Apostolii și intensitatea experienței – p. Teologos

Urmăriți un material în care ne vom concentra pe necesitatea intensității și concreteții experienței duhovniceşti, dând ca exemplu chiar pe modul în care Hristos a gestionat relația Sa cu Sfinţii Apostoli. Experiența adevărată nu vine din dopamină ci de la Duhul Sfânt.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere

Poate că cineva s-ar putea întreba de ce nu ar fi venit Iisus astăzi când avem atâta tehnologie și L-am fi putut vedea pe internet în direct sau înregistrat. Cineva ar fi putut spune că ar fi fost o experiență extraordinară să-L vedem pe Dumnezeu întrupat în fața noastră. Da, așa ar fi însă trebuie să fim pregătiți pentru întâlnirea cu Dumnezeu cel viu pentru că dacă nu suntem pregătiți atunci lumina iubirii Sale în loc să fie desfătare pentru noi va fi foc care arde. De fapt, asta se vede și astăzi când Hristos nu este prezent in corpore printre noi. Pe foarte mulți oameni îi luptă feroce învățătura pentru că aceasta se opune frontal patimilor din noi. 

De fapt, din cauza asta L-au și răstignit fariseii. La început eu mă întrebam cum de au fost în stare niște oameni să răstignească un asemenea Om adevărat și Dumnezeu adevărat plin de har și de adevăr, însă astăzi încep să mă întreb retoric cum de a rezistat 3 ani și nu L-au executat mai repede. Desigur că răspunsul este simplu: Domnul fiind Dumnezeu S-a lăsat răstignit când a dorit El și nu când au vrut luptătorii de Dumnezeu.

Chinul iadului

De fapt cel mai mare chin din iad este prezența lui Dumnezeu, plin de adevăr și de har, adică de iubire, bucurie, pace, unitate, smerenie, prezență la care omul nu mai este potrivit să fie expus pentru că el însuși s-a distorsionat pe sine și toate aceste lucruri care constituie hrana sufletului său îi devin nesuferite din cauza distorsiunii firii sale. Încrâncenat fiind, omul spune în iad: „lasă-mă cu iubirea asta! E ipocrizie! E un fals!” și are un continuu sentiment de nețărmurit regret pentru că nu poate să acceadă la această iubire și să se hrănească cu ea. Este ca și atunci când o fată iubește un băiat, băiatul se iubește cu altă fată și sunt fericiți, prima fată vede iubirea și fericirea lor, însă nu poate să acceadă la acea stare și se chinuie. Cam acel chin împins la maxim va fi în iad. 

De fapt și raiul și iadul sunt țintele descoperite ale energiei necreate, însă depinde de noi care suntem liberi dacă devenim moi ca ceara și atunci la căldura luminii iubitoare a lui Dumnezeu pecetea Duhului Sfânt se poate aplica în inima noastră fiecăruia după cum i se potrivește sau în iad, vom deveni duri ca pământul și ne vom crăpa devenind arizi fără putința de a mai da rod vreodată. După cum vedem, iadul este problema noastră, alegerea noastră și nu pedeapsa unul Dumnezeu răzbunător. Desigur că raiul și iadul sunt și locuri, însă întâi de toate sunt stări.

Pregătirea noastră pentru întâlnirea cu Dumnezeu

Pentru că aici pe pământ foarte mulți dintre noi nu suntem pregătiți să ne întâlnim cu focul dumnezeirii, Domnul cel milostiv și iubitor se arată în diferite grade de intensitate, în funcție de folosul fiecărui suflet. De fapt, din cauza asta a avut doar 12 apostoli și mă rog, 70. Dar 12 apostoli pentru că doar aceștia puteau să-L primească la acea intensitate ca învățătură prin harul Său, prin comportament, prin poruncile Sale. Este esențială maximizarea experienței dumezeiești în cei care au această capacitate, adică în cei ce vor și trebuie pusă pe planul doi străduința de a-i ridica pe cei care au un zel cu mult mai mic. Este mult mai folositor să antrenăm 1-2 sportivi dotați să sară peste 2 metri înălțime decât să antrenăm 100 de oameni de pe stradă să sară 1 metru. 

