Ascultați povestea extraordinară a unui monah athonit povestită chiar de el însuși: cum l-a adus Dumnezeu în Grădina Maicii Domnului pe părintele Siluan de la Colciu din mediul depărtat de Dumnezeu în care a crescut.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Introducere – Monahul Siluan
Reporter: Acum vreau să vi-l prezint pe monahul Siluan, care este alături de mine. Doamne ajută. Cum a început toate călătoria dumneavoastră până aici pe muntele Athos ?
Monahul Siluan: E o poveste foarte lungă și cred că nu ne-ar ajunge orele să o depănăm. Doar să încerc să fac un rezumat cât mai succint. Am venit în Athos prima dată în 2007, dar venirea mea în Athos a fost, să zicem, urmarea sau concluzia unei călătorii spirituale, a unei călătorii duhovnicești, care a început practic, aș putea spune, la vârsta de 14 ani. Aș face prima dată o paranteză. M-am născut într-o familie în care ambii mei părinți erau atei. Ba mai mult tatăl meu era ofițer de securitate, un comunist convins, atât de pătruns de adevărul ideilor comuniste pe cât ar fi un crestin în zilele noastre de adevărurile dogmatice. Era chiar și responsabil de învățătura… propaganda… în cadrul Securității și practic am crescut în această atmosferă atee. Am fost bineînțeles preluat de sistem de pe băncile școlii și oriunde m-aș fi întors, peste tot, se propagau valorile materialismului dialectic istoric și ale ateismului așa-zis științific. In condițiile astea, în care n-am fost nici măcar o dată la biserică, n-am deschis nici măcar o dată o Biblie, s-a întâmplat, să zicem, un prim moment de cotitură, în viața mea, la 14 ani, când am realizat într-un anume context, că sunt muritor, că într-o zi viața mea va lua sfârșit. Și nu numai a mea. Și a părinților mei, a prietenilor mei. De fapt, toți oamenii sunt muritori, exact cum spune și titlul unei cărți a lui Simone de Beauvoir -“Toți oamenii sunt muritori”. Și momentul acela pentru mine a fost un moment de cutremur, de zguduire a conștiinței, pentru că am realizat că pot spera să trăiesc cel mult 80-90 de ani și după care, dat fiindcă, v-am spus, eram și ateu, urma neantul, urma neființa. Indiferent ceea ce făceam, fie că eram la școală, fie că eram la joacă cu copiii sau mă duceam la un chef, în adâncul meu, ca un curent subteran se derula această frământare…
Reporter: … întrebare…
Pe drumul Damascului
Monahul Siluan: Da, această întrebare, căreia voiam să-i găsesc cu orice chip răspunsul. Da, deci dacă cineva poate să-și închipe cum arată un iad lăuntric… Cam așa arăta, în momentul ăla, iadul pentru mine, pentru că simțeam foarte pregnantă atingerea asta a morții peste tot ceea ce intra în contact cu mine. Țin minte că, de exemplu, mă duceam la un chef și mă uitam la prietenii mei, la colegii mei, cum dansează, se distrează, iar eu tot ce puteam să văd erau niște schelete care nu conștientizau că moartea este aproape și mă întrebam cum pot să se distreze, să uite de ei înșiși, în condițiile în care moartea, de fapt, bate la ușă, e iminentă. Și tot ce am putut să fac în contextul respectiv a fost să încerc să găsesc un răspuns pe căile pe care, să zicem, știința, cultura momentului le oferea. Adică am început să citesc practic tot ce se putea citi, de la filozofie, știință, psihologie, literatură, încercând chipurile sa găsesc răspunsul la marile întrebări ale vieții și ale existenței.
Reporter: Și unde v-a adus asta?
