Sinodul VII Ecumenic: icoane, monahi, femei – p. Damian Damian, p. Teologos

Urmăriți o foarte antrenantă discuție cu părintele Damian Damian în care se rezumă pe scurt contextul istoric, teologic și duhovnicesc al luptei pentru icoane, de la izbucnirea iconoclasmului până la biruința credinței în Bizanț. Vom vedea rolul monahilor, al împărătesei Irina și al împărătesei Teodora, cu luminări despre sensul icoanei în viața de rugăciune. În această temă, punctul de referință rămâne Sinodul VII Ecumenic, care a restabilit mărturisirea dreaptă și a definit cadrul sănătos al cinstirii sfintelor icoane.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Monahismul – apărător al Ortodoxiei

Părintele Damian: Exact, exact. O vor avea monahii și discutam mai înainte, vedeți, gândirea aceasta modernă și contemporană cum că monahismul și călugării sunt niște oameni primitivi, înapoiați, retrași din societate. Da, într-adevăr, retrași din societate, dar nu retrași din societate, pentru că erau niște sălbatici. Retrași din societate pentru rugăciune, pentru duhul rugăciunii. Să nu uităm că în mănăstire s-a născut cultura și civilizația europeană cel puțin.

Părintele Teologos: Evident, dar mai ales cultura apuseană…

Părintele Damian: Si toți noii luminători, să spunem Sfântul Patrick, luminatorul Irlandei, ceilalți luminători ai insulelor britanice, Franța, Germania, țările nordice, toți au fost călugări.

Părintele Teologos:  Teoria Big Bang-ului a fost făcută de către un preot catolic.

Părintele Damian: Deci, iată că monahii, și nu vorbim numai de actualitate, vorbim și de problema Sinodului 7 ecumenic. Deci monahii nu au fost niciodată niște oameni primitivi sau sălbatici, cum încearcă, să spunem așa, teologia protestantă și neoprotestantă din ziua de astăzi să susțină… să afirme… domnule, călugării și mai ales cei ortodocși și călugării romano-catolici, deci domnule sunt niște oameni rupti de societate. Ei de fapt ce vor să facă? Ce spun despre noi? Ce vor să facă călugării? Susțin niște afirmații fără nicio acoperire, doar de dragul de a se autoproteja.

Părintele Teologos:  Este total greșit. De ce? Trebuie să știm, oameni buni, că monahul se retrage din lume, da, cum a spus bine părintele Damian, pentru a se ruga sau, mai bine zis, ca să folosesc o expresie mai globală, pentru a se apropia de Dumnezeu. Dumnezeu este creatorul, este designer-ul super inteligent, este perfecțiunea personală, veșnică, desăvârșirea de sine. Si in clipa în care cineva se apropie de acest foc al desăvârșirii, în clipa respectivă capătă și el proprietățile focului, adică se luminează, are căldura respectivă și are, evident, inteligența respectivă. Problema cea mare este că cei care sunt departe Dumnezeu nu pot să-și imagineze, după cum fierul în clipa in care este departe de foc, nu poate să-și imagineze cum poate să fie un fier cald și un fier luminos. Trebuie ca cineva să aibă experiența acestui lucru și, din cauza asta, de multe ori oamenii nu înțeleg monahismul, pentru că monahismul adevărat este un plan existențial superior și nu se poate înțelege, de exemplu, cum un monah poate să plângă în fiecare zi de iubire de Dumnezeu, de bucurie, nu? Pentru că, de obicei, oamenii de rând plâng de durere, nu? Un monah… și vorbim de monahii care au o anumita măsura duhovnicească, nu vorbesc de mine… plâng de bucurie când văd fața lui Dumnezeu. Ce înseamnă treaba asta? Trebuie într-adevăr să avem experiență. Deci, mare atenție, sigur, încă o dată ghinionul vostru că vă vorbesc eu, dar trebuie să știți că sunt monahi care sunt foarte foarte foarte foarte avansați, foarte întelepți și foarte cunoscători. Si, mare atenție, cunoașterea adevărată nu este  micro-electronica sau, mă rog, tot respectul pentru diferitele ramuri ale Științei, cunoașterea adevărata este cunoaștere perfecțiunii, cunoașterea desăvârșirii lui Dumnezeu, da? Cunoașterea modului corect de a fi, cunoașterea modului corect de a fi, cunoașterea adevărului, care Adevăr este o persoana, este Hristos în globalitatea sa. Este adevărul adevărat, să spun așa, in globalitate. Deci, nu numai prezența fizică, ci și sensul, rostul acelui lucru, dimpreună cu toate lucrurile care sunt legate de el.

Părintele Damian: Exact. Deci iată câte valențe are monahismul și nu este atât de simplu pe cât ar crede unii. Si să nu uităm că dintotdeauna monahismul a fost un apărător al Ortodoxiei în vremurile tulburi și în vremurile grele ale istoriei Bisericii noastre răsăritene ortodoxe. Întotdeauna, să spunem așa, filonul principal de păstrare a credinței s-a făcut în mănăstiri. Să nu uităm perioada uniatistă, când muntele Athos a fost sub bun asediu direct al papalității și al împăraților bizantini, să zicem așa, uniți cu Roma, unde au încercat să… prin ucidere, bineînțeles, prin ucidere… să convertească, dacă putem spune așa, între ghilimele, Sfântul Munte la uniația cu Roma și nu au reușit.

Părintele Teologos:  Evident. Prin prigoane după cum o sa vedem si in cazul iconoclasmului.

Despre sensul ascultării în viața monahală și cum luminează mintea, vedeți Ascultarea – modul de existență (p. Teologos).

Paralele între icoane și cultura modernă (informatica)

Părintele Damian: Exact, exact. Deci iată monahismul și protejarea credinței și vorbim, de data aceasta, despre protejarea credinței în ceea ce privește, să spunem așa, n-aș numi-o dogmă, învățătură, învățătura privitoare la cinstirea Sfintelor Icoane. Vedeți, făcând o paralelă, sfintele icoane, secolul al optulea, Sinodul VII Ecumenic, anul 787, ca un arc peste ani… vorbim despre anii 2000 și mai încoace, pentru că în România, abia după anii 2000 a început să apară foarte… să spunem așa, sa se dezvolte foarte mult internetul și accesul românului la internet și la tot ceea ce înseamnă internet și calculator în primul rând și, îmi aduc aminte, la începuturi, când eram și eu mai tânăr, am făcut niște cursuri de informatică, pentru că așa erau la modă în anii 2000. Se prevedea că informatica va fi de viitor și acolo ți se tot vorbea despre icoane. Culmea, culmea ironiei, icons, acele icons, acele pătrățele pe care tu dai dublu click și intri într-o lume, fie că era vorba de dublu click intri într-un dosar, dublu click intri într-un joc, într-un document…

Părintele Teologos:  Intr-un program…

Părintele Damian: Exact. Deci, iată printr-o icoană… vedeți, cultura occidentală, fără să-și dea seama americanii, fără să-și dea seama, au preluat icoana, bineînțeles distorsionând-o, dar păstrându-i denumirea de icoană, adică tu ai acces printr-un click… tu, de fapt, tu ce vezi? Tu vezi un pătrățel cu ceva? Dar dând click pe pătrățelul ăla ai acces la o întreagă lume.

Părintele Teologos:  Si, mai ales ca, pătrățelul respectiv era simbolic.

Părintele Damian: Exact, da, da, da. Deci, prin ceva restrâns și limitat, aveai acces la ceva nelimitat, să spunem.

Părintele Teologos: Si, din cauza asta, Sfântul Ioan Damaschin, care este baza dogmatica a Sinodului 7 Ecumenic, spunea, citându-l pe Sfântul Vasile Cel Mare… care Sfântul Vasile Cel Mare trăise la anii 300, vreo 400 de ani înainte… spunea că cinstea prin icoană se ridică la Prototip, deci noi cinstim icoana nu prin ea însăși, adică nu vorbim de idolatrie aici… nu cinstim lemnul, culorile și așa mai departe, ci cinstirea merge, cum spuneam, la prototip, adică la Dumnezeu, la sfântul care este reprezentat in icoana și asta apropo și de americani, de cei care au făcut Windows-urile și asa mai departe.

Pentru o reflecție despre simbol, artă și credință, citiți și Arta ca formă de religie și Ortodoxia.

Idolul vs. icoana

Fraților, în clipa in care ne uităm la o imagine pe ecran, la o icoana, nu spunem „mama, ce pixeli”, ci spunem „uite ce frumos este starețul meu”, „uite ce frumoasă este Maica Domnului”. Si chiar Sfântul Vasile Cel Mare spunea că în clipa in care erau… pentru că pe vremea respectivă existau statui ale cezarului, ale împăraților Bizantini… Spunea Sfântul Vasile Cel Mare: „Eu, când mă uit la statuia lui Cezar, nu spun aceasta este statuia lui Cezar, ci spun acesta este Cezar, pentru că totdeauna omul este astfel făcut, din punct de vedere psihologic, dacă dorim, ca cinstea să meargă la Prototip nu să se oprească la… pe când idolul la care se referă Vechiul Testament și pe care-l aduc sectarii, de fapt, în discuție, se referă la însăși materia, lemnul, aurul și așa mai departe. Asta se referă Dumnezeu când spune acolo: ”Să nu ai alți dumnezei, în afară de mine, să nu-ți faci chip cioplit” (Ieșirea 20), pentru că chiar Dumnezeu mai încolo și nu foarte mai încolo, adică chiar în câteva capitole mai încolo, vorbește în clipa în care dă instrucțiuni să se construiască templul, da? Spune că trebuie să faci 10 covoare din… cum e acolo… din asta stacojie roșiatică cum era și să faci asemănări icoane de heruvimi. Heruvimii nici măcar nu erau trupești. Heruvimii sunt niște îngeri, adică niște forme de minți și după care iarăși spune dincolo de cele 10 covoare cu imagini de heruvimi sa faci o cortină… cum e pe românește… draperie. Cred că cortină e și pe românește.

