Timpul și mântuirea: darul pocăinței și pregătirea pentru veșnicie – p. Teologos

Învățătura ortodoxă ne arată că timpul și mântuirea sunt strâns legate: timpul ne-a fost dat exclusiv pentru a ne schimba direcția spre Dumnezeu, pentru a ne curăți de patimi și a crește în iubire. La moarte se oprește posibilitatea pocăinței și sufletul rămâne veșnic pe traiectoria aleasă în această viață – fie spre lumina Raiului, fie spre chinul iadului. În materialul de față sunt explicate mecanismele stabilizării după moarte, pericolul gândurilor egoiste și modul concret în care putem folosi fiecare clipă pentru a muri cu inimă iubitoare și a ne pregăti pentru veșnicia fericită.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pentru ce avem timp

Timpul ne-a fost dat spre mântuire. Timp nu a existat și nici nu o să mai fie în sensul secvențialității pământene. Timpul este un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat astfel încât să putem să ieșim din distorsiunea în care am căzut prin decizia greșită a lui Adam și să ne îndreptăm către veșnicia fericită.

Importanța capitală a morții nu este faptul că omul dispare, ci faptul că în clipa morții se oprește timpul ca posibilitate a pocăinței, ca posibilitate a schimbării drumului. După moarte există veșnicie, însă aceasta nu înseamnă o înghețare în sensul că mașina se oprește, ba din contră, mașina circulă cu viteză maximă și dispare frâna, omul trăiește la intensitate maximă, doar că se înțepenește volanul – adică omul se stabilizează pe direcția existențială din clipa morții, direcție pe care a început să se stabilizeze înainte de moarte. Este important să menționăm aici că este vorba de starea de dinaintea morții și nu de un accident. Adică dacă, de exemplu, un erou moare pe front într-un mod foarte dureros care îl face să urle și să țipe și să se comporte într-un mod mai puțin eroic, el moare totuși ca un erou. E vorba de stare.

Pentru o expunere clasică asupra felului în care timpul vieții devine cadrul mântuirii, vedeți reflecția patristică Timpul și valoarea lui pentru mântuire în Ortodoxie, iar pe site-ul nostru completați cu cuvântul Lucrarea lui Dumnezeu în timp – p. Teologos.

Stabilizarea stării sufletești după moarte

Dacă în clipa morții urâm pe Dumnezeu și pe ceilalți, dacă ne iubim mai mult pe noi înșine decât pe Dumnezeu și pe Dumnezeu și pe ceilalți atunci se produce o implozie și devenim ca o gaură neagră care dorește să absoarbă totul fără să mai dea nimic în afară. Ne concentrăm pe noi înșine într-o singurătate chinuitoare, ne transformăm într-o singularitate punctiformă în fundul pământului, cum spun Sfinții Părinți, adică în străfundurile cugetului material, nemaivăzând nicio duhovnicie, chirciți sub presiunea gândurilor trupești, de ură, de dispreț față de ceilalți pe care îi vedem pe toți răi din diferite motive.

E groaznic pentru că această stare este chinuitoare la maxim, însă totuși nu dorim să ieșim din ea pentru că suntem încrâncenați pe această direcție și credem că așa este cel mai bine. Chiar dacă l-am lua pe un păcătos și l-am pune în rai, el tot s-ar chinui pentru că nu este primul. Unul dintre cei mai bogați oameni din lume are un principiu: „Nu este de ajuns ca să fiu eu primul ci trebuie ca toți ceilalți să rateze” și din cauza asta are o viață foarte tristă, chinuită, e singur, chiar dacă este foarte bogat.

Gândurile ne induc stări

Pe de altă parte, știu o persoană care crede că toți au ceva cu ea și din cauza asta are foarte multe frici și gânduri negre împotriva celorlalți. Desigur că atunci când credem că toți sunt răi în jurul nostru, trăim un iad și ne și comportăm analog. Dacă oricine face sau spune ceva care e posibil să fie o dovadă pentru gândurile noastre cu care ne identificăm, atunci nu mai căutăm care este adevărul, ci luăm aceste fapte sau cuvinte ca și piloni de întărire a bulei cognitive în care ne aflăm. În aceste condiții, iadul din interiorul nostru crește în loc să scadă. I-am spus persoanei respective să lase gândurile respective pentru că vede că se chinuie în hățișul bănuielilor și că nu e așa însă mi-a răspuns că „Și să mor și nu o să mă las de gândurile mele”.

