Sf Antonie cel Mare – p. Pimen Vlad

Ascultați pe părintele Pimen cum ne povestește viața Sfântului Antonie cel Mare, câteva cuvinte despre Sfântul Pavel cel Simplu, oferindu-ne și câteva sfaturi duhovnicești cu această ocazie.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Iată, dragii mei, că ne vedem iarăși, ca de obicei la loc de liniște, în pădure. Se aude un pic de zgomot, dacă auziți. Undeva la 10m mai la vale avem o cămăruță mică în care e făcută o mică turbină pe apă care produce curent. Avem un furtun pentru apă, tras de la 2km din munte și o turbină micuță care produce un pic de curent. Împreună cu panourile solare pe care le avem, numai bine, acoperă cumva trebuințele casei. De asta se aude un pic zgomotul de acolo, fiind liniște, doar zgomotul ăsta așa ca un ison să spunem.

Să fim smeriți precum ghioceii

Da, dragilor, că mi era greu să mă mai duc prin pădure mai departe, am zis că tot în pădurice aici deasupra casei e bine. Ghiocei sunt peste tot, mai observați și pe aici câțiva așa, până în sus, deci toată pădurea e plină. La noi așa-i în perioada asta, plină cu ghiocei, care permanent cresc timp de două luni de zile până dă căldura, încolo. Așa o îngăduit Maica Domnului să avem cum se zice vestitorii primăverii. Dar nu numai asta, vedem că ghiocelul e foarte smerit, ține capul plecat, nu-i mândru să privească la soare. Nu, el îi smerit. Ne dă un exemplu tot timpul de smerenie și pentru noi, să ne smerim pentru că “Dumnezeu celor smeriți le dă har, iar celor mândri le stă împotrivă”.

Și cumva chiar și prin florile astea avem motive să ne mai amintim că ne stă bine să fim smeriți, să nu ridicăm capul, să credem că suntem ceva sau cineva. Dacă facem ceva e prin Harul lui Dumnezeu, prin ajutorul Maicii Domnului, nu-i de la noi. Noi ce avem îs păcatele și neputințele noastre, astea sunt ale noastre. Celelalte îs din mila lui Dumnezeu. Ați înțeles dragilor?

Sfântul Antonie cel Mare

Și ce mă gândeam acum, dacă tot pe 17 ianuarie este Sfântul Antonie cel Mare, hai să vă spun câteva cuvinte despre Sfântul Antonie cel Mare chiar dacă mulți i-ați citit viața, îi cunoașteți viața. Vedem chiar prin multe cărți din acea perioadă a patericului, că avem mulți sfinți: ava Antonie, ava Macarie, ava Pimen, avem patericul plin de sfinții din primele veacuri. Vedem că Sfântul Antonie e la mare cinste oriunde citim de el, cumva este peste ceilalți părinți. Vedem că la el e pusă și denumirea de “Mare”. Doar câțiva din Sfinții ăștia mari au primit denumirea aceasta: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Paisie cel Mare, cum e și la noi Sfântul Ștefan cel Mare adică mare la fapte.

O să încercăm așa, cât o să-mi pot eu aminti că e foarte bogată viața lui ca s-o cuprind în câteva cuvinte, să vă povestesc de Sfântul Antonie. Plus că sunt acum din ce în ce mai mult și la noi în țară sunt fetițe cu nume de Antonia, băieți care poartă numele de Antonie, deci o început să existe numele ăsta. Și atunci e bine să-și cunoască un pic sfântul ocrotitor.

Copilăria și adolescența

Sfântul Antonie s-o născut în Egipt, în părțile Egiptului. Deci, undeva într-un sat, dar din părinți înstăriți care spune că aveau nu știu câte moșii, deci stăteau bine. Și era Sfântul Antonie și încă o soră mai mică. Se spune că pe la 18 ani când a împlinit Sfântul Antonie, așa o îngăduit Dumnezeu că și în timpurile acelea mai veneau boli și unii oameni plecau mai de tineri la Domnul. Și părinții Sfântului Antonie au plecat la Domnul. Dar erau foarte buni creștini și îi crescuse și pe Sfântul Antonie și pe sora lui, care încă era mică, avea și ea vreo 10 anișori, au fost crescuți așa cum trebuie, pe calea asta a lui Dumnezeu, chiar dacă erau înainte de Împăratul Constantin cel Mare când încă erau în perioada prigonitorilor împotriva creștinilor.