Părintele Damian: Este ca o dveră…

Părintele Teologos: Da, dveră cu heruvimi tot așa de mătase stacojie. Deci, oameni buni, e vorba de reprezentări foarte clare ale… reprezentări iconografice ale lumii sfințite și sfințitoare încă din Vechiul Testament, da? Noi cinstim toate aceste imagini, pentru că prin ele ne apropiem de prototip, care prototip este apropiat de Dumnezeu sau chiar însuși Dumnezeu. Sigur că Dumnezeu nu putea fi reprezentat pe perioada Vechiului Testament, pentru că nu se întrupase. Nu știm cum arată, pe când în perioada Noului Testament, știm. Hristos, fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat și deci… hai să folosim niște termeni moderni… Îl putem fotografia de vreme ce S-a întrupat. Sfinții Părinți spun putea fi prins în icoană. Noi astăzi spunem putea fi prinsă fotografia, adică putem să-i prindem imaginea, din păcate, însă, aceste lucruri și această diferență între Chip și prototip, da? Intre fotografie și original unii care erau mai simpli și care erau, mai degrabă, generali de armată și nu teologi nu puteau să le prindă, da? Și iarăși nu puteau să înțeleagă faptul că noi cinstim icoana, dar nu o adorăm, adică pe Dumnezeu îl adorăm, lui Dumnezeu ne închinăm cu adevărat, da? Pentru că el este Dumnezeul nostru și nu lemnul. Cinstim icoana, de ce? Pentru că pe icoană este chipul lui Dumnezeu. Păi, și în clipa în care ne batem joc de icoană, evident că asta înseamnă, dacă doriți, o necinste la adresa chipului care este pe ea. Păi și până astăzi, de exemplu, dacă necinstim, adică distrugem banii, care nu sunt lucruri sfinte, din contră, dacă distrugem banii intrăm sub incidența legii, da? Pentru că prin distrugerea banilor aducem o jignire, dacă doriți, aducem o atingere, aducem o necinstire la adresa statului și atunci statul evident că ne pedepsește.

Despre rânduiala reprezentărilor heruvimilor pentru Cort este în Ieșirea 26.

Împăratul Leon al III-lea Isaurianul și iconoclasmul

În cazul lui Dumnezeu, dacă necinstim icoanele nu ne pedepsește Dumnezeu, ci noi înșine ne pedepsim. De ce? Pentru că prin acest gest de necinstire arătăm foarte clar că nu-l dorim pe Dumnezeu, ne îndepărtăm de Dumnezeu și intrăm sub incidența, ca să folosească același termen juridic, sub incidența diavolului, da? Adică dăm drepturi diavolului și de acolo o întreagă poveste, în care se poate ajunge până la demonizări, cu chin și așa mai departe, după cum o să vedem în chin, încrâncenare, care această încrâncenare este și în afară după cum s-a văzut în cazul unui om foarte respectat, dacă doriți, ca și militar, da? De ce? Pentru că el a reușit să scape Bizanțul. Deci orașul Bizanț de sub un îndelungat asediu arab. Dar, pentru că el era dintr-o zonă muntoasă, numită Isauria, unde oamenii erau foarte duri și relativi simpli și nu puteau să înțeleagă toate lucrurile astea, el, săracul, s-a mândrit dar s-a crezut pe sine că, bun, dacă eu sunt general de armată și am reușit să scap Bizanțul și, evident, Imperiul Bizantin de arabi, eu sunt bun la toate, inclusiv sunt bun să fiu și preot. Și el s-a declarat pe sine împărat și preot și a devenit, efectiv, ca un leu, pentru biserică. Și, de fapt, și numele lui era Leon și, pentru că era din Isauria, și anume Leon Isaurianul, Leon al treilea.

Părintele Damian: Împăratul Leon al treilea, Isaurianul. Iată problema aceasta, a iconoclasmului… Vedeți, cinstirea icoanelor a fost un lucru organic în istoria Bisericii. Nu au existat sinoade ecumenice sau anumite… să le spunem… decrete între ghilimele sau canoane specifice, unde să se spună: Domnule, trebuie să cinstiți! Nu, a fost o chestie ființială, naturală, exact așa cum și, în ziua de astăzi, să spunem, eu aș avea o fotografie a mamei mele în buzunar, pentru că îmi cinstesc mama și am o fotografie a mamei mele în buzunar…

Părintele Teologos: Sau iubitei mele, că toată lumea are poza…

Părintele Damian: Exact, exact și bineînțeles că niciodată, apropo de necinstire sau de datul foc al icoanelor, niciodată eu nu o să dau foc fotografiei mamei mele.

Părintele Teologos: Evident.

Părintele Damian: Sau pentru cei cu soție, copii, adică ar fi ilogic… vorbind acum din punct de vedere pur omenesc.

Părintele Teologos: Evident.

Părintele Damian: Este ilogic. Ei, împăratul acesta, Leon Isaurianul… vedeți, ne aflăm într-o perioada a istoriei Imperiului Bizantin, când la conducerea Imperiului, pentru o perioadă de câteva sute de ani s-au aflat militari de carieră. Deci, iată, nu fii de împărați pur sânge, ci militari de carieră care, de multe ori, s-au căsătorit cu fiice de împărați și militarul… știm. Militarul știe Armată. Armată și luptă și război, să protejeze Imperiul, să extindă Imperiul, dacă se mai poate. Dar, iată, ne aflăm într-o perioadă istorică în care Imperiul Bizantin ușor-ușor începe să se restrângă, să se micșoreze. Populația arabă musulmană… că, vedeți, și aici iarăși de multe ori se face o confuzie. În ziua de astăzi, dacă spunem arab, automat spunem și musulmani. Nu, fraților. Sunt foarte mulțumi arabi ortodocși, creștin-ortodocși în părțile Orientului, în părțile Orientului Mijlociu.

Părintele Teologos: Acum sunt decimați.

Părintele Damian: Acum, da, sunt decimați, dar este foarte bine să specificăm arab musulman, arab ortodox, pentru că și Sfântul Ioan Damaschin, cum vom vedea la momentul potrivit, nu a fost un bizantin sau un grec, ci a fost un arab creștin-ortodox, dintr-o familie de arab creștin ortodox.

Părintele Teologos: Sigur.

Părintele Damian: Exact, deci nu dintr-o familie bizantină. Ei, împăratul acesta, Leon al treilea Isaurianul, văzând ceea ce s-a întâmplat în trecut în imperiu, iată îi vine o idee năstrușnică. Domnule, stai puțin, de ce să nu mă inspir eu din ceea ce urma să se dezvolte zisa cultură și civilizației islamică, văzând că  în mai puțin de 100 de ani, așa cum am vorbit la Sinodul 6 Ecumenic și nu vreau să repet acum ca să ocupăm timpul. Prietenii noștri pot urmări Sinodul 6 Ecumenic. Islamul, în mai puțin de 50-60 de ani, a cucerit întregul Orientul Mijlociu și împăratul Leon al treilea a spus în felul următor: Păi, dacă Islamul care nu are sfinți, nu are sfinte moaște, nu are icoane, cum știm până în ziua de azi. Cultura și civilizația islamică nu are reprezentări, adică sunt interzise reprezentările și omenești și animalice de orice tip, doar reprezentări geometrice. Păi, iată, dacă Islamul cu acel Allah, Dumnezeul suprem, a reușit să facă acest lucru, păi, înseamnă că cinstirea aceasta a icoanelor, pe care o avem noi, bizantinii, este greșită.

Părintele Teologos: Ei sunt bunii, noi suntem răii.

Pe scurt despre curentul și termenii iconoclasmului, consultați articolul din OrthodoxWiki.

Precedente istorice și factori declanșatori

Părintele Damian: Da, a mai existat și o altă problemă aici. Se pare… și există o serie de scrisori și ale Împăratului Leon al III-lea și ale unor ierarhi din vremea respectivă, unde din nefericire apăruseră și anumite devieri referitoare la icoane. Se ajunsese ca unii preoți, efectiv, în Sfântul Potir să râcâie imaginea de pe icoană.

Părintele Teologos: Vopselele…

Părintele Damian: Se ajunsese ca, la botez, naș să fie pusă o icoană în locul unei persoane reale. Iarăși, la tunderea in monahism, se ajunsese să vină nașul de călugărie cu o icoană pe care cel tuns în  monahism… părul să fie pus pe icoană, ceea ce este necanonic și nu este în rânduială. Până în ziua de azi nu este rânduială. Deci și aceste mici devieri l-au determinat pe împărat să considere ”domnule, stai puțin, că cinstirea aceasta a icoanelor nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, bineînțeles având și consilieri care îi aduceau, ca și în protestantismul de astăzi, citatele din Vechiul Testament, Ieșire, Deuteronom etc sunt foarte bine cunoscute, nu intrăm în ele și atunci s-a spus: Domnule, dar nu dintr-o, să spunem așa, ură sau răutate, ci dintr-un spirit practic militar. El nu e un teolog, un mare teolog, e un om extrem de practic.

