Sf. Grigore Palama, raționalismul catolic, lumina necreată – p. Teologos

Povestind viața unuia dintre cei mai mari Sfinți din ortodoxie – Sfântul Grigore Palama – o să prezentăm impactul acesteia precum și efectele nocive ale raționalismului catolic în viața de zi cu zi. De asemenea, fiind vorba de Sfântul Grigore Palama, vom explica puțin și ce înseamnă lumina necreată.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Duminica Sfântului Grigorie Palama

În fiecare an sunt impresionat de faptul că a doua duminică din Postul Mare, după Duminica Ortodoxiei este duminica închinată Sfântului Grigorie Palama. Pentru mine este impresionant pentru că Biserica care este întemeiată și însuflețită și îngrijită de Dumnezeul cel perfect, promovează în cea mai importantă perioadă a anului, un sfânt despre care peste 95% din populație crede că nu știe mai nimic și mai ales nu știe de ce este pus tocmai în duminica de după Duminica Ortodoxiei.

Acum o să spuneți că Dumnezeu cel atotștiitor care știe și inimile oamenilor poate că ar fi trebuit să pună un sfânt mult mai popular, un sfânt făcător de minuni sau un sfânt martir, chiar dacă sărbătorește și în altă zi. De fapt, și Sf. Grigorie Palama sărbătorește și într-o altă zi, pe 14 noiembrie. Fraților, să avem grijă să nu ne impunem logica noastră în Biserică pentru că acesta este, de departe, cel mai mare dușman al Bisericii: duhul logic, rațional. Crezământul în logica noastră. Înțelegeți?

Argumentare

Duhul cel Sfânt a pus pe Sfântul Grigorie Palama în duminica de după Duminica Ortodoxiei pentru că Sfântul Grigorie a fost conducătorul spiritual al mișcării isihaste care a cristalizat, a sintetizat și a dogmatizat o învățătură esențială printr-o serie de 3 sinoade ecumenice recunoscute la Sinodul din Creta ca având împreună importanța unui Sinod Ecumenic. Această învățătură a confirmat adevărul de credință care spune că omul poate să se unească cu Dumnezeu, să devină una cu Dumnezeu, să devină și el dumnezeu după har, întocmai ca Dumnezeu, în afară, desigur, de a fi Dumnezeu după fire. Mai mult, această învățătură nu se limitează la a ne arăta că omul se poate uni cu Dumnezeu, care este rezultatul terapeuticii ortodoxe, ci ne și arată cum se realizează acest lucru: prin participarea omului la energiile necreate ale lui Dumnezeu. Adică ne arată și care este ținta noastră și ne arată și cum să ajungem acolo. Înțelegeți?

Scopul omului

Deci e logic de ce Sfântul Grigorie Palama este sărbătorit după Duminica Ortodoxiei pentru că Sfântul Grigorie ne arată prin învățătura sa unde ajungem, care este ținta noastră, care-i rezultatul. Ce obțin eu dacă urmez rețeta de vindecare a personalității umane prescrisă de ortodoxie? Care-i rezultatul Ortodoxiei? Unde mă duce? Mă duce să ajung să fiu ca Dumnezeu, veșnic, atotputernic, atotștiitor, iubitor, bucuros, desăvârșit. Înțelegeți?

Acesta-i scopul nostru, fraților, și nu făcutul de bani și/sau asigurarea unui loc călduț undeva – o meserie cum trebuie, un statut social… Nu, fraților, nu trebuie niciodată să pierdem din vedere scopul nostru veșnic. Toate faptele noastre să le facem urmărind acest scop. Unde mai pui că moartea, judecata și veșnicia sunt singurele lucruri sigure din viața noastră, sunt cele mai importante și scopul nostru constituie pregătirea pentru gestionarea corectă a acestor lucruri esențiale. Cum ne pregătim pentru moarte, pentru veșnicie, pentru judecată. Cu toate acestea, noi preferăm să ne ocupăm de tot felul de lucruri efemere, înșelați de diavol și de patimile, de adicțiile proprii. E o mare dramă și o dovadă a întunecării și a distorsiunii existențiale de care suferim. Înțelegeți?