Harul și lupta

Diavolul să știți că luptă crunt în clipa în care experiența harică este mare pentru că aceasta îl transformă pe om. Să vă dau un caz care mi s-a întâmplat mie, pentru că dacă spun din auzite poate că nu luați aminte: m-am îmbolnăvit de viroza care a făcut ravagii iarna asta în România. Datorită situației, destulă vreme aveam transpirații bruște care apăreau în momentele de intensitate maximă a harului la slujbă. Eram cât de cât bine la slujbă, când dintr-o dată transpiram foarte tare chiar înainte de evanghelie. Chiar înainte de Crez. Chiar înainte de o rugăciune importantă pe care trebuia să o citesc la Maica Domnului cu voce tare în Biserică. Tot felul din acestea. Desigur că este boala, însă diavolul apasă pe butoane ca să obțină efectul maxim dorit de el. Slavă lui Dumnezeu că m-a ajutat Maica Domnului și sunt bine!

Totul este să nu abandonăm lupta duhovnicească în orice situație ne vom afla și indiferent ce am fi făcut. Vedeți că Petru s-a căit cu amar că L-a negat pe Domnul și se spune că a plâns toată viața când auzea cocoș cântând pentru că își amintea de negarea Sa. Asta provine din intensitatea iubirii Dumnezeiești pe care Sf. Petru o primise din plin și se căia tot timpul cum a putut să nege pe un astfel de Dumnezeu, pe un astfel de Om.

Problema ateilor

Vedeți că astăzi există atei care nu numai că Îl neagă pe Dumnezeu, ci și se războiesc împotriva Lui, însă nu plâng pentru faptele lor și asta pentru că nu sunt deschiși în fața Domnului și sunt încrâncenați pe auto-îndumnezeirea lor. Desigur că asta constituie chinul lor și dacă nu se pocăiesc vor ajunge în iad, chiar dacă nu ca Iuda. De ce nu chiar ca Iuda? Pentru că Iuda, chiar dacă a păcătuit prin trădarea sa mai puțin decât Petru, nu s-a pocăit, a rămas în încrâncenarea sa și s-a deznădăjduit când el avusese foarte clar și concret experiența iubirii fără margini a lui Dumnezeu și puterea harului pe care el însuși ca apostol o experiase. Să nu uităm că Iuda era asemenea cu toți ceilalți apostoli și avea darul facerii de minuni. Ateii de astăzi nu au desigur experiența deplinătății lui Hristos și a harului Său tocmai pentru protecția lor adică ca să nu se chinuie în veșnicie.

Vedeți că la fel s-a întâmplat după Înviere. Mântuitorul S-a arătat doar celor care îl așteptau și s-ar fi bucurat de învierea Lui chiar dacă unii s-au îndoit. Aici aș vrea să fac o mică precizare: în Ediția Sinodală nu este tradus corect versetul de la Matei 27:17. Traducerea cea mai corectă ar fi astfel: „Şi dacă l-au văzut, s’au închinat Lui, iar unii s’au îndoit” adică chiar și atunci unii din ucenicii lui încă se mai îndoiau de realitatea învierii, după cum atestă originalul grec și toate celelalte traduceri românești ortodoxe. Mântuitorul putea să se arate și fariseilor și lui Pilat, mai ales că acum depășise moartea și avea un trup înviat. Ar fi putut să li se arate și să spună „Na, că am înviat! Ce mai ziceți acum?” Cu toate acestea nu a făcut-o pentru că ar fi exacerbat iadul din ei, încrâncenarea din ei, regretul și remușcările conștiinței care totdeauna există, indiferent dacă se arată la suprafață sau nu.

