Darurile și scopul Duhului Sfânt – p. Teologos

Urmăriți un material folositor în care prezentăm analitic care sunt darurile și scopul Duhului Sfânt, cea de-a 3-a Persoană a Sfintei Treimi.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin! Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Vedem că înainte de înălțarea Sa, ultima poruncă pe care o dă Domnul apostolilor este ca să aștepte în Ierusalim făgăduința Tatălui, adică botezul cu Duhul Sfânt. Foarte important aici este că această făgăduință și trimitere a fost făcută la cererea Fiului. Toată Sf. Treime participă la mântuirea omului, pentru că Sf. Treime nu sunt 3 dumnezei separați, însă vedem că fiecare Persoană a dumnezeirii își păstrează specificitatea Sa în lucrarea unitară a lui Dumnezeu. La fel ar fi trebuit să fim și noi în unitatea lui Adam cel global după chipul lui Dumnezeu însă, din păcate, suntem neputincioși, îmbucățiți de patimi și păcate.

Duhul Sfânt Mângâietorul

Nu este întâmplător că Domnul le spune apostolilor că botezul cu Duhul Sfânt o să le aducă putere de Sus pentru că hrana sufletului uman este exact energia necreată, harul Duhului Sfânt. Noi, fiind creați, avem nevoie de hrană ca să existăm. Lucrul acesta este evident în cazul trupului însă, din păcate, cu toate că ar trebui să fie evident și în cazul sufletului, noi neglijăm să hrănim sufletul din cauza căderii noastre. Din cauza asta suferim și ne chinuim într-un mod analog cu cineva care nu-și hrănește trupul, însă mult mai intens, mult mai adânc pentru că în existența omului este mult mai important sufletul veșnic decât trupul. De fapt, dacă noi nu reușim să fim deschiși față de harul lui Dumnezeu în clipa în care murim, atunci ne vom chinui veșnic în iad pentru că iadul se caracterizează în principal prin starea în care suntem închiși față de energia necreată a lui Dumnezeu și astfel ne vom chinui în veșnicie.

Să nu-și imagineze cineva că iadul este închisoarea lui Dumnezeu în care acesta îi închide pe toți cei care nu-l votează. Iadul este închis pe dinăuntru, nu pe dinafară. Iadul este rezultat al alegerii ființelor raționale de a se închide față de Dumnezeu pentru că ei se consideră pe sine-și, de fapt, dumnezei, încrâncenați fiind pe pozițiile lor, pe părerile lor, pe modul lor de a gândi și a se comporta, în pofida oricărei realități.

De fapt, vedeți că pogorârea Duhului Sfânt este descrisă de Sf. Ap. Petru ca împlinirea profeției lui Ioil care spune că Domnul va turna din Duhul Său peste tot trupul, adică la ora aceasta Duhul Sfânt este turnat încontinuu peste toți oamenii însă este foarte trist pentru că peste foarte puțini se văd rezultatele turnării Duhului adică proorociile și harismele. Și asta pentru că cei mai mulți dintre noi suntem închiși și în loc ca Duhul cel Sfânt să intre în vasul sufletului nostru, el se varsă pe afară pentru că găsește acest vas închis cu capacul egoismului, cu capacul concentrării pe sine și pe patimi în mod egoist în loc să fie deschis către Dumnezeu și prin Acesta către aproapele. 

Condiționarea iubirii

În afara harului Duhului Sfânt nu există iubire adevărată, ci doar forme de interese de grup și obiective mai mult sau mai puțin comune, în care există totdeauna tensiuni mai mari sau mai mici și pericol de scurtcircuitări. Nu există duhul frățietății, ci mai degrabă al haitei. Liderii haitei care apar sunt bazați pe forță chiar dacă uneori pozează în piele de oaie. De fapt, toți suntem așa, mai mult sau mai puțin, pentru că numai forța iubirii lui Dumnezeu este capabilă să ne scoată din gropile individuale în care ne-am afundat fiecare prin egoismul nostru. Ne-am îndurizat prin păcate și suntem fiecare ca niște pietre necioplite, incapabile să formeze un zid trainic care să stea în picioare și să ferească de frigul păcatului. Este nevoie de mortarul Duhului Sfânt care să unească și să cimenteze pietrele între ele și să le transforme într-un zid unitar și trainic, capabil să-și îndeplinească menirea și să țină căldura harului.

