An nou fericit și binecuvântat! – Urare de an nou
2 ianuarie 2023
Dacă nu-l respectați pe Johnny Deep, ascultați asta
3 ianuarie 2023
Care este balansul dintre atenția pe care trebuie să o dăm lui Hristos în comparație cu atenția pe care trebuie să o acordăm lui Antihrist? Cum trebuie să fie preocuparea noastră legată de sfârșitul lumii?
Urmăriți un cuvânt plin de discernământ al dl. Marin Răducă, unul din marii mărturisitori din temnițele comuniste.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Când mai mergeam la dna Aspazia și mai vorbeam cu dumneaei, ne spunea că…
Cea mai mare teamă o are ca nu cumva să se ajungă la un control al minții, astfel încât ea să nu mai poată să se roage, să ajungă momentul în care să nu se poată ruga. Credeți că o să trăim vremurile astea?
Măicuță, eu mă duc la cuvântul Mântuitorului în care Sf. Apostoli Îl întreba despre vremuri, ce va fi șamd. Și ce spune Mântuitorul? Ajunge zilei greutatea ei. Ceea ce vreți să știți voi nu este dat vouă a cunoaște, vremurile și soroacele. Adică sunt alte lucruri principale. Ce mă interesează, adică, pe mine ce va fi, când va fi, cum va fi acest Antihrist. Păi Antihrist l-am simțit cum l-am zdrobit? Nu? L-am simțit eu în generația și-n lupta care am dus-o cu Antihristul. Că, ce va fi și ce forme va mai lua, în viitor, de ce să-mi încarc memoria cu asemenea lucruri. Să-L ținem pe Hristos mai mult în mintea noastră decât ce va fi!
Adică să-mi creez singur spaime… Aici nu-s de acord cu camarada Aspazia. Să nu ne adăugăm noi lucruri care nu le vom apuca noi. Dacă se va întâmpla sau nu. Că aici este voia Lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Însuși a spus că dacă ar fi lăsat lucrurile pe mâinile diavolului, nimeni, nici măcar cei aleși, n-ar fi putut să reziste! Așa că, să avem încredere în mila lui Dumnezeu că nu îl va lăsa pe diavolul chiar așa să-și facă de capul lui.
Păi, uite, cum v-am spus, să ne preocupe mai mult starea noastră sufletească. Să fim voioși, nu? Și că drumul pe care ni l-a croit Mântuitorul , care este stâlp, nu? E spinos. E greu. Cu ajutorul Lui și numai cu ajutorul Lui, fără El nu putem face absolut nimic. Căci, ce va fi, să nu ne preocupe. Spiritul nostru să nu fie ocupat de asemenea treburi. Fiecare clipă, pe mine mă interesează clipa pe care o trăiesc zi de zi. Cum e clipa asta? E cu Hristos? E împotriva Lui Hristos? E păcat? E virtute? Asta trebuie să mă preocupe pe mine.
Ăsta este omul nou! Nu vedem, sfinții cum ne învață? Să ne uităm chiar și trecutul nostru. Adică gândurile noastre care au parte și ființă în mintea noastră – este de la trecutul nostru. Bun sau păcătos, pe mine mă interesează clipa de față. S-o trăiesc cu Hristos și în Hristos și pentru Hristos! Și pe cât posibil să am mintea mai mult ocupată cu rugăciunea.
Că dacă mintea mea este ocupată cu rugăciunea nu mai poate pătrunde nici măcar ispita. Ăsta-i adevărul! Că orice simțiri ale noastre, orice tulburări interioare. Să nu ne întristăm, ci dimpotrivă; astea ne duc la rugăciune. Nu? Astea trebuie să ne ducă la rugăciune. Dacă diavolul ar ști că încercările astea, tulburările astea care ni le creează este spre folosul meu, numai le întrebuințează. Fuge. Sigur, că omul își pune tot felul de probleme. „De ce așa, de ce așa??” Mai mult să ne gândim la ce-a spus Hristos: Frații Mei , surorile Mele, mama Mea sunt cei care fac voia Lui Dumnezeu. Asta e. Și-n rest, orice încercare, orice abatere, de la drum, e păcat.