Părinții plecând la Domnul, Sfântul Antonie, tânăr fiind, o început să aibă grijă de sora lui, de educația ei mai departe. Mergeau permanent la biserică. Și odată ducându-se el la biserică o auzit acolo Evanghelia: “Cine să-mi urmeze mie să se lepede de sine și să-mi urmeze”. Adică, să lepede toată materia asta. A venit acasă și a început să împartă pe la vecini toată moștenirea. Nu s-o vândă, s-o împartă. De exemplu unui vecin care avea un pământ pe lângă el îi dădea și pământul lui și tot așa și o împărțit aproape tot. O oprit oleacă, numai puțin pământ pentru sora lui ca să aibă cu ce să descurce și ea la timpul ei când va crește, când se va mărita, să aibă ceva.

Ducându-se din nou la biserică, a auzit Evanghelia unde se spunea: ”Priviți la păsările cerului care nu seceră și nu seamănă, dar Dumnezeu se îngrijește de ele” și atunci s-a dus și a împărțit și ceea ce mai păstrase pentru sora lui, deci nu a mai păstra nimic.

Începutul vieții pustnicești

Pe vremea aceea nu era obiceiul să ducă încă la pustie deoarece era începutul monahismului și Antonie a dus-o pe sora lui și a încredințat-o unor fecioare de acolo din sat care erau mai înaintate în vârstă și care duseseră o viață în curăție. Nu erau mânăstiri întemeiate pe atunci și ele trăiau într-o casă acolo. Pe acestea el le-a rugat să aibă grija de fată, s-o crească ele așa cum trebuie. După aceea sfântul a început să se nevoiască.

Undeva în afara satului era un bătrân care ducea o viață pusnicească și Antonie (care pe atunci avea 20 de ani) s-a dus la el să mai învețe, să-l ajute duhovnicește. Așa a început el să se nevoiască și s-a folosit de la bătrânul ăla cu ce o putut și a încercat în toate felurile: se ruga, postea cât mai mult ca să se poată apropia de Dumnezeu prin tot ce pricepea el și ce a putut învăța de la alții.

În afara satului undeva erau niște morminte mai părăsite și sfântul s-a dus, a deschis un mormânt din acela, s-a băgat acolo și s-a pus pe rugăciune. La un moment dat a îngădui Dumnezeu și a venit diavolul, care l-a bătut de l-a lăsat aproape mort. Din fericire Antonie spusese unui cunoscut de-al lui ce are de gând să facă și îl rugase să vină odată la trei zile să-i aducă câte o bucată de pâine și o cană de apă să-și poată duce nevoința.

Bătăile indurate de la diavoli și întâlnirea cu Hristos

O rânduit Dumnezeu ca a doua zi după ce l-au bătut diavolii, să vină acel cunoscut și l-a găsit aproape mort. Deci, o văzut că mai are suflare, dar era inconștient, era căzut, lăsat aproape mort. Atunci l-a luat în spate așa ușor, dă-i, dă-i și l-o dus în sat în biserică. S-au adunat toți cunoscuții săi și plângeau zicând: ”Uite, a murit tânărul ăsta nevoitor, Antonie, vecinul nostru!”. El făcuse bine la atâția și toți stăteau în biserică lângă el. Era ca și mort pus jos, iar cunoscuții săi au rămas și în timpul nopții lângă el. Iar în timpul nopții și-a revenit și a văzut că e în biserică și l-a văzut pe cel pe care îl rugase să-i aducă mâncare și de care era mai apropiat, că priveghea, nu dormea, iar toți ceilalți adormiseră. 

