Coșmarul părerii proprii – p. Varnava Iankou

Urmăriți un cuvânt foarte bun al părintelui Varnava Iankou în care acesta, pe baza părintelui Emilian Simonopetritul, ne arată cum părerea proprie este o piedică groaznică în calea vieții noastre duhovnicești.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Coșmarul părerii proprii – p. Varnava Iankou

Pr. Emilianos ne spune că prima problemă pe care o înfruntă o obște are de-a face cu părerea personală [a fiecăruia]. Atentie, prima problemă are legătură cu părerea personală! Astăzi omul se definește pe sine pentru că are o opinie, are o părere. Și chiar își imaginează că părerea lui întruchipează adevărul. Și-și imaginează că-n măsura în care-și poate impune părerea, are și valoare personală [prin intermediul ei]. Sau, dacă cineva nu e de acord cu noi, atunci ne simțim răniți, și trebuie neapărat ca ceilalți să fie de acord cu noi.

Deci, prima problemă ține de părere, care devine un munte, pe care nici Starețul, nici Dumnezeu nu-l pot muta din loc. Atunci când cineva are o opinie, o părere personală, e ca un munte nemișcat. Există încăpățânare. Și cu cât omul e mai complexat, mai lipsit în cele duhovnicești, pe atât e mai încăpățânat, și trăiește doar în certitudinile sale pentru a putea avea un sentiment de siguranță.

Și spune ceva minunat [Părintele Emilianos]. Nu poate fi mutat acest munte, care este părerea noastră, nici de Stareț, nici de Dumnezeu. Care Dumnezeu? Care cu degetul Său mic poate muta și cel mai înalt munte în mare. Imaginați-vă un Dumnezeu, Care cu degetul mic mută munții, să nu ne [poată] schimba părerea. Nici Starețul, nici Dumnezeu… Căci [voia] noastră e averea noastră. Nu e Dumnezeu. Nu e fratele nostru averea noastră, nici legătura noastră cu el, e părerea noastră ce trebuie validată încontinuu ca o ștampilă a autenticității noastre, ce mărturisește complexul nostru [de inferioritate] și scăderea noastră. Sau e o idee fixă [obsesie] pe care fiecare dintre noi o poate avea, sub orice formă – acest lucru nu are relevanță. Dar părerea noastră e neîndoielnică, este un munte de netrecut.

Dar Cel Care mișcă munții cu degetul mic, nu poate face nimic cu muntele de netrecut al părerii noastre. Părerea e o confirmare pentru noi înșine. E o trăire intensă. Cât de frumos o spune! Părerea e o validare de sine, e fortificația noastră, e sinele nostru. Simțim atunci că existăm, că suntem cineva. E o siguranță de sine, iar aceasta e o trăire foarte puternică, la care nu putem renunța cu ușurință. Și spune că toată partea noastră mânietoare, toată ideologia noastră constă în părerea noastră. Întreaga noastră parte mânietoare, ideologia noastră este părerea noastră.

Atunci când ne identificăm cu opinia noastră, e dificil sau aproape imposibil să ajungem la cunoaștere, adică la cunoașterea lui Dumnezeu. Când mă identific cu părerea mea, orizontul meu vizual sunt eu însumi. Mă identific cu părerea mea. Atunci nu pot să ies din sine-mi, ca să-L găsesc pe Dumnezeu. Pentru a-L întâlni pe Dumnezeu și pe celălalt, trebuie să ies din sine-mi, adica din părerea mea. Altfel, e cu neputință să relaționez. Noi ne limităm tot orizontul la părerea noastră. N-are nicio legătură părerea mea cu experierea și cunoașterea lui Dumnezeu. Și, prin urmare, ne limităm orizontul nostru, orizontul căutărilor noastre atunci când părerea noastră e subiectul principal, și nu cunoașterea lui Dumnezeu.

Cum să ți se descopere Dumnezeu, când ai certitudinea părerilor tale drept adevăr? Ce loc îi dai lui Dumnezeu ca să-ți conteste părerea, ca să se mărească cunoașterea Lui? Care sunt posibilitățile noastre de a ajunge la cunoaștere? Ceea ce am citit, ceea ce am trăit, ceea ce-am analizat. Câte dintre aceste lucruri sunt acum posibilitățile noastre? Dar nici conceptul de cunoaștere n-are nimic de-a face cu analiza evenimentelor. Are legătură cu experiența lui Dumnezeu, cu cunoașterea duhovnicească, cu revelația lui Dumnezeu. Cum e poziționat Dumnezeu, cum mărturisește El despre adevărul Său în fiecare caz, în fiecare întâmplare, fiecărei persoane în parte?

De pildă, părerea mea e că nu trebuie făcut astăzi acel lucru, ci celălalt. S-ar putea să ridic în picioare toată lumea, ca să-mi fac voia azi, chiar să intru în conflict cu Starețul și cu mănăstirea, în timp ce mâine trebuie făcut acel lucru. Ni se pune pata! Așa! La mănăstire? Dar și-n familie, și-n Biserică, oriunde! Nouă ni se pune pata că doar așa trebuie să procedăm, și o pretindem. Atunci relația cu cealaltă persoană a fost deja ruptă. Părerea noastră suntem noi înșine și vrem să susținem întotdeauna ceea ce credem că este adevărul.