Ce trebuie să ne preocupe?
Cum raportați voia Lui Dumnezeu la poruncile evanghelice?
Păi, uite, cum v-am spus, să ne preocupe mai mult starea noastră sufletească. Să fim voioși, nu? Și că drumul pe care ni l-a croit Mântuitorul , care este stâlp, nu? E spinos. E greu. Cu ajutorul Lui și numai cu ajutorul Lui, fără El nu putem face absolut nimic. Căci, ce va fi, să nu ne preocupe. Spiritul nostru să nu fie ocupat de asemenea treburi. Fiecare clipă, pe mine mă interesează clipa pe care o trăiesc zi de zi. Cum e clipa asta? E cu Hristos? E împotriva Lui Hristos? E păcat? E virtute? Asta trebuie să mă preocupe pe mine. Ăsta este omul nou! Nu vedem, sfinții cum ne învață? Să ne uităm chiar și trecutul nostru. Adică gândurile noastre care au parte și ființă în mintea noastră – este de la trecutul nostru. Bun sau păcătos, pe mine mă interesează clipa de față. S-o trăiesc cu Hristos și în Hristos și pentru Hristos! Și pe cât posibil să am mintea mai mult ocupată cu rugăciunea.
Că dacă mintea mea este ocupată cu rugăciunea nu mai poate pătrunde nici măcar ispita. Ăsta-i adevărul! Că orice simțiri ale noastre, orice tulburări interioare. Să nu ne întristăm, ci dimpotrivă; astea ne duc la rugăciune. Nu? Astea trebuie să ne ducă la rugăciune. Dacă diavolul ar ști că încercările astea, tulburările astea care ni le creează este spre folosul meu, numai le întrebuințează. Fuge. Sigur, că omul își pune tot felul de probleme. „De ce așa, de ce așa??” Mai mult să ne gândim la ce-a spus Hristos: Frații Mei , surorile Mele, mama Mea sunt cei care fac voia Lui Dumnezeu. Asta e. Și-n rest, orice încercare, orice abatere, de la drum, e păcat.
Cum raportați voia Lui Dumnezeu la poruncile evanghelice?
Absolut. „Să-L iubiți pe Dumnezeu din tot sufletul vostru, din tot cugetul vostru, din toată inima voastră, cu toată puterea ființei voastre și pe aproapele nostru ca pe tine însuți”. Nu spune să-l iubim pe aproapele ca pe Dumnezeu. Dar trebuie să trăim în armonie și ceea ce vrem noi să ne facă aproapele nouă, să facem și noi aproapelui. Una este dragostea față de aproapele care este limitată și alta este dragostea față de Dumnezeu. Și una și alta au la bază această renunțare la sinele nostru. Pentru că în viața noastră, cu el avem de furcă: cu sinele nostru. Că noi în viața noastră cu ăsta avem de furcă: cu sinele nostru. Asta este… Să căpătăm sinele lui Hristos care e jertfelnic!
Dacă ar fi să dați o definiție smereniei, care ar fi aceasta?
Păi, smerenia este că eu sunt cel mai păcătos. Și dacă eu mă consider cel mai păcătos nu trebuie să-l judec pe aproapele meu, că judecata mă duce unde? La mândrie? Smerenia unde mă duce? La dragoste!
E legată de cunoașterea de sine? Smerenia…
Absolut. Sigur că da. Dacă eu mă înjosesc, că asta-i înjosire.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
7 Comments
Doamne ajuta. O intrebare Care nu are legatura cu tema postata.
In urma punerii numelui unei persoane pe un acatist/pomelnic, fara ça aceasta sa fie intrebata daca este de acord cu acest lucru, persoana pusa pe acel acatis/pomelnic se pare ça a avut ceva problème si simte ça ar fi din aceasta cauza,motivand si ça nu e pe aceeasi lungime de unda cu cea Care a scris acatistul.