Asta este cu atât mai mult valabil în clipa în care gândurile noastre ni se par bune și suntem învățați să avem stimă de sine, adică mândrie. Din păcate, psihologia ne învață asta, precum și să avem încredere în noi înșine în loc să avem încredere în Dumnezeu. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, fraților, nu în noi înșine.

Dacă suntem mândri, ne încredem în gândurile noastre și suntem o pradă sigură și ușoară pentru diavol pentru că numai prin sfat, prin ascultare și smerenie ne putem mântui. Dacă însă noi ne concentrăm pe noi înșine și pe gândurile noastre pe care le iubim cum își iubesc părinții copiii, atunci vom ajunge în starea de iad în care ne aduce să fim precum diavolul, pentru că ne-am obișnuit să ne credem gândurilor, stare care se va permanentiza dacă murim în aceasta.

Despre cum se poartă concret „războiul de gând” și paza minții, este foarte folositor cuvântul Războiul de gând; Despre paza minții și gânduri – părintele Teologos, care completează practic această învățătură.

Iadul

Iadul este suma gândurilor și dorințelor egoiste împinse la maxim care nu mai pot fi împlinite niciodată, a traumelor și fricilor la maxim de care nu mai putem să scăpăm niciodată. Din păcate, societatea individualistă în care ne aflăm ne învață să ne credem gândurilor printr-o mulțime de metode, una dintre cele mai periculoase fiind ecranele unde rețelele de socializare ne oferă doar ce ne place și astfel ajungem să intrăm în bule cognitive crezând că toată lumea este de acord cu noi și că cei care nu sunt, sunt extremiști și demonizați când, de fapt, totdeauna adevărul este mult mai nuanțat. 

Raiul

În Rai suntem deschiși față de iubirea lui Dumnezeu și prin Acesta față de ceilalți. Ne desfătăm de dragoste, bucurie duhovnicească, pace, milostivire, unitate cu ceilalți, într-o fericire desăvârșită și veșnică. Desigur că spunem că este bine, însă uităm că pentru asta trebuie să ne transformăm din viermii egoiști care suntem în fluturii care am fost proiectați să devenim. Trebuie să acceptăm că trebuie să ne smerim și să ascultăm de Dumnezeu, trebuie să realizăm că Domnul este Dumnezeu atotputernic și nu noi înșine, chiar dacă în anumite situații acest lucru nu ne convine. Fiecare dintre noi are patimi, adicții, principii care sunt greșite și de care nu dorește să se lase. Dacă există o urmă de duritate în noi, dacă există voie proprie depărtată de Dumnezeu la care ținem, atunci aceasta ne va arde în clipa în care ne vom întâlni cu focul dumnezeirii. Trebuie să ne pregătim să avem flexibilitatea maximă a smereniei astfel încât să putem fi modelați maxim de flacăra iubirii lui Dumnezeu.

În timpul de acum, ne pregătim pentru veșnicie

De fapt, timpul ne este dat pentru a ne înduhovnici total, a deveni total maleabili pentru a putea lua orice formă va dori Domnul pentru că Dumnezeu, fiind perfect și dătătorul existenței noastre, știe ce este cel mai bine pentru noi, adică ceea ce ne împlinește în veșnicie. Dacă noi opunem rezistență voii iubitoare a lui Dumnezeu, evident că ne vom chinui pentru că ieșirea din focul iubirii lui Dumnezeu ne duce înspre chinul urii de gheață și a părerii veșnice de rău. Să nu spună cineva că poate să scape pentru că Dumnezeu nu este polițaiul suprem care trimite trupele să ne prindă ci este chiar dătătorul existenței iubitoare și deci, dacă ne separăm de El prin încrâncenarea în voia noastră, în mod necesar ieșim din existență, din modul corect de a fi, atât cât este posibil unui suflet veșnic. Să nu uităm că înainte de Hristos nimeni nu s-a mântuit și acum toți ne mântuim în dar pentru că de fapt, nimeni dintre noi nu poate să ajungă prin forțe proprii în Cer. 

