Brutalitatea – p. Teologos

Urmăriți un material foarte actual despre una dintre cele mai răspândite boli duhovnicești în societatea de astăzi: brutalitatea și formele ei. Deznădejdea și formele ei.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Vedenia Sfântului Sofronie Saharov

În urmă cu mai mulți ani am aflat că Sf. Sofronie Saharov a zis că vede în interiorul său asemenea ură că ar putea să distrugă tot pământul. Desigur că am rămas șocat când am auzit și nu mi-a venit să cred cum putea să spună așa ceva un sfânt atât de delicat precum Sf. Sofronie. Pe măsură ce am înaintat în viața duhovnicească, cu toate că nu m-am apropiat de măsurile Sf. Sofronie am început să înțeleg puțin cât de mare este căderea omului și cât de departe suntem de delicatețea harului. Sfântul Sofronie ajunsese să plângă atunci când vedea umanul din sine, căderea din sine, când vedea natura umană netransformată de dulceața harului.

Ce este omul fără Har

Omul fără har este pământ și păcate. Este întuneric adânc, atât de adânc încât nici măcar nu ne dăm seama de aceasta așa cum ar trebui.

Este ca și când intrăm în camera sufletului nostru și este întunericul cel mai adânc. În acest întuneric, credem că totul este bine însă ne împiedicăm de obiectele din cameră și nu ne găsim drumul. În clipa în care însă intră lumina harului, atunci este momentul critic pentru că vedem murdăria din cameră, vedem iadul, distorsiunea din noi. Atunci trebuie să avem curajul, să avem eroismul să acceptăm că avem o problemă în camera inimii noastre și să ne apucăm să facem curat. Dacă însă stingem lumina din dragoste de sine, atunci vom rămâne cu ochii goi în întunericul veșnic.

Astăzi din păcate se vede în general o mare ne-simțire în lume, provocată de acest întuneric al minții –  de asfaltarea existențială în care de fapt nu mai existăm ci doar subzistăm. Oamenii sunt în derivă pentru că s-au desprins de forța de atracție a iubirii dumnezeiești, singura capabilă să ne scoată din smoala nesimțirii în care suntem și singura care să ne îndrepte către cer.

Iubirea și egoismul

Noi însă nu dorim să ne hrănim sufletul cu iubire pentru că aceasta presupune responsabilitate. Sufletul se hrănește în clipa în care iubește și nu atât în clipa în care este iubit chiar dacă la nivelul nostru de decadență este nevoie de reciprocitate pentru a avansa pe scara numită Crucea Învierii prin iubire. Iubirea este cea mai mare responsabilitate și noblețe posibilă pentru că acceptăm să-L punem pe Dumnezeu centrul existenței noastre și prin Dumnezeu pe ceilalți. Pentru natura noastră hedonistă, egoistă și căzută este cel mai mare salt în gol pentru că în diamantul stins al inimii noastre există doar idolul singuratic al propriului „ego”.

Simțim că este un salt în gol pentru că noi suntem plini de sine și socotim că nu mai este nimic dincolo de idolul egoismului nostru. Însă dacă sărim cu credință în Dumnezeu cel total transcendent atunci vom sări în preaplinul iubirii Dumnezeiești în preaplinul existenței duhovnicești, în viața cea adevărată a delicateței, unde la lumina acestea rămânem pururea smeriți pentru că ne vedem pururea neputința noastră, starea noastră de brută pe care am avea-o dacă am fi fără harul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă omul nu este luminat, atunci el crede că el este cel mai tare din parcare, el este dumnezeul local – cel puțin în inima sa.

Un caz cu avva Zosima

Să vă dau un caz. La un moment dat, un nobil din Gaza l-a auzit pe avva Zosima spunând că el este ultimul dintre oameni, la care nobilul respectiv a reacționat destul de violent spunând că nu este adevărat că avva este Sfânt, că învie oameni și face multe minuni și că n-are cum să spună așa ceva. La care avva a răspuns, că nu poate să-i explice cum, însă să-l creadă că așa este: că este ultimul dintre oameni.

