Relația mea cu soțul meu ateu – p. Nikon
4 iunie 2024
FBI-ul vrea să închidă gamerii?
5 iunie 2024
Ce înseamnă, de fapt, orbirea duhovnicească? Care sunt efectele ei? Cum se tratează? O analiză pe baza acestor întrebări o veți afla în materialul de față.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Hristos a înviat!
Introducere. Prima greșeală a ucenicilor
La un moment dat, Mântuitorul dimpreună cu ucenicii Săi văd un orb din naștere și ucenicii Îl întreabă pe Domnul „Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” – întrebare care arată mai multe probleme pe care le aveau ucenicii.
Întâi de toate, este o întrebare ilogică pentru că orbul nu putea să aibă păcate înainte de a se naște. Acuma, este posibil ca apostolii să fi fost influențați de mitul reîncarnării care exista și în antichitate la anumiți oameni, după cum există și astăzi în anumite religii, în principal în cele asiatice.
Mitul reîncarnării
Această concepție este greșită și asta se vede după roadele ei. Principalul rod al acestei concepții este anihilarea persoanei și a iubirii duhovnicești, a iertării. Totul se desfășoară într-un automatism monoton fără posibilitatea învierii personale și sub pretextul legii oarbe a dreptății fără iubire, a legii karmei. Pe baza acestei legi îl putem snopi în bătaie pe celălalt la cea mai mică abatere. Din această cauză în țările influențate de această concepție greșită, sportul național este bătaia științifică, artele marțiale, care la origine au fost fondate la temple de către călugări și sunt parte a religiei lor.
Vă amintesc că unul dintre cele mai populare stiluri de arte marțiale – kung-fu sau wu-shu (cum doriți) – a fost făcut la templul Shaolin. Un călugăr de acolo a fost întrebat de ce l-au fondat și a dat un răspuns halucinant cum că aveau mult timp și ca să-și consume energia învățau să-i bată pe alții. Cu alte cuvinte, se plictiseau și scorneau tehnici cum să omoare în bătaie oameni. Înțelegeți?
De ce exista acest mod de gândire? Pentru că am spus că persoana nu contează în clipa în care vorbim de reîncarnare. De fapt, asta se vede în China până astăzi unde persoana nu contează. La chinezi există o tradiție veche de pruncucideri în masă și asta pentru că la chinezi fetițele erau socotite ca aducătoare de ghinion pentru că nu erau atât de bune la bătaie ca băieții. Fetițele erau omorâte sau în cel mai bun caz abandonate la naștere.
Există o filmare cu niște muncitori europeni care au auzit niște gemete din conducta de canalizare de la WC și când au spart-o au găsit un bebeluș de sex feminin care încă mai sufla. Fetița fusese pur și simplu aruncată la toaletă. Ferească Dumnezeu! De asemenea, dacă cineva crește într-o clasă nevoiașă el este pur și simplu un număr, un index social, o mână de lucru care trăiește la limita subzistenței într-o cameră strâmtă în care este și bucătăria și patul și geamantanul cu hainele. Toate astea sunt la un loc, fraților, într-o singură cameră. Toaleta este în aer liber sau la marginea coridorului. Camera, cubiculul poate fi sub pământ sau într-un bloc insalubru proiectat special ca să încapă cât mai mulți oameni.
Efectele încrederii în teoria reîncarnării
Dacă reîncarnarea este adevărată, ea alungă orice motivație pentru moralitate. De exemplu, ce motivație poate da această lege pentru salvarea unui copil de la înec? O gândire consecventă cu legea karmei, ar spune că înecul este o pedeapsă pentru un rău făcut în acea viață. Copilul trebuie să primească această pedeapsă, pentru că nimic nu scapă de sub controlul karmei, și deci trebuie lăsat să se înece. Un potențial salvator n-ar face decât să-și mărească propria datorie karmică, pentru că s-ar opune împlinirii ei în cazul copilului. Înțelegeți? Doar acțiunea imorală, schizofrenă, poate fi consecventă cu legea karmei. Budiștii privesc războaiele, calamitățile naturale, epidemiile și alte catastrofe cu detașare pentru că ei le văd utile pentru plătirea datoriei karmice a celor ce le cad victime.
