Sf. Împărtășanie, Sf. Liturghie, Biserica și ereziile – PS Petru (Pruteanu), p. Teologos

Vizionați un extraordinar interviu cu PS Petru Pruteanu, unul dintre cei mai cunoscuți liturgiști din toată ortodoxia, în care acesta abordează mai multe teme de interes, în principal despre însemnătatea duhovnicească a Sfintei Liturghii și a Sfintei Împărtășanii.

Ca temă conexă, este prezentată importanța Bisericii și relația acesteia cu ereziile.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

Părintele Teologos: Preasfinția voastră, spuneți „Împărate ceresc”, vă rog frumos!

Preasfințitul Petru: ”Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.” Cu noi este Dumnezeu, cu al său har și cu a sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Introducere

Părintele Teologos: Amin. Dragii noștri ne aflăm cu Preasfințitul Petru al Spaniei. Cei cunoscători din biserică îl cunosc ca și ieromonah Petru Pruteanu, pentru că Preasfinția Sa s-a distins foarte mult ca și un foarte mare cunoscător în cele ale slujbelor, un foarte mare liturgist în limba română, foarte bun și foarte documentat de la Sfinții Părinți, adică nu după ureche, cu după canoane. Și sunt foarte bucuros că astăzi sunt cu Preasfinția sa, pentru că demult chiar am dorit să facem un interviu, un clip pe tema slujbelor. Bineînțeles că o să ne concentrăm pe Sfânta Liturghie, pentru că din păcate este o mare nevoie de cateheză, nu găsesc alt cuvânt în afară de cateheză pentru voi, cei dragi nouă, pentru a înțelege puțintel ce este Sfânta Liturghie, de ce se face, cum s-o trăim, toate aceste lucruri.

Pentru că știu că din păcate nu aveți răbdarea să urmăriți introduceri lungi, o să intru direct în subiect și o să-l întreb pe Preasfinția Sa ce este Sfânta Liturghie, cum vedeți, ce putem să le spunem oamenilor?

Ce este Sfânta Liturghie. Cina cea de Taină. Euharistia

Preasfințitul Petru: Da, ar fi multe modalități de a explica și biblic și dogmatic și mai liturgic, de asemenea, mai științific, mai simplu, însă pentru înțelesul general, pentru înțelesul comun, cred că ar trebui să spunem că Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie este o actualizare a Cinei de Taină. Și la această Cină de Taină vedem că Însuși Hristos este în capul mesei. El este cel ce binecuvintează darurile euharistice și apoi, le împărtășește cu ucenicii lui. Și, din punctul ăsta de vedere, trebuie să înțelegem că Iisus a avut atunci 12 ucenici, dar astăzi noi toți suntem chemați să fim ucenicii Lui, pentru că altfel nu am putea să ne împărtășim cu trupul și sângele Lui la această prelungire, la această actualizare a Cinei de Taină care a fost instituită cu un scop foarte precis.

Sfânta Împărtășanie ne unește între noi

Un om care nu a fost contemporan cu Iisus Hristos și cu ucenicii nu ar avea cum să ia contact cu dumnezeirea Lui, să se bucure de roadele jertfei Lui, de tot ceea ce a făcut El pentru mântuirea noastră, decât împărtășindu-se cu trupul și sângele lui Hristos, care se dă de mâncare credincioșilor – cum cântăm în heruviculul Sâmbetei Mari – și fără de care noi nu putem să avem contact cu dumnezeirea. Vedeți, Iisus Hristos este Dumnezeu și om, dumnezeirea este intangibilă și fără o posibilitate de a fi cuprinsă, descrisă, atinsă, sesizată și așa mai departe, dar întrucât Iisus Hristos este Dumnezeu și om, iată, mâncând trupul și sângele Lui, noi ne împărtășim și de dumnezeirea lui, de energiile acestea dumnezești care au pătruns întreg trupul, întreaga lui ființă omenească și din care noi împărtășindu-ne ne facem frați cu El și împreună fii ai Tatălui.

Deci, atunci când preotul spune „iubiți frați și surori” trebuie să înțelegem că asta nu este doar o formă abstractă de adresare, o formă de politețe, ci realmente prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, prin venele noastre ale tuturor curge același sânge și când doi oameni au același sânge, spunem că sunt frați și au un tată. Iată noi, tocmai prin asta, avem dreptul și avem această ocazie, această posibilitate de a-L numi pe Dumnezeu Tată, deși El nu este Tatăl nostru, că El are un singur fiu, unul născut, dar El este născut din natura Tatălui, pe când noi suntem înfiați tocmai prin această împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos. Și această împărtășire bineînțeles se face după ce darurile s-au sfințit și toate împreună formează un cadru pe care noi îl numim Dumnezeiasca Liturghie.

Istoricul Sfintei Liturghii

Bineînțeles, slujba aceasta în timp a evoluat. Dacă ne uităm chiar în Sfânta Scriptură, în acele patru relatări, trei la sinoptici și una la I Corinteni cu privire la Cina Cea de Taină, vedem că era o slujbă destul de simplă, mai ales că acolo se spune că însuși Mântuitorul a săvârșit-o și El când spune „luați, mâncați” sau ”beți dintru acesta toți”, de fapt, în acel caz acestea erau un fel de formule de împărtășire și invitații la împărtășire.

Pe când noi folosim deja aceleași texte ca o comemorare a tot ceea ce s-a întâmplat atunci și pe baza acestor cuvinte și mai ales a poruncii Lui, ca să facem aceasta spre pomenirea Lui, iată, Biserica cu timpul a încadrat acest miez al Cinei de Taină într-o rânduială mai complexă, care într-un fel și ne pregătește pentru această împărtășire și principala pregătire pentru împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos este mai întâi împărtășirea din cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, absolut în toate liturghiile din răsărit și din apus, vorbim de o perioadă în care fiecare biserică locală putea să aibă propria Liturghie, absolut în toate mai întâi avem citirea cuvântului lui Dumnezeu. În primele secole se citea și din Vechiul Testament. Avem, de exemplu, mărturii liturgice că s-ar fi ajuns până la cinci lecturi biblice în cadrul Liturghiei, după care urma omilia. La această parte a Liturghiei puteau să stea inclusiv catehumenii, adică cei ce se pregăteau pentru botez și după aceea, erau concediați.

Scopul Liturghiei

Urma partea principală a Liturghiei, la care puteau să rămână doar cei botezați și, în același timp, cei care doreau la modul concret să se împărtășească, pentru că prezența sau, cum o numim noi uneori astăzi, asistarea la cea de-a doua parte a Liturghiei, vorbim de părțile văzute ale ei, nici nu are rost dacă ea nu este încununată de împărtășirea euharistică.  Pentru că darurile nu se sfințesc doar pentru a rămâne sfințite și a le consuma preotul, ci așa cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, scopul Liturghiei este împărtășirea din darurile care s-au sfințit și, mai mult decât atât, sfințirea noastră. De aceea, Liturghia are spre sfârșit un ecfonis care concluzionează scopul Liturghiei: „că Tu ești sfințirea noastră și Ție slavă înălțăm”. Iată, sfințirea noastră este propriu-zis scopul și Liturghia este cel mai clar, mai real și mai direct mod de a ajunge această sfințire, dar cu siguranță nu singurul.