Trebuie însă să folosim corect timpul pentru a ne transforma cu ajutorul energiei necreate dumnezeiești, astfel încât să putem să ne deschidem realității iubitoare personale a Sfintei Treimi și a tuturor Sfinților. Continuumul spațiu-timp este primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat în lumea sensibilă ca dar pentru noi pentru a conduce creația spre împlinirea ei în Hristos. Să nu uităm niciodată că scopul nostru este unirea cu Hristos cel perfect și iubitor, atotputernic și nimic altceva. Niciun alt scop nu avem. 

Acest lucru desigur că este de dorit, însă păcatele noastre, formele de ură, voile noastre egoiste ne împiedică să ne unim cu Domnul.

Un caz despre întâlnirea cu Hristos, după moarte

Să vă dau un caz. Un om a murit și s-a trezit într-un ocean fără margini de lumină și iubire maxime. În acest ocean stătea Hristos care e și sursa luminii iubitoare și inteligente care îl inunda pe om și îl trăgea cu forță maximă către Hristos. La lumina acestei iubiri, omul se vedea pe sine plin de murdărie, de vomă și de excremente existențiale care erau păcatele și patimile lui pe care nu le-a spovedit. Din această cauză omul nu se putea apropia de Hristos chiar dacă Domnul îl trăgea cu toată atotputernicia Sa. Este forma de autocenzură ca atunci când suntem murdari și spurcați din cap până în picioare și ne autocenzurăm să îmbrățișăm o mireasă îmbrăcată într-o rochie de nuntă perfectă de un alb imaculat. Când Hristos vede că omul nu se apropie de El, atunci înaintează El către om și atunci într-un mod supralogic iubirea și lumina care provin de la Hristos cresc din desăvârșire în desăvârșire pe măsură ce Domnul se apropie de om. Când Iisus ajunge în fața lui, omul cade în genunchi zicând „Doamne, ai milă!” și atunci Domnul îi pune mâna pe cap și-i zice „Nu-i nicio problemă! Totul e bine, fiule!” la care omul zice „Doamne, nu mai pot!” și Hristos îi pune iarăși sufletul înapoi în trup și se întoarce în această viață de unde știm și povestea.

Nu folosim corect timpul

Poate că se întreabă cineva: de ce omul păcătos nu dorește să se curețe de păcatele lui? Problema este că nu folosim corect timpul. Mulți ajung să nu dorească, crezând că așa e bine, chiar dacă se chinuie, iar alții chiar dacă ar dori, este foarte greu să scape pentru că s-au obișnuit astfel și a devenit pentru ei a doua fire. Este esențial să folosim timpul corect și să nu-l pierdem pentru că timpul ne este dat spre mântuire, spre îndreptarea greșelilor și cizelarea caracterului. Dacă nu folosim timpul astfel, este ca și cum nu l-am avea.

Pentru că mulți dintre noi astăzi nu îl folosesc în scop mântuitor, au impresia că nu au timp, că timpul s-a scurtat când, de fapt, timpul fizic este același. Este ca și când avem un izvor cu apă de băut lângă noi. Din cauza asta fac filmarea aici, lângă izvor. Dacă noi nu bem din ea, este ca și cum nu am avea izvorul, chiar dacă el există. Problema cu nefolosirea timpului și cu pierderea lui este una gravă pentru că omul este dinamic: sau merge în sus sau în jos. Cel care crede că stă, să aibă grijă să nu cadă. Dacă nu cresc virtuțile, cresc patimile. 

Dacă patima este mică atunci este ca o iarbă pe care o smulgi ușor de unul singur. Dacă însă crește și se face ca un arbust atunci ai nevoie de ajutorul a încă 2-3 ca să-l dezrădăcinezi. Dacă se face copac mare atunci numai cu mult efort cu drujba care taie în carne vie poți să îl oprești, având grijă să nu cadă peste tine și rădăcinile rămân și e posibil ca în viitor să dea iarăși lăstari dacă nu scoatem rădăcina total. E nevoie din ce în ce mai multă osteneală și atenție la noi înșine ca să se usuce patimile pe măsură ce cresc.