Avva Dorotei, însă, care auzise toată discuția, dincolo de faptul că era Sfânt, era și un om foarte învățat. S-a apropiat de nobilul respectiv și l-a întrebat „Tu cum ești în Gaza?”. Nobilul a răspuns: „Eu sunt cel mai tare acolo”. „Aha! Și dacă te duci la Cezareea?”. „Ei, păi dacă mă duc acolo sunt ca unul de mijloc”. „Dar dacă mergi la Constantinopol?” „Acolo sunt ca un sărăntoc!” „Și dacă ajungi în fața împăratului?” „Acolo mă simt ca ultimul dintre oameni”. „Ei, vezi, așa e și aici la duhovnicie”, i-a răspuns avva Dorotei. În clipa în care omul se apropie de lumina măreției lui Dumnezeu se vede pe sine în nimicnicia sa, se vede cine este el de fapt și nu cine crede că este.

Fără iubirea lui Dumnezeu pierdem orice

Dacă nu sărim ca cerșetori în preaplinul iubirii Domnului, crezând că ne descurcăm singuri, atunci într-un final vom cădea în groapa deznădejdii, pentru că omul nu își poate rezolva ecuația, oricât de promițătoare ar părea șansele atunci când începe să o rezolve.

Dacă omul alege singurătatea atunci devine foarte brutal, crezând că este un dumnezeu pe pământ și din cauza asta crede că poate să fie despotic cu ceilalți. Asta constituie distrugerea sufletului său – chiar dacă el nu își dă seama de asta și chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla imediat pentru că Domnul cel milostiv îi dă timp de pocăință. În clipa în care cineva se crede Hristos Dumnezeu și încearcă să-I ia locul, în clipa respectivă, de fapt, ia locul Antihristului. Dumnezeu există și este atotputernic, fie că vrem fie că nu vrem. Dumnezeu este dătătorul modului corect de a fi, este Existența de Sine și cine se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu Existența mai presus de orice existență, se luptă cu modul corect de a fi și de aici chinul său, distorsiunea sa.

Brutalitatea din școli

Vedem câtă brutalitate există astăzi până și în școli și chiar dacă la prima vedere pare că agresorii sunt cei care înving, ei sunt cei mai chinuiți. În spatele unei prezențe strălucitoare validate de duhul lumesc se ascund, trebuie să știți, mari traume, mergând până la deznădejdea care provine din mulțimea de păcate, din povara conștiinței și a întristării de nesuportat, din pricina copleșirii sufletului de mulțimea rănilor și o scufundare a lui în adâncul deznădejdii din pricina acestora. Cine ajunge în această stare se predă pe sine nepăsării și ajunge să fie o epavă în derivă. Este o situație dificilă, însă vindecabilă. Se tămăduiește prin înfrânare și prin buna nădejde.

Deznădejdea și duritatea interioară

Mai există și o altă sursă a deznădejdii: din prea multa mândrie, din închipuirea de sine, și din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră. Adică „cine sunt eu ca să…?”. Dacă ajungem aici atunci nu mai avem nădejde în nevoință și ne stingem. Oamenii se frâng nu pentru că sunt moi, ci pentru că sunt prea duri pentru prea mult timp. Pentru a ne vindeca de aceasta trebuie să avem smerenie și să avem grijă să nu judecăm pe alții. Totdeauna să punem gândul bun. Să judecăm doar fapta cu smerenie și cu conștiința relativității noastre – persoana celuilalt totdeauna să o iubim și să o considerăm mai de cinste decât noi, chiar dacă uneori este încercată.

Milostivirea lui Dumnezeu

De fapt, păcatul împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă niciodată este chiar deznădejdea pentru că omul însuși nu mai dorește să fie iertat și atunci Duhul Sfânt mângâietorul îi respectă decizia omului, chiar dacă asta constituie chinul său veșnic. Dumnezeu poate să ierte absolut orice păcat pentru că este Atotputernic. De fapt, atotputernicia lui Dumnezeu constă exact în acest lucru: în faptul că poate să treacă peste orice ca Domn și Împărat milostiv și nu ca și buldozer. Dacă cineva ar putea să cântărească milostivirea lui Dumnezeu și să-i vadă marginea, atunci poate că ar exista o îndoială că la un moment dat poate că păcatele noastre cele multe ar fi mai mari decât milostivirea Domnului. Însă pentru că milostivirea lui Dumnezeu este nemărginită, deznădejdea nu își are locul. Păcatele noastre sunt ca o mică scânteie ce cade în oceanul fără margini a milei lui Dumnezeu. Vă dau imaginea asta ca să vă ajute, însă imaginea este greșită pentru că oceanul chiar dacă ni se pare că nu are margini, el totuși are – în timp ce milostivirea lui Dumnezeu este chiar nemărginită.