Atunci i-a făcut semn să vină mai aproape și i-a zis: ”Ia-mă și du-mă din nou în mormânt!”. L-a luat ăla în spate încet așa, fără să-i trezească pe ceilalți și l-o dus la mormânt înapoi și l-o pus acolo. Deci, era conștient, dar nu se mai putea ridica de jos din cauza rănilor. Îngăduise fizic așa să-l bată ca pe mucenici. După ce l-a așezat jos și a rămas singur, a început să strige: ”Hei, unde sunteți? Sunt eu, Antonie, nu mi-e frică de voi! Am venit iar aici să vă arăt că nu m-ați biruit!”. Deci, vă dați seama un tânăr de ăsta, câtă putere duhovnicească avea și câtă încredere și credință în Dumnezeu? Și atunci s-au adunat iar toți diavolii și au zis: ”Cum, nu-i e frică de noi? Atâta l-am bătut, uite, abia mai suflă și tot strigă la noi…”.

Atunci au luat chipuri de animale de tot felul și iar au început să-l chinuiască și el o început să strige la Dumnezeu: ”Doamne, unde ești, că nu mai pot?” și momentul ăla s-a văzut o lumină de sus și dintr-o dată toți diavolii au fugit și așa l-a învăluit lumina aceea care era deasupra lui, iar el a spus din nou: ”Doamne Isuse Hristoase, unde ai fost până acum când pătimeam? Nu m-ai văzut câte am răbdat?”, iar vocea lui Hristos din lumina aceea i-a răspuns: ”Aici am fost, Antonie! Aici am fost și priveam la nevoința ta și te întăream! Să continui să te nevoiești!” și deodată o dispărut lumina și Antonie s-a ridicat sănătos. Dintr-o dată i s-a vindecat trupul, rănile, i-au trecut durerile, iar Antonie și-o continuat nevoința.

Retragerea în pustie

Se spune că până pe la vreo 35 de ani s-a nevoit Antonie acolo în zona satului, în morminte, unde putea, peste tot unde se putea nevoi el s-a nevoit, iar după aceea și-a dorit să se retragă undeva mai la liniște. S-o dus la bătrânul acela care acum era mai în vârstă și i-a spus:

– Nu vrei să mergem în adâncul pustiei să ne nevoim?

– Dar n-am auzit să existe cineva care să se fi dus în pustie și eu-s bătrân acum, unde să mă mai duc?

Atunci sfântul Antonie s-a hotărât să plece singur spre pustie. Se spune că mergând spre pustie, diavolul a încercat prin toate căile să-l învingă: prin lupte, să-i aducă gânduri, să-i amintească de o fată frumoasă din sat pe care o văzuse în copilărie și-i rămăsese oarecum în minte, să-i amintească: ”Cum, tu ai avut atâta bogăție! Ai renunțat la ea? Pe sora ta cui o lași? Trebuie să ai grijă de ea tot timpul!”, dar el a dat toate astea de-o parte și o plecat spre pustie. În timp ce mergea spre pustie a văzut un disc mare așa de argint în mijlocul pustiei și atunci se minuna el: ”De unde să fie disc aici în pustie? N-are cum că dacă l-ar fi scăpat cineva simțea că i-a căzut și se întorcea și-l găsea. Lucrul ăsta e numai al diavolului ca să încerce să mă împiedice!”.

20 de ani în pustie

Când a făcut semnul crucii a dispărut discul și o continuat drumul. La un moment dat o văzut o grămadă de galbeni de aur și atunci a însemnat cu semnul crucii, o sărit peste ei și o fugit ca de șarpe în pustie. Adică, își dădea seama că diavolul încerca să-l oprească. La un moment dat a ajuns la un fel de o cetățuie nu prea mare cum mai erau în timpurile vechi când existau tot felul de temple idolești. Era o cetate micuță și pustie, dar cu ziduri roată pe unde stăteau animale sălbatice, târâtoare. Și a intrat în acea cetate și s-o înțeles cu o cunoștință de-a lui, cu un apropiat, să-i aducă o dată la nu știu cât timp numai câte un pic de pâine să aibă și el acolo cu ce trăi pentru că apă avea.