Monahul Siluan: M-a dus într-un impas. Deci aveam 24 de ani, urma practic să intru în viață, cum se spune, și simțeam că toate acestea nu au niciun sens, dacă se termină cu moartea. La sugestiile mamei mele totdeauna răspundeam invariabil, spunându-i: “Nu vreau, mamă, nimic din toate astea și ea mă întreba: „Dar ce vrei de fapt?”. Si îi spuneam: „Vreau să fiu nemuritor”. Asta îi spuneam. La care mama mea făcea niște ochi mari și îmi spunea „ești nebun”. Si eu îi spuneam: “Poti să mă consideri așa, dar pentru mine nimic altceva nu are valoare. Dacă toate se termină într-o zi, nu mă interesează. Tot ceea ce mă interesează este veșnicia, este nemurirea”. Si reluând acuma firul narativ, da, am ajuns la acel moment, tin minte foarte bine, în care am simțit așa ca și cum aș fi ajuns într-un punct terminus și mă simțeam efectiv ca sechestrat într-o cameră întunecoasă, într-o cameră ermetic închisă, în care eu încercam cumva să trec de pereții ei și, încercând să fac asta, mă dădeam cu capul de pereți. Si tot ce eu simțeam era faptul că mă umpleam de sânge și că lăuntric eram pulverizat. Eram fragmentat. O stare insuportabilă și am simțit la un moment dat foarte puternic că asta e. Deci eu nu mai pot, prin puterile mele, să înțeleg, să desprind care este sensul existenței. Și am petrecut trei zile în starea aceasta, după care s-a întâmplat acea experiență care a fost practic momentul de cotitură în viața mea, în care ceva de dincolo, din realitatea de dincolo, realitatea nevăzută s-a atins de ființa mea, de sufletul meu și asta iar e o experiență pe care nu știu dacă ar fi cazul să o relatez. Dar a durat în total o săptămână, șapte zile și șapte nopți, după care a fost, cum să spun eu, ca și cum m-am simțit într-un fel, retrospectiv apoi mi-am dat seama, ca Saul pe drumul Damascului. Deci a fost momentul meu de iluminare, în care mi s-a dat să simt, să înțeleg lucruri care erau total opuse față de ceea ce credeam. Da, pot, să zic, să ofer câteva detalii. Am simțit, dacă e să zicem momentul cel mai important, că întreaga existență este impregnată de iubire, că dincolo să zicem de ceea ce vedem cu ochii noștri, dincolo chiar de, să zicem, structura atomică sau de particulele cele mai fine elementare care există în univers, totul este impregnat și este saturat de iubire. Si această iubire e atât de intensă, atât de incandescentă, încât simți că-ti topeste până și oasele. Mai mult decât atât simți că ea nu numai că nu se epuizează niciodată, dar că ea poate crește și crește la infinit. Deci nu există o limită în creșterea ei. Mai simți că e atât de iertătoare, atât de milostivă, atât de primitoare încât, să zicem, orice păcat ai fi făcut sau dacă ai fi dus o viață, să zicem, asemănătoare cu a celor mai mari dictatori ai lumii, dacă te întorci spre acea iubire, spre îmbrățișarea ei, iubirea aceea te primește, te poate primi la sânul ei, fără să țină cont de tot șirul de fărădelegi pe care le-ai fi făcut și te primește. Singura condiție să accepti îmbrățișarea ei, prezența ei. E atât de puternică, v-am spus, încât simți că trupul de la un moment dat nu poate să reziste. Adică ai impresia că te topești în acea iubire și dacă Iubirea n-ar fi atât de milostivă încât să scadă ca intensitate atunci efectiv te-ai dezintegra.
Reporter: Considerați lucrul ăsta ca fiind o minune sau pur și simplu este o realitate?
Monahul Siluan: Este o realitate, care poate fi experimentată și a fost trăită de-a lungul timpului de oameni, fie mireni, fie monahi. Sunt mărturii despre această iubire, despre această experiență și lucrul cel mai, să zicem, minunat este că ea așteaptă să fie cunoscută. Iși dorește, însetează să fie simțită. Depinde doar de noi, dacă o căutăm sau, și mai bine spus, dacă ne deschidem ofertei ei.
Între iadul deznădejdii și iadul smereniei
Reporter: Puteti să ne povestiti puțin despre trecutul dumneavoastră din televiziune. Cum a început și cât de ușor v-a fost să lăsați totul în urmă?