Noi amânăm de pe o zi pe alta cu diferite pretexte să ne pregătim pentru moarte, pentru judecată și veșnicie și o să ne prindă moartea nepregătiți. Să nu uităm că nimeni nu ne-a garantat că o să trăim până mâine. Înțelegeți?

În general oamenii au o idee foarte vagă despre Dumnezeu, bazată de cele mai multe ori pe logica lor care este căzută și duce la înșelare. Am întâlnit oameni care veneau des în Sfântul Munte care nici măcar nu știau că Dumnezeu este Treime, darămite că există în Dumnezeu această distincție negrăită între esența Sa și energiile Sale.

O să încerc să fiu cât de simplu și clar posibil însă nu mai simplu decât trebuie. Înainte de a începe, am o undă de tristețe, pentru că lucrurile acestea ar trebui să fie cunoscute, însă din interacțiunile cu oamenii mi-am dat seama că lucrurile nu sunt așa.

Sfânta Treime

Întâi de toate Dumnezeu este o Treime perfectă pentru că Dumnezeu este perfect. Dumnezeu este unic, însă asta nu înseamnă că Dumnezeu este însingurat pentru că dacă ar fi un însingurat atunci ar fi cu mult mai prejos decât noi oamenii și ar fi incapabil de iubire. Dacă ar fi fost unul singur, ar fi fost închis în carapacea singurătății Sale. Acesta este iadul.  Deci Dumnezeu trebuie să fie format cel puțin din două Persoane în care una să o iubească pe cealaltă și invers. Însă aceste două Persoane să nu fie separate încât să formeze doi dumnezei, ci să fie unite astfel încât să avem tot un Dumnezeu unic. Dacă avem două Persoane, e mai bine însă aici apare polaritatea și limitarea iubirii. Trebuie să existe un al treilea, astfel încât cele două Persoane să-L iubească împreună pe cel de-al treilea, să se unească în iubirea lor față de un al treilea. 

Și iarăși, de vreme ce noi putem să dăm viață, adică să dăm naștere la fii asemenea nouă, evident că Dumnezeu care ne-a creat și e perfect, trebuie să fie capabil să dea naștere și deci să aibă un Fiu. Deci două dintre persoanele Sfintei Treimi sunt Tatăl și Fiul. Pentru că Dumnezeu este izvorul a toată Sfințenia și pentru că Dumnezeu este duhovnicesc și pur imaterial, din cauza asta numim cea de a 3-a persoană Sfântul Duh. 

Nu putem numi pe Duhul „cel de-al 2-lea Fiu” pentru că atunci am relativiza pe Fiul care este unic și desăvârșit. De asemenea, nu putem să spunem că Tatăl naște pe Duhul pentru că iarăși am relativiza pe Fiul. Din cauza asta spunem că Tatăl purcede pe Duhul. Ce este purcederea Duhului nu știm după cum nu știm ce este nașterea Fiului din veșnicie. Știm doar că sunt diferite, atât. Este important aici să conștientizăm că și nașterea Fiului și purcederea Duhului sunt de dincolo de timp pentru că Dumnezeu este dincolo de continuumul spațiu-timp. Înțelegeți? Sunt veșnici.

Acum poate că unii dintre voi o să zică că astea nu sunt importante. Credeți-mă că toată Biserica în frunte cu Sfinții Părinți spun că sunt de o maximă importanță. S-au făcut Sinoade Ecumenice pe tema aceasta. 

Filioque

Acum o să vă dau doar un singur exemplu legat de tema noastră cu repercusiuni până azi. Se numește „Filioque”. „Filioque” este un termen din latină și înseamnă „și de la Fiul” cu referire la a doua persoană din Sfânta Treime și la raportul dintre Fiul și Duhul Sfânt. După cum am spus mai sus, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, adică Tatăl este izvorul existenței Sale, după cum spune Însuși Hristos în Evanghelia după Ioan. Tot acolo Domnul și Fiul lui Dumnezeu spune că El Îl va trimite pe Duhul de la Tatăl pentru că de la Tatăl purcede. Dacă ar fi purces și de la Fiul atunci Hristos ar fi zis că-L trimite de la El însuși și nu de la Tatăl. Deci Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl.