Și rugăciunea, și viața noastră de zi cu zi, toate împreună cumva ne duc spre acest apogeu, dar bineînțeles un munte nu poate să aibă doar creastă, ci trebuie să aibă bază, temelie și iată, noi uneori ne orientăm spre această creastă, dar nu ținem seama de întreg edificiul, care nici măcar nu se limitează numai la slujba din biserica propriu-zisă, ci la întreaga noastră viață, care începe chiar înainte de botez și deja acolo se pregătește terenul și apoi se construiește întreg edificiul prin botez și prin toate celelalte taine. Și acest apogeu, acest vârf este unirea noastră cu Hristos prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.

Părintele Teologos: Deci Liturghia este o slujbă cu scop precis, care este împărtășirea credincioșilor.

Liturghia este o slujbă în comun

Preasfințitul Petru: Da, este un scop cât se poate de precis și chiar cuvântul „împărtășire”, el, gramatical suportă, bineînțeles, singularul, dar teologic nu suportă singularul. Tot timpul vorbim de o împărtășire la plural și chiar cuvântul Liturghie înseamnă o slujbă în comun. Sau există și autori…

Părintele Teologos: Mă iertați, totdeauna Liturghia este o slujbă în sobor, în comun.

Preasfințitul Petru: Da, este o slujbă care este prezidată de un preot, dar trebuie să înțelegem că în spatele preotului trebuie să fie și credincioșii care răspund cu „Amin”. Spun „Doamne miluiește”, ei înșiși au partea lor de slujire, inclusiv prin aducerea de daruri euharistice și prin slujire, prin cântare, prin prezență.

De aceea, încă din trecut s-a stabilit un canon care interzice preotului să slujească Liturghia singur și asta nu numai pentru că nu ar avea cine să-i dea Cădelnița sau cine să spună „Amin”. În înțelesul antic al acestui Canon asta însemna că preotul nu se poate împărtăși singur la Liturghie, deci trebuie să mai fie încă cineva pentru că doi sau trei adunați în numele Meu, uite, acolo sunt și Eu. Și pe acest principiu eclesiologic, fixat chiar de Mântuitorul Hristos, că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu, tocmai aceasta este partea văzută și condiția văzută pentru slujirea și împărtășirea în cadrul Liturghiei.

Părintele Teologos: Deci dacă este un copil de cinci ani, se face Sfânta Liturghie. Dacă nu există așa ceva, nu se face.

Preasfințitul Petru: Da, de exemplu sunt situații când eu aș vrea să slujesc Liturghia și e o zi de muncă, o oră mai puțin potrivită pentru oamenii din lume ca să poată să vină măcar unul sau doi și atunci fie mă împărtășesc cu Sfintele Taine uscate, că tocmai de-asta există și rânduiala împărtășirii extra-liturgice, în afara Liturghiei și, dacă vreau cu tot dinadinsul să slujesc, să aduc această jertfă euharistică, atunci mai găsesc pe cineva ca să fim măcar doi care să ne împărtășim.

De ce oamenii se împărtășesc rar

Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu! Deci lucrurile sunt foarte grave pentru că astăzi oamenii se împărtășesc foarte rar. Cum s-a ajuns aici și ce se poate face ca oamenii să se împărtășească spre binele lor?

Preasfințitul Petru: Ar fi mai multe cauze și subiective, și obiective. Aș începe cu cele mai clare pentru noi și anume faptul că noi înșine am inventat tot felul de reguli și sperietori, canoane, pravile care nu erau inițial în Tradiția Bisericii și, de multe ori, le-am inventat și le-am promovat tocmai pentru a ne scuza și a arăta că uite cât de înaltă este treaba asta și cât de departe suntem noi.

Bineînțeles, împărtășirea euharistică este cel mai mare dar pe care îl poate primi omul și întâlnim deja în Sfânta Scriptură indicația de a ne cerceta pe noi înșine. Și vedem că aici nu se pune accentul pe cercetarea în fața unui duhovnic, a unui preot, ci în primul rând pe propria conștiință, pentru că dacă nu există această cercetare de sine, omul nici nu mai ajunge să-și pună problema dacă trebuie sau nu să meargă la spovedanie.

Nu există standarde diferite – pentru preoți și pentru mireni

Și aici, bineînțeles, ar fi multe de spus. Deci în primul rând trebuie să înțelegem că nu există dublu standard, unul pentru preoți și unul pentru mireni, laici. Ceea ce i se poate preotului i se poate și mireanului, ceea ce nu i se poate preotului nu i se poate nici laicului. Preotul nu are mai multe drepturi, are doar mai multe obligații.

Și din punct de punctul ăsta de vedere, dacă un preot postește miercurea, vinerea, își face rugăciunile de dimineață, de seară, în timpul săptămânii, citește din Sfânta Scriptură, este împăcat cu toată lumea și chiar nici nu reușește să se spovedească în fiecare săptămână, ci poate o dată pe lună, o dată la câteva săptămâni și, cu toate acestea, el slujește Sfânta Liturghie, deși el nu greșește numai ca om, ci poate greși și ca preot și el cu atât mai mult ar avea nevoie de spovedanie. Cu toate acestea, preotul slujește Liturghia săptămânal, chiar și mai des, se împărtășește de fiecare dată și invocăm aici canonul 8 apostolic, care spune că preotul nu poate să slujească Liturghia sau să coslujească cu cineva, fără să se împărtășească.

Dar uităm de canonul 9 apostolic care spune exact același lucru și despre laici: că ei nu pot să participe la Liturghie fără să se împărtășească și apoi, lucrul acesta este repetat și de alte canoane.

Noi am inventat și propunem deseori oamenilor diferite surogate și oamenii vedem că simt nevoia de sfințenie și, de multe ori, mai ales în spațiul românesc – că nu am observat asta nici la greci, nici la ruși – oamenii simt nevoia măcar de veșmântul preotului să se atingă sau să le pună potirul pe cap sau mai știu eu ce altceva.

Să nu ne mărginim la surogate

Dar toate astea până la urmă sunt surogate și sunt niște forme de a-i amăgi pe oameni că au luat contact cu sfințenia și într-adevăr au luat contract cu sfințenia, deși de cele mai multe ori li se pune pe cap potirul încă nesfințit, cu vin binecuvântat la Proscomidie, dar care încă nu este Sângele lui Hristos și, cu toate acestea, ei cad într-un fel de extaz, dau ochii pe spate și cred că scopul pentru care ei au venit la biserică a și fost realizat, chiar dacă după aia constată că bateriile nu îi țin.

Nu îi țin și în viața lor nu se produce acea schimbare, pentru că e ca și cum te-ai uita de departe la Hristos, dar tot timpul nu îndrăznești să faci pasul decisiv.

Părintele Teologos: Ca și cum ai sta la masă, dar nu ai mânca nimic.

Preasfințitul Petru: Da, nu mănânci nimic, mai ales că ce fel de masă este asta? Nu e o masă oarecare, e nunta Fiului de Împărat.