A închis poartă cetății și a început să se nevoiască acolo. Ani și ani de zile de nevoință… Și spunea că la câte luni îi aducea câte un pic de pâine, cunoscutul ăsta auzea cum se certau diavolii cu Antonie: ”Pleacă de aici! Ai venit și ne-ai luat locul nostru! Pleacă de aici! Aici era locul nostru!”. Și zice că se întreba: ”Măi, cine a intrat la el?”. La un moment s-o uitat printr-o crăpătură a zidului, dar n-o văzut pe nimeni și și-a dat seama că-s diavoli. Uneori îl auzeau cântând psalmi sau rugându-se, deci era într-o continuă nevoință. În felul ăsta timp de 20 de ani s-a nevoit în locul acela.

Reluarea legăturii cu lumea

După 20 de ani cunoscuții au spus: ”Măi, trebuie să mergem la el, nu se mai poate! Avem nevoie de folos, de ajutor, de îndrumare și noi!” și atunci fără voia lui s-au dus și au spart poarta, au intrat și l-au scos de acolo. Acum avea vreo 55 de ani și zice că toți se minunau de el că arăta la fel ca atunci când a intrat, nu era nici mai gras, nici mai slab după 20 de ani de mâncat numai un pic de pâine și apă. Arăta luminos, cu respect, evlavios, nu era mândru… se purta de parcă se despărțise de ei numai de vreo trei zile… Avea o așezare duhovnicească foarte mare. Unii chiar au adus bolnavi și rugându-se, Sfântul Antonie i-o vindecat. Deci, îi dăduse Dumnezeu darul ăsta să poată vindeca boli.

A început Sfântul Antonie să aibă legătura cu oamenii. Se nevoia în continuare, se ruga, stătea tot în pustie, dar au început oamenii să-i aducă bolnavi sau chiar demonizați. Se ruga și le spunea: ”Nu eu îi ajut, Hristos îi ajută!”. De multe ori nici nu-i primea, ci le spunea:  ”Nu-i aduceți, rugați-vă la Hristos și o să-i vindece!” și atunci se rugau cu toții, se ruga și Sfântul Antonie și se vindeca bolnavul. Deci, avea mare har de la Dumnezeu. Mulți au încercat să-și părăsească viețile și să își dorească să fie aproape de el. Atunci el încerca să-i ajute și îi povățuia să se așeze și să trăiască așa în liniște. 

Dorința Sfântului Antonie de a muri pentru Hristos

Se spune că la un moment dat, în timpul… nu mai știu, al lui Maximilian sau Maxențiu, unul din prigonitorii ăștia care făcea mult rău bisericii, Sfântul Antonie s-a dus și el să mărturisească: ”Vreau să mor și eu pentru Hristos, să pătimesc!” pentru că auzea că se făceau mucenici și zice că a pornit și el spre cetate. Împăratul poruncise ca să nu mai fie niciun călugăr în cetate. Nu mai rețin dacă era în timpul prigonitorilor sau în perioada arienilor, a lui Valens, deci unul din împărații ăștia. Și zice că Sfântul Antonie o pornit spre cetate să mărturisească și i s-a spus împăratului:

– Vine Antonie spre cetate!

– Încuiați porțile cetății!

O încuiat ăștia și au pus pază. Ajunge Sfântul Antonie la porțile cetății, face cruce asupra lor și porțile se deschid singure și acesta intră. Paznicii au alergat și i-au spus împăratului:

– Împărate, s-au deschis singure porțile cetății!

– Încuiați porțile palatului!