Un caz
Să vă dau doar un caz: un om de afaceri ortodox avea relații comerciale cu China. La un moment dat se afla ziua în amiaza mare într-o piață din China, plină de chinezi. Profitând de înghesuială, un tinerel înșfacă un portmonel din buzunarul din spate al pantalonilor unui om neatent și fuge cu el. Un polițist îl vede, aleargă după el, îl prinde, îl omoară și îl aruncă la coșul de gunoi. Omorul s-a petrecut în plină zi, sub ochii unei întregi mulțimi de oameni, fără ca cineva să se sinchisească. Oripilat, ortodoxul a întrebat „De ce?” și atunci polițistul i-a explicat foarte calm, fără remușcări că tânărul dacă ar fi crescut ar fi devenit o rușine pentru poporul chinez și uite așa am aplicat legea karmei. O să vadă el într-o viață viitoare unde o să-i fie mai bine.
A doua greșeală a ucenicilor
Dincolo de această mare greșeală pe care au făcut-o ucenicii, mai există și o a doua care este mult mai mică decât prima. Apostolii știau că de multe ori copiii suferă pentru păcatele părinților, fără să fie vinovați pentru asta. De exemplu, dacă copilul este conceput atunci când cel puțin unul dintre cei doi este sub influența alcoolului, atunci copilul va fi bolnăvicios. De asemenea, traume semnificative pot să apară și în timpul sarcinii dacă femeia este tratată necorespunzător, chiar dacă nu este agresată fizic.
Mă folosesc acum de acest prilej ca să-i rog pe bărbați să fie nobili și protectori cu soțiile lor, mai ales atunci când acestea sunt însărcinate. Nu e bine să escaladăm tensiunile și să creștem ura pentru că traumele copiilor sunt mari și cu greu se mai pot repara, dacă se mai pot repara. Sufletul uman se hrănește cu iubire duhovnicească, iubire adevărată și se otrăvește prin ură și prin iubiri distorsionate. Să avem grijă ce gânduri primim ca să nu ne rănim pe noi și nici pe alții, mai ales dacă sunt copii.
Păcatul – o cauză a necazurilor
Apostolii au greșit aici pentru că au absolutizat, socotind păcatul ca singură cauză a necazurilor. Este adevărat că într-adevăr principala cauză a necazurilor sunt greșelile și e bine să explicăm pe scurt de ce.
Orice ființă rațională are un sens, un scop și acest sens nu poate fi altul decât perfecțiunea personală veșnică. Pe drumul nostru către perfecțiune apar pe margine diferiți centri de atenție păcătoasă, ca niște magneți care prin forța lor de atracție încearcă să ne distorsioneze traiectoria de la scop. Această forță de atracție asemănătoare cu forța de atracție a unui magnet este simțită de către creier ca plăcere. Dacă omul nu încearcă sau nu reușește să iasă de sub influența magnetică a plăcerii, atunci omul intră în distorsiune existențială, intră pe arătură, intră în mocirla păcatului și atunci omul începe să simtă durerea, să simtă necazul, să simtă umbra morții și lipsa libertății. Această experiență dacă este folosită într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu, îl poate ajuta pe om să se pocăiască și să iasă din întuneric.
Contrabalans
Pentru a ieși, avem nevoie de o forță cel puțin egală ca valoare și contrară ca sens. Această forță poate fi de două feluri: întâi de toate, o plăcere corectă, o plăcere reală, o plăcere adevărată care nu poate fi alta decât Adevărul lui Dumnezeu. Cu toate că Dumnezeu este de neajuns în ființa Sa, în nucleul Său, noi putem să comunicăm și să ne împărtășim de El prin energiile Sale necreate, energii care se numesc și „harul lui Dumnezeu”. Dacă ne concentrăm pe harul lui Dumnezeu, pe iubirea lui Dumnezeu, atunci putem ieși din patimi. Și asta este principala forță, fraților. Harul lui Dumnezeu vine și direct – prin rugăciune – vine și prin reflectarea acestui har prin persoanele duhovnicești pentru că acestea sunt ca niște nestemate care reflectă spectaculos lumina iubirii dumnezeiești prin ele și o dau mai departe către noi. Aceasta este prima cale să ieșim din dependențe, din adicții și să ne recăpătăm libertatea.