Părintele Teologos: Sigur. Și mai ales care nu știa de subtilități.

Părintele Damian: Da. Îl detronează pe Sfântul Ioan Gherman, întâi patriarhul Constantinopolului, în anul 726 și, pentru o scurtă perioadă se autoproclamă chiar el Patriarh și începe chiar să țină o serie de predici împotriva icoanelor. Mă întorc puțin în timp, ca să vedeți cinstirea aceasta de care se bucurau sfintele icoane. Împăratul Iustinian al doilea, în anul 695, pentru prima dată în istoria Imperiului este primul împărat care, pe monedele de aur, pe o parte începe să imprime chipul mântuitorului Iisus Hristos și lucrul acesta l-a adus, să spunem așa, într-un oarecare conflict, între ghilimele, ideologic cu sultanul Abdal Malik al Damascului, care începuse să folosească moneda bizantină, un fel de euro să spunem, din ziua de azi, adică o monedă foarte puternică, pentru că…

Părintele Teologos: …și cu circulație mare

Părintele Damian: Și cu circulație mare, pentru că în Islam nu existau încă monede, să spunem așa, cu apreciere sau care să aibă greutate și recunoaștere, să zicem, în lumea din vremea aceea. Ei, și văzând lucrul acesta, atunci efectiv respinge orice tip, să spunem, orice tip de bani bizantini, doar pentru faptul că începuse să fie imprimat cu chipul Mântuitorului. Leon al treilea s-a inspirat și de aici în ura sa și Revolta sa împotriva Sfintelor Icoane. Pe urmă alt eveniment care l-a determinat să înceapă să spunem această luptă împotriva Sfintelor icoane a fost… unele surse spun că ar fi fost cutremur, alte surse care au fost explozia de la o erupție vulcanică subacvatică, undeva lângă insula Santorini. Vedem până în ziua de astăzi zona Santorini este o zonă seismică destul de puternică.

Părintele Teologos: Și dacă doriți să intrați pe Google Maps și vă uitați de sus, o să vedeți că Santorini este de fapt caldera unui vulcan, adică insula respectivă este un vulcan subacvatic care într-adevăr se pare că și în Antichitate… de-aici și Atlantida lui Platon și-a luat sămânța, de la explozia insulei Santorini, care este o insulă explodată, de fapt și asta se întâmplă până astăzi. Trebuie să știți chiar anul trecut nu mai țin minte când, iarăși au început evacuările de acolo pentru că exista o activitate seismică foarte intensă. Și îmi povestea și mie mitropolitul de acolo că într-adevăr periodic există. Ei, Leon al treilea Isaurul folosește, de fapt, și acest eveniment geologic. De fapt, e vorba sau de cutremur sau de explozia, că, vezi Doamne…

Părintele Damian: Pedeapsa lui Dumnezeu împotriva bizantinilor, pentru că cinstesc sfintele icoane și astfel că, în anul 726, emite, să spunem așa, un prin decret de condamnare a cinstirii icoanelor. Încă nu se trecuse, să spunem așa, la arestări și confiscări, dar se condamnă Sfintele Icoane. O primă mișcare brutală împotriva sfințirii icoanelor are loc în anul 730, când poruncește să fie dată jos de pe poarta de bronz a Constantinopolului icoana Mântuitorului Iisus Hristos și să fie înlocuită cu Sfânta Cruce. Problema a fost că în momentul în care soldații s-au dus și au făcut acest lucru, au avut loc un fel de revoltă spontană, populară, unde soldații au fost uciși.

Părintele Teologos: Da. Adică, s-a urcat comandantul militar al soldaților respectivi pe scară, și femeile evlavioase au tras scara să nu se urce, și ăsta a căzut de sus, și a murit.

Pentru un cadru general al perioadei iconoclaste, vedeți și Iconoclasmul bizantin (ro.wikipedia).

Icoana Maicii Domnului „Portărița” de la Iviron

Părintele Damian: Și revenind acum, și la asta spun așa, la partea social-culturală a acestei probleme. În Bizanț, întotdeauna s-a știut că femeile și călugării sunt cei care au luptat întotdeauna pentru ortodoxie, rânduiala lui Dumnezeu. Iată, femeia pe care noi o considerăm…Și ăștia, și în vremea aceea o considerau un element foarte slab, foarte simplu, fără putere. Adică, femeia, Doamne iartă-mă ,e bună numai de făcut copii și de făcut mâncare, și curățenie în casă. Deci, iată, femeile și monahii au fost cele care au protejat sfintele icoane și exact de aceea m-am legat de acest eveniment. Femeile au fost cele care au început să zguduie scările soldaților și să-i trântească la pământ. Din nefericire, ei au și reușit să distrugă icoana Mântuitorului Hristos. Și iată că din acest moment, împăratul Leon al treilea, începe să-și reverse furia și împotriva monahilor și a mănăstirilor. Și, începe cu adevărat, dacă-i putem spune așa, o persecuție împotriva sfintelor icoane care  s-a implementat ca pe timpul securității. Veneau soldații din casă în casă să confiște icoanele și să le dea foc, să le distrugă. Și avem, iată, numai în Sfântul Munte Athos, câte icoane, care prin minune dumnezeiască au ajuns aici, au fost să spunem date pe mare. Și, o să vorbesc doar despre una singură, care este foarte faimoasă. Icoana Maicii Domnului „Portărița” de la Mănăstirea Iviron, despre care știm că s-a aflat în proprietatea unei văduve. Iată, o femeie foarte bogată care avea un fiu. Și au venit soldații și au zis: „Dă-ne icoana, că trebuie s-o distrugem.” Bătrâna, dacă analizăm puțin istorioara. Nu povestioară. Că și aici vreau să atrag puțin atenția. Povestioara înseamnă ceva fantezist, cu oarecare elemente de realitate. Istorioara înseamnă ceva real care chiar s-a întâmplat. Deci, în această istorioară, bătrâna, în genialitatea ei ce le-a spus :” Veniți mâine dimineață, că am să vă dau bani. Nu am acum să vă dau bani. Mai lăsați-mă puțin.” Bineînțeles, ei fiind și măgari. Ăsta ar fi un cuvânt foarte dur pe care să-l folosim. Gândindu-se la bani, au spus: „ Bun, venim mâine. Dar, să ai bani. Fii atentă! Să fii pregătită!” Și, bineînțeles că ea împreună cu fiul ei duc icoana Maicii Domnului la malul mării. Icoana începe să plutească. Soldații vin a doua zi și o ucid pe femeie. Așa este istorioara.  Mă rog, ea este mult mai dezvoltată. Și, icoana ajunge la malul Mănăstirii Ivironului. Icoana Maicii Domnului „Portărița” despre care se spune că există în această istorioară. Și, faptul că în momentul în care se va apropia sfârșitul veacurilor, icoana va pleca din nou. Va dispărea din mănăstirea Iviron. Și acela va fi un semn nu numai pentru monahii din muntele Athos, ci și pentru întreaga umanitate sau lume ortodoxă în primul rând. Pentru că, noi avem credința cea dreaptă că atunci este momentul în care sigur se apropie ceasul mărturisirii reale.

Părintele Teologos: Așa este. Deci, noi o să plecăm din Sfântul Munte, când și „Portărița” o să plece cum a venit.

Părintele Damian: Da. Iată, o icoană. Deci, vedeți vorbim despre o icoană a Maicii Domnului. Și, sunt foarte multe icoane. Nu numai în Sfântul Munte.  Oare, dacă Dumnezeu, Maica Domnului, și Sfinții, nu ar fi aprobat, nu ar fi încuviințat acest cult al cinstirii icoanelor, credeți că ar mai fi existat? Eu nu cred că ar mai fi existat.

Părintele Teologos: Nu. Și dincolo de asta, nu ar mai fi făcut minuni. Apropo de ce spui tu Sorin. Trebuie accentuat puțin. De ce, monahii și femeile? Pentru că tema icoanei este o temă de trăire. Adică, trebuie să ai o trăire duhovnicească, ca să îți dai seama că ai nevoie de icoană. Icoana te ajută la trăirea duhovnicească. Dacă tu nu ai trăire, nu îți pasă de relația ta cu Dumnezeu, nu ai nevoie de icoană. Și din cauza asta, soldații sau oamenii de la putere au o relație foarte diafană, rarefiată, dacă au. Din cauza asta, nu puteau să înțeleagă necesitatea foarte mare a icoanei. Dar, în clipa în care cineva se roagă, evident că își dă seama de necesitatea icoanei.

Contextul locului se găsește în Mănăstirea Iviron – scurtă prezentare, iar istoria icoanei este sintetizată aici: Portărița (CrestinOrtodox.ro).

Sensul duhovnicesc al icoanei

Părintele Damian: Din păcate, avem și în ziua de azi, foarte multe exemple din lumea noastră ortodoxă. Le văd la tot pasul. Sunt foarte mulți care vin și îmi spun: „N-aveți o iconiță?” Îi dau, și o bagă în portofel, și o pune la fund. „Păi, pentru ce mi-ai cerut-o?” Deci, apropo de chestia asta. Că nu știm. Noi, de multe ori, din nefericire, preluăm lucruri din tradiție, dar, fără a le înțelege. Deci, fraților, Dumnezeu niciodată nu ne-a vrut și nu ne vrea să fim, n-aș vrea să folosesc cuvântul proști. Nu. Dumnezeu vrea să-l cunoaștem, să știm cine este El, și ce se întâmplă.