O relatare despre lipsa iertării și consecințele în veșnicie

Să vă dau un caz: singura spovedanie de care m-am îngrozit la viața mea a fost a unui om foarte bătrân care ne-a povestit că atunci când era ca de 20 de ani s-a căsătorit și s-a mutat la casă nouă. Între casa lui și casa vecinului era un mic teren viran care se înfunda. Nu aveai ce să faci cu terenul acesta și dincolo de asta nu era clar unde trebuia pus gardul; poate pe mijloc. În orice caz, vecinul a mutat gardul; a spus că terenul este al lui și acum după zeci de ani, la bătrânețe, nu putea să-l ierte pe vecinul său. Era foarte încrâncenat, agresiv și se răstea la noi pe care ne vedea pentru prima dată în viață că „Nu pot să-l iert! Nu pot să-l iert!”. Eu m-am îngrozit pentru că mă gândeam că dacă o să moară în starea asta, atunci acest lucru se va exacerba la maxim, se va permanentiza și îl va chinui în veșnicie.

Dacă nu pierdea timpul și îl ierta de la început se elibera și se rezolva problema pentru că iertarea este eliberarea prizonierului, iar prizonierul suntem noi – nu celălalt. Deci în clipa în care iertăm, o facem în interesul nostru și nu atât în interesul celuilalt. Spun asta pentru că mulți nu iertă pentru că zic că celălalt nu-i vrednic de iertarea noastră. E greșit! Iertarea este eliberarea noastră de tirania viermelui neadormit a ținerii de minte a răului care, dacă nu este omorât, ne va arde într-o veșnicie chinuitoare. Haideți să iertăm, fraților! Apă sub pod este – s-o lăsăm să treacă în lumea aceasta trecătoare. Cum trece izvorul din spatele nostru care iese din stâncă. 

Auto-analiza este necesară

Trebuie să ne gândim: dacă mor diseară, unde mă duc? Ce se întâmplă cu mine? Dacă văd că am ură în mine față de un alt om, dacă văd că sunt dependent de anumite lucruri care vor dispărea în clipa morții, atunci trebuie să mă lupt cu toate puterile ca să scap de acestea pentru că dacă mă prinde moartea astfel, mă voi chinui în veșnicie. De fapt, iadul este imposibilitatea de a iubi pe Dumnezeu și prin Acesta pe ceilalți precum și suma tuturor dorințelor împinse la maxim care nu mai pot fi împlinite niciodată. Să nu pierdem timpul pentru că nimeni nu ne-a garantat că trăim până mâine. Țin minte cazul unui grec care a venit în Sf. Munte, a bătut tot drumul până la mănăstirea de destinație, a intrat înăuntru, s-a cazat și s-a dus să se spovedească la duhovnicul care locuia la etaj și a murit la mijlocul scărilor. Niciodată nu știm.

Gândul la moarte. Gestionarea grijilor

Totdeauna trebuie să avem gândul la moarte, pentru că moartea este portalul către veșnicie, trecând prin strâmtoarea judecății și este primul lucru sigur din viața noastră. Înainte de moarte, lucrurile vieții acesteia sunt trecătoare și sub semnul întrebării. În funcție de moarte, judecată și veșnicie trebuie să ne ajustăm toate acțiunile și gândurile noastre pentru că acestea trei – moartea, judecata și veșnicia – sunt cele mai importante lucruri din viața noastră și singurele sigure.

Oamenii au multe griji astăzi și nu se gândesc la acestea trei care sunt, de fapt, ținta noastră. Este de o absurditate asemănătoare cu un drumeț care trebuie să ajungă undeva însă nu ține drumul drept fiind atras de cele de pe margine. Așa nu o să ajungă niciodată la destinație. Totdeauna trebuie să ne întrebăm: grija asta, gândul acesta mă ajută să mor cu o inimă iubitoare? Zic asta pentru că mântuirea este moartea cu o inimă iubitoare. Nu mă ajută? O tai! Grija cealaltă mă ajută să dau răspuns bun la judecată, adică să mă asemăn cu Hristos, adică să fiu blând și smerit cu inima? Nu? O tai! Grija următoare mă ajută să fiu să fiu fericit în veșnicie prin unirea cu Dumnezeu? Nu? O tai și pe aceasta. Și atunci veți vedea că din cele 1024 de griji pe care le aveți o să rămâneți cu 512… de fapt cu 256… ba nu, cu 128! De fapt, cu 64 – ba chiar cu 32 sau chiar cu 16, și dacă stau bine să mă gândesc, putem trăi cu 8 și chiar cu 4 griji.