Filioque este un adaos la Crez apărut în vest în sec. 4 și care încet-încet printr-o serie de sinoade locale occidentale a căpătat acceptanță din ce în ce mai mare. Chiar dacă la început papii se opuneau acestei erezii, până la urmă au acceptat-o din cauza presiunilor exercitate de împărații din Apus care doreau desprinderea cel puțin ideologică de Constantinopol. Desigur că nu trebuiau să facă asta, însă i-a mânat interesul.

În timp, occidentalii se rup de Biserică, cad în erezie și astfel apare Catolicismul care se rupe exact pe baza acestei diferențe. Înainte ca să vă spun de ce este atât de important acest lucru, trebuie să menționăm că în cadrul liturghiei catolice de la Vatican de Sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel din 1995, ceremonie la care a asistat și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, papa Ioan Paul al II-lea a enunțat oficial cinci directive, care să fie puse în practică de către Romano-Catolici – că ei nu sunt biserică, ci îi spunem doar așa în vorbele de zi cu zi – directive prin care catolicii își recunosc greșeala, explicând chiar și de unde vine în accepțiunea lor, spun ei că de la o problemă lingvistică și doresc revenirea la Crezul fără Filioque. Desigur că este îmbucurător acest lucru, însă nu trebuie să ne bucurăm cu o bucurie drăcească pentru că întâi de toate suntem creștini și pe de altă parte nu trebuie să avem un entuziasm nejustificat pentru că lucrurile nu sunt deloc roz și sunt mult mai serioase decât par la prima vedere și acum o să vă explic de ce.

Legalismul catolic

Faptul că catolicii consideră că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul asta, pe de-o parte, Îl face pe Duhul inferior Tatălui și Fiului ca fiind singurul care are două surse de existență, iar pe de altă parte, dacă Duhul purcede și de la Fiul, atunci Fiul nu este un Fiu perfect și absolut pentru că este și puțintel Tată, iar Tatăl nu este un Tată unic și absolut exact din același motiv, că și Fiul are acest rol. Oricum am lua-o, se distruge perfecțiunea Persoanei în Sfânta Treime și prin aceasta se distruge iubirea. Ca să salveze această prostie, cel mai important teolog catolic, Toma d’Aquino, a spus că persoana este relație – cu alte cuvinte dispare iubirea și rămâne relația, raționalul. Înțelegeți?

Din cauza asta vedeți că la catolici totul este bazat pe legalism, pe rigoare, pe relații. Chiar și păcatul la ei este o relație de jignire adusă demnității lui Dumnezeu, jignire care trebuie răscumpărată, trebuie plătită. Rațional și logic gândind, catolicii au spus că dacă păcatul trebuie plătit atunci asta se face către Biserică și asta a dus în mod logic la celebrul sistem al Indulgențelor, care de la plăți ce la început erau mai spirituale, adică să spui o rugăciune sau să faci un pelerinaj, s-a ajuns – iarăși logic și rațional – la bani. Adică pentru a-ți răscumpăra păcatele trebuie să plătești bani la Biserică – în ultimă instanță Papei de la Roma care, rațional gândind, ia locul lui Hristos pentru că dacă nu există iubire în Sfânta Treime atunci Dumnezeu nu are niciun motiv să se demită, să se ocupe cu noi. Înțelegeți?

Indulgențele au scandalizat enorm, mai ales în Evul Mediu, și au fost principala cauză a revoltei protestante. Indulgențele există până azi – cunosc un catolic care seara târziu merge la baruri de noapte și la case de desfrâu și a doua zi merge la un preot catolic și dă bani ca să-și răscumpere greșelile după care se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vă dați seama unde duce duhul rațional lipsit de iubire? Ferească Dumnezeu, fraților!

Să avem grijă să nu fim influențați și noi de asta. Păcatul se vindecă prin luptă duhovnicească și nu se răscumpără printr-un catalog de prețuri. Este adevărat că în catolicism s-au luat demult măsuri pentru stoparea acestor indulgențe bazate pe bani, însă acest mod de gândire există până azi, după cum v-am demonstrat.