O încuiat ăștia porțile, a ajuns Sfântul Antonie și s-au deschis iar singure. Atunci împăratul a zis: ”Încuiați palatul!”, dar s-au deschis ușile și nimeni nu puteau să-i facă nimic. A ajuns Antonie în fața împăratului și l-o mustrat: ”Împărate, ce faci? Oprește prigoana asta!” și a bătut cu bastonul ca un om, cum se zice acum, plin de nevoință așa. Împăratul stătea și tremura pe tronul lui și nu putea nimic să-i zică împotrivă. Și după pe ce l-a mustrat, Sfântul Antonie s-o întors și a plecat și și-a dat seama că Dumnezeu o socotit că trebuie să mai trăiască ca să-i ajute pe alții. De asta l-o păzit să nu poată să-i facă nimeni nimic. Adică, era o putere duhovnicească, putem spune, Sfântul Antonie.

Lupta cu arieni și nestorienii. Moartea împăratului Valens

Și chiar pe împăratul Valens, el fiind un susținător al arienilor și nestorienilor, când a început prigoana, Sfântul Antonie l-o mustrat. Și atunci Valens l-o amenințat: “Lasă, că peste câteva zile o să te pedepsesc pe tine și pe toți călugării!”. Atunci Sfântul Antonie o spus: “Dacă o să mai ai timp de așa ceva! S-o apropiat timpul urgiei lui Dumnezeu peste tine pentru cât rău ai făcut Bisericii!”. După trei zile, împăratul a ieșit la plimbare prin pădure, parcă cu Nestorie, călare pe cal. Și se plimbau cu caii împăratului care erau blânzi și liniștiți și discutau ei de-ale lor. Deodată calul ăsta pe care-l călărea Nestorie parcă s-o îndrăcit s-o repezit la Valens, l-o răsturnat de pe cal și l-o mușcat până la fărmat. A fost dus la palat și în câteva zile o murit împăratul.

Ceea ce spusese Sfântul Antonie, că va veni urgia lui Dumnezeu peste el pentru cât rău a făcut Biserici, s-a adeverit. Deci, vedeți cum lucra Dumnezeu!? Dumnezeu e răbdător, e îngăduitor, e plin de dragoste, dar are o limită. Când depășim în răutate lucrul acela și nu ne oprim și facem rău nu numai nouă, ci și celor din jur și vede Dumnezeu că n-avem îndreptare, atunci taie, oprește răul. De-asta, de multe ori vedem pedepse din astea câteodată la anumiți oameni, câte o moarte de asta cruntă la nepocăiți, pentru că vede Dumnezeu că oamenii ăștia nici nu se îndreaptă și fac rău și altora. Asta a fost și aici la Sfântul Antonie.

Mai adânc în pustie, Tebaida

După aceea, Sfântul Antonie și-o dorit să se ducă mai adânc în pustie și o pornit, dar s-o rugat la Dumnezeu ca să-i conducă pașii. Și atunci, i-o venit răspuns de la Dumnezeu să se ducă în Tebaida, era locul cel mai pustiu al Egiptului.

– Doamne, dar acum ajung acolo?

– Te va călăuzi cineva!

Și a găsit câțiva sarazini, dintr-un un popor mai sălbatic și o spus:

– Mă luați și pe mine spre Tebaida?

– Hai că te luăm!

Și nu numai că l-o luat, dar i-au dat și hrană pe drum cum se zice. Și-o ajuns în zona aia a Tebaidei într-un loc unde era pustiu, dar exista apa acolo și niște finiși de ăștia mai abandonați cumva. Atâta era În locul acela și i-o plăcut foarte mult Sfântului Antonie și o zis că aici vrea să rămână. Atunci sarazinii au spus: “O să ne îngrijim din când în când să ți mai aducem pâine aici”. Deci cei care erau sălbatici, cum se zice, i-o îmblânzit Dumnezeu ca să aibă evlavie la Sfântul Antonie, văzând felul lui, viața lui, discutând cu el. Și ei, de câte ori caravana sarazinilor avea drum în zona aceea întotdeauna treceau să-i mai aducă pâine Sfântului Antonie.