Și am spus că cele mai importante sunt iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui. Dar dacă nu îl iubim pe aproapele, fraților, să nu ne înșelăm că Îl iubim pe Dumnezeu.
Durerea
Al doilea tip de forță care ne scoate din patimi este durerea –necazul. Dacă forța care ne-a atras și ne-a lipit de focarul de păcat este plăcerea, arătat este că forța de desprindere poate fi durerea. Din cauza asta Dumnezeu îngăduie necazurile și din cauza asta Biserica oferă celor care doresc să fie liberi forme de durere. Întâi de toate postul, după care ascultarea – ascultarea de alții pe care îi validează Dumnezeu, ascultarea de programul duhovnicesc, spovedania, privegherea și diferite forme de osteneală cum ar fi metaniile și munca fizică. Am pus pe primul plan postul, pentru că dacă nu postim de păcat, dacă nu postim de simțuri, nu realizăm nimic. Poate că trebuie să precizez aici că nu mă refer numai la postul de mâncare care desigur că este necesar. Mă refer la postul global, la postul de simțuri, la străduința noastră continuă de a ne extrage mintea din simțuri pentru că prin simțuri intră otrava vrăjmașului în cetatea inimii noastre. Acest aspect este foarte important, mai ales astăzi când bătălia pentru acapararea atenției umane, a minții umane este atât de acerbă și atât de științific studiată că foarte greu scapă cineva dacă nu e atent.
Dacă nu ne vom păzi mintea, vom aluneca în păcat, și dacă vom aluneca în păcat atunci ne vom chinui, vom avea necazuri. Din cauza asta apostolii au crezut că păcatele părinților sunt cauza orbirii cerșetorului din fața lor.
Răspunsul Mântuitorului
Vedeți, însă, că aceasta nu este singura cauză. Mântuitorul le-a spus apostolilor că nici orbul n-a greșit – pentru că nu a existat înainte – și nici părinții lui și că acest lucru l-a îngăduit Dumnezeu pentru luminarea altora prin arătarea lucrărilor lui Dumnezeu.
Ascultarea
Principala lucrare a Dumnezeului Treimic, a Dumnezeului comunitar în iubire este ascultarea. Vedeți că Mântuitorul îl vindecă pe orb pentru că Tatăl L-a trimis. Nu există anarhism sau tensiune în Sfânta Treime și Dumnezeu Fiul nu face de unul singur treaba asta, cu toate că ar fi putut să facă pentru că Dumnezeu era și este. În Sfânta Treime există deschidere totală și ascultare ca rod al iubirii. Vedeți că Domnul spune că trebuie să facă aceste lucrări până când e ziuă – adică poate să lucreze iubirea în oameni până când mintea acestora este deschisă și receptivă la iubire, la ascultare.
Când apare noaptea minții, când apare egoismul și mai ales când apare moartea în această stare care stabilizează acest întuneric în veșnicie, atunci Domnul orice ar face, se izbește de zidul urii inimii noastre și din cauza asta nimeni nu poate să mai lucreze atunci. Acuma o să mă întrebați „Dumnezeu nu poate să treacă acest zid?”. Ba da, poate însă nu îl trece pentru că respectă libertatea noastră de alegere, chiar dacă această libertate poate să fie chinul nostru veșnic. Noi trebuie să trecem zidul întru Dumnezeu. Așa și scrie la Psaltire că întru Dumnezeul meu voi trece zidul. Este nevoie de cooperare între noi și Dumnezeu. Noi punem voia noastră în mâinile lui Dumnezeu și El pune puterea Sa iubitoare în noi ca să vedem și să iubim.