Părintele Teologos: Și, mai ales, să avem o credință luminată, înțeleaptă, super inteligentă.

Părintele Damian: Da La noi, se amestecă principiile acelea. Din nefericire, s-a preluat și în ortodoxie: „Crede și nu cerceta.” Acesta este un concept romano-catolic.

Părintele Teologos: Și din Coran. Textul, citatul, este din Coran.

Părintele Damian: Deci, iată, Dumnezeu nu ne-a vrut niciodată să fim incapabili. Și, iată mărturisirea aceasta a icoanelor. Vedeți, începutul persecuției cu adevărat, anul 730, împotriva icoanelor, a creat sau a polarizat societatea, nu numai bizantină, ci și societatea occidentală. Și o să ajung imediat și acolo. Iată, se formează două tabere majore: iconoclaștii, adică luptătorii împotriva icoanelor, și iconodulii, cinstitorii icoanelor. Acești doi termeni sunt de invenție modernă a istoriografiei moderne. Cei din epoca respectivă bizantină, din secolul al VIII-IX lea nu se numeau iconoclaști și iconoduli. Nu aveau aceste denumiri. Aceste denumiri sunt date de istoriografia modernă. A apărut cam după anul 1750-1800 ca să fie diferențiate cele două categorii. Termenul de „iconoclast” se folosește și în ziua de astăzi în știința sau în societatea înaltă intelectuală, atunci când se vorbește despre o categorie de oameni care refuză o gândire generală.

Părintele Teologos: O gândire generală, și mai ales, o gândire organică. Adică, general, organic, natural. În clipa în care tu te încrâncenezi pe ceea ce este natural și acceptat de către toți, ești numit iconoclast.

Pentru a lega icoana de lucrarea inimii, vedeți și Rugăciunea lui Iisus – p. Teologos.

Reacția Apusului – Papa Grigore al III-lea

Părintele Damian: Da, da. Deci, cuvântul „iconoclast” este până în ziua de astăzi utilizat. Mergem acum puțin către partea occidentală a Imperiului Roman. Anii 731-732, Papa Grigore al III-lea, Sfântul Grigore al III-lea, episcop al Romei, întrunește două sinoade locale la Roma, unde adună toți episcopii răsăriteni, majoritatea italieni, puțin și din celelalte teritorii, Apuseni. Dar, majoritatea italieni, din Peninsula Italiei. Deși, cuvântul „italian”, nu este ok folosit.

Părintele Teologos: Da. Nu exista Italia.

Părintele Damian: Da. Din Peninsula italică. Pentru aprobarea cultului icoanelor. Pentru prima dată în istoria creștinătății, în sfârșit apusul devine ortodox, ca un paradox, și răsăritul devine eretic la nivel de gândire generală. Deci, monahii și oamenii din Imperiul bizantinin au trecut la iconoclasm. Vorbesc de politica generală a Imperiului, de politică a oficială a Imperiului, care a devenit împotriva lui Dumnezeu. Să nu uităm că deja din timpul sfântului și bine credinciosului împăratul Iustinian I cel Mare, anii 550, cea de a doua jumătate a secolului al șaselea, peninsula italică fusese recucerită de bizantini. Și episcopii Romei, până către anii 760-770, erau numiți de Constantinopol. Să nu uităm lucrul acesta.

Părintele Teologos: Da, sigur. Mai ales partea de sud.

Părintele Damian: Da. Să nu uităm lucrul acesta. Și, bineînțeles, orice papă care era ales trebuia să aibă și formal încuviințarea împăratului bizantin. O dată cu acest iconoclasm se rupe această tradiție și începe odată cu această situație, în 730, distanțarea, care va deveni definitivă în istorie, a Bisericii romane și a Apusului din Imperiul Bizantin. De ce? Bizantinii, deja aflându-se în luptele lor cu Islamul, nu mai puteau să mai ocrotească peninsula italică deja de invaziile longobarzilor, din nord, care erau și semi arieni. Și, atunci, papalitatea ce face? Condamnând iconoclasmul, furându-l pe împărat, papalitatea se reorientează către regii franci.  Și vorbesc de Pepin al III-lea cel scund, apoi urmașul lui, Carol cel Mare, care vor deveni viitorii și vor rămâne pentru sute de ani ocrotitorii bisericii romane.  Din nefericire pentru bizanț, Bizanțul și-a făcut-o cu mâna lui.

Părintele Teologos: Da. Și dincolo de asta, e vorba și de dorința de putere a papalității. Și mai ales, dorința de putere a francilor. În principal, a francilor. Adică, pentru că era dificil. Era foarte sensibil să te bați.  Ei voiau să se rupă de bizanț. Era dificil și sensibil să mergi cu bizantinii. Chit că la 1247, din cauza asta, au găsit mult mai viclean modul ruperii duhovniciei. Adică, ruperii ecleziale. Și atunci, astfel, a apărut această schismă, pe baza unor invenții. Vorbim de filioque, și așa mai departe. Această rupere, care, bineînțeles a fost într-adevăr alimentată de către ereziile împăraților bizantini, în principal iconoclasmul.

Părintele Damian: Șmecheria papalității a mers mai departe. Regii franci pierduseră autoritatea divină asupra poporului. Ei deveniseră regi în anii aceștia, doar prin puterea militară și prin respectul pe care armata și poporul îl acorda. Și atunci, papalitatea ce a zis? “Hai să vă ungem și să vă facem oameni ai lui Dumnezeu”. Deja începuse să apară gândirea că Papa este locțiitorul lui Hristos pe pământ. Ușor, ușor, această doctrină care se va dezvolta ulterior până la înalte cote. Și regii franci au spus: “Ok.” Și atunci, chiar Pepin al III-lea, numit cel scund, vine la Roma. Eliberează Roma de sub stăpânire longobardă și este uns ca rege al francilor.

Părintele Damian: Părintele Teologos: El avea validarea militară. Acum primește validarea eclezială.

Era mult mai importantă decât validarea militară.

Părintele Teologos: Evident.

Părintele Damian: Pentru că, de acum înainte, validarea eclezială va fi înaintea validării militare. Și, fiii lui, toți vor fi mai departe unși. Deci, ungerea va deveni principală. Și se va vedea iarăși, peste sute de ani, ca să vedeți istoria cum nu se înșală. La un moment dat nu va mai conta. Bineînțeles că va fi o validare eretică, din moment ce papalitatea începe să devină eretică. Și atunci, apar niște regi grosolani, care își petrec viața numai în desfrâu și în mâncăruri. Și doar numesc generali și dau ordine. Nu mai participă ei, ca în aceste vremuri, la luptător personal. Ca să vedeți unde se va ajunge peste timp. Deci, anii 730. Această ruptură și această reașezare geopolitică a Bisericii de Răsărit, a Bisericii de apus, și a celor două zone ale Imperiului.

Părintele Teologos: Nu-ți pierde ideea. Deci, fraților, să ne înțelegem. Ruptura dintre Biserica Ortodoxă și catolicism nu a avut loc pe 16 iulie 1054. Deci, într-o zi, atunci, a fost…O să discutăm și despre asta. A fost o ceartă, de fapt. E vorba de un proces lung de despărțire a vestului de est în care unele dintre etapele principale este iconoclasmul.

Despre legătura cu proclamarea biruinței icoanelor în cult, citiți Duminica Ortodoxiei – Ziarul Lumina.

Relicvele și icoanele nefăcute de mână

Părintele Damian: Da. Iconoclasmul. Vedeți, în ortodoxie existau două relicve foarte importante.  Vălul Sfintei Veronica. Știm că l-a dat Mântuitorului Isus Hristos. Și a șters și fața Mântuitorului, și a rămas imprimat pe ea. Era foarte important și la mare cinste. Și apoi, numitele, care sunt până în ziua de astăzi icoane nefăcută de mână omenească, arheiropoteita.

Părintele Teologos: Arheiropoteita, da.

Părintele Damian:  Arheiropoteita, cum se numesc ele. Care, la fel, se aflau la foarte mare cinste. Culmea, bietul împărat Leon al III-lea și-a vărsat tot năduful ca să le distrugă pe acestea, crezând că va face un bine. Dar, el deja își dădea seama că dacă poporul luptă pentru tine. Că din popor sunt luați soldații și militarii. Nu din alte categorii. Dar el în în nebunia lui personală. Că deja devenise o nebunie. Adică, nu mai avea nicio logică, nici măcar militară lucrul acesta. Se vedea că imperiul continuă să piardă pe terenul de luptă. Ba chiar pierdea mult mai mult teren, având în vedere și această politică.

Părintele Teologos: Da. Pentru că oamenii se băteau între ei, de fapt. Era o tensiune internă.

Părintele Damian:  Da. Aceeași oameni. E ceva ilogic. Din fericire, foarte mulți călugări și foarte mulți iconoduli, adică, cinstitori ai sfintelor icoane, reușesc să fugă. Și, culmea ironiei, unde reușesc să fugă? O parte, într-adevăr, reușesc să fugă în occident, către Roma. Și, o parte, reușesc să fugă unde? Tocmai în teritoriile islamice. În acea perioadă, Islamul nu era Islamul din ziua de astăzi. Islamul din acea perioadă era un Islam mult mai practic. Gândiți-vă . Erau sute de mii. Nu știu dacă milioane, dar sute de mii sigur de creștini ortodocși, de care noua lume islamică avea nevoie. Deci, nu căutau să-i ucidă pe ortodocși.