Monahul Siluan: Păi la televiziune am ajuns chiar la puțin timp după ce m-am botezat, pentru că experiența aceasta pe care am avut-o, pe care am trăit-o, a fost practic declanșatorul, să zicem, căutării mele spirituale. Ca și cum aș fi fost dus așa de mână, m-am dus la biblioteca din oraș și acolo m-am dus la sertarele cu literatură religioasă și am început să citesc ce-mi venea în mână și am început cu literatură orientală. Deci tot ceea ce înseamnă religie orientală, yoga, budism, shintoism, hinduism etc. Și cam un an de zile am citit cam tot ce se putea citi pe tema asta și făceam comparație între ceea ce trăisem și ceea ce citeam acolo. Și am simțit la un moment dat că, deși erau multe lucruri asemănătoare, lipsea ceva. Ceva nu concorda cu experiența pe care o avusesm și anume, să zicem, mai mult sau mai puțin toate concepțiile orientale vorbesc despre absolutul impersonal. Deci un tot din acesta nediferențiat în care se topesc toate și nu mai există o conștiință de sine personală. Or eu am simțit, în experiența mea, nu numai că se păstrează conștiința de sine, dar dimpotrivă ea este simțită într-un grad infinit, să zicem, mai puternic decât în viața normală și bineînțeles cumva se îmbină cu acea stare, v-am spus, extraordinară, care nu poate fi descrisă în cuvinte. Deci aici era diferența majoră între religiile orientale și, să zicem, experiența conținutului pe care o avusesem. După care m-am îndreptat… aveam un prieten care avea o bibliotecă bine garnisită cu literatură de tip mistic. M-am dus în zona literaturii evreiești, literaturii mistice musulmane, Sofiei. Am citit și acolo și tot așa simțeam că ceva nu se potrivește cu experiența pe care am avut-o, după care am venit în zona literaturii mistice creștine, dar tot așa protestantă și catolice. Nici măcar atunci nu m-am gândit să caut în Ortodoxie, pentru că, unu la mână, prejudecățile mele față de biserica ortodoxă erau încă atât de înrădăcinate, atmosfera în care trăisem în casă… încât nici nu mi-am pus problema că în Ortodoxie s-ar putea găsi adevărul. Și căutarea s-a terminat sau s-a finalizat într-o zi în care am intrat în librăria din oraș și mi-a atras atenția titlul unei cărți. Avea un titlu ciudat cartea – “Intre iadul deznădejdii și iadul smereniei” – de un anume Siluan Athonitul și mi-a atras atenția și mi s-a părut ciudată formularea asta, “Iadul deznădejdii”. Adică nu înțelegeam ce poate fi acest iad al deznădejdii sau cu atât mai mult “Iadul smereniei”. Am luat cartea și, când am ajuns acasă, am început s-o citesc și n-am apucat să termin de citit prima pagină, când acea experiență pe care o avusesem cu doi ani înainte a revenit… dar de data asta a fost un supliment, în sensul că foarte clar ”am auzit”, între ghilimele, în adâncul meu ca o voce care spune “Dumnezeu este Persoană. Persoana Asta este Hristos și Hristos este în ortodoxie”.
Întâlnirea cu părintele Ioan de la Recea
Reporter: Din câte știu și din ce am vorbit, de altfel ați fost botezat de un om special, cu totul și cu totul special.
Monahul Siluan: Da, a fost aici foarte interesant, fiindcă v-am spus până atunci nu pusesem piciorul în nici o biserică și mi-a venit în minte un dialog pe care îl surprinsesem cu câțiva ani înainte într-o stație de autobuz din Târgu Mureș, în care doi oameni vorbeau despre un anumit părinte Ioan de la Mănăstirea Recea. Și vorbeau în termeni elogioși despre el și mi-a atras atenția acest fapt, pentru că eram obișnuit ca oamenii în general să vorbească depreciativ despre biserică. Si am făcut legătura cu acest nume și am zis “hai să-l caut pe acest părinte Ioan de la Mănăstirea Recea”. Nu știam pe atunci nici măcar unde este Mănăstirea Recea. Știu că am luat autostopul și am ajuns la mănăstire. Am intrat. Părintele Ioan Iovan era atunci. Spovedea pe cineva, am așteptat să termine, m-am dus la el si i-am spus: “Părinte, uite ce mi s-a întâmplat și vreau să mă botez”. Și acum fac iarăși o paranteză: părintele Ioan Iovan a fost unul dintre marii mărturisitori din perioada comunistă. A făcut mulți ani de închisoare, pentru că și-a păstrat verticalitatea și în calitate de duhovnic al Mănăstirii Vladimirești, a vorbit despre Hristos, despre adevăr, în condițiile acelea de represiune și bineînțeles că a fost arestat împreună cu maicile de acolo. Și fiindcă n-au făcut niciun compromis, a platit cu ani buni de închisoare în care și-a păstrat demnitatea și verticalitatea. Si bineînțeles că era un om plin de Duhul Sfânt, un om cu adevărat duhovnicesc.