Duhul Sfânt aducea unitatea

După cum vedem, venirea Duhului Sfânt nu a avut ca scop conferirea unei forțe fizice superioare sau a unor superputeri de genul celor pe care le vedem în filmele pline de ocultism sau în cele cu omul liliac, păianjen sau cu alte gângănii. Duhul Sfânt a venit ca să reunească toate ipostasurile umane într-una, să refacă pe Adam cel global, să desăvârșească lucrarea de mântuire începută de Dumnezeu Cuvântul. De fapt, când spunem că în Sfânta Treime sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în această ordine înțelegem că în această ordine cele 3 Persoane dumnezeiești se arată sub timp și nu că unul este mai mare decât altul. Tatăl dă binecuvântarea, Fiul lucrează și Duhul Sfânt desăvârșește. Tatăl este Binele, Fiul este Adevărul și Duhul Sfânt este Frumosul, fără ca atributul uneia dintre aceste Persoane să însemne că celelalte două sunt lipsite de acest atribut în acest caz. Doar în cazul originii și al întrupării avem atribute specifice doar uneia din persoanele Sf. Treimi.

Asta este valabil și în cazul energiei necreate a lui Dumnezeu: nu există doar energia Tatălui sau a Fiului sau a Duhului pentru că în lucrarea uneia dintre Persoane se regăsesc și celelalte două datorită unității dintre Ele, cu toate că vorbim, de exemplu, despre harul Duhului Sfânt. Acum poate că o să vi se pară cam ciudat cum putem să spunem că o persoană a Sfintei Treimi face o lucrare și totuși sunt și celelalte două persoane în acea lucrare.

Să vă dau o imagine greșită însă care cred că o să ne ajute să înțelegem: să ne imaginăm trei surse de lumină congruente: una roșie, alta albastră și alta verde. Lumina pe care o vedem va fi albă. Dacă mărim intensitatea sursei de lumină verde, de exemplu, atunci lumina rezultantă va avea o tentă verzuie, însă acolo se vor regăsi și celelalte două fascicole. În acest caz putem spune că este o lumină verde pentru că această componentă predomină cu toate că și celelalte două sunt prezente. La fel și în cazul energiilor necreate.

Harul Duhului Sfânt desigur că a existat și înainte de Cincizecime și aici nu mă refer numai la episodul din seara duminicii în care a înviat Domnul în care Acesta a dăruit Duh Sfânt celor 12 apostoli. Mai sunt și cazurile profeților din Vechiul Testament, de exemplu. Și cazul – că tot îl avem aici în icoană – al Sfântului Simeon primitorul de Dumnezeu.

La Cincizecime Duhul Sfânt s-a coborât nu ca un fenomen izolat, ci pentru a forma Biserica, adică a reface pe Adam cel global din mădularele în care a fost îmbucățit, desigur că asta fără ca să calce în picioare libertatea umană. Această lucrare este cea mai complexă și importantă lucrare din istorie și se face etapizat, persoanele Sfintei Treimi lucrând în perfectă armonie a ascultării desăvârșite una de alta, fără niciun conflict între ele. Vedem că atunci când Fiul este aproape să Se înalțe la Cer, Îl roagă pe Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt în numele Său. Până atunci era mângâietor Fiul, mai departe va fi Duhul.