Este adevărat că Domnul a zis să nu ne îngrijim pentru mâine, adică să nu ne concentrăm mintea, focusul, atenția ultimă pe ziua de mâine pentru că totdeauna focusul nostru trebuie să fie concentrat pe creșterea duhovniciei din noi, pe creșterea asemănării noastre cu Hristos. Să nu uităm că timpul este arena unde ne câștigăm veșnicia printr-o pregătire constantă. În fiecare zi trebuie să fim atenți la noi înșine, comparându-ne cu arhetipul Hristos în lumina învățăturii Bisericii, adică a Sfinților Părinți din vechime și a oamenilor duhovnicești din contemporaneitate.

Este foarte important să ne verificăm astfel acțiunile pentru că altfel vom devia chiar fără să vrem. Dacă folosim timpul pentru a ne ajusta continuu GPS-ul astfel încât în clipa morții să decolăm în direcția corectă, atunci vom reuși cu ajutorul Domnului. Trebuie să avem curaj și credință tare. Trebuie să înțelegem că nu vom putea de unii singuri pentru că nu știm cu adevărat nici direcția corectă și nu avem nici puterea să rămânem pe această direcție și din cauza asta este nevoie de Dumnezeu care să ne ajute. 

Despre cum clipa de acum devine locul mântuirii, este luminător cuvântul Timpul și locul mântuirii, iar pentru întrebări concrete legate de patimi și lupta duhovnicească este de folos și dialogul nostru Întrebări și răspunsuri despre patimi și lupta duhovnicească.

De ce este important prezentul

Trebuie să ne străduim în fiecare zi să fim mai buni și să ne apropiem de Dumnezeu pentru că numai prin iubirea lui Dumnezeu vom depăși moartea pentru că numai iubirea transcende continuumul spațiu-timp. Prin iubire ajungem la veșnicie pentru că iubirea interpersonală în Dumnezeu este veșnică. Vedem că în Biserică avem un „astăzi” permanent în care prezentul este mântuitor în timp ce diavolul totdeauna ne împinge sau în trecut prin nostalgii, amintiri sau prin alte pretexte sau în viitor prin tot felul de planuri și scenarii sau horror sau paradisiace care, dacă nu le tăiem, cresc la nesfârșit în mintea noastră punând stăpânire pe ea ca o cangrenă. Desigur că trebuie să fim prevăzători și să anticipăm anumite lucruri însă când vedem că ne tulburăm și uităm de Dumnezeu, atunci tăiem imediat gândurile respective prin credința simplă în Dumnezeu, prin spovedanie, sfat și rugăciune.

Evident că este foarte important să ne concentrăm pe prezent pentru că altfel ne vom tulbura în himere. Pe de altă parte, avem această tensiune binecuvântată către ținta noastră finală care este veșnicia fericită.

Încadrarea temporală a slujbelor bisericii

Această legătură între prezentul mântuitor și depășirea timpului în Dumnezeu se trăiește comunitar în slujbele Bisericii și personal în viața duhovnicească a fiecăruia. Desigur că în Sf. Liturghie este cel mai pregnant acest lucru pentru că aici avem slujba unirii Cerului cu pământul, slujba schimbării darurilor omenești sub formă de pâine și vin cu darurile dumnezeiești, adică însuși cinstitul Trup și Sânge al Mântuitorului. Unirea se face doar prin iubire, prin dăruire benevolă și nu prin tiranie. Prin această unire ieșim din timp puțin câte puțin și ne împărtășim din ce în ce mai mult de veșnicie. Vedem că avansăm în clipa în care vedem că în noi și în ceilalți crește iubirea, cu darul lui Dumnezeu. Vedem că astfel timpul capătă sens și omul devine foarte activ, plin de zel.

Despre felul în care slujbele așază timpul în orizontul Împărăției este foarte grăitor cuvântul patriarhal Timpul liturgic al Bisericii ne oferă arvuna vieții veșnice, iar pentru o privire istoric-mântuitoare vedeți și articolul nostru Despre mântuire și răscumpărare la Sfinții din vechime.