Vă dați seama, tu, care ești un prăpădit de la răspântii, de la răscruce, de pe sub garduri, cum spune Evanghelia ești invitat la nunta Fiului de Împărat, ai răspuns acestei invitații cât de, mă rog, e o singură dată în viață când poate să te cheme împăratul la nunta fiului său. Vedeți cât tam-tam se face cu o elementară procedură sau nu știu ce cu familia regală din Marea Britanie unde se dă zi liberă și așa mai departe și câți bani cheltuiți și câtă onoare pentru unii să fie măcar pe aproape, să privească la asta. Cu atât mai mult trebuie să înțelegem că invitația de a participa la Liturghie și ocazia de a participa la Liturghia nu poate fi refuzată și să mergi la o astfel de nuntă și să spui că nu mănânci, că eu sunt obișnuit cu sarmalele mele de trei săptămâni, pe care le tot încălzesc și așa mai departe

Niciodată nu suntem vrednici pentru a ne împărtăși

Deci trebuie să corespunzi unei astfel de invitații. Nu degeaba Evanghelia face aceste comparații, ca să înțelegem că nu pentru vrednicia noastră ni se dă asta, ci din bunăvoința, din bunătatea acelui Împărat care ne cheamă la nunta Fiului Său. Și încă un lucru foarte important. Niciodată, în pildele astea, nu se vorbește despre mireasă, se vorbește doar despre mire. Pentru că mireasa suntem chiar noi, nu pur și simplu ne cheamă ca pe niște invitați care să ocupăm niște locuri rămase libere, dar ne cheamă să ne facă mireasă a fiului de împărat, mireasa lui Hristos și în măsura în care ne ridicăm la această înălțime și participăm la acest „ritual”, să-i zicem așa între ghilimele, atunci noi devenim mireasa lui Hristos. Și El pentru mireasa asta și-a vărsat sângele ca să o lase întreagă, fără prihană, fără pată sau zbârcitură, cum citim în Efeseni, pentru că Dumnezeu își dă prea bine seama pe cine a chemat la nuntă.

Biserica (noi) este mireasa

A chemat pe cineva de la răspântii de drumuri, cu pete, cu zbârcituri, dar o face mireasă curată, mireasă vrednică de acest Mire și din acest punct de vedere, bineînțeles, noi toți înțelegem că suntem nevrednici, chiar suntem chemați să mărturisim asta, că suntem primii dintre păcătoși, dar culmea e că, dacă ai această conștiință, atunci Biserica îți permite să te apropii de potir. Dacă tu nu ai conștiința că ești nevrednic, atunci mai stai, mai cercetează-te pe tine până vei înțelege că ești nevrednic și străpungându-ți inima, cerând iertare de la Dumnezeu, dorind ca sângele Lui să-ți spele încă o dată păcatele și Hristos să-și îmbrățișeze iarăși această mireasă care tot Îl trădează, dar pe care El o iubește și o reprimește în casa Lui, iată, atunci El ne dă cu toată dragostea Trupul și Sângele Lui, care nu este o medalie care se dă celui ce s-a purtat bine.

Sfânta Împărtășanie nu este o medalie, un medicament și o hrană de drum

Este o hrană de drum, este un medicament. Încă Irineu de Lyon și alți părinți numeau că împărtășania, „pharmakon athanasias”-  leacul nemuririi. Este un leac care ne vaccinează împotriva morții și noi agonisim în noi harul lui Dumnezeu și viața veșnică, viața lui Hristos și ca și orice mâncare, asta nu o mănânci o dată și după aia ai uitat, ci e o hrană continuă.

Nu degeaba în Ioan 6 se face legătura între mana din pustie și împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, pentru că și evreii nu puteau să strângă mană ca rezervă pentru zilele următoare decât în sabat, înainte de sabat…

Părintele Teologos: Pentru două zile și numai pentru două zile.

Preasfințitul Petru: Și numai pentru două zile, exact. Pentru că aceasta este o mâncare pe care trebuie să o mâncăm într-un mod sănătos, tocmai ca ea să ne dea viață, nu doar să întrețină un trup așa muribund și după să-i mai facă și rău. Nu e cazul cu Sfânta Împărtășanie, dar simbolul acesta al mâncării continue este foarte important. Știți, în limba greacă, verbele pot însemna și un prezent continuu și un prezent imediat. Iată, aici se folosește acest prezent continuu, prin care noi suntem chemați să mâncăm în permanență, pentru că altfel murim.

Unirea reală

Când zicem că nu numai cu pâine trăiește omul ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, iată, să nu uităm că acest cuvânt al lui Dumnezeu s-a făcut și trup, s-a întrupat și ni se dă ca Trup și Sânge spre mâncare și când zicem că nu doar cu pâine, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să avem în vedere ambele forme ale acestui cuvânt al lui Dumnezeu: cuvântul vorbit, credința vine prin auzire, dar aia este o parte pregătitoare pentru Unirea aceasta directă și reală, cât se poate de reală, cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Efectele lipsei împărtășirii continue

Părintele Teologos: da. Ce efecte negative are lipsa benevolă, adică nu mă interesează, eu nu mă împărtășesc astăzi, mai încolo?…

Preasfințitul Petru: O să fiu poate un pic nepopular în privința asta, dar efectul este îndrăcirea.

Părintele Teologos: Da. Sunt absolut de acord, să știți. Mă iertați.

Preasfințitul Petru: Nu are rost să ocolim și să căutăm alte expresii, o vedem și în viețile sfinților, la sfântul Macarie și în alte părți și iată, observăm că, în poporul nostru, oamenii sunt aproape obsedați de frica aceasta a blestemelor, a farmecelor, a nu știu ce…

Părintele Teologos: A vrăjilor…

Preasfințitul Petru: A vrăjilor, da, deși cei mai mulți n-au trecut prin experiența asta, ci doar așa li se spune și ei simt se simt vulnerabili, pentru că nu sunt înarmați, nu au această panoplie de arme împotriva celui rău.

Părintele Teologos: Protecție, scut…

Constanța în a ne împărtăși

Preasfințitul Petru: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră, se întreabă Sfântul Pavel. Noi ar trebui să înțelegem că împărtășirea este și un mod de a viețui ca și creștin, pentru că viața creștină se aseamănă cu mersul pe bicicletă, spunea Preafericitul Daniel. Atâta timp cât dai din pedale te ții. Când te-ai oprit, cazi.

Și, dacă ești botezat, dacă în copilărie te-ai împărtășit de mai multe ori, de cele mai multe ori inconștient și apoi, la un moment dat a întrerupt-o, tu îi lansezi o provocare celui rău, dar în același timp te duci neînarmat în acest luptă. Tocmai de aceea, trebuie să înțelegem că problema nu e în babele care fac vrăji, farmece și așa mai departe, pentru că dacă ești împărtășit, poți să îți toarne și cu ligheanul vrăji, zoi în capul tău, tu ești al lui Hristos.