Deznădejdea este un atac de la diavol asupra omului

Deznădejdea este atac demonic frontal. Diavolul totdeauna trage două gloanțe: primul glonț este ca să-l facă pe om să păcătuiască, adică să-i îndurizeze inima și să-l despartă de Dumnezeu cel duhovnicesc, iar al 2-lea glonț este ca să-l împingă în deznădejde adică să-i spargă inima. Dacă inima este pufoasă, este duhovnicească, nu este dură, glonțul diavolesc nu o poate sparge. Glonțul vrăjmaș trebuie să găsească ceva compact, o voie proprie dură astfel încât să se înfigă. Dacă omul este duh prin renunțarea la voia proprie și lăsarea în voia Duhului Sfânt, atunci glonțul trece prin el, în spatele lui și merge mai departe fără să-l afecteze. Din cauza asta diavolul îi spune încontinuu, „încrâncenează-te, îndurizează-te, fii dur” pentru ca să aibă în ce să lovească, de unde să-l agațe. Îl înșală pe om spunându-i că dacă o să fie egoist și dur, o să învingă, pe când realitatea arată exact contrarul: victoria este duhovnicia maximă și unitatea cu toți ceilalți și asta pentru că omul este chipul lui Dumnezeu cel perfect duhovnicesc și comunitar și merge către asemănarea cu Acesta. 

Unitatea în Dumnezeu dintre oameni

Dumnezeu este un singur Dumnezeu în trei Persoane – Sfânta Treime. La fel și omul. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său – adică un singur om în multe persoane de două genuri: masculin și feminin. Dumnezeu a creat prin Adam o singură entitate superinteligentă, gigantică, după chipul și asemănarea Sa și deci noi, dacă nu eram separați, îmbucățiți de păcat, trebuia la ora asta să ne cunoaștem gândurile, să ne partajăm emoțiile, sentimentele și trăirile. Atunci am fi colaborat în înțelegere deplină pentru atingerea scopului suprem care este perfecțiunea personală veșnică iubitoare, fericirea veșnică, adică unirea cu Dumnezeu, adică Raiul.

Pentru a exista însă această comunicare și întrepătrundere a persoanelor este nevoie ca ele să fie duhovnicești și deschise prin iubire. Dacă persoana se închide și devine dură, atunci întrepătrunderea dispare și comunicarea se estompează, se minimizează până când dispare complet și astfel, apare tirania și singurătatea iadului.

Duritatea provine din păcate și patimi

Pentru a închide, însingura și înduriza persoana, diavolul încearcă să o facă să păcătuiască și – dacă se poate – să o împingă și în patimă. Păcatul este devierea persoanei de la drumul drept către unitatea duhovnicească între noi prin Dumnezeu și cu Dumnezeu. Această deviere se face printr-un centru de atenție, centru de atracție, centru de plăcere păcătoasă. Dacă omul nu este atent și se obișnuiește cu acest centru până la punctul la care nu se mai poate dezlipi de forța de atracție exercitată de acesta, atunci vorbim de patimă.

Patima este păcatul permanentizat, obiceiul distrugător care devine a doua fire a omului, stăpânindu-l. În clipa în care patima devine idolul omului, atunci Dumnezeu cel comunitar și duhovnicesc este împins către marginea universului interior până când este scos total sau parțial din acest univers. Astfel dispar și legăturile reale, legăturile interpersonale iubitoare cu ceilalți oameni. Omul se atomizează, devine o gaură neagră existențială, absorbând orice care îi poate satisface patima fără să dea nimic real înapoi.