Biruința asupra morții

Dușmanul este moartea și păcatul din noi, ura din noi și nu atât ceilalți. Biruința asupra morții înseamnă biruința definitivă asupra păcatului și asupra problemelor. Nu învingerea în război a celorlalți. Oamenii, distorsionați fiind, caută însă altundeva această biruință. De exemplu, astăzi o caută în știință – în transhumanism, însă aceasta este iluzorie pentru că, chiar dacă ar reuși cineva să îl robotizeze, să-l optimizeze pe om până când va trăi veșnic pe pământ – bineînțeles că nu se va întâmpla asta, dar dacă s-ar întâmpla asta nu-i rezolvă problemele existențiale și omul va ajunge să fie chinuit de însăși limitarea imortalității sale artificiale aici pe pământ. Raiul nu este o grădină de câțiva kilometri pătrați de la intersecție pe dreapta cu pomi fructiferi și miei care zburdă de colo-colo. Raiul este întâi de toate o stare existențială cu totul superioară limitărilor vieții de aici. Vedem că Mântuitorul S-a înălțat la Cer și ca să ne arate că această nouă stare depășește orice limitare pământeană și ca să vedem că duce concret firea omenească îndumnezeită în sânurile Sfintei Treimi.

Desigur că Mântuitorul S-a înălțat la Cer și ca un ultim gest al delicateței Sale față de cei mulți care nu puteau să-L primească. Dar și ca să ne arate că se depășește orice prin învierea Sa. De fapt, cam toți oamenii doreau să vină Mântuitorul să le facă minuni și să le depășească neputințele, însă învățătura Sa o doreau mult mai puțini și schimbarea gândirii și a modului de viață o doreau și mai puțini. Din cauza asta Mântuitorul S-a concentrat pe maximizarea experienței duhovnicești a celor 12, de fapt 13 apostoli care urmau să propovăduiască acest lucru mult mai departe.

Dumnezeu are o relație specială cu fiecare în parte

Am spus „de fapt 13” pentru că l-am inclus și pe Sf. Ap. Pavel asupra căruia Mântuitorul a acționat într-un mod special. De fapt, Dumnezeu acționează în mod special și personalizat în cazul fiecăruia dintre noi pentru că are o relație pur interpersonală cu fiecare om din istorie. Din cauza asta vedeți că se spune cu numele „Se botează robul lui Dumnezeu, cutare”, „Se cunună robul lui Dumnezeu, cutare”, „Se împărtășește robul lui Dumnezeu, cutare”. Biserica nu este o armată condusă de un tiran care lucrează cu mase de manevră impersonale, ci este spitalul duhovnicesc în care fiecare este tratat personal de către doctorul Hristos pentru vindecarea sufletului și ajungerea la unirea completă cu Acesta. 

Noi să încercăm tot timpul să facem tot ceea ce depinde de noi ca să fim deschiși razelor harului lui Dumnezeu, astfel încât Acesta să vină în viața noastră și să ne vindece. Principala cauză a lipsei de deschidere este mândria noastră, iubirea noastră de sine care ne facem să ne credem ca o cetate semeață pe un vârf de munte care nu are nevoie de nimeni ca să fie biruitoare, însă ea, săraca, dincolo de prăpăstiile care o înconjoară, este singuratică și plină de igrasie pe dinăuntru. Chiar dacă pare falnică are nevoie de ceilalți ca să reziste în viață și în ultimă instanță, va ajunge să facă lucruri pe care nu le dorește, lucruri care poate că nu erau necesare dacă ar fi deschis porțile smereniei și ar fi intrat lumina iubirii dumnezeiești într-însa. 

Cum erau apostolii

Vedeți că primii doi apostoli care au fost chemați, adică Sf. Andrei și Sf. Ioan au fost pregătiți prin smerenie, fiind ucenicii Sf. Ioan Botezătorul. De asemenea, pregătit a fost și Sf. Filip și Sf. Natanael, amândoi fiind oameni cu zel, simpli și curați, mai ales ultimul fiind om în care nu era vicleșug, după cum spune Domnului. 