Să împletim rugăciunea cu munca pentru a ne mântui

La un moment dat, Sfântul Antonie având apă acolo din belșug a zis: “De ce să-i îngreunez și pe alții când pot să-mi scot eu hrana asta. Și o rugat pe niște cunoscuți care au venit să-i aducă un pic de grâu. Și a lucrat o bucățică de pământ, a pus grâu, apa având acolo, uda și scotea grâul ca să și facă el pâinea lui, pentru a nu îngreuna pe nimeni. Câne era încă pe la începutul nevoinței, când era el în luptă să zicem așa, s-o rugat: “Doamne cum să mă mântuiesc? Uite mai vin gânduri!” și atunci i s-o arătat un înger în timp ce împletea la o coșniță. Împletea o oră, după aia o oră se ruga, iar împletea o oră, iarăși se ruga. Acesta i-a zis: “Așa să faci și te vei mântui!”.

Adică să împletim rugăciunea cu munca pentru că noi avem trupul ăsta care are și el puterea lui, trebuie să depui un pic de efort. Asta făceau sfinții în pustie, împleteau rogojini, împleteau funii, împleteau coșnițe, împleteau ceva ca să aibă o lucrare tot timpul, cu mâinile. Așa și Sfântul Antonie în felul ăsta împletea. Când mai treceau cunoscuți pe acolo le dădea lucrurile astea ca el să lucreze ceva și chiar Dumnezeu i-o arătat lucrul ăsta. Se spune că el ajungând acolo și fiind la măsuri mari de multe ori i-a arătat Dumnezeu anumite lucruri. Sau se ruga la Dumnezeu: “Doamne, nu înțeleg lucrul ăsta!” și Dumnezeu i-l descoperea.

Smerenia și dreapta socoteală

La un moment dat, înmulțindu-se călugării de pe acolo pe care îi povățuia în pustie, o început să fie și diferiți filozofi să spună: “Păi, tu n-ai învățat carte, ce știi tu?” și le dădea niște învățături atât de înțelepte încât rămâneau ăia fără cuvânt. Îi întreba Sfântul Antonie:

– Ce a fost mai întâi mintea sau cartea?

– Păi, mintea!

– Păi, dacă o fost mintea mai întâi, care ea o făcut și cartea, omul care îl are pe Dumnezeu nu mai are nevoie de carte pentru că Dumnezeu îi luminează mintea.

Și asta era la Sfântul Antonie, învățăturile lui le avem printr-o grămadă de cărți ca să vedem cum un om fără carte a primit atâta înțelepciune de la Dumnezeu.

Se spune că la un moment dat a văzut cursele diavolului ca pânza întinsă peste tot și imposibil de trecut. Atunci a zis: ”Doamne, dar cine poate să le treacă pe astea? și i-a venit răspuns de la Dumnezeu: ”Smerenia, Antonie, smerenia!”. Ați înțeles cine poate să treacă prin cursele diavolului și să scape? Smerenia!

Și tot la sfântul Antonie se spune undeva că a fost întrebat de ucenici: ”Părinte, care e cea mai mare virtute?”. Știți ce a răspuns? Dreapta socoteală! Nici la dreapta, nici la stânga! Dreapta socoteală, calea din mijloc, discernământ, asta trebuie să avem totdeauna. Nici nevoință dusă la extrem, luptă la extrem că noi suntem grozavi, nici lenevirea aia totală în partea cealaltă, ci calea de mijloc, toate cu dreaptă socoteală.

Sfântul Pavel cel Simplu vine la el în pustie

Da, multe lucruri ne-a lăsat sfântul Antonie! Se spune că la el a venit și Sfântul Pavel cel Simplu când se nevoia în pustie. Cine era Sfântul Pavel cel Simplu care o ajuns la măsuri mari? Se spune că era și el căsătorit, avea femeie și se ducea la muncă. Odată când vine acasă găsește soția în pat cu altul. Zice că nu s-a tulburat și le-a zis: ”Măi, dacă vă plăceți rămâneți împreună că eu am plecat!” și a plecat direct spre pustie. I-a lăsat fără să se agite, fără să zică nimic, a plecat la Sfântul Antonie. A bătut la ușă, a insistat, dar Sfântul Antonie nu i-a dat drumul, dar până la urmă l-a întrebat:

– Ce vrei bătrânule, ce-i cu tine?