De ce vom da răspuns pentru timpul avut

Să nu uităm că timpul este de fapt al lui Dumnezeu și nu al oamenilor. Oamenii o să dea răspuns ce fac cu el. Din cauza asta, cu toate că se concentrează pe Împărăția Cerurilor, creștinii sfințesc pământul prin străduința lor de a se apropia Creația de Dumnezeu. Lâncezeala, lipsa de sens este boala ateului, a puțin credinciosului, a celui care l-a expulzat pe Dumnezeu la marginea existenței sale. În clipa respectivă omul se autoîndumnezeiește, ajunge tiran și se chinuie și pe sine-și și pe ceilalți. Puterea lumească ne corupe și pentru a ieși de aici avem nevoie de flexibilitatea smereniei care implică timp. 

Păcatul ne corupe și din această cauză timpul ne este dat pentru pocăință, pentru a ieși din distorsiunile, din deviațiile existențiale în care am intrat momiți de forța de atracție a păcatului. Din cauza asta, chiar dacă din punct de vedere fizic timpul are un caracter liniar, din punct de vedere duhovnicesc el este mai degrabă ca o spirală conică pentru că omul trebuie să revină în lupta sa pentru a cuceri o înălțime a unei virtuți. Acest helix conic se vede pe plan social și pe plan personal. Pe plan social avem ciclurile istoriei în care vremurile așa-zis rele fac oameni buni care fac vremuri bune care fac oameni răi pentru că huzurul distruge pe om și de aici reapar iarăși vremurile rele. Aceste cicluri, însă, nu se repetă exact la fel pentru că totuși omenirea acumulează experiență, chiar dacă cei răi o folosesc în sens malefic.

Pe plan personal, spirala conică se vede și pe planul virtuților când omul alternează relația directă cu Dumnezeu prin rugăciune și studiu cu relația directă cu ceilalți prin ajutorarea acestora prin muncă la locul unde suntem angajați sau prin voluntariat în diferite proiecte și cu relația corectă cu noi înșine care implică atenție la noi înșine, odihnă și contemplație. Aceste relații trebuie crescute și nu trebuie pierdut timpul, ci, din contră, trebuie căutat sensul, scopul ultim care este împlinirea noastră în Dumnezeu.

Caracterul spiralat se vede nu numai din această alternanță, ci și din însăși lupta pentru dobândirea virtuților și lupta împotriva patimilor când omul se luptă, încearcă și, de regulă, nu reușește din prima. Din cauza asta are nevoie de timp să se replieze și să încerce din nou, posibil schimbând tactica.

Cel mai mare dușman suntem chiar noi înșine și în clipa în care ne-am învins idolul egoismului din noi, am dobândit victoria finală, însă asta este posibil numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne spune că dacă primim o palmă, să întoarcem și celălalt obraz tocmai pentru a distruge egoismul din noi și nu pentru a ne distruge sau pentru a-i distruge pe cei care depind de noi. În clipa în care se atentează la mântuirea noastră și mai ales a celor care depind de noi, evident că vom riposta.

Este foarte important să ne păstrăm traiectoria corectă a acestei spirale conice pentru că numai așa ajungem la Dumnezeu care este ca o coloană luminoasă în centru. Avem nevoie de un ghid care să ne lumineze drumul în fața noastră și, de asemenea, și noi să ne nevoim să-l urmăm simultan cu contemplarea luminii dumnezeiești din centrul helixului conic. Nu trebuie să pierdem nici calea spiralată ascendentă și nici coloana din centru pentru că atunci vom deraia și ne vom chinui.

Ce se întâmplă cu timpul când murim

Dacă ajungem la prima stație, care este moartea, atunci dispare posibilitatea deraierii, a decadenței și crește viteza la maxim pentru că timpul se transfigurează și nu mai apare cu un caracter ambiguu, al timpului probabil meteorologic însă mai ales duhovnicesc ca posibilitatea schimbării în care este nevoie de răbdare. Timpul apare în rai ca o siguranță a împlinirii umane din slavă în slavă, din desăvârșire în desăvârșire. Este dinamismul la maxim și nu starea de înghețare a momentului chiar dacă este un „astăzi” continuu, un prezent continuu în deschiderea totală față de Dumnezeu.