Omul poate să ajungă în situația în care toți ceilalți sunt de vină în afară de el însuși. Așa crede el, bineînțeles. Toți ceilalți au îndatoriri față de el, numai el are drepturi. Omul ajunge să fie foarte exigent cu ceilalți și foarte îngăduitor cu el însuși. Această stare distorsionată îl chinuie în măsura în care omul este tributar acestei optici. Pentru a scăpa trebuie să-și îndrepte această duritate către sine-și, să evite plăcerile, să nu primească gânduri, să-și păzească mintea, să se roage, să se spovedească des și să pună început bun în fiecare zi. E nevoie de răbdare, însă Domnul cel milostiv îl va ajuta și atunci va ieși din chingile durității în care s-a afundat.

Cu cât mai mare patima, cu cât mai mare plăcerea, cu atât mai mare duritatea, cu atât mai mare chinul și ca și reverberații ale chinului interior se vor chinui și cei asupra cărora cel chinuit și dur are influență.

Plăcerea ca rezultat al formelor de drog

Această corelație dintre creșterea durității, a brutalității patimii și creșterea plăcerii păcătoase, a cantității de drog, de fapt, – pentru că plăcerea păcătoasă este o formă de drog – se vede foarte bine astăzi pe spirala drogurilor. Această spirală începe de la ecranele telefoanelor, tabletelor și a calculatoarelor unde oamenii văd lucruri foarte pătimașe care cresc de la postări pe rețele sociale, la artă – muzică și filme, la jocuri pe calculator care sunt din ce în ce mai adictive, până la hipersexualtiate după fire și împotriva firii.

Din păcate, însă, spirala drogurilor și, deci, și duritatea, nu se oprește la lumea virtuală ci crește și în real pentru că omul dependent de duritatea patimii dorește un stimul din ce în ce mai puternic pentru a-și satisface patima și atunci începe să păcătuiască și în lumea reală prin păcate trupești după fire și împotriva firii, agresivități de toate felurile, începând de la școală și terminând cu încăierări între oameni maturi și, din păcate, se ajunge la bătăi de stradă, bande de traficanți de droguri, substanțe psihoactive care astăzi sunt disponibile într-o gamă foarte largă – începând de la alcool și mergând până la substanțe sintetice din ce în ce mai periculoase. De ce? Pentru că sunt proiectate special pentru a-l ține pe om captiv, pentru a-i crea dependență.

Un caz aparte aici sunt patimile trupești care provoacă multă duritate și asta se întâmplă datorită faptului că firea noastră este căzută. Slavă lui Dumnezeu că ne dăruiește darul Său prin Biserică în taina căsătoriei astfel încât să se păstreze delicatețea fecioriei duhovnicești atunci când soții își unesc trupurile ca expresie a unirii sufletelor. Dacă trupurile se unesc fără ca să se unească sufletele, atunci această experiență este traumatică și aduce duritate și amărăciune, după o primă satisfacție de scurtă durată. Cu cât mai mare plăcerea păcătoasă, cu atât mai mare duritatea și chinul.

Sufletul este veșnic. Căutarea perfecțiunii și necesitatea smereniei

Omul are un suflet veșnic care e făcut să supună materia și să se îndrepte către perfecțiunea personală veșnică, iubitoare și comunitară. În clipa în care omul își distorsionează această tendință către infinit în trup atunci omul devine mai rău ca animalul, mai rău ca bestia pentru că animalul cu toate că are sufletul supus materiei, el este finit. Nu caută perfecțiunea în mâncare și în sex. Pe când omul obsedat de materie caută la nesfârșit împlinirea în materie și nu are cum să o găsească pentru că materia nu iubește iar sufletul uman se hrănește cu iubirea adevărată care vine de la Dumnezeu. Astfel sufletul uman obsedat de trup devine schilod, scheletic, rahitic, hămesit și se bestializează în căutarea iubirii adevărate. Este o mare dramă îndurizarea din lipsă de iubire, care provine din căutarea eșuată a iubirii adevărate acolo unde nu e.

Din păcate oamenii care nu sunt ancorați practic în terapeutica Bisericii scapă foarte, foarte greu de această duritate, și scapă numai parțial, de obicei printr-un foarte mare necaz, o boală sau altceva foarte smeritor în viața lor. Este adevărat că aici exemplul personal iubitor al unei persoane duhovnicești sau măcar cu valori morale sănătoase, ajută – desigur, pe măsura duhovniciei persoanei respective și pe măsura receptivității celui care suferă de duritate. Este nevoie de timp, însă dacă nu există ascultare, spovedanie, rugăciune, Sfânta Împărtășanie și în general pocăința din Ortodoxie este foarte, foarte dificil. Domnul însă este milostiv și dorește ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.