Ceea ce, însă, ne influențează și mai mult pe noi este ideea catolică care spune că Dumnezeu ne-a părăsit și s-a retras în Cer. Lucrul este logic pentru un Dumnezeu legalist, rațional, lipsit de iubire. Nu-L interesează pe El de oameni. Această idee spune că datorită faptului că Dumnezeu este perfect trebuie să fie perfect fericit; ca să fie perfect fericit trebuie să vadă – să contemple – doar entități perfecte pentru că dacă ar vedea ceva nedesăvârșit – adică pe oameni – ceva strâmb atunci I-ar scădea fericirea pentru că El nu are iubire. Ei, și cine este perfect? Doar El însuși. Deci conform acestei idei Dumnezeu este retras, plecat în Sferele Astrale și ne-a lăsat pe noi aici singuri pe pământ de izbeliște să ne descurcăm. A dat niște supramerite Papei care în această viziune este locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, locțiitor care administrează după bunul său plac. 

Teologia părăsirii

Această teologie greșită a părăsirii, a însingurării, al cărei exponent a fost îndeosebi Toma d’Aquino, este foarte, foarte prezentă în cotidianul catolic, în arta catolică – vedeți bisericile și muzica lor – , în modul de gândire catolic și, din păcate, apare des și în modul de gândire al ortodocșilor. Noi zicem că suntem ortodocși, însă acționăm ca niște atei, bazându-ne doar pe rațiunea noastră. Pentru noi, Dumnezeu a plecat undeva departe, la marginea existenței noastre. Fraților, ar trebui să ne rugăm înainte de orice decizie sau cel puțin, ca să fiu indulgent, înainte de deciziile importante. Noi, însă, ne bazăm pe rațiune, pe postacii anonimi, pe diferitele surse de informație depărtate de Dumnezeu și nu ne întrebăm care este voia lui Dumnezeu sau – mai exact – nu-L întrebăm pe însuși Dumnezeu care este voia Sa. Adică nu ne rugăm.

Chiar dacă Dumnezeu nu ne lasă orfani niciodată, noi ne înstrăinăm prin modul nostru de viață. Vin pelerini aici și îmi zic „Trăiască Ortodoxia!” și zic eu „Amin! Te rogi?” „Nu, părinte, că n-am timp”; „Postești?” „Nu, că amețesc!”; „La biserică mergi?” „Nu, că-i departe”; „Te spovedești?” „Da, o dată pe an, dacă ajung!” „Și atunci unde-i ortodoxia ta??” Înțelegeți? Ortodoxia este modul de viață terapeutic care duce la iubire și nu o declarație sau un sentiment de ură față de oameni, fie ei și eretici.

Desigur că este bine și ne bucură faptul că Papa Ioan Paul al 2-lea dimpreună cu profesorii de teologie catolici au recunoscut oficial că filioque este o erezie, însă duhul greșit impregnat vreme de secole trebuie schimbat înainte de a se vorbi de o unire reală.

Să luăm aminte!

De asemenea, fraților, trebuie să menționăm și poziția catolicilor de rând care de regulă respectă ortodoxia și spun că „așa era mai de mult și la noi”, dar duhul legalist, bazat pe relații și lipsit de iubire al ereziei a distrus frumusețea ortodoxiei care exista în vest în primul mileniu și a făcut loc dreptății laice, căzute, atât de prezente în catolicism care a dus la inchiziții și cruciade până la spălătoriile Magdalenei, binecuvântarea distorsiunilor sexuale și alte cazuri de genul acesta. Până astăzi, fraților. Ferească Dumnezeu! Noi, astăzi, trebuie să avem mare grijă să nu ne laicizăm și să cădem în acest duh, în loc să ne vindecăm cu toții. E nevoie de luptă cu mult curaj, iubire și fără compromisuri de credință pentru păstrarea ortodoxiei ca știință terapeutică. Înțelegeți?