Și noi tocmai de asta, chiar și la botez, ne întoarcem cu fața spre ușa bisericii și ne permitem, e o provocare, e un risc, dar ne permitem nu numai să ne lepădăm de Satana, dar să-l și suflăm și să îl scuipăm. De ce? Pentru că îl avem în spate pe Hristos și imediat ne întoarcem și declarăm că ne unim cu El și tocmai asta ne ține, pentru că în sine e o provocare deloc ușoară să-l chemi pe diavol la luptă, să-l și sufli, să-l scuipi în față…

Părintele Teologos: Să-l întărâți, de fapt.

Orice împătimire este o îndrăcire

Preasfințitul Petru: Da, să-l întărâți, dar după-aia să stai neprotejat de niciun fel. Și nu vreau aici să percepem împărtășirea ca o magie – că ai luat-o și uite, automat îți asigură totul – dar cu toate acestea să înțelegem că unui om neîmpărtășit nici nu trebuie să-i facă cineva ceva. El însuși se face vulnerabil celui rău și a fi îndrăcit nu înseamnă neapărat a țipa, a urla, a cădea pe jos sau mai știu eu, când te stropește cu aghiazmă sau când trece preotul cu cădelnița. Din câte aflăm noi de la Sfinții Părinți, orice împătimire, orice dependență de un anumit păcat este o îndrăcire.

Sfântul Ioan Casian spune demonul curviei, demonul mândriei, demonul îmbuibării și așa mai departe, deci atunci noi ne facem sălaș al unuia sau mai multor demoni și spovedania tocmai este menită să ne treacă ca la un aparat în care să ne dăm seama de aceste posedări mai mult sau mai puțin vizibile și să încercăm să scăpăm de ele cu ajutorul duhovnicului, cu canonul care ni se dă. Și chiar dacă nu am ajuns pe deplin să fim eliberați de aceste patimi, de aceste păcate, cel puțin Dumnezeu vede lupta noastră și ne întărește prin harul Său.

A noastră este lupta, a lui Dumnezeu este biruința

Deci important e nu să câștigi, că noi niciodată nu biruim, doar Dumnezeu biruie. Important e noi să luptăm, noi să luptăm și trebuie să luptăm după regulile jocului, cum spune Sfântul Pavel și, iată, aceste reguli ale jocului sunt Tradiția Bisericii. Această tradiție a Bisericii bineînțeles nu s-a născut și nu se oprește undeva prin Carpații din România, ci are un areal și mai ales o istorie mult mai vastă și mai veche și, ținând seama de tot ceea ce au făcut înaintașii noștri, nu doar ca neam, ci și ca și credință, să ajungem nu doar să îl cităm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care este astăzi pomenit după calendarul nou, să-i pupăm icoana și așa mai departe, ci să-i urmăm și viața. Și iată el spunea în comentariul său la Efeseni, că cei care vin la Liturghie și nu au de gând să se împărtășească se aseamănă catehumenilor și ar trebui să iasă odată cu ei, pentru că tot ceea ce se spune mai departe la Liturghie, îi vizează doar pe cei care urmează să se împărtășească și toate rugăciunile sunt la plural.

Trecut și prezent la Sfânta Liturghie…

Cum ar suna „beți dintru acesta toți” și noi nu ne regăsim la acest toți. El este adresat tuturor, unei comunități adunate în jurul lui Hristos și după aia începem să găsim tot felul de pretexte. Să nu confundăm pretextele cu cauzele reale. Este adevărat că biserica deja de prin secolul V a permis unora să asiste la Liturghie, chiar și dacă nu se împărtășesc, dar aceasta era văzută ca o excepție, o iconomie și, apropos, mult timp omul care făcea lucrul acesta trebuia să spună în fața întregii comunități motivul pentru care nu s-a împărtășit, pentru că asta era văzut ca o sminteală și ca o nedorință de a fi în comuniune cu ceilalți. Vă dați seama ce ar fi astăzi, ar dura mai mult mărturisirea asta publică a oamenilor care nici măcar nu vor vedea motivele, ci vor invoca pretexte decât Liturghia propriu-zisă. Deseori mai vine câte o mămică cu copilul la împărtășit și o întreb:

„Dumneavoastră, de asemenea, vă împărtășiți?”

„Nu.”

„De ce?”

„Păi, hai spune, spune”

”Păi, nu știu, să mă gândesc…”

„De ce să te gândești, de ce să te gândești?”

„Păi, știți, nu m-am spovedit…”

„De ce?”

„Păi am încălcat vineri postul…”

„De ce?”

Și iată că ne întrebăm pe noi și înțelegem că, de fapt, ne abatem de la o linie, care nu este atât de grea, că Dumnezeu niciodată nu ne pune poveri mai grele decât putem noi să le ducem, doar că cădem într-o laxitate din asta și ne mulțumim cu ceea ce de fapt nu înseamnă esențialul în Biserică. Chiar și datul pomelnicului, luarea de anafură, de aghiazmă și toate astea, toate gravitau în jurul împărtășirii euharistice. Și în trecut pomenirile se făceau spre sfârșitul Liturghiei, iată când auzim noi în Liturghie „întâi pomenește, Doamne, pe Înaltpreasfințitul”, da? Și este pomenit ierarhul locului. De ce se spune „întâi pomenește, Doamne”? Pentru că el era primul pomenit dintre cei vii și apoi, urmau dipticele tuturor celor vii, prezenți și asta era și ca un fel de apel, să vadă cine este în biserică și la sfârșit adăuga „și pe toți și pe toate”.

Noi astăzi am băgat și „pe toți și pe toate” imediat după „întâi pomenește, Doamne”, am deplasat toate pomenirile în taină la Proscomidie. Într-o anumită măsură, chiar am îmbogățit, excesiv aș zice, toate aceste sensuri ale pomenirilor la Proscomidie, cu scoatere de miride și așa mai departe și unii oameni consideră că asta ar fi mai mult decât suficient, pentru că el oricum se deosebește de cel care stă acasă și doarme. Și într-adevăr se deosebește, într-adevăr Dumnezeu îi numără pașii și toată jertfa pe care o face și material, prin ceea ce jertfește la biserică, inclusiv pentru întreținerea preotului care se roagă pentru ei, care le dezleagă păcatele, care îi botează, îi cunună, la urma urmei îi înmormântează, îi petrece pe ultimul drum. Acest preot trebuie și el susținut, întreținut cu un ajutor. Îți dă Sfânta Împărtășanie, nu pupi mâna nu știu cărui bărbat din sat sau din parohie, ci săruți mâna care îți dă Trupul și Sângele lui Hristos. Ce poate fi mai bun decât atât? Și i-o sărută chiar și soția preotului și copiii preotului, pentru că primesc prin acea mână Trupul și Sângele lui Hristos.

Și, iată, când punem toate acestea în ansamblu vedem că alea sunt importante și, cum spune Mântuitorul, pe acelea să nu le lăsați, dar și pe astea să le faceți, pentru că asta este esența.