Desigur că oamenii mai recurg la tot felul de metode, cum ar fi sportul și alte forme de osteneală, însă dacă nu este viață duhovnicească care să genereze smerenie atunci se poate ajunge la contrarul celor dorite adică la duritatea mândriei. Pentru a preveni asta, dincolo de viața duhovnicească, sportul și, în general, osteneala în echipă ajută mult pentru că omul vede concret că are nevoie de ceilalți ca să reușească. Desigur că trebuie să fie atent să nu se creadă pe sine mai bun decât ceilalți, ci să-și aducă aminte că ceea ce are bun și el și ceilalți este de la Dumnezeu și că Domnul o să-și ia darul dacă el își folosește harisma cu duritate. Din cauza asta cine dorește să-și păstreze o harismă pe care o are, trebuie să fie înțelegător și milostiv cu cei care nu o au.

Rolul artei în smerenie și vindecare

O altă formă prin care brutalitatea se înmoaie este și arta. Desigur că asta ajută ca o supapă dacă se potrivește pe caracterul omului respectiv însă pentru a se vindeca cu adevărat e nevoie de duhovnicie. Blândețea, delicatețea și frumosul artei poate să înmoaie sufletul.

Alteori eroismul și chiar o anumită duritate după Dumnezeu poate să-i dea zel și să-l descarce pe om – depinde de caracter, de starea duhovnicească a omului din momentul respectiv și dacă într-adevăr arta respectivă este voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, adevărata vindecare vine prin viața duhovnicească în Dumnezeu către Care arta trebuie să ne ajute să înaintăm până la un punct.

Astăzi însă avem ca și curent principal o antiartă care promovează brutalitatea sau direct prin potențarea patimilor trupești – filme cu război și muzică foarte agresivă – sau indirect, prin potențarea patimilor trupești în sens de hedonism, de plăcere – care duc iarăși la duritate interioară. Este adevărat că unii spun că o anumită duritate din muzică sau/și din filme îi descarcă și după aceea, respectivii sunt mai calmi și joviali. Acesta este într-adevăr ceva care se întâmplă însă patima rămâne în ei, fiind doar satisfăcută prin arta respectivă, lucru care este desigur mult mai bun decât să se descarce cineva pe o persoană, însă net inferior vindecării patimii prin viața duhovnicească concretă.

Cum biruie Hristos duritatea

De asemenea, este pericolul foarte real ca expunerea la astfel de artă să-i crească duritatea omului respectiv, în loc să-l destindă. Din cauza asta, fraților, avem nevoie de discernământ și de concentrare pe Hristos care a biruit duritatea morții prin jertfa dragostei. Să fim duri cu noi înșine, să ne mustrăm pe noi înșine, cu nădejde în Mântuitorul iubitor, pentru că așa vom scăpa de cornul dur al mâniei și mândriei lui Adam. Bărbăția ni s-a dat împotriva păcatului, împotriva răului din noi și din lume și nu ca să urâm persoane. Să nu spunem că suntem îndreptățiți să urâm persoane pentru că în optica noastră a făcut ceva rău. Nu trebuie să urâm persoanele, ci doar răul.

Ce mai mare înșelare din istorie

Nu trebuie să ne mirăm și să ne înciudăm văzând pe unii săvârșind fapte rele și aducând pentru ele motive bune. Nu trebuie să ne înciudăm niciodată. Distorsiunea este imensă în noi – să nu uităm că și șarpele în rai s-a pierdut pentru că a avut intenția bună de a deveni dumnezeu, însă intenția sa a fost distorsionată de închipuirea de sine care l-a împins să creadă că poate să devină dumnezeu fără Dumnezeul cel adevărat. Asta este cea mai mare înșelare din istorie, înșelare ale cărei efecte s-au extins și la oameni și de aici în tot universul.