De fapt, în marea lor majoritate apostolii au fost oameni simpli, ceea ce le-a permis să primească cu ușurință învățătura Domnului, motiv pentru care Hristos i-a și ales astfel. Când spunem om simplu ne referim la faptul că este omul care nu este compus din mai multe lucruri pe care el însuși le consideră esențiale pentru el și crede că le are – aceste lucruri fiind materiale, învățături sau anumite poziții sau capacități pe care le are. Pe toate le avem de la Dumnezeu, fraților.

Omul simplu în sens duhovnicesc nu înseamnă că este întunecat la minte, din contră. Este omul care nu ține cu dinții de nimic din cele care nu sunt în voia lui Dumnezeu în momentul respectiv. Focul iubirii lui Dumnezeu își schimbă intensitatea și modul de ardere în timp și începe să ardă diferitele excrescențe existențiale crescute pe noi – aceste lucruri pe care credem că le avem -, ca și cum un foc natural ar arde paie, lemn, metal și piatră. Dacă noi ne ținem de acestea atunci vom arde dimpreună cu ele și asta constituie focul iadului. Dacă le lăsăm să ardă după cum dorește Dumnezeu, atunci este focul eliberator de patimi prin care trebuie să trecem cu toții. Catolicii spun că ceva similar cu purgatoriul care se întâmplă după moarte și într-un alt mod ceea ce este greșit pentru că omul pentru a se elibera, adică a se mântui, trebuie să fie liber să se pocăiască, însă după moarte nu mai există această posibilitate a pocăinței.Deci nu există purgatoriul.

Sfântul Apostol Matei și Iuda

Cei mai mulți dintre apostoli erau pescari, însă erau și oameni ca Sf. Matei care avea ca vameș o oarecare putere și avere și, în plus de asta, era un foarte bun cunoscător al scripturilor și tradițiilor rabinice.

De asemenea, Iuda se spune că era foarte deștept și trezorierul lui Irod. De fapt, se și vede că cu toate că Sf. Petru era decanul de vârstă, gestionarea banilor, a cumpărăturilor și a milosteniilor cădea în sarcina lui Iuda care din câte știm din tradiție era foarte tânăr. În icoanele cu Cina cea de Taină este unul dintre cei 4 tineri. Ceilalți sunt Sf. Ioan, care era și cel mai tânăr, Sf. Toma și Sf. Filip. Din păcate, cu toată rugăciunea, exemplul personal și sfaturile Domnului, Iuda nu a putut să-și controleze patima și a abuzat de poziția sa care i-a fost dată ca să facă bine tuturor și sieși. Din păcate omul distorsionat vede binele distorsionat și în loc să se înduhovnicească prin smerenie și ascultare, se distruge prin înfumurare. 

Vedem că, pe de altă parte, Sf. Ap. și Ev. Matei a reușit să rămână smerit prin adânca osândire de sine și pocăință pe care o avea datorită trecutului său, stare interioară care transpare în Evanghelia sa. Chiar el se prezintă pe sine „Matei vameșul” ca semn de smerenie pentru că vameșii erau urâți atunci de către toți pentru că erau asupritori și erau văzuți ca exponenți ai puterii străine de popor. Această grijă a sa de a se smeri pe sine, i-a permis lui Dumnezeu să-l înalțe și să-l învrednicească ca să fie primul evanghelist al Său.

Adevărata cale

Așa și noi dacă dorim să ne înălțăm cu adevărat, atunci să nu încercăm de unii singuri pentru că motoarele noastre nu sunt destul de puternice ca să ne desprindă din smoala patimilor, ci să ne punem în adâncurile smereniei după cum copiii pun piatra într-o praștie și o întind și atunci Dumnezeu care mânuie praștia duhovnicească precum David, ne va arunca la înălțimile slavei celei adevărate. Altă cale nu există decât această alternanță între smerenie și adevărata înălțare, adevărata slavă, care este singura care aduce echilibrul adevărului. Trebuie să avem experiența practică și a neputinței, nimicniciei noastre precum și a atotputerniciei lui Dumnezeu.