Despre pomenirea la Sfânta Liturghie

Nu putem ajunge la ora radicalizare și să spunem că toate sunt fără sens, doar împărtășirea. Nu, toate au sens. Toate au sens, dar ele au în sens corect, doar dacă sunt raportate la împărtășirea euharistică și de acolo primesc putere. Un om pomenit la Liturghie, de fapt, înseamnă un om în comuniune cu Biserica. În trecut, dacă cercetăm mai ales istoria sinoadele ecumenice și așa mai departe, vedem când un patriarh sau un ierarh cădea într-o erezie, care era primul gest? Era șters din pomelnic, nu putea fi pomenit, pentru că episcopul Romei era departe, episcopul de Constantinopol era aici, mai era unul în Antiohia, al Alexandriei, Ierusalimului. Dacă unul dintre ei cădea în erezie, nu trebuia neapărat să exprime asta într-un mod vizibil, că îl scot din Biserică sau nu-i dau împărtășanie. Însăși nepomenirea lui deja însemna că eu nu mă împărtășesc cu el în duh și, dacă va fi ocazia să și slujim împreună, atunci bineînțeles trebuie mai întâi să clarificăm treaba asta, dacă suntem în același duh, dacă avem aceeași credință, mărturisim același crez și abia numai astfel ne putem împărtăși, dacă nu, nu.

Erezia se declară doar în sinod

Părintele Teologos: Și aceasta erezie poate fi declarată numai în sinod, adică nu poate oricine să…

Preasfințitul Petru: Da, nici nu se pune în discuție!

Obiceiul acesta al oamenilor din lume, indiferent că au sau nu au studii teologice, că unii chiar au studii și diplomă, alții sunt autodidacți și așa mai departe, dar în Biserică lucrurile nu funcționează așa.

Părintele Teologos: Evident.

Preasfințitul Petru: Da. Nu funcționează așa. Biserica este una sinodală, sobornicească și nici nu putem să considerăm erezie tot ceea ce ni se pare nouă neconform cu îngustimea mea, pentru că, până la urmă, ce înseamnă sinodalitate? Înseamnă un orizont deschis și o capacitate de a înțelege ceea ce exprimă și alții, că dacă e să o luăm așa și să îngustăm foarte mult lucrurile, atunci chiar și moldovenii ar putea să-i declare pe transilvăneni eretici și invers, nemaivorbind de români, greci, ruși, bulgari și așa mai departe, doar pentru că unii se duc, de exemplu, cu lumânarea la împărtășit, alții își pun mâinile cruciș, iar alții le țin în jos. Vedeți ce diferență mare? Dar până la urmă asta nu e diferență. Trebuie să facem o ierarhizare a învățăturilor de credință și să înțelegem că există lucruri peste care nu se poate trece. Și atunci e clar, ne delimităm.

Părintele Teologos: Dar asta numai în Biserică, în sinod de către cel pe care-l validează Dumnezeu. Nu fiecare…

Cazul lui Arie. Cum să îi tratăm pe eretici

Preasfințitul Petru: Desigur, când un sinod a spus că comunitatea cutare sau învățătura cutare este eretică, atunci noi ne delimităm. Atât timp cât biserica nu spune acest lucru, chiar dacă noi avem o închipuire sau nu știu ce sau Biserica îi dă timp… Noi vedem că și lui Arie i s-a dat timp și nu a fost condamnat așa în absență, ci a fost chemat acolo să se apere, părinții bisericii nădăjduind că, în prezența a 318 arhierei, omul își va veni în fire, va înțelege cum mărturisesc creștinii din diferite regiuni și își va veni în fire. Și abia după ce au constatat că nici atunci el nu revine la ortodoxie abia atunci a fost anatemizat și exclus din Biserică.

Noi astăzi am ajuns într-o situație în care parcă am vrea să-i trimitem pe cât mai mulți în iad, cu ideea că o să rămână mai mult loc în rai pentru noi. Sfinții Părinți însă aveau durerea pentru fiecare mădular pierdut al Bisericii, chiar și pentru eretici. Noi trebuie să avem o durere că nu sunt în sânul Bisericii, să ne rugăm pentru ei, nu în cadrul Liturghiei, dar ne rugăm la modul general, fără a pomeni nume, ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i întoarcă în turma sa. Mai ales că s-ar putea să aibă 90 sau mai mult la sută din învățături corecte, apropiate și, din cauza unei greșeli sau a unei proaste înțelegeri, să-și piardă mântuirea sau să o pună în risc. Atunci, noi ca și părinții din vechime să trăim cu durere orice schismă, orice erezie, pentru că Hristos realmente ne-a chemat să fim cu toții una. E altceva că aceasta unitate nu putem să o facem în mod sincretist, aici e problema și asta noi trebuie să excludem, dar dorul după unitatea de a fi cu toții fii ai lui Dumnezeu într-o singură Biserică, nu numai că este bun, el este absolut necesar și tocmai asta înseamnă o deșertare de sine. Că ar fi mult prea arogant din partea noastră să spunem că Hristos a venit doar pentru noi.

Cu siguranță nu a venit doar pentru noi, El a venit pentru toți. Este adevărat că sunt mulți chemați și puțini aleși, dar eu aș zice că de ce mulți chemați? Pentru că chemarea vine din partea lui Dumnezeu. De ce puțin aleși? Pentru că alegerea este răspunsul nostru.

Părintele Teologos: Da, din păcate.

Preasfințitul Petru: Noi ne alegem.

Părintele Teologos: Și noi nu dorim, de fapt.

Iadul este ales personal. Un caz

Preasfințitul Petru: Da, noi de fapt cum spunea și un părinte: cel mai grav lucru este că iadul este închis pe dinăuntru, nu e închis pe dinafară. Și tocmai pentru că e închis pe dinăuntru, a trebuit Hristos să coboare acolo, să deschidă lacătele pe dinăuntru, că iadul e închis pe dinăuntru și atâta timp cât și noi ne închidem pe dinăuntru, în orice găoace care poate părea formal, conform cu învățătura ortodoxă, dar care nu e în duh ortodox, ea devine ca un iad…

Părintele Teologos: Care nu e un duh de iubire

Preasfințitul Petru: Da, duhul iubirii este și condiția esențială pentru a participa la Liturghie și a ne împărtăși. Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim și abia după ce mărturisim după aia ne împărtășim.

A venit odată un catolic și a zis: „dar noi nu putem să ne împărtășim aici la voi?” Și zic: „Cum nu? Puteți, doar că noi, înainte de a sfinți darurile și a ne împărtăși, rostim un crez. Voi aveți altul, l-ați schimonosit, ați adăugat ceva. Deci dacă vă asumați Crezul ăsta și reveniți în Biserica cea care neschimbat a mărturisit acest crez atunci desigur sunteți așteptați.”

Părintele Teologos: Cu tot dragul!

Preasfințitul Petru: Cu tot dragul! Da. Problema e că noi nu putem exclude, să sărim de pe prima scară pe ultima. Avem scări intermediare și la un moment dat mărturisim Crezul. Uite voi aveți altceva acolo. Da, și a înțeles omul că e ceva la mijloc și nu e așa pur și simplu un refuz…

Părintele Teologos: Partinic, partidul nostru, partidul vostru…

Preasfințitul Petru: Exact, ci e o chestiune de credință și de legătură a noastră cu Dumnezeu, care se rupe în cazul ereziei, pentru că nu neapărat că ne-am întors cu spatele, dar ne întoarcem cu coasta și ne mai rezolvăm și alte lucruri și nu-L vedem pe Dumnezeu așa cum este, cum spune și scriptura și Sfântul Sofronie. Problema e că noi suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și trebuie să tindem spre această asemănare, dar nu să ne facem noi Dumnezeu, după chipul și asemănarea noastră.