Reporter: Și chiar el v-a și botezat.
Monahul Siluan: Da, trei zile mai tarziu, am venit, m-am botezat și tot așa am simțit la botez harul botezului. Am simțit efectiv fizic, ca o apă, ca o coloană de apă care vine din înaltul cerului și trece prin creștet și se duce în toate celulele corpului și, efectiv, cum spală, sterge tot ceea ce am greșit, am păcătuit și m-a făcut să mă simt ca un nou-născut. Si bineînțeles însoțit de starea aceea de fericire, de bucurie. Anii mei de televiziune au coincis cu primii pași în viața duhovnicească și, bineînțeles, când intri în viața duhovnicească, intri cu râvnă, mâncând practic pământul. Deci, în paralel, să zicem, cu lucrul la televiziune citeam, mă rugam. Eram însetat să aflu cât mai multe și, pe măsură ce acumulam și mi se deschideau tot mai mult ochii minții, am simțit că există o incompatibilitate între ceea ce presupune viața duhovnicească și atmosfera, ritmul, duhul vieții în mass-media. Da, și am simțit foarte clar că nu mai există cale de mijloc. Și într-o zi am simțit că e momentul să termin și mi-am depus demisia. Telefonul fără fir a funcționat și la nici 5 minute am fost sunat de la București și invitat să mă alătur emisiunii “Ora 7 Bună dimineața”, cu un program foarte avantajos, salariu bun, toate avantajele care decurgeau din postul de editor la emisiunea respectivă. Și țin minte c-am spus “Si dacă m-ați plăti cu 10 000 $, nu mă mai interesează”, pentru că simțeam că drumul meu duce în altă direcție.
“Poate într-o zi vei deveni monah”
Reporter: Dar în momentul, să-i zic așa, așa zisei ”prinderi” aici a fost greu? Cât de greu v-a fost, căci cam pe toți călugării pe care îi întreb îmi spun că eu nu formulez întrebarea corect, pentru că nu este greu, pentru mine este fericire. Dar o spun din punct de vedere al unui om de la oraș. Mie mi-ar fi cred greu nu neapărat să accept, dar lucrurile le văd probabil altfel. De aia să mă iertați dacă vă supăr și pun întrebarea incorectă.
Monahul Siluan: Da, nicio problemă.
Reporter: Este o fericire pentru voi. Atunci cum ați acceptat fericirea de aici?
Monahul Siluan: Drumul fiecăruia este personal. Și în cazul meu, eu nu m-am gândit atunci, în lume fiind, că voi apuca pe calea asta a călugăriei. Deci tocmai fiindcă experiența mea în lume a fost foarte intensă în privința vieții duhovnicești, am simțit că de fapt și în lume fiind, dacă omul își pune ca prioritate înaintarea în viața duhovnicească, se orânduiesc în așa fel lucrurile încât să poți avansa. Și țin minte chiar prietenii mei, văzându-mă cât de interesat eram de calea duhovnicească, mai glumă mai în serios, îmi spuneau: “Poate într-o zi vei deveni monah”, iar eu ziceam că nu mă gândesc. Si nu pentru că aș fi avut ceva împotriva monahismului, dar pentru că simțeam că lucrul cel mai important este intensitatea căutării și nu locul. Iar intrarea mea in monahism a venit ca o surpriză și pentru mine, pentru că am venit în 2004 într-un pelerinaj cu mai mulți prieteni de ai mei tot așa cu gândul să vedem Athos-ul două săptămâni, după care să ne întoarcem și să mă întorc și eu la rândul meu acasă. Doar că aici s-a întâmplat într-un loc din Athos să simt ceea ce se numește chemarea la viața monahală, dar e o stare care te ia prin surprindere.