Părintele Teologos: Nu. Și dincolo de asta, musulmanii erau puțini.

Părintele Damian:  Da. Chiar dacă îi conduceau, erau puțini. Și atunci ei ce au făcut? Au impus pur și simplu o simplă taxă creștinilor ortodocși. „Voi vă faceți în continuare treaba. Aveți bisericile voastre, credința voastră. Nu o să vă facă nimeni nimic atât timp cât vă plătiți dările la stat, și sunteți implicați în societate.” Adică, fără a vă călca conștiința.

Părintele Teologos: Stați în pătrățica voastră și dați banul.

Părintele Damian:  Deci, nu existau încă convertiri forțate ca în timpul Imperiului Otoman, sau mai știu eu ce. Foarte mulți și-au găsit refugiul, culmea, în lumea islamică, pe care o adula Leon al III-lea, și despre care spunea că este superioară ortodoxiei. Păi atunci dacă era superioară ortodoxiei, de ce Islamul a lăsat-o? Și ortodocșii să știți, erau foarte apreciați. Să nu uităm. Cultura și civilizația creștin bizantină era foarte apreciată în Islam. Ei s-au inspirat din bizanț pentru organizarea administrativă.

Părintele Teologos: Evident. Nu o să mai revenim la toate discuțiile referitoare la Islam. Fraților, musulmanii erau doar niște războinici pe cai. Adică, nu aveau cultură, nu aveau nimic. Proveniseră din deșertul Arabiei actuale, Arabiei Saudit, din actualul Yemen, din zona respectivă. Deci, nu avea niciun fel de cultură, nu avea nimic.

Părintele Damian:  Exact. În anul 741, moare Leon al III-lea și vine la putere fiul său, Constantin al V-lea. Un om care se va dovedi de o violență mult mai mare decât tatăl său în lupta împotriva sfintelor icoane. Și nu numai a sfintelor icoane, dar și împotriva monahismului. Ajunsese efectiv să devalizeze și să închidă mănăstirile. Să le transforme în grajduri pe multe dintre ele. Există în istoriile bisericești cum că, pe foarte mulți dintre călugări cel puțin din Constantinopol, ajunsese să-i ducă în hipodrom să-i dezbrace în pielea goală, și să aducă femei de moravuri ușoare în pielea goală, și să se țină călugării cu ele de mână și se defileze prin hipodrom. Sfintele moaște a poruncit să fie aruncate în mare. Vedeți cât de ușor s-a dus de la sfintele icoane către sfintele moaște. Către tot ce însemna baza concretă și fizică a credinței.

Părintele Teologos: E vorba de sfințirea materiei de ferestrele materiei către spiritualitate. Și, apropo de asta, foarte mulți spun, chiar din vremea împăratului Constantin al V-lea, că el în clipa în care a fost botezat în cristelniță, a făcut lipsa mare în cristelniță și a spurcat aghiasma. Și din cauza asta, el era supranumit Copronimul.  dar acoperim cu „copros” în limba greacă înseamnă fecală. Și de ce are un nume de fecale? Și ăsta era un semn de la Dumnezeu, că acest copil care se boteza atunci în cristelniță, o să fie un om foarte rău, după cum s-a și văzut.

Părintele Damian:  Da. Un om de o violență extremă. Dar, în același timp, pe partea fizică a fost un foarte bun împărat din punct de vedere militar. Ca să vedeți logica aceasta diabolică: “Adică, dacă văd că am distrus lucrurile astea, înseamnă că Dumnezeu m-a ajutat.”  La un moment dat trebuie să spunem că a convocat un Sinod, o întâlnire la care a chemat foarte mult senatori. Deci, și oameni politici și oameni din biserică și le-a spus: „Dar de ce sunteți voi împotriva mea, pentru că sunt eu împotriva icoanelor și a moaștelor?  Uitați-vă la toți împărații care le-au cinstit pe acestea. Niciunul nu a murit de moarte bună. Uitați-vă la cei care nu le-au cinstit. Până în momentul de față, toți au murit de moarte bună.” Deci, logica aceasta, diabolică. Mai discutam și altă dată. Diavolul este logic, dar Dumnezeu este supra logic.

Părintele Teologos: Evident. Și cei care au murit de moarte bună au fost foarte buni militari, din cauza asta au murit de moarte bună.

Sinodul iconoclast de la Hiereia (754)

Părintele Damian:  Da. Ca să vedeți cât de simplist se trata problema. Mergem în timp. Iată, ajungem la anul 754. Un an de cotitură pentru lupta aceasta împotriva icoanelor, când se convoacă Sinodul de la Hiereia, de lângă Calcedon. Un sinod iconoclast, unde sunt adunați aproximativ 338 de ierarhi. Cam toți din Răsărit. Niciun reprezentant al niciunei patriarhii din pentarhie nu au participat.

Părintele Teologos: De ce? Pentru că, trei erau sub musulmani, Roma nu a fost invitată, și Constantinopolul era vacant.

Părintele Damian:  Da. Așa este. Aici, bineînțeles, și de fiecare imperială, dar și, pentru că și aici și iată o dezamăgire pentru noi, pentru biserică, foarte mulți ierarhi se vânduseră puterii militare. Se cam pierduse din duhul mărturisitor din primele secole, din epoca de aur a Bisericii, când martiriul era : “Ori mergem pe credința cea adevărată, ori martiriu.” Nu mergea cu: „Hai că vedem acum, și poate ne căim mâine.”

Părintele Teologos: Da. Diplomație și lucruri din acestea.

Părintele Damian:  Da. Iată foarte mulți de frică…Asta este. Neputința omenească…până la urmă au votat împotriva cinstirii sfintelor icoane. Sinodul acela de la Hiereia, anul 754. Tot în anul 754, ca să vedeți o ironie a sorții. Atunci este proclamată întemeierea statelor papale. Anul 754. Când, regele francilor vine și eliberează Roma și toate teritoriile din jurul Romei de sub stăpânire longobardă. Regele, mulțumind Papei, bineînțeles, pentru ungere și pentru ajutorul lui Dumnezeu și protecția lui Dumnezeu asupra lui și a poporului franc, decide, ca un semn de bunăvoință, să ofere inclusiv Roma și toate teritoriile de jur împrejurul Romei, Papei. Și acesta, anul 754, este anul oficial de întemeiere a statelor papale, care se vor extinde în timp, până în 1868, la Revoluția italiană, când se va reduce totul la ceea ce este astăzi statul Vatican, și câteva dependințe prin Roma. Deci, anul 754 – în Răsărit, ținutul iconoclast, primul Sinod convocat împotriva cinstirii sfintelor icoane, și în Occident, întemeierea statelor papale. Dacă vă veți documenta și veți citi, cum vă îndemn și eu și părintele Teologos tot timpul. Sunt bune și aceste podcasturi ale noastre, dar noi vă îndemânăm să și citiți. Să aveți curiozitatea de a citi, de a vă documenta. Mai ales că în ziua de astăzi găsim cam totul gratuit și online.

Părintele Teologos: Foarte pe scurt. Înainte să treci la următoarea etapă. Deci, Sinodul de la Hiereia se dorea a fi cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, așa s-a autoproclamat. Biserica nu a acceptat acest lucru. Numărul 1 – datorită învățăturii greșite de la Sinodul de la Hiereia, și numărul 2 – nu a participat niciun reprezentant de la nicio Patriarhie. Cu toate că au fost distruse lucrările Sinodului,  a rămas concluzia, declarația finală a Sinodului, care este de un limbaj…fraților, să nu zic de trotuar, dar nici departe. Adică, lipsit de înălțime duhovnicească, lipsit de noblețe, lipsit de dragoste. Și, clar că era greșit. Dar, asta se vedea inclusiv în limbajul foarte agresiv, foarte dur, în care era redactat acest comunicat, această concluzie a Sinodului care reda agresivitatea extremă a iconoclaștilor. Și, de fapt, trebuie să știți că unul dintre principalele semne prin care se vede când cineva nu este cu Dumnezeu, este agresivitatea sa față de persoană, prigoana. Biserica adevărată, biserica lui Hristos celui bun și smerit cu inima nu prigonește. În clipa în care cineva prigonește, indiferent dacă are rasă sau nu are rasă omul respectiv, nu este duhul bisericii. Și, un mic lucru relativ la statul papal, este faptul că într-adevăr. A spus și părintele Damian. Dar, eu vreau să insist asupra acestui lucru. Că nu era vorba de Roma și 2 km² în jur. Era vorba de un stat foarte serios, cu armată foarte serioasă, care va crește în timp, și care va deveni în timp un stat foarte războinic. Trebuie să știți. Se vede depărtarea catolicilor de la duhovnicie, de la Hristos cel bun și smerit cu inima, ajungând la mare războaie pe care catolicii le-au purtat nu știu câte secole.

Părintele Damian:  Biserica va rămâne doar o mască. La modul concret, o mască.

Părintele Teologos: Sigur. Vorbim de inchiziție, vorbim de cruciade, vorbim de bătălii de zeci de ani cu împărații germani, vorbim de războiul de 30 de ani, care era finanțat de către catolici.