O explicație
Vedeți că faptul că Dumnezeu a îngăduit ca cerșetorul să se nască orb, poate fi văzut ca o binecuvântare pentru că l-a ferit bunul Dumnezeu de atâtea cauze de păcat, centri de atenție care puteau să-l atragă și să-l împătimească. Înțelegeți? Desigur că în general vorbind nu trebuie să se bucure cineva pentru necazul altuia – Doamne ferește! – pentru că este o lipsă de iubire față de omul care se ostenește astfel și dincolo de asta, nu știm niciodată dacă omul încercat de necazul orbirii sau alt necaz va reuși să-și gestioneze corect Crucea. Clar este, însă, faptul că dacă Dumnezeu a îngăduit un necaz, acesta este spre folosul omului, dacă omul știe să se desprindă de patimi prin această durere și să se apropie de libertatea lui Dumnezeu.
Revelarea lui Dumnezeu în necazul omului
Asta se vede și în cazul orbului din naștere în care Hristos se arată ca și Creator și luminător și al trupului și al sufletului. Vedeți că Dumnezeu cu toate că S-a arătat Creator atotputernic, S-a arătat și iubitor de smerenie. Vedeți că Dumnezeu a scuipat jos adică a dat din Sine și a făcut noroi și din această materie care este cea mai umilă posibil, i-a făcut ochi pentru că orbul, fiind orb din naștere, nu avea ochi. Dumnezeu S-a arătat ca om credincios legilor pe care El însuși le-a pus ca Dumnezeu. E și om adevărat și Dumnezeu adevărat. A făcut ochii din pământ, după cum a făcut pe primul Adam, cu toate că putea să facă ochii prin poruncă. Însă El S-a arătat consecvent. De asemenea, l-a trimis pe orb să se spele în scăldătoarea Siloamului pentru că tot El, ca Dumnezeu, a făcut ca această scăldătoare să fie făcătoare de minuni, de tămăduiri din timpurile vechi.
Scăldătoarea Siloamului
Dincolo de asta, există și un motiv mult mai important pentru care Domnul l-a trimis la scăldătoarea Siloam care se tâlcuiește Trimis după cum are grijă să ne informeze evanghelistul. Motivul este iubirea și încrederea pe care Dumnezeu cel atotputernic și perfect are în noi cei orbi și neputincioși. Încrederea de a ne lua conlucrători la minunile pe care le face. Înțelegeți?
Ne spune că trebuie să ne facem și noi partea noastră și ne învață că doar ascultarea și botezul care ne spală de noroiul patimilor ne aduce ochii sufletului. Desigur că botezul este de două feluri, după cum spun Sfinții Părinți. Botezul ca slujbă prin care intrăm în Biserică și botezul lacrimilor prin care avansăm în Biserică. Am spus că Dumnezeu a avut încredere în om să facă ascultare pentru că ascultarea să meargă cineva până la scăldătoarea Siloamului, orb fiind, era un lucru foarte serios. Omul însă a avut încredere în Hristos pe care nu-L văzuse încă și a făcut această osteneală întru ascultare și când s-a spălat de patimi a început să vadă.
Ziua Domnului
Vecinii desigur că se întrebau cum de vede cerșetorul și erau atât de contrariați că unii dintre ei au spus că nu e el, de fapt – lucru care este oarecum de așteptat. Orbul desigur că le clarifică situația spunând că el este. Mărturisește. Evident că ceilalți l-au întrebat cum de i s-au deschis ochii, întrebare la care orbul își continuă urcușul mărturisitor spunând că omul care se numește Iisus l-a uns cu noroi pe ochi și i-a dat ascultare să se spele în apele Siloamului și astfel a văzut.
Este interesant că omul Iisus a făcut minunea vindecării orbului în zi de Sâmbătă, ca să ne arate că este și Dumnezeu și să ne arate că Dumnezeu lucrează în mod excepțional în zi de sărbătoare – pentru că pe vremea respectivă sâmbăta era ziua Domnului. Astăzi după cum știm este Duminica pentru că Duminica s-au întâmplat cele mai importante evenimente ale Noii Legi duhovnicești, evenimente dintre care pe primul plan este, desigur, învierea și pogorârea Duhului Sfânt. Știți, din cauza asta nu trebuie să lucrăm în zilele de sărbătoare: pentru că atunci energia necreată a lui Dumnezeu, harul este mult mai intens și ne poate lumina ochii sufletului în pofida noroiului pe care l-am pus iarăși pe ochii noștri prin patimi.