Sfântul Grigorie Palama – viața

Cea mai importantă confruntare dintre acest duh legalist, rațional și lipsit de iubire și contrariul care este experiența iubirii Duhului Sfânt, a avut loc între Varlaam și Sf. Grigorie Palama. Sf. Grigorie a avut o viață foarte duhovnicească de mic copil, fiind născut într-o familie de sfinți – în special tatăl său, Constantin Palamas fiind foarte respectat de către împăratul bizantin pentru virtutea sa. Datorită faptului că tatăl său moare când Grigorie era încă tânăr, acesta se retrage în Muntele Athos la vârsta de 20 de ani, chiar dacă împăratul dorea să-l aibă ca sprijin în conducere. În Sfântul Munte învață de la părinți sfinți arta rugăciunii lui Iisus pe care o perfectează în timp și astfel ajunge să trăiască foarte intens experiența Luminii Necreate, experiența iubirii lui Hristos în lumina înțelegătoare și suprarațională a energiei Sale necreate. Trebuie să știm că în clipa în care omul se apropie de Dumnezeu, omul devine ca Dumnezeu și începe să capete proprietățile Acestuia pentru că se unește cu El. Așa cum atunci când fierul se unește cu focul începe să lumineze și să fie cald și el așa și omul când se unește cu Dumnezeu: începe să devină luminos, iubitor și să înceapă să aibă cunoștința dumnezeiască care este o cunoștință foarte diferită de cunoștința științifică, fraților. Înțelegeți?

Varlaam

Varlaam era un învățat călugăr italian din Calabria. Acesta a venit în 1330 în Constantinopol unde a primit o catedră la universitate fiind cunoscut pentru tratatele de logică și astronomie și mai ales pentru oratoria sa. Era un exponent foarte caracteristic al duhului rațional fără trăire de care am vorbit mai înainte. Varlaam era avid de o cunoaștere care să îl facă apreciat, însă fără să aibă trăirea necesară înțelegerii și punerii în practică a lucrurilor despre care citea. Astfel era interesat de Sf. Dionisie Areopagitul, un sfânt foarte mare și foarte apreciat și în Apus și în Răsărit în mediile intelectuale în vremea respectivă.

În scurt timp, Varlaam vine în Athos unde se familiarizează cu viața duhovnicească a isihaștilor. Pentru că pentru el era imposibilă ajungerea la Dumnezeu, Varlaam declară rugăciunea lui Iisus și experiențele părinților în care aceștia văd lumina necreată și ajung la starea de îndumnezeire ca erori eretice. Problema era foarte gravă pentru că dacă omul nu ajunge la îndumnezeire atunci omul rămâne un însingurat și, de fapt, nu are scop în viață, trăiește o viață fără sens. Asta, desigur, dincolo de faptul că se invalidează o mulțime de citate și întâmplări de la Sfinții Părinți și din Sfânta Scriptură.

Tomul Aghiorit

Sf. Grigorie Palama, la rugămintea călugărilor athoniți, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aștearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut „Triade în apărarea sfinților isihaști”. Prin 1340 sfinții din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul “Tomul Aghiorit”. Chiar merită să îl citiți dacă, mă rog, vă țin blamalele. Vedeți că dacă Varlaam a acționat de unul singur, Sf. Grigorie a făcut ce a făcut din ascultare față de soborul părinților din Athos pe care îi considera mai mari decât el, chiar dacă, indubitabil, Sf. Grigorie era mai cunoscut decât fiecare dintre ei luați separat.

Un an mai târziu, la Sinodul din Constantinopol din 1341 ținut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigorie a polemizat cu Varlaam, axându-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului, care este lumina necreată. Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigorie și anume că Dumnezeu, de neatins prin esența Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcționate spre lume și noi percepem aceste energii și comunicăm cu Dumnezeu prin ele. Cum a fost lumina de pe Muntele Taborului. Dar aceste energii, fiind ale lui Dumnezeu, nu sunt nici materiale și nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat și izgonit în Calabria.

Energiile lui Dumnezeu

Vedeți că cu toate că Dumnezeu este Unul, distingem într-un mod negrăit mai multe lucruri legate de El. Întâi de toate, despre modul de existență a lui Dumnezeu știm că este unic în trei Persoane. După care, se distinge că Dumnezeu există și cum acționează El, ce face. Energiile sale sunt modul Lui de acțiune care apare precum diamantul care este unul, dar are mai multe fațete.