Duhul Sfânt vine și Îl slăvește pe Fiul, deschizând mințile și inimile noastre pentru a înțelege ce a făcut Hristos pentru noi. Domnul Îl slăvește pe Tatăl prin ascultarea Sa față de Acesta. Vedem că toate slujbele Bisericii încep cu rugăciunea către Duhul Sfânt să se sălășluiască în sufletele noastre după care quasitotalitatea rugăciunilor sunt adresate Mântuitorului. Slujba centrală, Sfânta Liturghie, în care avem jertfa lui Hristos, nu este este adresată Acestuia, ci Tatălui. Cea mai importantă rugăciune din Liturghie, adică rugăciunea de prefacere a Sfintelor Daruri în cinstitul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos nu este adresată direct Acestuia, cum ar fi fost normal la prima vedere, ci este adresată Tatălui ca să trimită pe Duhul Sfânt peste oameni și peste daruri ca acestea din urmă să se prefacă în cinstit Trupul și Sângele Hristosului. Este o lucrare eminamente comunitară a Sfintei Treimi și nu una exclusivă a unei singure persoane, chiar dacă persoana respectivă este atotputernică.

Întemeierea Bisericii. Succesiunea apostolică

Este foarte important aici faptul că Duhul Sfânt a venit doar asupra Sf. Apostoli, chiar dacă intenția lui a fost și este să se reverse peste toată omenirea. Asta se întâmplă pentru că Duhul Sfânt dorește refacerea lui Adam cel global prin unirea tuturor în trupul Bisericii sub ascultare de Sf. Apostoli și de urmașii lor.

Dacă nu există succesiune apostolică atunci fiecare se poate declara pe sine ca lider spiritual și întemeietor de grupare religioasă și să-i conducă pe oameni după cum îi fumegă mintea cea în-fumurată. Desigur că problemele pot să apară și în clipa în care se transmite harul prin succesiune apostolică pentru că omul rămâne totuși liber să folosească sau nu acest har, să păcătuiască sau nu, însă prin succesiunea apostolică cele mai mari probleme generatoare de haos și schisme sunt tăiate din rădăcină pentru cine are înțelepciunea să ia în seamă acest aspect. 

Desigur că Duhul Sfânt suflă unde voiește însă Biserica este validată doar prin succesiune apostolică și intenția Duhului este să-i aducă pe oameni cât mai aproape de unitatea Bisericii, cu ținta de a fi altoiți în trupul tainic și concret al Bisericii.

Pogorârea Duhului Sfânt a avut loc atunci când ucenicii se aflau împreună în ascultare de Domnul, în rugăciune în foișorul de sus, adică deschiși către Dumnezeu în locul depărtat de pământ, de materie, de lume. Este important faptul că erau împreună, lucru pe care Sf. Luca îl menționează expres la începutul relatării despre pogorârea Duhului Sfânt, chiar dacă reiese implicit din sfârșitul capitolului anterior. Ființa Bisericii este unitatea pentru că noi am fost creați ca o singură entitate în multe persoane, după chipul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt acționează în unitatea persoanelor umane

Duhul cel Sfânt vine cu putere mare în unitatea celor care merg împreună pe același drum. De fapt, cuvântul „sinod” vine de la „συνοδός” care se referă la cel/cei care merg/e împreună cu noi pe un drum. Astfel se umple toată casa cea duhovnicească de Duhul cel Sfânt pentru că reușita individuală este de fapt reușita colectivă. Ne mântuim doar împreună. În iad mergem singuri. Cu toate că mântuirea vine prin unitate, aceasta trebuie să se facă prin libertatea iubirii, prin împlinirea ipostasului și nu prin impunerea unei relații imperialiste care sub masca iubirii să ascundă tirania care îl strivește pe om. Să nu uităm că dragostea nu se cere, ci se oferă, iar dovada dragostei este jertfa și întâi de toate, jertfa timpului, a atenției.

Manifestarea Duhului Sfânt

Ca să arate această realitate, Duhul Sfânt face are mai multe acțiuni simultane: vuietul cu putere și umplerea casei ca să arate puterea unității și, pe de altă parte, limbile ca de foc care s-au împărțit și au șezut pe fiecare dintre ei ca să arate împlinirea ipostasului prin flacăra iubirii interpersonale. Nu e o pătură amorfă, fraților, era împlinirea fiecărei persoane, fiecărui ipostas.