Însuși Domnul a trecut prin această cale, însă nu pentru că a avut nevoie să treacă, ci pentru a ne fi nouă exemplu în toate. 

Sfântul Apostol Pavel

Desigur că exemplul cel mai cunoscut dintre apostoli care a trecut prin această cale a fost Sf. Ap. Pavel. Numele lui era, de fapt, Saul și a fost un tânăr foarte impetuos și cu mult zel în a ține legea lui Dumnezeu în modul în care îl credea el corect. Fariseu fiind, era dezinformat de membrii sectei din care făcea parte și, deci, îl ura la maxim pe Hristos și pe creștini. Mânat de zelul lipsit de cunoștință pe care îl avea, a început o prigoană aprigă împotriva creștinilor, însă, în timp ce era pe drum cu scopul să-i persecute pe creștinii din Damasc, îi apare Mântuitorul într-o lumină necreată orbitoare care îl doboară la pământ și îl mustră pentru faptele sale.

Biserica și unitatea dintre noi

Este important aici faptul că Iisus se identifică cu Biserica Sa, prigonită de către Saul. Vedeți că Biserica nu este un ONG de ajutor social, ci unitatea cu Hristos, este trupul viu al lui Adam cel global în care toți suntem mădulare unii altora, trup al cărui cap este Hristos. Trebuie să înțelegem adânc această realitate astfel încât să știm care este adevărul, să nu ne mai urâm între noi și să acționăm în consecință. Să ne iubim unii pe alții ca și cum am fi noi înșine. Toți mădulare suntem unii altora. Și astfel o să perfecționăm viața noastră prin îmbunătățirea legăturii cu Hristos și cu ceilalți. Soluția este dragostea, nu prigoana care vine din absolutizarea iubirii de sine și a voii noastre. Aceasta din urmă duce la absolutizarea cerințelor noastre de la ceilalți, cu represaliile de rigoare dacă nu sunt îndeplinite. Noi dorim ca alții să fie îngăduitori cu noi și nu ne place când sunt exigenți, însă noi dorim să fim exigenți cu ceilalți și îngăduitori cu noi înșine.

Fraților, nu-i corect așa! Acest dublu standard l-am văzut, din păcate, de foarte multe ori în viață – cel puțin în monahism și în informatică atunci când, de exemplu, apare o greșeală care nu se știe cine a făcut-o. Atunci unii au tendința să zică „Este inadmisibil! Nu se poate așa ceva! Unde i-a stat capul? Să-i fie rușine! Să fie represalii!” asta până când se descoperă cine este vinovatul care nu de puține ori sunt chiar cei care sunt cei mai vocali după zicala care spune că cei mai mari câini latră cel mai tare. Atunci să vezi cum se sting imediat și schimbă registrul din toate punctele de vedere, văzându-se pregnant iubirea de sine pe care, de fapt, toți o avem ca parazit al căderii lui Adam, mai mult sau mai puțin.

Stadii pentru devenire

În cazul lui Saul, smerirea trebuia să fie tare pentru că el era tare. Vedem că în experiența luminii necreate, acesta a căzut la pământ pentru că nu era pregătit duhovnicește pentru o astfel de experiență. Pe muntele Tabor, Mântuitorul a dus pentru această experiență doar pe cei mai buni dintre Apostoli: pe Ioan, Petru și Iacov însă și aceștia erau căzuți la pământ după cum îi vedem în icoanele bizantine ale Schimbării la Față. Moise și Ilie care erau plini de har, erau în picioare discutând cu Mântuitorul, putând să reziste la intensitatea acestei experiențe.