Unii Sfinți de dinaintea Sf. Grigorie Palama folosesc „emanațiile Sale” sau chiar și alte terminologii, însă toți se referă la același lucru: la modul de manifestare, de acțiune a lui Dumnezeu, de contact a lui Dumnezeu cu lumea creată. Acestea sunt energiile, fraților.

Despre Lumina necreată

Vedeți că la Schimbarea la Față, lumina taborică a ieșit din Iisus într-un mod firesc, natural fără ca Acesta să facă ceva în mod special. De vreme ce această lumină nu aparține firii omenești create, fire pe care, desigur, o are și Mântuitorul, arătat este că această lumină aparține firii dumnezeiești necreate și, deci, și ea la rândul ei este necreată. Înțelegeți?

Catolicii, neavând aceste experiențe ale luminii necreate nu puteau să conceapă cum Dumnezeu cel necreat și perfect poate să interacționeze cu lumea creată și căzută în păcat.

Varlaam și cei asemenea lui, uită însă că Dumnezeu a interacționat și interacționează până acum cu firea umană și cu toată zidirea chiar în ipostasul Domnului nostru Iisus Hristos, fără însă, desigur, să fie Domnul murdărit de păcatele noastre. Dacă Dumnezeu a avut și are atâta iubire pentru noi încât să îmbrace firea noastră căzută, în afară de păcat, bineînțeles, cu atât mai mult poate să comunice cu noi prin energiile Sale, El care a zis că n-o să ne lase orfani niciodată. Înțelegeți?

Ca să înțeleagă însă cineva toate acestea, are nevoie de experiența Duhului Sfânt mângâietorul care ne învață toate și ne aduce aminte de prezența lui Hristos în inima noastră pentru că altfel rămânem doar cu orfania și amărăciunea raționalismului. Să nu uităm că lumina necreată fiind Dumnezeu Însuși, chiar dacă nu este nucleul Său, este o lumină înțelegătoare și dătătoare de iubire și înțelepciune și informează pe cei care o experiază că au de-a face cu o lumină personală și nu cu un interval de lungime de undă din radiația electromagnetică, chiar dacă cel mai potrivit cuvânt din limba noastră să descrie această întâlnire dintre om și Dumnezeu este cuvântul „lumină”.

Sfinții Părinți i-au spus lumină nu pentru că lumina necreată are cam aceeași definiție, ci cam aceeași experiență, însă pe plan duhovnicesc. Cu alte cuvinte lumina necreată nu are ca lumina creată un dualism undă-corpuscul, ci pentru că după cum un om experiază lumina creată ca principalul factor în posibilitatea capacității de orientare și cunoaștere în spațiul material, la fel și sfântul experiază lumina necreată ca și principalul factor în posibilitatea capacității de orientare și cunoaștere în spațiul duhovnicesc. Se luminează mintea și omul știe încotro să se îndrepte. Pur și simplu omul vede ce se întâmplă în jurul său în spațiul duhovnicesc, însă vede cu ochiul sufletului, adică cu mintea care este altceva decât logica și cu totul altceva decât creierul sau sistemul nervos, să zicem. Poate să vadă chiar la distanțe mari, poate să vadă pe oameni care au nevoie de ajutor sau poate să vadă pe demoni cum se pregătesc să-l atace. 

Dacă această luminare crește atunci omul simte că lumina devine de o intensitate mult mai mare decât Soarele sau orice altă sursă de lumină creată, simte într-un mod paradoxal că este o lumină orbitoare, însă nu în sensul în care îl are acest cuvânt atunci când îl aplicăm luminii create pentru că în cazul luminii necreate omul vede cu mult mai mult și mai intens – vede cu toată existența sa, să zicem. Tot omul este un ochi. Trebuie experiat asta, nu se poate explica. Experiența devine atât de intensă încât omul nu se mai controlează pe sine – din cauza asta se spune că mintea este răpită – și omul nici nu mai știe dacă este în trup sau în afara acestuia. Toate acestea le controlează harul lui Dumnezeu, energia necreată a Acestuia.