Reporter: Nu ați venit gândindu-vă că o să rămâneți aici.
Monahul Siluan: Nu, chiar îmi programasem ca după ce mă întorc din Athos să mă duc în Țara Sfântă. Deci voiam să văd și Israelul, Ierusalimul și locul unde a fost și a trăit Mântuitorul. Deci așa era planul meu, dar când Dumnezeu intervine atunci planurile omenești se dau peste cap.
Desprinderea de lume
Reporter: Sau, cum am observat, foarte mulți călugări de aici spun cum e voia Fecioarei Maria.
Monahul Siluan: Da, la mine n-am simțit, să zicem, că ar fi fost vorba de Maica Domnului, ci a fost tot așa o stare deosebită, o stare specifică, să zicem, lucrării harului, în care efectiv simți, trăiești o stare de o intensitate extraordinară a harului însoțită de efectiv o chemare, ca și cum ceva, cineva în tine ar spune rămâi aici, rămâi aici. Și e o senzație copleșitoare. Deci primul tău impuls este să dai înapoi, să te retragi, chiar să te sperii, pentru că nu te aștepți la așa ceva și realizezi dintr-o dată ce presupune acest pas și desprinderea de viața din lume, viața lumească și toate coordonatele familiare ale vieții mundane. Si tocmai de aceea fiindcă am fost așa luat prin surprindere, am fost bulversat. Atunci m-am gândit să stau de vorbă cu un monah, care era deja de destulă vreme in Sfântul Munte și să-i cer sfatul ce să fac. Și el mi-a zis: „Da, pare autentică chemarea, dar ca s-o verifici, să te convingi că într-adevăr este de la Dumnezeu, intoarce-te în lume și dacă se menține chemarea în continuare, atunci e clar că ăsta este pasul următor”. Si drept să spun, m-am întors în lume, dar simțeam ca și cum aș fi avut așa o busolă lăuntrică care nu arăta nordul geograpic, ci arăta și era îndreptată spre Sud, adică spre Athos și s-a menținut lună și lună și lună de lună și atunci am zis: “E clar că da, asta este Calea” și am zis până in momentul în care voi face pasul, să mă rup treptat de toate firele care mă leagă de lume. Deci fie că e vorba de să serviciu, de relația cu prietenii, de familie, de părinți astfel încât atunci când fac pasul să-l fac fără nici…
Reporter: Până într-un final, ați spus că tatăl dumneavoastră a înțeles și a acceptat…
Monahul Siluan: Nu, inițial n-a înțeles, dimpotrivă a fost destul de vehement. Dar cum am spus, în momentul în care simți chemarea, pot să stea în fața ta armate și nu mai dai înapoi. Treci ca prin brânză oricare ar fi obstacolul, munți, mări, orișicine și orișice ar fi.
Prima Înviere în Athos
Reporter: Vă mai aduceți aminte cum a fost prima Înviere aici pe Athos pentru dumneavoastră de atunci de când v-ați călugărit și ați rămas aici ?
Monahul Siluan: Greu de spus, pentru că la mine prima Înviere și, de fapt, Învierea autentică a fost acea experiență pe care am avut-o atunci, la nici 25 de ani. Exact așa am și perceput-o, ca Înviere din morți, adică de unde orizontul meu era acoperit de absurd, de neant, de neființă, am trecut, să zicem, dincolo de vălul ăsta și am simțit de fapt că orizontul este infinit, că există veșnicie, că există o iubire care nici nu poate măcar fi imaginată și atunci a fost momentul în care am trecut de la moarte la Viață. Și când spun Viață, Viață cu v mare, pentru că era exact la antipodul a ceea ce am simțit sau credeam că stau lucrurile până atunci.
Despre Săptămâna Mare
Reporter: Dar pentru cei de acasă, care nu au simțit experiența harului pe care l-ați simțit dumneavoastră, puteți să ne povestiți puțin despre cea mai mare săptămână a Postului, ultima săptămână de dinainte de Înviere și despre ziua de Vinerea Mare? Cât de importante sunt pentru creștinii ortodocși aceste zile, această săptămână?