Din cauza asta Sf. Ap. Pavel ne sfătuiește că „Astăzi, dacă veți auzi glasul Domnului, nu vă împietriți inimile voastre”. În starea de rai toate vasele noastre vor fi desăvârșite, pline de energia necreată a lui Dumnezeu, veșnicia servind ca dinamismul creșterii vasului care conține acest har și astfel crește intensitatea și adâncimea fericirii, a iubirii, a cunoașterii și a păcii și a tuturor celorlalte virtuți. Va fi o veșnică sărbătoare în unitatea deplină între noi și cu Dumnezeu.

Starea din rai

De fapt, în starea de desăvârșire, virtuțile formează un tot unitar păstrându-și distincția precum un singur diamant care are mai multe fațete distincte. Nu se mai vorbește despre despărțire, ci mai degrabă de distincție în lumina iubitoare și superinteligentă a lui Dumnezeu. În siguranța continuității slavei raiului nu mai există ore, zile și ani, ci ziua neînserată, ziua a 8-a care iese din ciclul pământesc. Desigur că în rai nu există nici decadența specifică timpului aici pe pământ – adică fenomenul de degradare, de învechire, de îmbătrânire sau oboseală sau orice fel de alte limitări. Raiul este plinătate deplină în care nu există sentimentul de nedesăvârșire, de așteptare. În Rai este starea prezentului permanent. 

Starea din iad

Desigur că în iad, va fi starea de singurătate maximă într-o așteptare chinuitoare veșnică a unei împliniri care nu va mai veni niciodată pentru că omul va avea inima pietrificată de suma dorințelor sale egoiste împinse la maxim care nu mai pot fi împlinite niciodată. Dacă în rai, omul se ridică deasupra timpului într-o explozie de noutate și împlinire, în iad omul cade sub timp într-o monotonie maximă în care nu mai poate exista nimic nou pentru că el s-a redus pe sine-și la un punct, la punctul său de vedere, închis în sine, în imposibilitatea sa de a iubi.

Timpul este pregătirea pentru veșnicie

După cum vedem, timpul este pregătirea pentru veșnicie. Să nu-l vedem ca pe ceva neimportant sau de o manieră egoistă și limitată pentru că dacă nu îl folosim în Adevăr și într-adevăr atunci vom suferi cel mai mare eșec din viața noastră, eșec cu urmări și dimensiuni eterne. Iadul este în principal starea unui regret veșnic și nețărmurit relativ la ce am ratat, la ce am fi putut să devenim și ce am ajuns. Această stare ne este adusă de diavol și aici pe pământ însă distorsionată pentru că vrăjmașul o leagă de diferite lucruri trecătoare pe care le absolutizăm în mod greșit. Deci aici pe pământ trebuie să avem curaj și să mergem înainte.

Despre „timpul pentru mântuire” și importanța fiecărei clipe, este concis și clar cuvântul Răspunsuri duhovnicești: timpul și importanța lui pentru mântuire, iar pentru o prezentare vizuală a sinergiei om–Dumnezeu în mântuire, vedeți și interviul nostru Cum se îmbină eforturile lui Dumnezeu cu cele ale omului pentru mântuire.

Concluzii

Diavolul face acest lucru ca să ne oprească din drum și să ne taie curajul de a ne folosi timpul într-adevăr. Este satanic să nu facem nimic, să deznădăjduim și să ne oprim din transformarea noastră către Dumnezeu. Niciodată să nu considerăm timpul ca drumul spre neființă pentru că asta este cea mai mare greșeală. Depinde de noi ca să facem timpul spirala conică ce duce la împlinirea ființei în veșnicie. Dacă noi facem ce putem, chiar și până în ultima clipă, atunci și Dumnezeu cel atotputernic va face ce poate. Mărturie stă tâlharul de-a dreapta care a spus „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta.” La care Domnul Timpului îi răspunde imediat cu eternul „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!”. Cât mai avem timp, ne putem mântui. Să ne luptăm să nu-l pierdem!

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu! Amin!

Vă mulțumesc că ați avut timp să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin! 

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!