Părintele Damian:  Cucerirea Americii de Sud, uciderea populațiilor locale din America de Sud.

Părintele Teologos: Exact. Deci, vorbim de lucruri foarte serioase. Nu e vorba de o mânăstire cu două metoace. Vorbim de agresivități, de războaie. Continuă.

Pentru înțelegerea diferenței dintre hotărârile iconoclaste și cele ortodoxe, comparați cu prezentarea Sinodului din 787: Sinodul VII Ecumenic (OrthodoxWiki).

Leon al IV-lea și Sfânta Irina Ateniana

Părintele Damian:  Trecând și perioada lui Constantin al V-lea, ajungem la perioada fiului său. Leon  al IV-lea, despre care istoria ne spune că nu a continuat politica tatălui său cu atâta fervoare de luptă împotriva icoanelor. Nu pentru că ar fi fost un împărat slab. Dar, avea o soție foarte evlavioasă. Și aici o aducem în discuție pe Sfânta Împărăteasă Irina Ateniana, dintr-o familie foarte bogată, dintr-o familie cu relații în înalta societate bizantină. Nu se știe cum a ajuns să se căsătorească cu Leon al IV-lea, dar, știm cu siguranță că era o ocrotitoare a Bisericii și a sfintelor icoane, și a cultului icoanelor, și a sfintelor moaște.

Părintele Teologos: Da. Și mai ales ca Irina nu era bizantină. Originea ei era khazară. Era din alt neam.

Părintele Damian:  Da. Și cu khazarii e o altă istorie. Poate o să o abordăm  o dată.

Părintele Teologos: Altădată.

Părintele Damian:  Deci, iată o femeie foarte puternică, o femeie dârză pentru acea epocă.

Părintele Teologos: Și foarte înțeleaptă.

Părintele Damian:  Da. La un moment dat, Leon al IV-lea trece la Domnul subit. Și atunci, fiul lor, fiul Sfintei Irina și a lui Leon al IV-lea, Constantin al VI-lea îi urmează. Dar, fiind încă minor, mama sa preia regența. Adică, mama sa acționa în numele fiului ei Constantin al VI-lea. Și aici, reușește să prindă această chichiță legislativă. Și în vara anului 786, încearcă să convoace un Sinod la Constantinopol pentru a aproba cultul sfintelor icoane, și a încheia odată cu această aiureală de iconoclasm. Că a fost cu adevărat o aiureală. Nu putem spune că a avut vreo bază reală și concretă

Părintele Teologos: Încrâncenarea a fost a unor militari.

Părintele Damian: Dar, foarte multe dintre trupele militare staționate în Constantinopol încă erau loiali iconoclasmului.

Părintele Teologos: Da. Pentru că fusese șeful lor.

Părintele Damian: Exact. Și atunci, militarii vin și dispersează această adunare, nu cu mare violență, ci pur și simplu: “Băi, nu e momentul de așa ceva.”

Părintele Teologos: Au intrat în Sinod și au făcut scandal. Cu toate că, era inclusiv Sfânta Irina Împărăteasa.

Părintele Damian: Da. Era de față. Dar, ca să vedeți genialitatea femeiască. De aceea am spus: „Domnule, femeia trebuie apreciată la adevărata valoare. ”

Părintele Teologos: Mai ales, că Sfânta Irina a fost prima persoană de gen feminin care a condus Imperiul Bizantin. Până atunci toți au fost împărați.

Părintele Damian: Da. Prima femeie cu titlu de împărat. Nu de împărăteasă. Adică, de soție a  împăratului. Da. A fost prima din istorie. Mai fusese, mi se pare că împărăteasa Hatshepsut, în Egiptul Antic, care, tot așa, a avut titlul de faraon. Prima femeie din lume care a avut titlul de faraon.

Părintele Teologos: Și care a fost înțelepciunea Irinei? Ca să vedeți ce frumos.

Părintele Damian: Ea a zis: „Ok. Nu putem să convocăm Sinodul. Atunci, ce facem? ”  A trimis aceste trupe afară din capitală către o zonă îndepărtată, organizând un fals atac al Imperiului.

Părintele Teologos: Mai pe românește, fake news. Sfânta Irina a spus: „Vedeți că atacă arabii. Mergeți voi în direcția aia. ” Și a trimis toți veteranii care erau loiali fostului Împărat Constantin al V-lea, și a adus acolo trupe iconodule. Adică, trupe care erau iubitoare de sfintele icoane din Tracia, din zona Traciei.

O sinteză accesibilă a deciziilor din 787 este și Al doilea conciliu de la Niceea.

Sinodul VII Ecumenic (787, Niceea)

Părintele Damian: Da. Și așa, Sfânta Irina reușește pentru toamna anului 787. Dar, în acest timp, atenție. Sfânta Irina a mers pe căile procedurale legale. Adică, trimite scrisoare la Roma, unde era deja era Sfântul Ierarh Adrian, un mare iconodul, un mare cinstitor al sfintelor icoane, care va trimite doi delegați, doi reprezentanți ai Patriarhiei Romei. Vorbim de Patriarhia Romei în Imperiul Bizantin.  Unde s-a convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic? La Niceea. Ne dăm seama, ca o paralelă cu primul Sinod Ecumenic, unde a fost pentru prima dată când un număr enorm de ierarhi și de delegați s-au întâlnit într-un loc pentru a discuta despre credința cea adevărată.

Părintele Teologos: Părintele Damian are dreptate. Într-adevăr. Vorbim de o paralelă cu Sinodul I de la Niceea. Dar, e vorba și de un alt motiv. Că, Sfânta Irina, în înțelepciunea ei a spus:” Stii ce? Hai să nu facem noi în Constantinopol. Că aici mai sunt oamenii lui Constantin al V-lea, iconoclaști. Mergem noi puțin mai departe. Atacăm prin evitare, cum se zice, și mergem la Niceea.”

Părintele Damian: Și iată. 4 septembrie, anul 787.  Se deschide prima sesiune al celui de al VII-lea sinod, care va deveni sinod ecumenic, și va fi acceptat de toată lumea ca cel de al VII-lea Sinod  Ecumenic. Sinodul s-a desfășurat între 24 septembrie și 13 octombrie 787, și a avut 7 sesiuni. O perioadă foarte scurtă de timp. De ce? Pentru că era clară credința cea adevărată. Doar că, unii…Hai să le spunem nebuni de împărați. Că altfel n-ai cum să le spui. Au avut ei o fixație a lor împotriva cultului icoanelor. Dar, o fixație fără niciun fel de logică. Hai să fim serioși. Exact ca și protestanții din ziua de astăzi.

Părintele Teologos: Același lucru.

Părintele Damian: Pentru noi este clar ce înseamnă sfânta icoană. Nu avem nevoie de zeci de mii de explicații. Adică, este ființială treaba asta. Este organică relația noastră cu sfintele icoane.

Pentru context și participanți, consultați Sinodul VII Ecumenic (OrthodoxWiki).

Rolurile icoanei (formulate la Sinod)

Părintele Teologos: Sigur. Și din cauza asta, trebuie să știți că la aceste sesiuni, sigur, că s-a citat Sfânta Scriptură și învățătura sfinților părinți, în principal pe Sfântul Ioan Damaschin. S-a rezolvat problema. Și după aceea, s-au anatemizat și alte învățături mai vechi. Vorbim de Origen, șamd. De ce? Pentru că nu erau foarte multe lucruri de discutat. Adică, icoana are patru roluri. Vorbim de rol estetic. Adică, înfrumusețează. Și omul are nevoie de frumos, pentru că este chipul lui Dumnezeu cel frumos. După care, rol pedagogic. Pentru că, prin icoană învățăm lucruri duhovnicești din istoria bisericii, sau din învățături duhovnicești, din tradiția și din învățătura bisericii. După care, e rolul principal, care este rolul de deschidere a noastră către Dumnezeu. Adică, ne rugăm către Dumnezeu și către sfinți, și sfinții mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Și ultimul rol, este rolul invers prin care primim har de la Dumnezeu, de la sfinți. Pentru că, icoana este o fereastră deschisă către lumea cea cerească.

Despre teologia icoanei pe înțeles, vedeți Icoana – imaginea văzută a nevăzutului.

Mari apărători ai icoanelor

Părintele Damian: O logică a recondamnării ereziilor de mai înainte s-a făcut. De ce? Pentru că, iconoclaștii intelectuali spuneau în felul următor. Vorbim de Mântuitorul Iisus Hristos în primul rând:” Dacă îl reprezentăm într-o icoană, înseamnă că suntem nestorieni, pentru că Maica Domnului e Născătoare de om în nestorian. Deci, numai omul poate fi reprezentat. Dacă nu l-am reprezenta în toată plenitudinea lui, înseamnă că suntem monofiziți.” Și de aceea, s-a încercat o stabilire, încă o dată, a condamnării. Nu avea nicio legătură. Ca să vedeți până unde merge mintea diabolică. Să-l punctăm puțin pe Sfântul Ioan Damaschin, un arab creștin ortodox.

Părintele Teologos: Un arab genial, fraților. A fost ministrul economiei califului. Adică, omul care avea banii califului. Să înțelegem. Într-un Damasc care pe vremea respectivă era de importanța New York-ului de astăzi. Adică, era un oraș foarte, foarte important. Deci, Sfântul Ioan Damaschin era un super geniu.

Părintele Damian: Da. Sfântul Ioan Damaschin este și considerat ca ultimul din categoria sfinților părinți, oficial.