– Păi, am venit și eu să mă nevoiesc aici!

– Nu poți să stai aici!

– Dar tu cum poți, părinte? Vreau și eu!

– Nu poți, pleacă de aici!

– Nu plec!

Râvna Sfântul Pavel cel Simplu de a face nevoință și darurile ce le primește după

Și o stat nu mai rețin, trei zile, o săptămână la ușă fără să plece. Sfântul Antonie îl vedea pe un așa a zis gemuleț mic, pe ăsta afară, că n-avea nimic la el. Deci, venise fără nimic, nu pâine, nu apă și a stat toate zilele alea acolo în rugăciune, fără mâncare, fără apă. Când a văzut asta Sfântul Antonie i s-a făcut milă de el, a deschis ușa și i-a spus:

-Ți-am spus că nu poți să stai? De ce nu pleci?

– Atunci mor aici la ușa ta și nu plec!

– Bine, să știi atunci că viața-i aspră aici în pustie!

– Cum trăiești sfinția ta așa oi trăi și eu!

Și până la urmă l-a acceptat sfântul Antonie și când i-a pus să mănânce acuma după atâta timp, o săptămână cât a fost nemâncat, Sfântul Antonie și-a pus o porțioară de posmag cu apă, iar la ăsta i-o pus două, dar l-a văzut că a mâncat numai o porție. I-a zis atunci: ”Dar mănâncă, bătrânule!”, că așa-i zicea chiar dacă nu era exagerat de bătrân. Atunci Pavel a răspuns:

– Nu, părinte! Cât ai mâncat tu mănânc și eu!

– Dar eu sunt călugăr!

– Dar și eu vreau să mă fac călugăr!

Sfântul Antonie a văzut atunci râvna lui și l-a dus un pic mai încolo în pustie tot într-o colibuță și i-o pus rânduială ce să facă. Și primise atâta har de la Dumnezeu pentru smerenie și blândețea lui, că de asta o fost numit ”Sfântul Pavel cel Simplu”, încât luase putere și asupra diavolilor. Cineva o adus odată pe unul demonizat la Sfântul Antonie care a spus: ”Eu n-am putere să vindec, darul ăsta îl are Pavel din pustie. Duceți-l la el să-l vindece”. Deci, chiar Sfântul Antonie aducea mărturie despre Sfântul Pavel și despre ce dar primise de la Dumnezeu asupra diavolilor. Da! Și în felul ăsta, încet, încet s-o adunat mulți ucenici în jurul Sfântului Antonie cel Mare. Sunt multe nevoințe, nu mai intru în amănunte, nici nu le mai țin minte pe toate.

Ultimii ani ai vieții și trecerea la Domnul

Se spune că odată a trebuit să treacă Nilul și era cu alți părinți. Nilul era mare, se revărsase și se întrebau cum să-l treacă. Nu era nicio luntre, au stat, au stat și Nilul era plin de crocodili. Atunci Sfântul Antonie le-a poruncit să vie la mal, i-o însemnat cu semnul crucii în numele lui Hristos, s-a urcat pe ei și o trecut Nilul. Deci, au venit crocodilii la mal și i-a trecut pe el și pe părinți dincolo. Toate animalele i se supuneau, se supuneau în fața sfințeniei și a ascultării după multă nevoință.

În ultimii 15 ani de viață sfântul Antonie a avut doi ucenici: pe Macarie și pe încă unul, nu mai știu cum îl chema, pe care i-o ținut lângă el pentru că înaintase în vârstă. Gândiți-vă că până la 90 de ani s-a nevoit mai mult singur. Mai venea câte cineva, dar de la 90 de ani până la 105 ani, deci în ultimii 15 ani i-a avut lângă el tot timpul pe cuvioșii ăștia doi, ucenicii pe care i-o ținut lângă el să îl mai ajute fiind la o vârstă înaintată. Când i-a venit timpul să plece i-o chemat pe ucenici și le-a spus: ”Uite, părinților, o venit timpul să plec la Hristos. Rasa asta a mea să i-o dați lui Atanasie, episcopul Alexandriei, iar pe astalaltă să i-o dați lui episcopului Serapion. Iar mantia asta de păr cu care mă înveleam s-o păstrați voi!”.