Să nu uităm că dragostea adevărată nu are niciodată un sfârșit fericit pentru că dragostea adevărată nu are un sfârșit în infinitatea lui Dumnezeu și a omului care a ajuns la asemănarea cu Acesta. Orice persoană este diferită, distinctă și are o valoare inestimabilă în unitatea lui Adam cel global. Dacă însă omul își taie relațiile cu Dumnezeu și cu ceilalți, devine neinteresant, finit, monoton și chinuit în singurătatea sa.

Vorbirea în limbi – manifestare a unității între oameni

Din cauza aceasta, vedeți că primul efect al acestor flăcări inteligente ale iubirii dumnezeiești a fost vorbitul în limbi care a fost dat nu pentru a face spectacol, ci pentru a aduce noua lege a unității dintre oameni, pentru a depăși barierele de comunicare. 

Nu este întâmplător că această resetare a efectului Babilon s-a produs prin pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Sărbătoarea Cincizecimii este sărbătoarea Legământului și, simultan, sărbătoarea în care se aduceau lui Dumnezeu primele și cele mai bune roade din recoltă. Vedem că la Babilon oamenii nu s-au mai putut înțelege pentru că prin cooperarea lor au dorit să ajungă la perfecțiunea lui Dumnezeu prin materie, lucru care a fost și este distrugător după cum vedem și astăzi în efectele sufletești nocive ale supertehnologizării. La Cincizecime, Dumnezeu Cuvântul făcut Om aduce ca ofrandă pe primii oameni copți, maturizați pentru duhovnicia necesară ajungerii la Dumnezeu cel pur duhovnicesc și astfel se depășesc barierele neînțelegerii babilonice. 

În acest caz nu mai este nevoie de barierele lingvistice și deci Duhul Sfânt dă darul vorbirii în limbi care, după cazurile pe care le cunosc personal la Sf. Paisie, Porfirie precum și la alți părinți din Sfântul Munte, nu este faptul că părintele respectiv învață o limbă nouă, ci pur și simplu înțelege în limba lui ce spune interlocutorul care vorbește în limba sa și interlocutorul înțelege ce spune părintele în limba lui maternă chiar dacă părintele vorbește în greacă. De fapt și în Scriptură se amintesc neamurile din care făceau parte oamenii care îi ascultau pe apostolii care vorbeau în limbi și dacă numărăm câte neamuri erau vedem că erau mai mult decât 12, lucru care pare să indice că apostolii vorbeau în limba lor însă, ceilalți fiecare îi auzeau în limba în care s-au născut. Astăzi această harismă este mai rară pentru că nu este nevoie de ea cum era la început pentru întărirea Bisericii și răspândirea învățăturii lui Hristos. 

Duhul Sfânt respectă libertatea umană

Duhul Sfânt este, însă, visteria fără margini a bunătăților și este prin excelență vindecătorul omului, însă fără să calce în picioare libertatea umană. Vedeți că chiar la pogorârea Duhului Sfânt erau unii care spuneau despre apostoli că sunt plini de must, adică beți. Este nevoie de deschiderea noastră față de dragostea, bucuria, pacea și celelalte harisme ale Duhului Sfânt astfel încât să putem să înaintăm pe această cale a fericirii veșnice. Paradoxal, noi nu suntem atrași de adevăratele harisme sau pentru că suntem satisfăcuți de surogatele acestora sau pentru că nu dorim să plătim prețul dobândirii lor, preț care este lepădarea de patimi, lepădarea de egoismul nostru și de părerea de sine.

La cine vine Duhul Sfânt. Pocăința și smerenia

Vedeți că imediat după ce Sf. Petru primește pe Duhul Sfânt, îi împinge pe oameni înspre pocăință cu nădejde, amintindu-le de faptul că L-au omorât prin răstignire pe Hristos, însă Acesta a înviat și îi așteaptă pe toți dincolo de moarte după cum a fost profețit de către proorocul David. Pentru asta însă, trebuie să înceapă cu botezul, adică cu lepădarea de omul cel vechi, de viața păcătoasă de până atunci. Trebuie să ne schimbăm gândirea din concentrarea pe noi înșine în concentrarea pe Dumnezeu și prin Acesta pe nevoile celorlalți. Vedem că prin intervenția Duhului Sfânt apostolii devin din simpli pescari niște oameni foarte înțelepți și mari conducători de oameni în adevăratul sens al cuvântului, adică nu prin forță, ci prin superioritatea de netăgăduit a adevărului și a harismelor Duhului Sfânt.