Ce înseamnă erezia

Asta înseamnă erezia: când tu nu mai devii transparent luminii și harului lui Dumnezeu care te modelează, te plămădește după chipul Lui și, neînțelegând asta, îți faci tu un Dumnezeu după chipul tău, după îngustimea ta, după înțelegerea ta și, în cazul ăsta, chiar dacă la modul formal, mărturisești o credință care se încadrează în ceea ce au spus Sfinții Părinți, tu de fapt ai o idolatrie în mintea ta sau ai interpus undeva un zid între tine și Dumnezeul cel adevărat, în care trebuie să crezi și să-L vezi așa cum El este, nu cum noi ni-l imaginăm și prin asta creștinismul se diferențiază de celelalte așa numite religii.

Că noi credem într-un Dumnezeu care s-a revelat El pe Sine, nu noi L-am inventat, am înțeles ceva…

Părintele Teologos: Am speculat, cum ar fi…

Preasfințitul Petru: Fie și Moise sau Avram sau cineva sau Pavel Apostolul. Uite, așa i s-a părut lui, așa a gândit el sau într-o criză de epilepsie, ci noi Îl acceptăm pe Dumnezeu așa cum El s-a revelat și nu avem aici ce să adăugăm. Trebuie doar să ne deschidem porii pentru a înțelege și a primi plenar această revelație.

Omul, păcatul, Împărtășania

Și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos este chiar culmea acestei revelații. Că deja Hristos nu mai este, pur și simplu, un alter-ego, ci El vine în mine, în rărunchi și în inimă, și arde spinii tuturor păcatelor. Aici e problema și, apropos și de păcătoșenie, că eu într-o carte de rugăciune am și corectat puțin acolo într-o rugăciune de dimineață, unde se spune „și nu mă pierde împreună cu păcatele mele”. Nu e tocmai corect „și nu mă pierde pentru păcatele mele”, asta e doar o cauză-efect, dar „nu mă pierde împreună cu păcatele mele”, pentru că focul dumnezeirii, bineînțeles, arde tot ceea ce este necurat, dar eu mă rog ca o dată cu necurăția din mine să nu mă ardă și pe mine.

Pentru asta, ce trebuie? Să mă delimitez. Deci eu și păcatul suntem realități diferite, care luptă între ele. Eu nu sunt întreg așa, nu sunt eu acela, chiar dacă un minut în urmă doar asta s-a văzut din mine, dar eu nu sunt ăla totul, eu mă delimitez de asta și îl rog pe Dumnezeu ca, chiar și atunci când o să mă împărtășesc cu Trupul și Sângele Lui, să ardă toate astea, dar împreună cu asta să nu mă ardă și pe mine. Și, de fapt, asta este pocăința, delimitarea de ceea ce s-a pus peste tine, praful acesta, molozul și toate răutățile astea, toate bubele astea care s-au adunat peste noi și, în măsura în care noi ne delimităm de păcat, Sfânta Împărtășanie arde păcatul și nu ne arde pe noi. Dacă nu ne delimităm, ne arde și pe noi și prin asta spunem că e periculos și, într-adevăr așa este, să te împărtășești, dacă nu ai făcut această delimitare, pentru că este foc care arde pe cei nevrednici, dar dacă eu m-am delimitat, arde doar răutatea, dar nu mă arde și pe mine.

Despre trăirea în Biserică în viitor

Părintele Teologos: Da. Slavă lui Dumnezeu! Sigur! Cum vedeți viitorul în trăirea Sfintei Liturghii și, în general, în Biserică, dar în principal…?

Preasfințitul Petru: Cred că trebuie foarte multă cateheză în duhul tradiției patristice și, când spun tradiție patristică, bineînțeles nu am în vedere obiceiurile și apucăturile locale din anumite comunități. Tradiția trebuie cunoscută, în primul rând, pentru a afla criteriile și a putea diferenția esențialul de secundar.

Din punctul ăsta de vedere, bineînțeles aflăm că Tradiția Bisericii este atât de bogată, încât și textele liturgice și anumite rituri, anumite procesiuni au evoluat, nu sunt exact așa cum au fost în secolul IV sau chiar și în secolul IX-X, dar ele au evoluat și asta nu înseamnă că noi suntem în afara Tradiției sau contrazicem Tradiția, pentru că noi mergem în același duh și menținem același principii, aceleași criterii. De aceea, este foarte important să cunoaștem aceste criterii că, dacă nu, ajungem să excludem cuvântul lui Dumnezeu din slujbe.

Perspectivă asupra rugăciunilor și cântărilor

De exemplu, în foarte multe parohii nu se mai citește nici măcar un psalm întreg, nemaivorbind de două catisme. Din polieleu, care și ăla e din doi psalmi, tot așa mai ales câte două stihuri din unul, patru din altul și peste tot, din „fericit bărbatul” iarăși am ales doar câteva stihuri și în felul acesta parcă am îndepărtat, am scos cuvântul lui Dumnezeu din Liturghie, din slujbă, în general. De asemenea și antifoanele și toate la Liturghie le tăiem la maximum și băgăm lucruri care sunt secundare, sunt mult mai noi, sunt, practic, inovații și fără de unele am putea să slujim lejer și calm, fără să ne facem absolut nicio problemă de conștiință, dar noi tocmai pe astea le valorificăm.

Sunt bune, bineînțeles și acatistele și paraclisele și toate, dar fiecare au rolul lor și sunt într-o anumită scară valorică, pe care dacă nu o cunoști o răstorni, o sucești, pentru că nu se încadrează în felul tău de înțelegere. Și, din punctul acesta de vedere, în primul rând trebuie să cunoaștem tradiția, principiile, criteriile și să respectăm scara valorilor. Să știm ce este cel mai important, ce este mai puțin important, ce este esential, ce este secundar, că altfel ne pierdem în detalii și ajungem să cântăm pricesne, deși cuvântul înseamnă chinonic – adică o cântare în timpul împărtășirii clericilor și laicilor – doar că pricesnele alea nu au nicio legătură cu tematica împărtășirii și nici nimeni nu se împărtășește, ci doar le ascultăm, le punem pe YouTube. Deci alea nu au legătură cu Liturghia, e o deviație.

Despre pomelnice

Deci primul lucru, ăsta ar fi. Al doilea, bineînțeles, cu riscul, riscul mai degrabă imediat decât pe termen lung, dar cu riscul imediat de a diminua un pic veniturile, să spunem, de pe pomelnice sau de pe unele, altele, ar trebui să le explicăm oamenilor în ce constă acea jertfă, pe cine putem scrie acolo, pe cine nu putem scrie. Pentru că vedeți, Biserica niciodată nu se roagă pentru cei care pot veni la biserică și nu vin. Iată, când spunem, „pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei robiți, pentru cei ce pătimesc pentru cei robiți și mântuirea lor Domnului să ne rugăm”.