După cum vedem, există diferite nivele existențiale și apostolii erau și ei în devenire. De fapt, toți suntem în devenire veșnică, însă într-adevăr, în faza îndumnezeirii omul este atât de unit cu Dumnezeu că devine părtaș dumnezeieștii firi și atunci poate să-L vadă pe Dumnezeu față către față așa cum este El, de fapt. Desigur că asta este în splendoarea energiei Sale necreate și nu în esența Sa care va fi pururea de neajuns pentru ființele create. Omul nu va resimți însă niciodată asta ca o limitare pentru că virtutea și sfințenia sunt împlinirea umanului și adevărata libertate a fiecăruia dintre noi.

Saul, însă, fiind foarte păcătos atunci, trebuia smerit și limitat pentru a nu-și putea exercita distorsiunea de care suferea în afară asupra celorlalți și să nu le facă rău. Din cauza asta în clipa în care Saul Îl întreabă înfricoșat pe Iisus ce trebuie să facă, acesta îi răspunde să se ridice duhovnicește și fizic – pentru că era căzut la pământ din cauza intensității vedeniei luminii necreate – să intre în cetate și o să i se spună ce trebuie să facă. Adică din ditamai fariseul cu putere mare îl face ca pe ultimul țânc care trebuie să asculte. Unde mai pui că Domnul îl și orbește astfel încât tacâmul smeririi să fie complet adică vrând-nevrând trebuie să fie dependent de alții și să asculte. 

Cei care par puternici

Să avem grijă să nu ne credem mari și tari pentru că totdeauna e cineva mai tare și mai mare decât noi, iar Domnul e deasupra tuturor. Fraților, nu-i invidiați pe cei care sunt puternicii lumii la această oră pentru că dacă sunt păcătoși e vai și amar de suflețelul lor. Nu pot să doarmă noaptea de anxietăți și de griji, se chinuie singuri în gândurile lor și sunt foarte amari în distorsiunea în care trăiesc, chiar dacă la prima vedere pare că totul este roz. Iar dacă cineva dintre acești puternici este virtuos, atunci slavă lui Dumnezeu! – să ne bucurăm și să ne rugăm pentru el și să avem grijă să nu urâm omul pentru că este politician, mai ales pe cineva care poate să fie smerit și bineplăcut Domnului. 

Exemplul Sfântului Apostol Pavel

Vedeți că nici după această smerire până la pământ Domnul nu a avut încredere în Sf. Ap. Pavel, ci i-a dat un ghimpe în trup ca să-l bată peste obraz și să-l țină smerit. Nu știm exact la ce se referă acest lucru, însă foarte probabil că, cu toate că Sf. Anania l-a vindecat de orbire, ghimpele în trup consta într-o foarte serioasă afecțiune a ochilor, motiv pentru care scria cu un scris foarte mare și avea nevoie de însoțitor. 

Cu toate acestea, Sf. Pavel a avut o dragoste imensă pentru Hristos, reușind astfel să se unească deplin cu Acesta, ajungând ca Hristos să trăiască pe deplin în Apostolul de unde răspândea razele iubirii Sale. Numai așa apostolii reușeau să convertească mulțimi nenumărate pentru că nu este numai ceea ce spune fiecare ci, întâi de toate, intensitatea trăirii lui Hristos și exemplul personal al fiecăruia care schimbă mădularele lui Adam cel global cu care intră în contact. Cu cât un mădular este mai puternic, cu cât un nod este mai duhovnicesc cu atât mai mult reușește să ridice și nodurile adiacente în direcția perfecțiunii lui Hristos. Dincolo de asta, dacă cineva nu este sigur de experiența a ceea ce vorbește, cuvântul său nu are putere și el însuși nu are putere, fiind ca și o casă construită pe nisip care este dărâmată în clipa în care vin valurile cele mari.