Părintele Teologos: Oficial. Cu toate că sfinții părinți se continuă și în zilele noastre. Sfântul Paisie, Sfântul Porfirie, șamd. Dar, într-adevăr o dată cu Sfântul Ioan  Damaschin, se încheie perioada marilor scriitori teologici duhovnicești. De ce? Pentru că, după aceea Bizanțul decade. Foarte probabil că au fost și alți mari sfinți care au scris, dar nu ni s-au păstrat de la ei. Deci, ultimul mare, mare scriitor bisericesc a fost Sfântul Ioan Damaschin. După care vine o perioadă de cadență, în care scrierile sfinților din perioada respectivă nu au mai fost cunoscute, dacă au existat. Sigur. Avem două cazuri super strălucitoare. Întâi de toate, vorbim de Sfântul Simeon nou Teolog, care este însă singular, și după care, vorbim și de un mare, mare sfânt, dar, care oricum nu este cunoscut nu este cunoscut, Sfântul Nicolae Cabasila. Și, bineînțeles, acum că îmi aduc aminte, e vorba și de un alt caz singular. Vorbim de Sfântul Grigore Palama. Sfântul Grigore Palama cu toată pleiada din jurul lui. Dar, Sfântul Grigore Palama, este mai mult pe tema trăirii, nu atât pe tema teologiei fundamentării duhovnicești, a dogmelor clasice în biserică. O să vorbim despre el, când o să vorbim despre Sinodul IX Ecumenic. Se accentuează mai mult pe explicarea dogmatică a unei trăiri pe care o aveau oamenii, monahii, întâi de toate din biserică. Apropo de ce a spus. Am încercat să explic de ce Sfântul Ioan Damaschin este considerat ultimul dintre sfinții părinți. Și, dincolo de asta, era vorba și de o anumită diplomație relativ la catolici pentru că după Sfântul Ioan Damaschin, ceilalți sfinți pe care i-am amintit, în Vest nu erau cunoscuți.

Părintele Damian: Iarăși, un sfânt foarte important adus în discuție la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, Sfântul Teodor Studitul, starețul Mănăstirii Studion din Constantinopol. Nu o să intru foarte mult în detalii. Trece la Domnul la anul 829 și s a implicat foarte mult în lupta aceasta pentru cinstirea sfintelor icoane. De multe ori exilat, readus…A dus o luptă foarte crâncenă.

Părintele Teologos: Foarte crâncenă. Era foarte iubit de părinții din Mânăstirea Studion, de unde vine și termenul de „studiu”, să știți. Pentru că erau niște oameni foarte intelectuali. El a scris foarte, foarte mult, și niște cateheze foarte bune monahi. Și din cauza asta. Fiind iubit de monahii lui și de oamenii din jur, pentru că el nu înțelegea să tacă, să se plece în fața împăratului, și mai ales, mustra pe împărați, inclusiv pe  Mihai I, cu tema curviei, a adulterului.

Părintele Damian: Da. Și acolo o întreagă istorie.

Părintele Teologos: Sigur. Nu intrăm iarăși în detalii. În orice caz, era un părinte foarte iubit de popor și foarte, foarte incomod pentru sistemul de la stăpânire.

Părintele Damian: Da. Deci, iată. Avem pe Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul, și iarăși, un mare sfânt, de data aceasta de secol IV, care a fost menționat de două ori în cadrul lucrărilor celui de al VII-lea Sinod Ecumenic, Sfântul Asterie al Amasiei. Anul 340-350, Amasia, undeva în Turcia de astăzi, în estul Turciei de astăzi. De ce era foarte important? În omilia a unsprezecea a lui numită „Despre martiriul Sfintei Eufimia”…Mare iubitor de artă. În această omilie, descrie admirația pe care el însuși și credincioșii o aveau cu privire la o pânză cu pictura martirului Sfintei Eufimia, care se afla chiar deasupra mormântului ei. Și acest lucru era adus ca pro-cinstire a sfintelor icoane. Deci, luând un sfânt de secol 4, ei fiind în secolul al VIII-lea, spuneau: „Uite cinstirea. Adică, ea a existat.”

Părintele Teologos: Dar, nu numai asta. Exista reprezentări iconografice cu mult înainte de iconoclasm. Adică, vorbim de catacombele din Roma, vorbim de reprezentări ale Mântuitorului, de Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, și mai sunt și altele. Dar, să revenim. Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, toate bune și frumoase. S-a terminat totul. Oare?

Părintele Damian: Să vorbim și despre cel care a condus Sinodul. Sfântul Ierarh Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Ca un fel de caz, nu tocmai singular în epocă, vedeți această schimbare de patriarhi. Patriarhi împotriva icoanelor, patriarhi pro-icoane. Deci, au fost foarte mulți patriarhi care s-au schimbat în această perioadă de luptă împotriva icoanelor. Și bineînțeles, nu puteai să convoci un sinod ecumenic dacă nu aveai și un patriarh al Constantinopolului, un întâi stătător al scaunului imperial. Și atunci este ales de către toată lumea un om din înalta societate. Secretarul personal al Sfintei Irina, Tarasie, un intelectual.  Deci,  nu era un fel de trafic de influență: „Pentru că el e prietenul meu, îl pun pe el în funcție.” Nu. E un om foarte capabil. De aceea și ajunsese secretar personal al împăratului.

Părintele Teologos: Și cu toate acestea, vezi că biserica l-a acceptat.

Părintele Damian: Este o epocă cu care noi ca popor în ziua de astăzi, pentru că nu ne documentăm, nu mai citim, nu suntem familiarizați. Și poate este chiar sunt smintitoare la un moment dat, văzând că dintr-o dată un mirean este hirotonit patriarh al Constantinopolului.

Părintele Teologos: Ca să fim foarte exacți. A fost hirotonit preot, apoi patriarh.

Părintele Damian: Da. A trecut prin toate treptele.

Părintele Teologos: Da. Dar foarte rapid.

Profilul teologic se regăsește în Ioan Damaschin (OrthodoxWiki), iar un dialog actual despre islam, icoane și Sf. Ioan Damaschin găsiți în Islamul, Icoanele și Sf. Ioan Damaschin – p. Teologos.

Revenirea iconoclasmului (813–843)

Părintele Damian: Da. Și aici este o întreagă istorie cu Sfântul Tarasie. Am vrut doar să-l menționăm, pentru că trebuia menționat. Iată că deși Sinodul se finalizează și lucurile reintră într-un normal, peste câțiva ani de zile, peste aproximativ 16-17 ani, în anul 813, apare din nou lupta împotriva icoanelor. Anii 813-843, când iarăși o serie de împărați generali, împărați luptători, când imperiul începuse să piardă din teritoriu, vin iar cu teoria: „ Vedeți, din cauza voastră, a cinstitorii icoanelor. Vedeți ce se întâmplă?”

Părintele Teologos: Da. Sfânta Irina este o sfântă foarte mare, foarte înțeleaptă, dar evident că nu era un bun general de armată. Din cauza asta imperiul pierduse anumite teritorii. Din cauză că Sfânta Irina a fost îndepărtată de la tron. Și, mai ales. Apropo, că ăsta este și subiect de film. Leon, care era iconoclast, și-a pus fiul, pe Teofil, să fie învățat de către un foarte capabil în sens malefic și foarte învățat tot în sens malefic iconosclast, Ioan Gramaticul, adică Ioan Învățatul. Și acesta îi predă lui Teofil toată învățătura greșită relativ la sfintele icoane. Și astfel, ajunge împăratul Teofil.

Părintele Damian: Dar, iată că Dumnezeu iarăși intervine în istorie și îi oferă o soție credincioasă, Sfânta împărăteasă Teodora.

Părintele Teologos: Așa este.

Părintele Damian: Pe același model cu Sfânta Irina. În anul 843, ca să scurtăm puțin. Pentru că, și aici. Istoria este destul de alambicată, destul de complexă. Sfânta Teodora convoacă un Sinod la Constantinopol, un sinod mai mic de reaprobare al Sinodului al VII-lea Ecumenic.

Despre sfârșitul perioadei și procesiunea din 843, vedeți Metodie I al Constantinopolului.