Spune ceva teribil. Luați aminte! Părerea nu aparține duhului omului, căci duhul tinde mereu către Dumnezeu. Duhul omului, firea omului, tinde mereu către Dumnezeu. Deci părerea omului nu este a duhului omului. Dar ce este? Are de-a face cu [starea] sufletului nostru pământesc, adică cu starea noastră de cădere, cea adunată și concentrată pe patimile sale, pe grijile trupului ce dormitează, pe grija lumească continuă. Părerea noastră nu are de-a face cu firea noastră, care este Dumnezeu. E legată de patimile și de grijile noastre. Are de-a face cu un sine care se amestecă și doarme cu patimile și cu grijile.

Cu alte cuvinte, părerea este rodul grijilor noastre lumești, al patimilor noastre, neavând legătură cu duhul omului, așa cum a fost insuflat la facerea omului, de către Dumnezeu. Părerea, întâi de toate, ne hrănește sufletul, căci ea exprimă sufletul nostru. Omul este părerea lui. Teribilă afirmație, nu? Omul se identifică cu părerea sa, adică persoana, numele, identitatea noastră, sunt opinia noastră. Și nu este Dumnezeu! Nu e cuvântul lui Dumnezeu, ci părerea noastră.

Și scrie mai departe… Ce frumos se exprimă! Vai și amar dacă cineva îi contrazice părerea! Vai de oricine nu e de acord cu opinia noastră și părerea noastră! Suntem atât de identificați cu părerea noastră, care-i averea noastră, încât sinele nostru vrea să se îndreptățească prin justificarea opiniei noastre. Și e de rău dacă cineva intră în contradicție cu părerea lui! Chiar de-ar fi drept precum Aristidis! Va fi ostracizat. Nimeni nu-l va recunoaște. Dar toți ne validează atunci când le acceptăm și le îmbrățișăm părerile.

Deci, atâta timp cât validezi părerea celeilalte persoane, ești acceptat. Atâta timp cât nu ești de acord, atunci omul se împotrivește și îl marginalizează pe celălalt. Părintele Emilianos spune că părerea e un adevărat coșmar. Vedeți când cineva e de acord cu noi, e cel mai iubit. Dacă nu e de acord, este din celălalt partid. Simțim că e străin de noi și nu-l recunoaștem Nu există un DEMON mai mare decât încăpățânarea, și nici un obstacol mai mare în a-L cunoaște pe Dumnezeu. și a ajunge la experiența iubirii și a cunoașterii lui Dumnezeu. Cunoașterea lor nu e o părere, nu e un proces, nu e din ce am citit, [ci] înseamnă SMERENIE, ieșire din sine, lepădare a părerii personale.

Relațiile noastre suferă căci ne adorăm părerile. Criteriul de a accepta pe cineva în viața noastră înseamnă ca el să se identifice cu părerea noastră. De aceea zice Părintele bine că părerea noastră e un adevărat coșmar. Poate că știu că ceea ce susține sora mea, o spune și Hristos, dar să am părerea mea, în timp ce știu de multe ori că ceea ce spune este adevărat, dar eu sunt ca un catâr. E complexul meu de inferioritate, demonul meu! Așa, ca să fac tulburare, ca să ies în evidență, căci nu exist în Trupul lui Hristos. Nu mi-am găsit propriul punct de vedere și trebuie să provoc mereu.

Asta e cu adevărat o stare jalnică din punct de vedere duhovnicesc. Părerea mă face să fiu stresat, să intru în conflict în mod constant cu părerile celorlalți, pentru că toți au o părere diferită decât mine. Încăpățânarea e adeverirea: nu voi avea niciodată relații [autentice]. Pentru că mă face să mă stresez, să-mi fac mereu griji și să intru în conflict cu părerile celuilalt, fiind diferite de ale mele. Există posibilitatea unei împăcări în condițiile în care părerea și acordul cu cealaltă persoană sunt foarte importante? Unde conduce această situație? La un conflict continuu.

De ce credeți că ne ciondănim? Deoarece nu suntem de acord. Ce se întâmplă? Nu sunt în acord opiniile, părerile noastre. Și ne luăm la ceartă. De ce? Ne-am întrebat de ce ne mâniem atât de tare când celălalt nu e de acord cu noi căci vrem să ne impunem? De ce ne șifonăm? Mă cert cu el care e chipul lui Dumnezeu, care pentru mine e Hristos, și mă supăr de nu se poate. De ce-i atât de important să avem aceeași părere? Atât de complexați suntem! Atât de mult ne lipsește Dumnezeu! Cât de mult ne lipsește harul dumnezeiesc! Nu pot spune că mă rog și am har dacă eu mă cert cu aproapele, pentru că avem păreri și puncte de vedere diferite! Nu pot spune că m-am împărtășit cu Hristos, că L-am gustat, iar apoi să-mi impun părerea! E moarte duhovnicească! E o crimă pe care o săvârșim nouă înșine! Acolo nu există Dumnezeu! Care e dovada? Tulburarea pe care-o aduce. Cele ale lui Dumnezeu aduc pace, nu tulburare! O spun limpede Sfinții Părinți. Vreți să vedeți dacă ceva e de la Dumnezeu? [Este] dacă aveți pace-n inimă. Și pacea se vădește și-n mediul înconjurător. Dacă-n noi există tulburare, dacă noi facem tulburare, atunci slujim diavolului. Duhul Domnului aduce pace, împăcare, liniște. Aduce odihnă chiar și-n aerul din jurul nostru. Orice altceva, oricât de logic și teologic pare fundamentat, este diavol în haine de lup. Întotdeauna Dumnezeu aduce pace-n inimile oamenilor atunci când ne lepădăm de părerea noastră de dragul celuilalt. Atâta timp cât în noi nu sălășluiește harul și cuvântul Domnului, vorbim în deșert, ca să arătăm cât de corecți suntem și câtă dreptate avem.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!