele deodată și după aceea ne oprim pentru că astfel ne toxificăm și, în loc să ne vindecăm, mai rău ne îmbolnăvim. Trebuie să ne luăm pastilele în fiecare zi după rețeta medicală prescrisă de specialist. La fel și în cazul sufletului trebuie să avem pe primul plan programul duhovnicesc constant, prescris de către un om duhovnicesc care ne poate urmări în timp evoluția bolilor noastre sufletești până ce ajungem la despătimirea care constituie împlinirea și țelul nostru atât de dorit și care să facă Domnul Dumnezeu să o dobândim cu toții! Amin!
Vă mulțumesc că ați avut răbdarea să rămâneți cu mine până acum!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!
Întrebări frecvente
Nepătimirea este sănătatea sufletului: curățirea de patimi și umplerea cu harul necreat. Nu e insensibilitate, ci libertate și iubire desăvârșită față de Dumnezeu și oameni.
Patima este egoism și concentrare pe sine; nepătimirea în ortodoxie este concentrare pe Dumnezeu, cu smerenie și iubire jertfitoare chiar față de vrăjmași.
Prin curățirea de patimi, intrarea energiei necreate în inimă și unirea părților sufletului sub luminarea minții.
Patimile sunt puternice și ascunse; povățuitorul experimentat ne ajută să le vedem și să le vindecăm cu discernământ.
Smerenia recunoaște că suntem nimic fără Dumnezeu și că tot harul vine de la El; ea păzește și crește darul nepătimirii.
Prin neluarea în seamă a lor, rugăciune stăruitoare și concentrarea minții pe Dumnezeu; nepătimirea în ortodoxie înseamnă a nu ști nici când vin, nici când pleacă.
În grade diferite, da; Sfinții au atins stări înalte, dar nepătimirea rămâne dinamică și crește continuu prin har.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!









9 Comment
Material succint si foarte util. Am rămas insa cumva mahnit vazand cat de departe sunt de ultimul vagon, de tren, de locomotiva.
Cale de intors insa nu mai este. Ajută Doamne lumii tale!
Sărut mâna părinte Teologos,va mulțumesc pentru fiecare cuvânt pe care ni-l adresati,pentru bunătate și grija pe care le puneți în aceste materiale.Fie ca aceste cuvinte sa pătrundă în inimile și mințile noastre ,ale mirenilor prinși în vâltoarea vieții. Sa fiți răsplătit de Bunul Dumnezeu și Maica Domnului și sa ne rugam unii pentru alții mereu.Pomeniti pe NICOLAE DANIEL ȘI COSMIN MARIAN.Sa-mi iertați îndrăzneala .
Pomenim! Să vă ajute Dumnezeu!
Buna Părinte, am o neclaritate,
Sfînta Evanghelie de la Luca 9, 49-50. Puteți va rog sa m-a ajutați? Și va rog sa m-a Iertați de îndrăzneala.🙏
Dacă cineva lucrează cu puterea lui Dumnezeu nu trebuie oprit pentru că nu este din grupul(„partidul”) nostru.
Va mulțumesc mult Părinte Dumnezeu sa vă întărească 🙏
Poate sunt superstițios, dar am observat părinte că decum ați început să vorbiți despre distorsiuni sexuale, ceva/cineva (aș fi tentat să zic) a încercat să arunce măcar acolo un băț mic între spițele roții. Poate nu v-o opri, dar ne-o distrage pe noi de la ce aveți de zis. Să nu izbutim să dăm atenție acestei mari bube pe generația noastră.
Poate greșesc și a fost doar o coincidență.
E cineva – activiști. Am mai scris despre ei.
Da. Dar chiar și în acest clip, când subiectul a fost atins, glasul s-a încercat să vă fie afectat, pe la minutul 16:30. De aceea zic, poate sunt superstițios, că altfel lucrurile sunt așa transparente că e chiar cumva amuzant, din partea vrăjmașului, să ne ferească Domnul.