Martorii vindecării
Vedeți că orbul nu-L cunoștea pe Domnul și din cauza asta zice „omul care se numește Iisus”. Până aici putea orbul să cunoască în punctul respectiv. Dincolo de asta, când vecinii l-au întrebat pe orb unde e Iisus acesta nu cunoștea. Să știți că așa este la începutul vieții duhovnicești, la începutul vederii. Domnul ne face o mare minune, ne deschide ochii, însă după aceea se ascunde puțintel să vadă dacă dăm mărturia cea bună a ascultării și că nu ne este rușine cu Adevărul Hristos, la măsurile noastre. Știm de „omul Iisus” însă nu știm unde este. Avem însă experiența începutului luminării de care trebuie să ne ținem cu smerenie. Înțelegeți?
Desigur că și fariseii la rândul lor l-au întrebat cum de vede și cel care fusese odată orb a mărturisit din nou tot ceea ce s-a întâmplat. Vedeți că în rândul fariseilor, adică al specialiștilor care știu litera legii însă nu duhul acesteia, apar certuri pentru că ei sunt siguri de faptul că Iisus nu este de la Dumnezeu și pe baza acestei încrederi în sine Îl calomniază pe Hristos, însă pe de altă parte, lucru care generează tensiunea, cearta, sunt blocați de magnitudinea minunii la care au asistat și pe care nu pot să o explice.
Demn de remarcat aici este faptul că fariseii calomniază pe Domnul cu toată siguranța chiar dacă este evident că nu pot să explice ce s-a întâmplat, că nu sunt stăpâni pe situație. În acest caz ar fi trebuit să fie mai prudenți, mai smeriți și să nu se hazardeze în judecarea lui Hristos.
Fariseii
În tensiunea dintre farisei provocată de necunoașterea harului lui Dumnezeu, aceștia îl întreabă din nou pe orb ce crede el despre Hristos care i-a deschis ochii și orbul a urcat pe scara mărturisirii zicând că este prooroc. Până aici putea deocamdată să înțeleagă despre Hristos. Desigur că Domnul nostru este cu mult mai mult decât prooroc, fiind Dumnezeu adevărat, însă cel vindecat încă nu a ajuns la această cunoaștere, ci urcă încet-încet pe această scară a cunoașterii prin mărturisirea Adevărului. Trebuie să știm că adevărul se revelează în timp și, de multe ori, învățăm unde este Adevărul nu numai din blândețea și smerenia locului unde este, ci și din agresivitatea și ura locului unde adevărul nu este. Înțelegeți?
Vedeți că fariseii care s-au autoîncarcerat în credința minții lor, în încrederea în cunoștințele lor, nu au crezut nici măcar că omul a fost orb și a văzut. Egoismul și încrâncenarea în propriile poziții pe baza a ceea ce credem că știm duce într-o ultimă analiză la ruperea de Biserică și la negarea lui Hristos.
Ca să verifice, fariseii i-au chemat și pe părinții orbului și i-au întrebat cu agresivitate dacă acela este fiul lor care s-a născut orb și dacă e așa, cum de vede acum. Părinții, săracii, nu aveau atâta har al luminării de la Hristos și s-au temut – s-au pus în defensivă și s-au delimitat de „zona fierbinte”, spunând totuși adevărul că da, este, fiul lor care s-a născut orb, însă ei nu știu cum și-a căpătat vederea. Să-l întrebe pe el că e în vârstă și o să spună el. De fapt, părinții se temeau să nu fie ostracizați și să fie dați afară din sinagogă pentru că duhul demonic din iudei îi împingea pe aceștia la un război frontal împotriva lui Iisus fără ca acesta să fi făcut vreun rău.