Sf. Ap. Pavel și ceilalți apostoli au avut experiențe mari, intense și din cauza asta au rezistat la chinurile și bătăile care au fost până la maxim din partea celor mânați de diavol. Când spun „până la maxim” mă refer la faptul că Sf. Ap. Pavel a fost bătut cu 40 fără una lovituri de bici care era maximum care i se putea aplica pentru că el, fiind cetățean roman, nu putea să primească 40 de biciuiri. Sf. Ioan Teologul însă, a fost bătut cu pietre copios de mai multe ori și din toate l-a scos Domnul. Uneori lucrurile ajungeau până de domeniul absurdului care nu numai că le puteau distruge trupul, ci și psihicul dacă nu era harul lui Dumnezeu să-i susțină pe apostoli.

Un exemplu

De exemplu, când Sfinții Ap. Pavel și Varnava erau în Listra au văzut acolo un olog din naștere care nu umblase niciodată și care le asculta predica și avea credință să se mântuiască. Acestuia, Sf. Pavel îi spune cu glas puternic să se scoale drept pe picioarele sale și acesta s-a sculat și umbla. Când oamenii au văzut asta, au spus că au coborât zeii pe pământ și îl numeau pe Varnava, Zeus că era mai impunător și pe Pavel, Hermes pentru că era meșterul cuvântului și mai mititel de stat. Chiar preotul idololatru al cetății aducea dimpreună cu mulțimile tauri și cununi și dorea să le aducă jertfă. Un întreg tam-tam.

Când au văzut apostolii toată procesiunea asta, și-au rupt hainele și le-au ținut un cuvânt în mijlocul lor plin de dragoste și smerenie spre slava lui Dumnezeu, arătând că ei sunt doar apostolii Domnului și că toți suntem frați și că trebuie să ne iubim desăvârșit. În situația asta, vin din Antiohia și Iconiu alții care îi clevetesc pe apostoli și atunci mulțimile încep să-i bată cu pietre până când au crezut că l-au omorât pe Pavel și l-au târât afară din cetate. Na! Noaptea minții! Asta-i lumea! Acum te ridică în slăvi și zice că ești zeu și în 5 minute te snopește în bătaie să te omoare. Și atunci să se mai bazeze cineva pe slava cea deșartă, fraților!

Moartea martirică

Poate că după toate acestea și mai ales dacă ia cineva în considerare faptul că toți apostolii, în afară de Teologul Ioan pe care l-au îngropat de viu la cererea lui, au murit de moarte martirică, o să zică cineva că este de evitat această viață. Din contră! Trebuie să știți că viața în Hristos este cea mai frumoasă și mai fericită viață posibil. De fapt, este singurul drum către fericirea adevărată, drum pe care diavolul încearcă să-l bareze prin toate necazurile pe care le poate aduce. Acestea, însă, rămân în afara creștinului care este inundat de o bucurie adâncă în inima sa, dincolo de acul de aur al durerii.

De fapt, fraților, pentru această bucurie fără de margini, pentru această viață adevărată au murit martirii. Dacă omul nu o ia pe acest drum, atunci necazurile oricum vor veni, însă fără suportul harului care să-i ofere omului dragostea, bucuria, pacea și îndelunga răbdare necesare suportării acestora cu inimă bună. Atunci omul va fi chinuit și biruit de necazuri cu mult mai mici comparativ cu marile ispite pe care le-au îndurat sfinții cu inimă bună și le-au biruit.

Să avem grijă că evitarea Crucii o face, de fapt, și mai grea. Este necesar să avem credința corectă să pornim și noi pe drumul desăvârșirii noastre, drum trasat ca deschizător de drum de Domnul și după Acesta de către Sfinții Apostoli, astfel încât să crească în noi din ce în ce mai mult căldura iubirii Soarelui Dreptății și să putem să scăpăm de angoasa întunecată a iernii lipsei de iubire de care toți suferim mai mult sau mai puțin.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut zelul să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!