Pentru a evita înșelarea, în tot ceea ce facem să avem dreptar voia lui Dumnezeu. Să ne întrebăm ceea ce fac, sau gândesc sau spun este după voia lui Dumnezeu? Pentru a afla acest lucru trebuie să ne rugăm, să întrebăm pe cei mai avansați duhovnicește decât noi și să fim atenți la noi înșine, la conștiința noastră, să vedem cum variază roadele harului în noi. Să vedem dacă crește dragostea, bucuria, pacea și mai ales dacă noi, cei începători, vedem că după ce săvârșim un lucru oarecare crește smerenia în noi.

Dacă după o acțiune nu câștigăm în suflet mai multă smerenie decât pe cea pe care am avut-o înainte de fapta respectivă, atunci, fraților, nu socotesc că am săvârșit lucrul respectiv cu voia lui Dumnezeu, fie că e un lucru mic, fie că e mare. Astfel vom vedea cum duritatea inimii de piatră este spartă încet-încet de apa lacrimilor smereniei.

A lucra după Dumnezeu

Cei mai avansați văd că fac lucrurile după Dumnezeu dacă vrăjmașii cei spirituali se depărtează și crusta inimii cade încet-încet și răsare diamantul dumnezeiesc pe care l-a pus Dumnezeu acolo. Atunci lumina iubirii lui Dumnezeu începe să intre și să se reflecte în afară hrănind sufletul, după cum a spus Domnul că va intra și va ieși și pășune va afla. Este acest mecanism al intrării iubirii în noi și al ieșirii în afară. Astfel, cei aproape de desăvârșire văd că fac lucrurile după voia lui Dumnezeu după sporirea și bogăția luminii dumnezeiești care intră înăuntrul lui și iese în afară.

Desigur că fiecare stare duhovnicească își are faptele ei însă putem spune că cele mici pentru cei mari poate că nu sunt mici pentru că acrivia iubirii duce la desăvârșire. Desigur că și faptele celor desăvârșiți nu sunt deloc desăvârșite pentru cei începători pentru că fiecare dintre noi trebuie să avem conștiința limitărilor noastre și unde suntem în lumina lui Dumnezeu. Pentru a avea această cunoștință sunt esențiale spovedania, relațiile cât de strânse posibil cu oameni duhovnicești care pot să răspundă la întrebări prin cuvinte și mai ales prin exemplul personal, cititul și rugăciunea.

Trăim într-un context care favorizează duritatea și războiul

Din păcate astăzi asistăm la un sistem de valori care favorizează duritatea și războiul și nu duhovnicia, pacea și unitatea și asta pentru că astăzi păcatul trece drept virtute. Războiul și duritatea împotriva sufletelor sunt starea sufletului păcătos și pentru că astăzi omenirea se îndepărtează rapid de Dumnezeu, războiul și duritatea cresc atât de mult încât dau pe afară și astfel avem tot felul de războaie care izbucnesc – de la certuri în familie până la războaie ideologice, economice și armate care cresc pe planetă.

Desigur că oamenii ar trebui să se pocăiască însă vedem că oamenii astăzi sunt atât de duri încât nici în cele mai mici lucruri nu pot să aibă flexibilitatea smereniei. Țin minte că la un moment dat, i-am spus unui tânăr care venise la monahism că are obiceiul să cârtească la care acesta a explodat către mine zicând „când am cârtit?” la care bineînțeles că i-am spus „Păi, chiar acum. Dacă îmi spuneai ‚vă rog să mă iertați’ atunci poate că aveam gândul că am greșit.” dar de vreme ce a izbucnit ca un lucru așa mărunt….

Dacă toată această duritate există astăzi după 2000 de ani de creștinism, gândiți-vă cum era înainte de venirea lui Hristos. De fapt, vedem până astăzi în societățile depărtate de Hristos, începând de la Africa contemporană în care războaiele și violențele sunt la ordinea zilei – să nu uităm că al 2-lea război congolez a fost cel mai devastator război de la al 2-lea război mondial încoace, război care a antrenat cu ușurință 8 state în el și asta din cauza durității maselor de oameni din zonă. Dacă este să ne gândim cu câteva secole în urmă, vedem că în Japonia dacă roninul nu se apleca destul îl fața nobilului, acesta îi și tăia capul fără să-l întrebe cum îl cheamă și dacă are familie de crescut. Cu atât mai mult în trecut când sclavagismul și crima erau la ordinea zilei fără pic de pocăință. Oamenii căutau să urască și nu să iubească.