Cine sunt ăștia? Sunt oamenii care nu pot veni la biserică, nu că nu vor. Nu avem nicio cerere pentru cei ce dorm, pentru cei ce se uită la televizor, pentru cei ce sunt în piață sau la mall…

Părintele Teologos: Cei leneși…

Cazuri concrete când lipsim de la biserică

Preasfințitul Petru: Da, cei leneși…. Nu avem astfel de cereri. Deci Biserica este destul de selectivă, nu-i blesteamă, nu-i stigmatizează în niciun fel, doar constată că ăia nu sunt din Biserică, trebuie să facă ceva ca să revină în sânul Bisericii și atunci ei vor fi pomeniți și pomenirea aia va fi de fapt o împărtășire duhovnicească, care odată în plus te pregătește pentru împărtășirea euharistică. Deci cu riscul acesta, de a fi poate un pic mai puțin populari, dar asta are efect numai dacă se face la nivel general, pentru că dacă o face un singur preot, de exemplu, într-un protopopiat și toți ceilalți nu o fac, va fi ăsta luat de prost sau arătat cu degetul sau pur și simplu va simți că oamenii pleacă și se duc acolo unde oamenii sunt hrăniți cu roșcove și li se propun masluri, molitve nu știu de care, pomelnice, pupă aici, mergi mai departe, dar interior ei nu se schimbă.

Și iată, trebuie să înțelegem că îl propovăduim pe Hristos și Hristos bineînțeles tot timpul a vorbit cu dragoste, cu iubire, dar a fost cazul când a mai scos și biciul, când? Atunci când oamenii au transformat biserica lui Dumnezeu în peșteră de tâlhari, când au făcut-o piață, când au făcut-o altceva decât era destinată să fie și eu cred că, dacă am vedea Tainele Bisericii ca ceva realmente foarte serios și vedeți că în România se fac foarte multe masluri și, dacă noi o numim taină, atunci trebuie să avem și o atitudine corespunzătoare pentru această taină. Nu așa, fugi de la o biserică la alta să prinzi cât mai multe masluri, nici spovedanii, poate nici nevoie nu ai, că nu ești chiar atât de bolnav sau nu te încadrezi în acel principiu biblic, care spune „de este cineva bolnav între voi să cheme preoții bisericii”. Ei sunt atât de bolnavi încât nu pot veni singuri, cheamă ei preoții bisericii și rugăciunea credinței îl va ridica pe cel bolnav, adică el stă la pat.

Părintele Teologos: Da… Săracul, nu poate…

Rostul Tainelor Bisericii în viața omului. Despre Sfântul Maslu

Preasfințitul Petru: De aici nu trebuie să ajungem nici la teoria tridentină, cu „extrema unctio”, că Sfântul Maslu ar fi doar pentru cei care sunt pe patul de moarte, dar totuși au o anumită boală și tocmai pentru că în cazul Sfântului Maslu nu ți se cere neapărat să postești, nu ți se cere să te spovedești și, culmea, nici măcar nu ți se cere să te împaci cu aproapele tău. Deși primul Apostol, prima Evanghelie tocmai asta sugerează: mila, iertarea și așa mai departe. Oamenii preferă acest lucru, crezând că uite asta îi menține pe ei într-o legătură cu Dumnezeu. Noi trebuie să ne dăm seama…

Părintele Teologos: Se gândesc mai degrabă la trupul lor.

Preasfințitul Petru: Se gândesc la trupul lor și asta pentru că cumva trecem la următorul punct, lipsește dimensiunea eshatologică a Liturghiei și a tuturor Tainelor Bisericii. Deci să fie clar: nu ne botezăm, nu ne facem Sfântul Maslu, nu ne împărtășim ca să ne fie bine aici, ci toate astea le facem într-o altă perspectivă.

Chiar și una din rugăciunile Sfântului Maslu, a treia sau a patra, ne spune „fă-l pe el întreg Bisericii Tale”. Adică Sfântul Maslu se face ca omul să se vindece și să poată veni cu picioarele lui la biserică, pentru că el dacă poate veni înseamnă că nu e pentru el asta.

Părintele Teologos: Așa este.

Preasfințitul Petru: Acolo i se dă altceva. Deci spune clar că noi ne rugăm nu ca el să poată munci în loc de 8 ore 12, ca în loc de un apartament cu două camere să-și ia unul cu patru, în loc de o mașină să aibă trei, ci ca el să se facă mădular sănătos al Bisericii și să poată să slujească lui Dumnezeu, să participe împreună cu ceilalți, pentru că din cauza bolii el nu are această posibilitate. Deci pentru asta este Sfântul Maslu: ca el să revină, nu ca să-l petrecem pe ultimul drum, cu siguranță nu e pentru asta și nici pentru orice zgârietură sau nu știu ce la unghie, uite, merg…

Și iarăși, am impresia că pentru mulți Sfântul Maslu tot e un fel de protecție împotriva vrăji, farmece, nu știu ce, nu știu cum, ca să ne păzească Dumnezeu, dar nu există această dimensiune și orientare eshatologică.

Părintele Teologos: Da, duhovnicească și eshatologică.

Preasfințitul Petru: Duhovnicească și pentru viața de dincolo că Biserica este anticamera împărăției lui Dumnezeu, spune Sfântul Simion al Tesalonicului. Deci, iată, și Evanghelia cu bogatul nemilostiv nu face altceva să ne arate decât că acolo se înveșnicește pregătirea de aici. Felul în care am trăit aici, acolo se înveșnicește.

De ce să căutăm compania sfinților

Și cum am trăit noi aici? Dacă noi nu avem bucuria de a trăi în compania sfinților și sfinții ne sunt străini. Păi, te vei plictisi de moarte în Împărăția lui Dumnezeu și asta va fi iadul pentru tine. Că Sfântul Vasile, Sfântul Ioan, Sfântul nu știu care, pentru tine au fost doar prilej de a mâncat și a bea, tu pe ei nu-i cunoști și nici ei pe tine nu te cunosc, că n-ai vrut să-i cunoști și, de fapt, a trăi în biserică înseamnă nu doar așa la modul simbolic de a coborî cerul pe pământ, cum spunea și Sfântul Maxim și Sfântului Ioan de Kronstadt și alții, ci realmente de a trăi aici comuniunea cu sfinții. Ei trebuie să ne fie nouă familiari și atunci starea asta se va înveșnici dincolo. Dacă pentru tine sfinții sunt așa niște supermeni, niște extratereștri care…

Părintele Teologos: Sau plicticoși, pe de altă parte. Toți blânzii ăștia pe mine mă… înțelegeți…

Preasfințitul Petru: Da, sau îi aud pe unii că l-au transformat pe Sfântul Mina doar într-un idol așa care le găsește obiectele pierdute și nu știu ce, că au căscat ei gura și nu știu ce au pierdut. Să fie clar: sfinții nu fac minuni, sfinții mijlocesc la Dumnezeu pentru a face minuni. Dumnezeu este… „Tu ești Dumnezeu care faci minuni”, „Tu ești Dumnezeu care faci minuni”…

Și sfinții ne vin nouă în ajutor, se pun alături de noi în fața lui Dumnezeu și ca și cum ar spune: „Doamne primește-l, îl știu, e de al nostru, e băiat bun, mai greșește, dar hai, ia-l și pe el, că e din neamul nostru. Uite, mi-a citit viața și a povestit și altora…”.