Pentru a întări Biserica, Duhul Sfânt face multe minuni, însă cei prin care se fac aceste minuni rămân smeriți pentru că știu că nu ei le fac – chiar dacă lumea așa zice – ci Duhul cel Sfânt care lucrează prin ei. În clipa în care cineva începe să vorbească despre sine și să se laude cu ce minuni face el, atunci foarte probabil că acolo este o problemă. Vedeți că inclusiv Sf. Ap. Pavel și Varnava la Sinodul Apostolic când au trebuit să le relateze apostolilor ce au făcut și deci trebuia să le vorbească și despre minuni, nu au spus ce minuni au făcut, ci ce minuni a făcut Dumnezeu prin ei între neamuri.

La fel și noi să avem grijă dacă dorim să povestim o minune să nu ne slăvim pe noi înșine, ci slava să o dăm lui Dumnezeu și pentru asta ar fi cel mai bine să folosim limbajul apostolic și să zicem „să vă povestesc ce minune a făcut Dumnezeu prin cutare”, însă astăzi această exprimare este văzută cam ciudată și o să iasă în evidență și atunci efectul va fi contrar smereniei. Cred că cel mai bine este atunci când povestim minuni să nu dăm nume, decât numai dacă sunt Sfinți sau decedați.

Despre înțelegerea minunilor

Evident că trebuie să facem distincție între minunile adevărate de la Dumnezeu și înșelările demonice. Pentru asta cel mai sigur lucru este să întrebăm și să nu dăm atenție pe cât posibil, păstrându-ne echilibrul. Dacă este clar că este de la demoni vom rejecta imediat fără să ne îndulcim cu satisfacția, exaltarea viziunii, însă dacă nu este astfel atunci cel mai bine să nu dăm atenție și să ne spovedim.

Una dintre cele mai frecvente cauze prin care cade cineva în înșelare este dorința sa de a vedea minuni, înțelese ca fenomene supranaturale pentru a face spectacol sau pentru a afla cu siguranță viitorul sau alte informații legate de interesele noastre egoiste. Desigur că uneori omul se află la limita suportabilității sale și se roagă ca să-i fie mai bine și atunci, dacă omul e smerit, Dumnezeu îi face o minune pentru că omul este cu inima pufoasă, smerit de împrejurări și nu cade pe panta egoismului în prăpastie. 

Un exemplu cu Sf. Dionisie al Zakinthului 

De exemplu, era un preot care avea grijă de moaștele Sf. Dionisie al Zakinthului și care era foarte chinuit de episcopul care era pe atunci în eparhie. Părintele nu mai putea să îndure și se ruga la Sfântul să-l ajute că dacă nu-l ajută să se îmbunătățească situația, o să plece de acolo în altă episcopie. După ce părintele a făcut destulă răbdare și rugăciune, iată că i se arată în vedenie Sfântul și-i zice: „Nu pleca de aici, că îmi place să fim împreună. Fă răbdare că în 3 luni vlădica se curăță. Îl iau de aici!” și într-adevăr arhiereul a murit în 3 luni. Pentru că preotul a ajuns la capătul răbdării, egoismul său nu i-a crescut în clipa în care Dumnezeu i-a făcut această minune și l-a ajutat după aceea concret. 