Mântuirea este posibilă

Oamenii simpli își dădeau seama că nu e bine însă nu puteau să iasă din această împietrire pentru că erau stricați de păcat și nu știau drumul. Hristos a reparat mașinăria noastră și a arătat drumul. Acum depinde de noi să mergem pe acest drum al înmoierii inimii prin iubire. Putem, fraților, cu ajutorul lui Dumnezeu – să nu zicem că nu putem. Mântuirea este posibilă. Hristos n-a greșit. Domnul a venit la plinirea vremii pentru că doar atunci omenirea era destul de pregătită să-I primească mesajul, chiar dacă L-am răstignit pentru mesajul Său.

Iubirea în Vechiul Testament

Sunt unii care zic că în Vechiul Testament, Dumnezeu era un Dumnezeu al urii, însă să știți că nu este așa. Dacă luăm în seamă ceea ce am zis mai sus, cred că e destul de evident. Să nu uităm că porunca iubirii aproapelui era dată încă din Vechiul Testament în Levitic unde zice să nu ne răzbunăm, să nu avem ură ci să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Cu toate acestea, oamenii acelor timpuri erau atât de duri încât au preferat să urască și să omoare – chit că trebuiau să aducă jertfe care pe vremea respectivă erau costisitoare.

De ce? Pentru că atunci, ca să jertfești un bou sau un vițel – erau principala sursă de mâncare pentru ei. Pe atunci oamenii nici măcar nu știau de pocăința inimii, de înmuierea acesteia, de flexibilitatea smereniei, și atunci ca Dumnezeu să le genereze conștiința păcatului îi punea să omoare animale pe post de jertfă – animale care le erau foarte necesare lor sau animale de care îți era milă să le omori, cum ar fi turturelele și mieii și asta nu pentru că Dumnezeu ura animalele, pentru că El este Creatorul lor, ci pentru a le provoca durere oamenilor brutali din acea perioadă.

De fapt, porunca „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” a fost dată de Domnul prin Moise pentru a stopa brutalitatea la un anumit nivel, nivel pe care urmașii lui Moise nu au reușit să-l ajungă până astăzi dacă vedem genocidul care se întâmplă în Gaza.

De asemenea, oamenii se întreabă de ce Dumnezeu a poruncit în Vechiul Testament exterminarea unor triburi, precum și a Sodomei și Gomorei. Toți aceștia erau dependenți de păcate foarte mari, atât de mari încât i-au îndurizat total și se duceau din rău în mai rău, fără putință de întoarcere, de pocăință. Pentru că moartea înseamnă o anumită stabilizare într-un chin fără putința de a crește acest chin prin facerea de rău și altora, Dumnezeu a poruncit oprirea răspândirii răului prin moartea lor. Desigur că numai Dumnezeu poate să facă asta, pentru că numai El cunoaște inimile oamenilor și ce posibilitate de pocăință au.

Din păcate, evreii nu au ascultat porunca lui Dumnezeu și triburile idololatre și-au răspândit otrava mai departe, făcând astfel rău și lor înșiși precum și altora. Să nu uităm că unii din acești zei – de exemplu Moloch sau Noroc, cum îi spunem azi – cereau ca și jertfă moartea ritualică a copiilor. Când vedem lucrurile în context, atunci este evident de ce Dumnezeu avea această poziție, chiar dacă nu a fost ascultat. Poate că e bine să știți că Moloh era reprezentat ca un taur sau un vițel care era de obicei poleit cu aur. Zic că e bine să știți pentru că până astăzi mai apar astfel de reprezentări ritualice.

Concluzie și îndemnuri

După cum vedeți duritatea idololatriei rămâne în istorie și numai apropierea noastră de bunul Dumnezeu ne va însenina inima și ne va scăpa de chinurile pietrificării sufletului nostru. Să avem bărbăția să ne luptăm cu duritatea din noi și să nu ne complacem cu aceasta și mai ales să nu o validăm, oricare ar fi motivele, pentru că dacă ne prinde moartea în această stare, atunci ne vom chinui veșnic. Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem iubire față de toți în veșnicie.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut iubirea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!