Deci când vom avea această familiaritate sănătoasă cu sfinții, asta va însemna începutul împărăției lui Dumnezeu încă aici pe pământ. Atâta timp cât pentru noi singura companie plăcută este gașca din cafenea sau din bar sau nu știu cine sau colegii de serviciu sau de nu știu unde și noi nu avem o altă companie în care să ne placă să stăm, să spunem ca și Petru, Iacob și Ioan: „Bine este nouă să fim aici, să facem trei colibe”. Și nu s-au gândit la ei, ei se gândeau la ceilalți să le facă colibe, ei puteau să stea și fără colibă, atât de bine le era și atât de pătrunși erau de harul și lumina dumnezeiască, încât nu mai voiau să plece de acolo.

Cum și pentru ce să îi îndemnăm pe oameni să vină la biserică

Iată, când vom avea această pregustare, această presimțire să știm că cumva Dumnezeu și-a făcut milă de noi și ne-a dat să vedem că „bun este Domnul” și noi nu mai vrem să ne lipsim de acest gust. Noi vrem să îl avem permanent pe buzele noastre. Mai mult decât atât, să le spunem și altora: „vino și vezi, vino și vezi”, asta este experiența Bisericii, nu să-i spui nu știu ce, să îi dai cărți să citească – asta sunt importante uneori pentru a ne orienta mai bine în spațiu că nu întotdeauna știi pe unde să vii, cum să vii și ce trebuie să vezi și ce nu trebuie să vezi în biserică. Că mai sunt și în biserică lucruri pe care nu trebuie să le vezi, de asta și în spitale sunt anumite perdele, când anumite lucruri nu trebuie să le vezi, pentru că te îmbolnăvești mai tare, cazi cu duhul și așa mai departe, iar biserica este și ea un spital, unde nu vin oameni sănătoși. Singurul sănătos este Hristos Doctorul.

Părintele Teologos: Da…

Preasfințitul Petru: Sfinții au fost și ei bolnavi, doar că s-au recuperat și li s-a pus un diagnostic „ești sănătos”. Nouă însă ni se spune „uite te-ai făcut sănătos, dar vezi de acum înainte să nu greșești ca să nu-ți fie și mai rău și noi greșim și ni se face și mai rău și apoi uităm ce trebuie să mai facem.

Ce înseamnă să participăm la Sfânta Liturghie și înțelesul acesteia. Să nu ne oprim la simboluri!

Deci, din punctul ăsta de vedere, eu cred că trăirea Liturghiei trebuie să fie o participare trup și suflet și, dacă e nevoie, bineînțeles, citim și anumită literatură, anumită tâlcuiri ale Sfintei Liturghii, dar nu tâlcuiri din acestea super-simbolizante, care doar ne explică cumva așa, foarte speculativ și teatral chiar, pentru că după epoca iconoclastă s-au generalizat unele tâlcuiri liturgice, în care slujirea Liturghiei este văzută ca o scenetă la care oamenii privesc și uite asta înseamnă ieșirea Lui la propovăduire, asta înseamnă punerea în mormânt, asta înseamnă înălțarea la ceruri și așa mai departe și e ca și cum am privi la o scenetă, fără să participăm.

Ori noi trebuie să înțelegem că noi suntem acei ucenici care stau cu Hristos la masă și nu exclud că chiar eu sunt acel al 12-lea Iuda, care ies afară de la Cină și ce constat afară: „că era întuneric”, asta spune evanghelistul – când Iuda a ieșit afară și era întuneric. Pentru că era în primul rând întuneric în minte și în inima lui și doar atunci a conștientizat că el era în întuneric.

Preotul și comunitatea în timpul Liturghiei. Importanța comuniunii în rugăciune în biserică

Deci trebuie să ne vedem parte a acestei slujiri și, uneori, inclusiv anumite gesturi, anumite modalități de a sluji – de exemplu, cu anumite rugăciuni citite un pic mai tare, cel puțin chiar dacă credincioșii nu aud absolut tot ce se citește, el își dă seama că preotul nu este acolo și se joacă pe telefon, ci el se roagă.

Și preotul, vedeți, la romano-catolici, preotul stă cu fața spre credincioși, ca și cum ar demonstra nu știu ce, ar fi un actor, pe când în Biserica Ortodoxă, preotul nu că stă cu spatele spre credincioși, ci el este un delegat al comunității, el este pus să stea în față și noi din spate să-l susținem cu rugăciunile noastre. Și preotul simte dacă și poporul din spate se roagă sau nu. Și în funcție de asta și el se roagă mai ușor sau mai greu sau epitrahilul îl trage în jos, pentru că și oamenii îl trag în jos.

Și cum spunea Sfântul Antim Ivireanul, sufletele credincioșilor sunt agățate de epitrahilul preotului – dacă ei se vor duce în rai îl vor trage și pe preot în rai, chiar dacă poate el însuși nu a fost foarte vrednic. Dacă se vor duce în iad, chiar dacă el a trăit o viață curată, îl vor trage și pe el. Și asta se simte mai ales în slujirea liturgică, când oamenii sunt absenți, sunt preocupați cu lumânări, cu dare de pomelnic, cu prescură, cu nu știu ce, cu grijile de acasă – asta e și mai și. Deci ei sunt prezenți acolo chiar numai cu trupul. Toate astea dacă ți-ai citit pravila și nu știu ce canoane, te fac de fapt incompatibil cu statutul de ucenic al lui Hristos. Ești ca Marta pe care tot o laudă Hristos, dar nu ești Maria care și-a ales partea cea bună și nu se va lua de la ea.

Deci cred că spre asta ar trebui să ne orientăm și desigur această discuție a noastră poate fi după aia divizată cumva și explicată pe aspecte mai concrete, pe fascicule, pentru a pătrunde mai adânc în fiecare manifestare a trăirii sau netrăirii noastre corecte a Liturghiei.

Concluzie

Părintele Teologos: Vă mulțumim tare tare mult, a fost o desfătare, cel puțin pentru mine și să dea bunul Dumnezeu, cu rugăciunile Preasfinției voastre, să se împlinească măcar parțial acest lucru și să le trăim!

Preasfințitul Petru: Să dea Dumnezeu să fie cu folos și credincioșii, chiar dacă poate nu le înțeleg pe toate și dintr-o dată, cel puțin să încerce să participe regulat la Sfânta Liturghie, să ceară anumite explicații sau sfaturi de la preot, să caute inclusiv diferite filmări, lecții, podcasturi și așa mai departe pe internet, să verifice dacă sunt surse sigure din Biserica Ortodoxă – că mai sunt pe internet și lucruri mai puțin bune și trebuie să știm și în asta să ne orientăm – și apoi Dumnezeu ni se va descoperi tot mai mult și mai mult. Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Părintele Teologos: Mulțumim! Amin. Binecuvântați!

Preasfințitul Petru:  Cu noi este Dumnezeu, cu al său har și cu a sa iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Valoarea donației

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altă valoare

Valoare

€

Frecvența donației

O dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresa de email

Numele de pe card

Donați