Când văd că nu scot nimic de la părinți care să le ajute la susținerea poziției lor, fariseii îl cheamă iarăși pe cel vindecat și încearcă să-i vicieze mărturisirea presându-l să spună adevărul însă adevărul care îl vor ei. Știți, în clipa în care un fariseu zice „Dă slavă lui Dumnezeu!” această expresie însemna în cultura de atunci o conjurare de a spune adevărul. Vedeți însă că fariseii nu se opresc aici și continuă cu calomnia pe care o exprimă cu o siguranță maximă: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că omul acesta este păcătos!” ca să-l forțeze și pe cel care era odată orb să mărturisească la fel, cum vor fariseii. Acesta, însă luminat fiind, de har, rămâne în adevăr și nu se hazardează ci zice: „Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu: că am fost orb și acum văd”.
Încrederea în sine – înfumurarea
Vedeți că fariseii sunt orbiți de ura față de Hristos și de încrederea neclintită în incompetența lor. De fapt, trebuie să știți că fenomenul acesta al orbirii provocate de încrederea în incompetența proprie este atât de răspândit că nu numai Sfinții Părinți au vorbit pe larg despre el, ci și știința și înțelepciunea populară au vorbit despre înfumurare – adică omul încrezător în sine se află în fum și, după cum spune proverbul, „incompetentul dacă nu e fudul, parcă nu e incompetent destul”.
În știință acest fenomen se numește efectul Dunning-Kruger după numele celor doi oameni de știință de la Universitatea Cornell care l-au testat și l-au descris. Problema cu înfumurații este foarte mare și asta nu numai pentru că tind să-și supraestimeze propriul nivel de competență, lucru care desigur că implică faptul că nu își dau seama cât de incompetenți sunt, ci și datorită faptului că nu vor recunoaște înalta competență a celor competenți în realitate. Asta se întâmplă mai ales cu cei la începutul carierei, însă nu numai. Sunt și unii care își făuresc gânduri de unii singuri și se cred mari pentru că socotesc că au avut cutare sau cutare poziție socială sau cutare sau cutare reușită – chiar dacă asta nu este mare lucru de fapt – sau orice altceva care le hrănește mândria.
Dacă se smeresc, însă, și acceptă să învețe de la alții, să facă ascultare și îi luminează Dumnezeu atunci li se înmoaie inima și își dau seama cât de cât de incompetența lor. Asta e dificil pentru că e nevoie de smerenie, însă dacă ar fi smerenie nu ar mai fi înfumurarea. E nevoie cum spuneam aici, să întrebăm, să ascultăm de cei competenți în domeniul respectiv și să avem dispoziția de învățăcel, de ucenic. Desigur că incompetenții vor recunoaște cu adevărat propria incompetență anterioară abia după ce vor dobândi cu ajutorul lui Dumnezeu un nivel înalt în domeniul respectiv. Adică îți dai seama cât de incompetent ai fost când ajungi cu adevărat competent, cu darul lui Dumnezeu. Înțelegeți?
Obsesia
Vedeți însă că fariseii se învârteau în incompetența lor ca leul în cușcă, întrebându-l iarăși și iarăși ca la securitate: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?”. Știți că obsesia cu o anumită temă este un mare semn al întunecării minții. Asta se observă până astăzi când cineva tot pe tema lui o ține, chiar dacă Biserica evoluează în timp. Spunem despre cineva în această situație că este îngust la minte atunci când nu vrea să vadă nimic altceva fiind sigur de sine-și. Desigur că nu trebuie să judecăm pe om, poate că săracul nu știe altceva sau așa a fost învățat sau poate doar nouă ni se pare – sunt multe cauzele.
În orice caz este esențial să avem flexibilitatea smereniei pentru că dacă nu, atunci devenim hilari în încrâncenarea noastră și ne putem trezi fără să ne dăm seama în afara Bisericii, în afara corăbiei mântuirii care are ca și cârmaci pe Hristos.