După asta s-o întins, era așa plin de lumină, zâmbitor și așa o plecat la Domnul. S-o întins pe jos zâmbind în rugăciune și i-a luat Hristos sufletul. Vedeți? 105 ani! Se spune că la 105 ani el era drept, se menținuse bine, i-a îngăduit Dumnezeu cu trupul să fie rezistent atunci să poată să se nevoiască până în ultima clipă. Deci, vedeți cine a fost Sfântul Antonie cel Mare? De asta e numit ”cel Mare”. Să vă rugați lui că ajută foarte mult și în boli, dar în special împotriva diavolilor pentru că lui i-a dat Dumnezeu din timpul vieții stăpânire asupra diavolilor, are mare putere prin mijlocirile lui.

Fără credință suntem animale cuvântătoare

Da, dragilor! Să avem încredere în Dumnezeu, în Maica Domnului și în sfinți pentru că și sfinții pot foarte multe cu mijlocirile lor. Dar să-i cinstim și noi cum trebuie. La ziua lor să ne rugăm, dacă putem un acatist, o rugăciune ceva, să ne ducem la biserică sau dacă se poate la o biserică ridicată în cinstea acelui sfânt, cumva să-l onorăm așa cu prezența noastră și atunci și el ne răspunde cu dragostea și ajutorul lui. Ați înțeles, dragilor?

Și să nu uităm cum vă spun mereu, de Maica Domnului că-i Mama noastră a tuturor și are mare putere prin mijlocirile ei la Hristos mai ales că acum vedem că au trecut sărbătorile astea de iarnă și de bucurie, foarte frumoase, în care ne-am bucurat cu toți de colinde și de diferite lucruri frumoase și minunate pe care le avem noi în credința ortodoxă, obiceiuri tare frumoase. Să rămânem aproape de Hristos, aproape de Maica Domnului, aproape de sfinți, aproape de Cer! Pentru că viața noastră fără Cer, fără toată sfințenia asta îi petrecută în zadar. Cum spunea Țuțea: fără credință suntem fără Dumnezeu, fără credință suntem animale cuvântătoare. Ați înțeles?

Să fim smeriți, buni și plini de dragoste

De asta să avem grijă un pic și să nu uităm că avem și suflet nu numai trup. Ne-am bucurat dându-i trupului una, alta, dar să-i dăm câte un pic în fiecare zi și sufletului, să ne îngrijim un pic și de el pentru că sufletul e veșnic, dar noi într-o zi plecăm. Plecăm, iar trupul rămâne ați văzut, frumos în pământ pus acolo dacă îngăduie Dumnezeu și se termină, îl mănâncă viermii, dar sufletul se duce acolo de unde a venit scânteia Dumnezeiască. Doar că răspundem pentru cum am lucrat în viața asta și de asta trebuie să fim mai buni, mai îngăduitori, cu mai multă dragoste și să încercăm să fim smeriți. Iar ca să fim smeriți nu trebuie să judecăm pe nimeni pentru că judecata e a lui Dumnezeu.

În momentul în care ne ridicăm deasupra celorlalți și judecăm nu mai putem vorbi de smerenie, ne credem mai buni și de asta ne luăm avântul ăsta că avem dreptul de a judeca. Nu, dragilor! Să fim smeriți, buni și plini de dragoste pentru că dragostea cum se spune, ține lumea. Cum au spus Sfinții Părinți: că sfârșitul va veni când nu va mai exista cărare de la un vecin la altul, când nu va mai exista dragoste între oameni. Deci, dragostea e mai presus decât toate. De asta se spune și la Sfânta Scriptură că rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare decât toate este dragostea. Ați auzit? Dragostea le cuprinde pe toate.

Să ne ajute bunul Dumnezeu, Maica Domnului și toți sfinții! Doamne ajută!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!