In speranta ça am reusit sa ma fac inteles vreau sa intreb : Exista vreo explicatie sau Poate avea vreo legatura cu acel acatist/pomelnic ? Multumesc in avans pentru raspuns
Nici vorbă de așa ceva. Acestea sunt gânduri de la vrăjmașul. Totdeauna un pomelnic ajută. Cel rău, însă, poate să nască ispite ca să descurajeze pe om din a face fapte bune, folosind lipsa lui de experiență. Da, darea unui pomelnic este o faptă bună.
Este bine sa punem pe acatiste numele celor din afara familiei fara acordul acestora?
Sf. Ap. Iacov spune în epistola sa: “vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (5,16). Prin urmare, să ne rugăm în ascuns unul pentru celălalt, să nu ştie dreapta ce face stânga. Rugăciunea se face în taină către Bunul Dumnezeu, Lui îi arătăm că ne iubim aproapele şi ne rugăm pentru el, nu aproapelui / rudeniei / cunoştinţei / prietenului etc., trebuie să-i arătăm aceasta. Să pomenim în rugăciune pe toţi cei care ne ajută, ne sprijină, ne mângâie, care au nevoie de întărire, mântuire în necazuri, boli şi neputinţe, indiferent că este din familie sau nu. Spre exemplu, Sfinţii Părinţi pomeneau în rugăciunilor lor pe toate văduvele şi orfanii şi cu siguranţă nu îi întâlniseră pe toţi fizic. Rugându-ne unul pentru altul împlinim porunca Mântuitorului care a spus “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” – Ioan 13, 34. În concluzie este bine să înscrii pe pomelnic numele altor persoane care au nevoie de rugăciune.
Multumesc pentru raspuns.
Si in legatura cu prima intrebare se poate un raspuns?
Multumesc
Cu toate ca sunt ultima păcătoasă, controlul mintii nu ar însemna pierderea liberului arbitru? E absurd si lucru pe care Dzeu nu îl va ingadui:din acest motiv al propriri alegeri am căzut, dacă atunci când era capital, Dzeu nu a renuntat la acest dar, de ce ar face-o acum? Doar Dzeu este perfect, atotputernic, atemporal, il asemuim omului si ne temem? Eu ma tem de pacatele ce le fac cu buna stiinta. Ma tulbura aceasta gandire
Gabriela, mai întâi de toate, fi bună şi scrie numele Bunului Dumnezeu întreg, nu folosi “Dzeu”. Tu cum te-ai simţi ca cineva să îţi scrie, să te strige “dragă Gla / Gela, etc.”?
Cu privire la întrebarea ta, controlul minţii, al gândurilor (cred că la aceasta te referi), nu înseamnă pierderea liberului arbitru. Bunul Dumnezeu ne-a dat libertate, însă “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.” – epistola 1 către Corinteni, 6,12.
Bunul Dumnezeu ne lasă să alegem, nu ne forţează să luăm o decizie – “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” – Apocalipsă 3, 20. Clanţa uşii este pe partea noastră, avem alegerea de a deschide sau nu uşa, Bunul Dumnezeu tot bate la uşa minţii, a inimii noastre, doar, doar de îl vom auzi şi-i vom deschide. Deci, aceasta este libertatea, liberul arbitru.
Fiecare ne temem de păcatele noastre, făcute cu bună ştiinţă sau nu (că există şi acestea). Chiar şi Sfinţii Părinţi în ultimul lor ceas / clipă de vieţuire pământească spuneau “of, de-aş mai avea o clipă de viaţă ca să mă pocăiesc pentru păcatele mele” – a se vedea în Patericul Egiptean, cu toate că ei au trăit o viaţă închinată, dedicată rugăciunii şi comuniunii cu Bunul Dumnezeu.
Când te tulbură astfel de gânduri să îţi aduci aminte că Mântuitorul a intrat în Rai cu un tâlhar, un criminal, care s-a pocăit. La Mântuitorul şi-au găsit liniştea desfrânatele / desfrânaţii, tâlharii, criminalii etc. De ce? Pentru că au crezut şi au avut nădejde în El.
Aşadar nădăjduieşte în Bunul Dumnezeu, căci, spune Părintele Arsenie Boca “Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui”.
Crede şi nădăjduieşte.