Vedeți că fariseii au fost atât de caraghioși cu interogatoriul lor care se repeta la nesfârșit că orbul cel vindecat, cel luminat i-a luat în răspăr continuându-și mărturisirea despre Adevăr: „V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui?” În clipa respectivă fariseii își pierd total cumpătul și îl ocărăsc zicând că el este ucenicul lui Hristos în timp ce ei sunt ucenicii lui Moise. Vedeți că dacă este să gândim rațional faptul de a spune cuiva că este ucenicul lui Hristos este o laudă și nu o ocară, însă în realitate ocara nu este neapărat ce spune cineva, ci dispoziția de ură, agresivă a celui care vorbește. Desigur că fariseii se incriminează aici și prin ce spun și prin modul cum o spun.
Cunoașterea fariseilor
Dorind să se îndreptățească, fariseii se incriminează și mai mult când spun că ei știu că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise în timp ce pe Iisus nu Îl știu de unde este. Asta arată foarte clar că fariseii nu-L știu pe Dumnezeu din experiență, ci sunt doar niște formaliști limitați cel mult la litera legii – lucru care desigur provoacă mirare, minunare însă nu una bună. De fapt, asta le și mărturisește orbul cel luminat care crește în mărturisirea despre Adevăr din treaptă în treaptă: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, și El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Vedeți că le dovedește fără putință de tăgadă că omul Iisus este de la Dumnezeu.
La lumina raționalității duhovnicești a harului, apare orbirea egoismului fariseilor care îi dau un răspuns pe cât de ilogic, pe atât de pătimaș și agresiv: „În păcate te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi?”. Desigur că în aceste condiții nu mai ai ce să mai discuți cu celălalt pentru că este orbit de patimă. Orbiți fiind, fariseii nu s-au oprit aici și l-au dat afară din sinagogă, l-au dat afară din lumea lor, din cauza lui Iisus.
Când ne găsește Hristos
În clipa în care ne încheiem mărturisirea pentru Hristos și suntem dați afară pentru numele Lui de și din lumea egoistă și plină de păcate, în clipa respectivă ne găsește Hristos. Omul are experiența personală a lui Hristos atunci când se desprinde de lume. Atunci omul Iisus se revelează orbului ca Hristos Dumnezeu și-l întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Orbul vindecat a mărturisit Adevărul până acum și astfel s-a ridicat pas cu pas pe razele adevărului până în fața Soarelui Adevărului fără să-L cunoască încă. Din cauza asta cel vindecat a întrebat „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?”. Vedeți că nu dorește o credință islamică, o credință oarbă cum doreau fariseii să-i impună, ci să cunoască pe Fiul lui Dumnezeu atât cât este posibil.
Fenomenal este că Domnul nu adoptă aceeași poziție tiranică precum fariseii, ci dimpotrivă: îi spune cu multă bucurie și dragoste „L-ai și văzut!” – adică ai văzut foarte puține în viața ta pentru că ai fost orb din naștere și numai ce ți-am creat ochii, însă pe Fiul lui Dumnezeu L-ai și văzut deja. Nu-l acuză de erezie sau de necredință, ci este făcător de bucurie cu sărmanul om. După aceea îi spune cu smerenie maximă că El este Fiul lui Dumnezeu, însă nu-i spune frontal, ci foarte pe ocolite și smerit – îi spune „Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este.”. Atunci orbul cucerit de atotputernicia iubirii și smereniei lui Hristos i se închină Lui.
Concluzii
Vedeți fraților că diferența dintre competență și incompetență este mare ca de la cer la pământ. Cel competent este iubitor, pașnic, înțelept și smerit pe când cel incompetent este agresiv, mândru și își păstrează doar o urmă de raționalitate ascuțită pe care i-o lasă diavolul astfel încât să-i hrănească mândria.
Fraților, dacă cineva este incompetent din punct de vedere tehnic însă competent duhovnicește, problema se rezolvă. Dacă însă cineva este incompetent din punct de vedere duhovnicesc, atunci este o mare dramă, este ca și cum ai avea cuie în talpă, chiar dacă respectivul poate fi oarecum competent din punct de vedere tehnic.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să fim competenți cu adevărat!
Vă mulțumesc că ați avut luminarea să stați cu mine până acum!
Hristos a înviat!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