Sfânta Teodora Împărăteasa și biruința icoanelor (843)

Părintele Teologos: Oprește-te puțin. Deci, Sfânta Teodora convoacă Sinodul VII.I. Dar, până să ajungem la Sinodul VII.I. Dar, trebuie să știți. Desigur, eu nu am nicio expertiză, nu am nici bani, dar aș dori să fac niște filme și unul dintre filme aș dori să îl fac cu Sfânta Teodora Augusta. Prin ce a trecut femeia asta, nu vă puteți imagina. Adică, ea avea…Și le-am văzut personal. Avea două icoane care se numeau „păpușelele”. Împăratul o vâna peste tot, pentru că mirosise că ea are icoane și se închină la icoane. Și ea și le ascundea prin camera ei. Un întreg film polițist. Până la un moment dat. Află bufonul, nebunul de curte, care o vede, și merge la împărat și îi spune: „Păpușele, păpușele! Se închină Sfânta Teodora!” Și împăratul intră la bănuială. Sfânta Teodora scapă de la moarte, cât era ea de regină, ca prin urechile acului într un final. Cum scapă? Împăratul Teofil a început să aibă o boală foarte, foarte gravă. Nu se știe ce era. Cred că dizenterie sau ceva foarte…făcea în continuu. Nu putea de stomac. Nu putea de durere. Și într-un final, Teofil îi spune împărătesei să-i aducă icoane, ca să se închine. Și Împăratul Teofil era efectiv cu limba afară de durere. Într-un gest disperat sărută  icoana, și se face bine atunci. Cu toate astea, moare iconoclast. Și Sfânta Teodora vede în vedenie, cum vine un arap să îl ia pe soțul ei, să îl ducă în iad, la Crucea Mântuitorului. Și atunci, Sfânta Teodora, dimpreună cu toată curtea, dă ordine să se roage pentru soțul ei, care soțul ei era gata să o omoare. Și atunci, într-adevăr, se roagă toată curtea, și Mântuitorul îi apare iarăși în vedenie Sfintei Teodora și îi spune: „O, femeie mare îți este credința ta. Uite,aici ai primit” Și îl scoate din iad pe Teofil, pe soțul și pe vânătorul ei. O sfântă foarte mare. O să îl las pe părintele Damian să vorbească despre sinodul VII.I adică despre adăugarea la Sinodul VII, în care Sfânta Teodora era cea de a doua femeie care a condus Imperiul Bizantin, pentru că fiul ei era mic la vârsta respectivă.  Dar, după aceea, și cu asta închei pentru că este o sfântă pe eu o iubesc foarte mult, fiul ei crește, o alungă, își bate joc efectiv de ea și o trimite la mănăstire. Prin ce a trecut femeia asta. Dumnezeu să o binecuvinteze cu adevărat. Să avem rugăciunile ei!

Părintele Damian: Deci, vedeți, sfântă. O mare sfântă. Și există în documentele vremii, la convocarea acestui Sinod în 843 la Constantinopol. Ea efectiv îi roagă pe sfinții părinți participanți să nu-l dea anatemei pe soțul ei Teofil. Chiar se menționează lucrul acesta. Deci, ca să vedeți câtă bunătate a avut această împărăteasă.

Părintele Teologos: Și cum și-a crescut copilul. Și copilul și-a bătut joc de ea.

Părintele Damian: Deci, nu după Sinodul VII Ecumenic de la 787, ci după acesta din 843 avem ceea ce numim noi Duminica ortodoxiei, duminica cinstirii sfintelor icoane, prima duminică din Sfântul și Marele post, când biserica a rânduit să ne aducem aminte de aceste evenimente în fiecare an. Și de obicei, pe la parohii și pe la mânăstiri se fac procesiuni cu sfintele icoane.

Părintele Teologos: Așa este. Și se citește ceea ce s-a aprobat la acest apendice al Sinodului VII Ecumenic. Pentru că cele două sinoade sunt considerate un singur sinod. De ce? Pentru că la acest Sinod nu s-au luat noi hotărâri dogmatice, ci s-a făcut un text în care s-au anatematizat toți ereziarhii de până atunci. Și din cauza asta, vezi că spune pentru cutare: „Arie anatema, Nestorie anatema, șamd.” Și când s-a făcut documentul ăsta, într-adevăr, după cum spune foarte bine părintele Damian, Sfânta Teodora i-a rugat pe sfinții părinți să nu anatematizeze pe soțul ei care a chinuit-o atât.

Părintele Damian: Și cred că merită menționat. Revenim puțin la Sfânta Irina. Ca să vedeți așa un fapt istoric. Și eu încerc să vă stârnesc curiozitatea de a citi mai mult. La un moment dat se pusese problema ca fiul Sfintei Irina, Constantin al VI-lea, să se căsătorească cu una dintre fiicele lui Carol cel Mare, împăratul francilor. Să nu uităm că la anul 800. Deci, ne aflăm în perioada anului 800, când Sfânta Irina era deja împărăteasă de drept. Deci nu ca soție a împăratului, ci împărăteasă de drept a Imperiului Bizantin.

Părintele Teologos: De facto.

Părintele Damian: De facto. Ceea ce pentru Occident era un nonsens. Nu existase niciodată o femeie. Adică, era ceva împotriva lui Dumnezeu în concepția occidentală. Și atunci, Papa Leon al III-lea, pe data de 25 decembrie anul 800, când Împăratul Carol cel Mare a vrut să participe personal la slujba de Naștere a Domnului la Basilica Sfântul Petru de atunci din Roma. Papa, ce face? Atenție! Carol cel Mare, el nu a vrut să fie încoronat. Împăratul nu avea nicio treabă. Atunci, în timpul Sfintei Liturghii cu o coroană. Dar, totul regizat, fără știrea lui Carol cel Mare. Papa vine din fața Sfântului altar până la locul din strană unde stătea împăratul Carol cel Mare, îi pune coroana pe cap, citește o rugăciune și-l proclamă împărat. Ăsta rămâne marcat de eveniment. Și pe urmă, la sfârșit, are un fel de cateheză, un fel de lămurire a Papei cu Împăratul, și îi spune:” De acum înainte tu eșyi împărat. Păi tu văzut ce se întâmplă în Bizanț? Ajunge o femeie să ne conducă? Tu vei fi conducătorul nostru.” Și încearcă să facă un fel de pace între franci și bizantini. Bineînțeles, cum am spus, Sfânta Irina, un geniu atât și religios, cât și politic și militar, dorește să-l căsătorească pe fiul ei cu fiica lui Carol cel Mare. Totul bine și frumos. La un moment dat, Sfânta Irina trimite o delegație fastuoasă la franci, ca să înceapă s-o învețe limba greacă, obiceiurile grecești. Și când toată această suită s-a dus cu mâncare, cu farfurii, cu furculițe, cu tot, tot. Francii când au văzut furculița au zis că-i de la diavol. Deci, ca să vedeți cât de primitivi erau oamenii care mâncau cu mâinile. Nu auziseră de furculiță. Furculița, se pare din istorie că este apărută tot în Imperiul Roman de Răsărit, undeva prin secolul al IV-lea. Deci, tot în Răsărit. Și ăștia când au văzut. Și mai ales teologii occidentali. Și unul foarte împotriva sfintelor icoane, un iconoclast Teodulf de Orléans, un consilier apropiat al lui Carol cel Mare, a spus:  „Cum să faci așa ceva? Nu vezi? Deci, după ce că ăștia s-au lepădat de Dumnezeu și au pus o femeie ca împărăteasă, Ăștia s-au și vâdut cu totul diavolului. Nu vezi cu ce unelte au venit aici, diavolești?” Și atunci s-a stricat toată această înțelegere, a căsătoriei. Deci, ca să vedeți primitivismul. La fel, în 797 are loc un sinod la, ceea ce numim noi astăzi, orașul Frankfurt. Un sinod iconoclast. Pentru că, împăratul Carol cel Mare la influența acestui episcop Teodulf de Orléans se creează o întreagă teologie împotriva sfintelor icoane. Și aici, este o întreagă și o mare discuție.

Părintele Teologos: Și mai ales. Carol cel Mare a fost atins în orgoliul său, că n-a fost invitată biserica lui la Sinodul VII Ecumenic: „Ah, cum eu nu?” ”-Păi nu. Că tu nu ești patriarh. Ești militar de armată.”

Părintele Damian: Da, da. Exact. Asta este. Vedeți, veleitățile astea. Și în ziua de azi se mai întâmplă. Îl vezi pe unul că eu om simplu, om cuminte, la locul lui și încep să-l ridici. Și la un moment dat o să-ți dea în cap ție. Pentru că chiar se consideră că merită postul acela. Nu se gândește că datorită ție a ajuns acolo. Deci, iată dragi prieteni. Ca să vedeți și lucruri puțin mai simpatice din istorie. Dar, tema aceasta a cinstirii icoanelor este una foarte serioasă. Și, vedeți, până în ziua de astăzi protestantismul de secol XVI. Și începem cu luteranismul, care este cel mai important până în ziua de azi. Nenumăratele secte. Se folosesc de acest sinod de la Hiereia din 754, ca luptă împotriva sfintelor icoane până în ziua de astăzi.

Părintele Teologos: Doar luteranii mai știu câte ceva. Și dacă vorbești cu luteranii ei o să înțeleagă. Nu e o problemă. Dar ceilalți, efectiv se țin ca și orbul de bâtă de citatul acela celebru.

Părintele Damian: Da. Deci, iată cinstiți prieteni, cam aceasta a fost o istorie scurtă frumoasă, complexă. Ea este mult mai complexă decât am încercat eu și cu părintele Teologos. Dar, noi vrem să vă stârnim să citiți.

Da. Și să vă interesați. Deci, s-a încheiat cu sfintele icoane. Cum spuneam, protestanții, până astăzi. Nu protestanți în cele 30.000, chiar mai mult peste 30.000 de secte. Și au probleme cu asta. Urmarea Sinodului VII Ecumenic a fost despărțirea, adică adâncirea faliei dintre Răsărit și Apus, dintre ceea ce în viitor va fi biserica ortodoxă și catolicismul. Și asta o să vedem în episodul viitor, în care o să vorbim despre un mare, mare sfânt. Sfântul Fotie cel Mare, și prima ruptură oficială, dacă doriți, între papi, între papalitate și ortodoxie. Va urma.

Părintele Teologos:  Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, Amin.

Despre rolul istoric al împărătesei, vedeți Teodora a II-a (ro.wikipedia). Pentru o completare duhovnicească, puteți include și exemplul minunilor legate de icoane: Multe icoane plâng. De ce?.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!