Virtuți care cheamă Duhul Sfânt

Un alt motiv pentru care Dumnezeu face minuni este curățenia. Era un copil care dorea sincer și curat să știe dacă se pot prinde peștii cu mâna. La un moment dat, era cu tatăl său în barcă la pescuit și dintr-o dată bagă mâinile în apă la întâmplare și prinde un pește mare și sănătos. În clipa respectivă a simțit în inima sa ca o descoperire că Dumnezeu există, îl iubește și că acesta a fost un dar de la Dumnezeu și această întâmplare l-a ajutat mai apoi să se apropie de ortodoxie.

Desigur că principalul motiv pentru care Domnul face minuni este iubirea adevărată, altruismul cu smerenie. Era cineva care ținea foarte mult la prietenul lui care era în pragul divorțului, certându-se foarte urât cu soția sa, și din cauza asta era foarte mâhnit. S-a dus la icoana Maicii Domnului și s-a rugat ca prietenul lui să se împace cu soția sa și aceasta să se apropie de Dumnezeu. Într-adevăr, într-o săptămână îi vede pe cei doi cum vin împreună la Biserică după mult, mult timp. Acum sunt bine și vin totdeauna împreună la slujbe. Prietenul rugător consideră asta o mică și drăguță minune și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că s-au împăcat.

Totdeauna trebuie să mulțumim și să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate câte ne dă pentru că astfel securizăm ce am primit și o să primim și mai mult de la Dumnezeu. V-am arătat niște minuni care nu au fost făcute de Sfinți ca să vedeți că Dumnezeu e cu noi și să nu ne pierdem curajul și nu ca să doriți să faceți și voi minuni pentru că dacă are cineva dorința asta e foarte periculos pentru că deschide o mare poartă diavolului care o să-l ducă pe cel care dorește așa ceva prin niște coclauri foarte tenebroase.

Gândirea în lumina iubirii lui Dumnezeu

De fapt, dacă privim lucrurile în lumina iubirii lui Dumnezeu atunci toate lucrurile ni se vor părea minunate. De exemplu, eschimoșii din insulele Aleutine din Alaska trăiesc din vânat, văzând pescuitul tot ca pe un fel de vânat. Ei consideră că vânătorul nu poate să înșele și să prindă vânatul pentru că acesta este mai luminat decât omul pentru că omul este păcătos. Din cauza asta atunci când prind un vânat – un pește sau un animal – atunci eschimoșii mulțumesc lui Dumnezeu că a jertfit vânatul pentru ei ca să aibă cu ce să trăiască.

În clipa în care un om gândește astfel, are o viziune foarte smeritoare și armonioasă, se umple de harul Duhului Sfânt mângâietorul și atunci le vede pe toate minunate. Nu știu dacă știți, eschimoșii sunt toți ortodocși, 90 și ceva la sută.

Dobândirea harului Duhului Sfânt este scopul vieții noastre

De fapt, scopul vieții noastre este dobândirea harului Duhului Sfânt, dobândirea energiei necreate pentru că aceasta este hrana sufletului nostru. Deci, dacă vrem să știm dacă mergem bine să ne întrebăm dacă avem dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare. Acestea sunt cele 7 roade principale ale Duhului Sfânt pe care Sf. Ap. Pavel le enumeră în Epistola către Galateni. Desigur că sunt mult mai multe.

Roadele Duhului Sfânt

Interesant este faptul că doar în traducerile române moderne apare încă un rod și anume „curăția”, rod care nu este în textul original și în traducerile vechi. Desigur, curăția vine prin înfrânare și deci am putea spune că este subînțeles. Înfrânarea înseamnă punerea de frână atunci când gândurile și simțurile ne trag într-o direcție nepotrivită. Asta presupune paza minții, motiv pentru care în Noul Testament de la Bălgrad este tradusă ca „trezvire”. În original este totuși „εγκράτεια” care înseamnă înfrânare. 

Primul rod al Duhului este dragostea, iubirea. Ca să dobândim iubirea trebuie să dăruim timpul nostru, atenția noastră, să avem dispoziție de ascultare și de smerenie fără să judecăm persoanele și atunci în timp iubirea va crește în noi.