Monahul Siluan: Păi este fundamentala, să zicem, săptămâna asta, pentru că practic devii, în cazul în care trăiești la temperatura potrivită această săptămână, părtaș drumului Mântuitorului, căii mântuitoare a Lui. Realizezi atunci mai bine ce a făcut Dumnezeu, în dragostea lui nemăsurată pentru om, în ce măsură s-a jertfit, adică toate evenimentele din timpul Săptămânii Mari pe care le comemoram, culminând cu răstignirea din Vinerea Mare sunt de fapt mărturie despre această dragoste care, să zicem așa, nu înfruntă, copleșește tot păcatul omului, toată răutatea, toată încrâncenarea, toată opoziția pe care omul o desfășoară și o manifestă în fața lui Dumnezeu.
Reporter: Dar care ar fi mesajul acestei săptămâni pentru om?
Monahul Siluan: Pocăința. Da, asta ar fi. Adică întoarcerea de la căile omului închis în universul lui personal și închis în cadrele egoiste și înguste ale acestei lumi. E o invitație până la urmă să iasă din cadrele acestea strâmte ale existenței sale și să devină părtaș momentului culminant al săptămânii Învierii, care este viața din belșug, viața lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în această săptămână îți este dat să pricepi ceea ce spun Sfinții Părinți. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu. Adică n-a venit Dumnezeu doar ca să ne ofere o viață dincolo de lumea asta, fericită, satisfăcând nevoile mai mult sau mai puțin omenești, ci efectiv ești chemat să te împărtășești de viața dumnezeiască, de viața lui Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin.
Reporter: Dar împărtășania, la rândul ei, trebuie să fie susținuta de un post și de spovedanie?
Monahul Siluan: Cum am spus, da. Deci o viață de nevoință, o viață de asceză, o viață de rugăciune. Deci aceștia sunt pilonii vieții duhovnicești. Omul trebuie să fie atent ca în paralel cu viața în biserică, să aibă această viață de nevoință care urmărește curățirea de patimi și la nivelul minții, vindecarea minții, pentru că fiecare putere a sufletului fie că este rațională, fie că e vorba de dorință sau poftă, de iuțime sau mânie are bolile specifice duhovnicești și pe măsura ce se tămăduiesc aceste boli specifice ale sufletului, omul poate să perceapă lucrarea harului în măsură tot mai mare.
Prințul Charles și părintele Dionisie de la Colciu
Reporter: Aș vrea acum să vorbim puțin despre Casa Regală, mai exact despre la acea vreme Prințul Charles.
Monahul Siluan: Da, Prințul Charles până prin anii 2008-2009 avea obiceiul să vină în fiecare an în Sfântul Munte și petrecea o săptămână de obicei la Mănăstirea Vatopedu. Și atunci i s-a spus: “Uite, dacă vrei să întâlnești un bătrân cu viață sfântă este la Chilia Sfântul Gheorghe un român, părintele Dionisie Ignat, și ar merita să vă întâlniți cu el”. Si a venit Prințul Charles în Săptămâna luminată și s-a întâlnit cu părintele Dionisie Ignat chiar aici în paraclis. Discuția, din câte știu, a durat cam o oră, timp în care i-a pus mai multe întrebări părintelui Dionisie, întrebări de substanță. Printre altele l-a întrebat pe părintele Dionisie cum poate el, ca prinț, ca reprezentant al celei mai prestigioase monahii să fie smerit. Și părintele Dionisie a răspuns în stilul lui simplu, dar foarte pătrunzător să aibă mereu în față gândul morții, să realizeze că orice om cât de bogat ar fi sau de sărac, cât de faimos sau umil până la urmă este muritor. Deci cum ați spus, discuția a durat o oră și Prințul Charles a fost foarte impresionat atât de ceea ce a spus părintele Dionisie cât și de prezența și duhul părintelui Dionisie și drept dovadă, câțiva ani mai târziu, când părintele Dionisie a trecut la Domnul – era în Aprilie 2004 pe calendarul vechi, în mai pe stilul nou – Prințul Charles era la Vatoped și, când a auzit că părintele Dionisie a trecut la Domnul, a ținut neapărat să fie prezent la înmormântarea părintelui Dionisie. Si a venit atunci, a aprins o lumânare și a stat așa retras timp de aproape trei ore cât a durat slujba de înmormântare a părintelui Dionisie. Un lucru unic, un lucru inedit în peisajul monahal atonit. Atunci la căpătâiul părintelui Dionisie a fost și un Episcop român, Preasfințitul Siluan, care era atunci în Italia. Prințul Charles, moștenitorul Coroanei britanice, egumenul Efrem de la Vatoped și alte zeci de ieromonahi, sute de monahi și asta spune ceva despre ceea ce a reprezentat părintele Dionisie pentru Sfântul Munte și, în general, pentru viața Bisericii Ortodoxe.