Desigur că am putea să vorbim mai multe pe tema aceasta, însă după cum am spus, cunoștința rațională, intelectuală nu poate să înțeleagă asta fără experiența practică. Și mai ales că este foarte periculos pentru cineva să încerce să înțeleagă lucrurile astea. Sf. Maxim spune că este cel mai scurt drum către erezie este cunoștința intelectuală fără practică pentru că omul se mândrește cu ceea ce crede că știe rațional și atunci este foarte dificil de clintit din închinarea la idolul cunoștințelor sale. Înțelegeți?

Sfântul Grigorie Palama și intelectualii raționali

Din cauza asta, vedeți că în cazul Sf. Grigorie Palama problema nu s-a terminat odată cu izgonirea lui Varlaam pentru că au apărut și alți intelectuali cu cunoștințe de teologie care erau siguri de poziția lor și care îl combăteau pe Sfântul. Când spun intelectuali nu mă refer la poziția lor socială, ci la modul lor de gândire limitat la rațiune.

De fapt, pricipalul opozant al Sfântului după plecarea lui Varlaam a fost un călugăr bulgar cu numele de Akindin care era discipol al italianului. De asemenea și patriarhul Ioan Kaleka era tot pe poziția rațională, poziția de așteptat a unui om care nu are experiențe duhovnicești, fie el și patriarh. Desigur că și împăratul Andronic al 3-lea Paleologul susținea aceeași poziție. Acuma, Varlaam era catolic însă ceilalți trei erau ortodocși, chipurile, și să știți că Varlaam nu a făcut atâta rău cât a făcut, omenește vorbind, împăratul care ȘI la sfatul patriarhului l-a băgat la închisoare pe Sfântul pentru 4 ani dimpreună cu 6 episcopi care îl susțineau. A ieșit numai când a venit noul patriarh, Isidor, care era mult mai duhovnicesc. Acesta l-a numit și Arhiepiscop al Tesalonicului și a întrunit un nou sinod care i-a dat dreptate Sf. Grigorie. 

Cu toate acestea poporul nu prea putea să accepte pe Sfântul și această învățătură supralogică, pentru că după cum spuneam, e nevoie de experiențe duhovnicești și nu de sofisme filosofice și speculații raționale. 

Din cauza asta Sfântul nu și-a putut lua în primire tronul, peregrinând din loc în loc și trimis cu diferite însărcinări, ajungând la un moment dat să fie chiar luat ostatic de către turci. Abia în ultimii doi ani ai vieții sale a reușit să își ia în primire tronul și să fie cu adevărat arhiepiscop. De fapt, pe Sfântul nu-l atrăgeau lucrurile astea.

Țin minte că o dată de privegherea de Sf. Antonie, și Sfântul se refugiase în subsolul catedralei ca să se roage cu Rugăciunea lui Iisus lăsând pe ceilalți singuri la priveghere și în timp ce se desfăta de contemplarea luminii necreate îi apare Sf. Antonie în vedenie și-i spune prietenește: „Știi, lasă astea, du-te sus că turma ta are nevoie de tine!”.

Concluzii

Acesta a fost Sf. Grigorie – un om cu adevărat ceresc prieten cu cei cerești. Chiar Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut cu puțin timp de a muri și i-a zis că o să-l ia de sărbătoarea lui. De fapt, ultimele cuvinte ale Sf. Grigorie au fost „Cele cerești, celor cerești”.

Până în zilele noastre s-a păstrat acest duh al Sf. Grigorie în Sfântul Munte și în tradiția isihastă. Cunosc personal pe un părinte de la un schit care vedea permanent lumina necreată la chiparosul unde se spunea din bătrâni că a fost chilia unde a ucenicit Sfântul Grigorie Palama. E adevărat că atunci când părintele a divulgat secretul la mai mulți nu a mai văzut lumina pentru că harul dorește ca aceste experiențe să fie o taină. După aceea, când s-au dus părinții la chiparos și au curățat puțin locul au găsit într-adevăr ruinele chiliei.

Vedeți, fraților, că acesta este drumul care duce la viață, la unirea cu Dumnezeu în lumină și iubire, prin experiența Duhului Sfânt ce vine prin ascultare și smerenie. Așa vine Duhul. Drumul morții este drumul rațiunii speculative, a logicii căzute. Fraților, principalul dușman al Bisericii este duhul laic, duhul rațional. Credința în mintea noastră. Să nu uităm asta!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut luminarea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!