Bucuria este al 2-lea rod al Duhului Sfânt și deci să nu încerce cineva să caute bucuria adevărată în păcat pentru că nu o va găsi niciodată. În patimi se află doar o foarte întunecată excitare a simțurilor care îl atrage, îl robește și într-o ultimă instanță îl chinuie pe om. Bucuria vine ca rezultat al virtuții, nu al păcatului. Numai virtutea eliberează și oferă bucurie.

Pacea este starea sufletului sănătos. Sufletul se vindecă în Biserică prin aplicarea în timp a terapeuticii ortodoxe. Numai Hristos este mântuitorul lumii, nimeni altul. Din cauza asta vedem câți au venit încercând să aducă pace, însă nici unul nu a reușit pentru că pacea este o stare interioară pe care omul o dobândește când se curăță de păcate, este o harismă a Duhului Sfânt. Deci când omul se curăță de fapte, de vorbe și de gânduri distorsionate, atunci primește pace, pe Duhul. Cine nu își taie voia proprie și nu își păzește mintea nu se va apropia de pace. Numai energia necreată a lui Dumnezeu poate să facă asta, dacă, desigur, și omul cooperează.

Foarte interesant că Sf. Pavel amintește „îndelungă-răbdarea” ca rod al Duhului. Prin „îndelungă-răbdare” se traduce originalul „μακροθυμία” care nu înseamnă exact multă răbdare, ci o răbdare cu iubire, îngăduință, răbdare cu neputințele și neajunsurile oamenilor; un duh pogorâtor și nobil față de celălalt, care bineînțeles că resupune și foarte mult timp, o răbdare pentru mult timp. Dar e vorba de acest duh nobil, pogorâtor, cu dragoste. Asta este diferit de „răbdarea” care poate să fie făcută și cu cârteli cu gânduri negre, de răzbunare care răbdare nu este rod al Duhului Sfânt.

„Bunătatea” ca și harismă a Duhului Sfânt este foarte greu de descris și foarte ușor de arătat prin exemple personale. Desigur că astăzi s-au împuținat foarte mult aceste exemple, însă vă puteți uita pe net ca să vedeți pe Sfinții care au filmări, cum sunt Sf. Cleopa, Sf. Dumitru Stăniloae și Sf. Dionisie de la Colciu ca să vedeți câteva exemple de bunătate. Trebuie notat aici că blândețea ca rod al Duhului este diferită de bunătate cu toate că sunt apropiate una de alta. Blândețea are mai multă delicatețe pe când bunătatea poate să aibă o mai mare doză de zel activ în cotidian. Vedeți că Sfinții de mai sus toți iradiază bunătate însă Sf. Dumitru Stăniloae este semnificativ mai blând decât Sf. Cleopa.

„Facerea de bine” este rodul practic al Duhului Sfânt și pentru aceasta trebuie să ne silim puțintel și să facem bine celorlalți de dragul lui Dumnezeu și al persoanelor văzute ca și chip al lui Hristos și nu pentru interese mai mult sau mai puțin depărtate de bunul Dumnezeu.

Credința este un rod absolut necesar al Duhului pentru că fără credință nu facem nimic. Ba chiar mai mult: fără credință putem să și înnebunim pentru că logica noastră ne arată că n-avem cum să reușim în foarte multe situații din viața noastră dacă lucrurile iau o anumită întorsătură și din cauza asta este nevoie de credință în Dumnezeu că Acesta ne va păzi. Unde mai pui că și diavolul ne trimite o sumedenie de gânduri ca să îngrozească relativ la viitorul imediat, apropiat sau mai îndepărtat și atunci omul se transformă într-o târâtoare care dârdâie într-un colț al existenței sale, incapabil să se mai roage și să se ridice către Dumnezeu.

Concluzie

Fraților, este nevoie de un program duhovnicesc constant, de atenție la noi înșine, de rugăciune și de ascultare de ceea ce ne spune Dumnezeu direct și prin ceilalți pentru că numai prin ascultare, atenție și rugăciune vom ajunge să dobândim Duhul Sfânt care este, de fapt, și țelul vieții noastre.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut bunătatea să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!