Părintele Dionisie Ignat
Reporter: Vreau să ne povestiți puțin despre părintele Dionisie, care a trecut in Impărăția Cerului și, din câte știu, se dorește ca acest părinte să fie canonizat.
Monahul Siluan: Va fi și canonizat…
Reporter: Va fi primul român, din câte am înțeles.
Monahul Siluan: Deci părintele Dionisie Ignat este practic unul dintre ultimii mari părinți duhovnicești ai Sfântului Munte, socotit unul dintre reprezentanții de calibru ai vieții duhovnicești a Muntelui Athos. A trecut la Domnul în 2004, la vârsta de 95 de ani, după ce a viețuit timp de 78 de ani în Sfântul Munte. A venit în 1926, la 17 ani, împreună cu fratele lui, care era irodiacon din țară. Avea 10 ani. Era cu 10 ani mai mare, avea 26 de ani, și cu încă doi frați, cu gândul de a se stabili la Schitul Prodromul. N-au fost primiți atunci și s-au stabilit la Chilia Buna Vestire, care este aici, la granița cu Mănăstirea Pantocrator. A stat cinci ani, după care au mai stat cinci ani la o altă chilie în Sfântul Tihon din Zadonsk, pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator și în 1937 au venit aici la Colciu, la Chilia Sfântul Gheorghe. Deci practic aici au stat 67 de ani. A stat părintele Dionisie si a prins o perioadă foarte grea, pentru că după al Doilea Război Mondial și, odată cu instalarea regimului comunist în România, nu s-a mai permis venirea nici a pelerinilor, nici a unor candidați la viața monahală. Și a trăit aici, în pustia Colciului, practic decenii întregi, fiind martor la decăderea, să zicem, vieții monahale românești. Ca să înțelegeți mai bine, când a venit părintele Dionisie în Sfântul Munte, în 1926, erau aproximativ 450 de monahi români, în Sfântul Munte. In anii ’80, mai rămăseseră în jur de 50-60. Nemaivenind sânge proaspăt din țară, nemaifiind mijloace materiale pentru ținerea chiriilor s-au pustiit zeci de chilii. Au murit monahii și părintele Dionisie chiar trăia cu teama că monahii români vor dispărea încetul cu încetul din Sfântul Munte. Dar a venit Revoluția, s-au deschis granițele și au început să vină și ucenici noi in Sfântul Munte, inclusiv aici la Colciu și s-a reînnodat firul vieții monahale, iar părintele Dionisie a fost cunoscut pentru multele harisme duhovnicești pe care le-a avut. Printre altele avea darul acesta al vederii în sufletele oamenilor, adică putea să vadă ce păcate are fiecare om, să-i spună, să-i dea tratamentul duhovnicesc, să-i spună ce se va întâmpla în viitorul lui.
”Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu”
Reporter: Un mesaj pentru cei de acasă. Se apropie Învierea Domnului și, cu siguranță, cu toții așteaptă acest moment cu nerăbdare, creștinii ortodocși…
Monahul Siluan: Nu va fi deloc original. E un mesaj care cumva a fost, să zicem, și firul roșu care a străbătut viața mea: să ia în serios ceea ce înseamnă viața duhovnicească, mântuirea și nu pot să repet decât cuvântul Mântuitorului: “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și apoi toate celelalte se vor adăuga”. Și dacă omul va face asta, împlinirea va depăși orice așteptare în sensul cel mai bun al cuvântului.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
