Ce făceau Creștinii înainte de existența Bibliei?

Urmăriți un foarte frumos și elocvent documentar care ne prezintă adevărul despre o problemă ce a preocupat cu precădere lumea vestică în ultimii 500 de ani: ce are întâietate – Biserica sau Biblia?

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Ce făceau Creștinii înainte de existența Bibliei?

Cea mai vândută carte din istoria omenirii începe cu crearea tuturor lucrurilor până la întruparea Dumnezeului-Om Hristos și se încheie cu sfârșitul timpului așa cum îl cunoaștem noi. Ce au făcut creștinii înainte ca aceste cărți vitale ale Noului Testament să fie scrise și compilate? Cum discerneau ei între învățătorii falși și adevărații apostoli care L-au cunoscut pe Hristos și au păstrat învățăturile Lui? Cine a decis ca aceste cărți să fie în Biblie și nu altele?

Răspunsul adevărat la aceste întrebări a fost în mare parte necunoscut în Occident în ultimele secole. Dar adevărul a fost păstrat și poate fi găsit încă astăzi, așa cum era acum 2.000 de ani.

Când vorbim despre Biblie, vorbim despre o colecție de cărți. Cele mai vechi dintre acestea existau în formă orală mult înainte de a fi scrise, dar au căpătat o formă scrisă cu multe secole înainte de nașterea Domnului nostru. Cele mai recente dintre aceste cărți au fost scrise la mulți ani după Învierea Sa, cele mai recente probabil chiar la sfârșitul secolului întâi, la vreo 60 de ani sau mai mult după Înviere. Prima cuprinde desigur Vechiul Testament, iar ultima Noul Testament.

Când Sfântul Pavel vorbește despre Scriptură se referă la Vechiul Testament. Puține dintre cărțile Noului Testament fuseseră scrise deja, iar acordul complet în Biserică cu privire la care cărți să alcătuiască Noul Testament avea să mai dureze câteva secole. Biserica exista de aproape 500 de ani înainte ca ceva identic cu ceea ce numim acum Biblie să poată fi tipărit. Curios, totuși, noțiunea comună printre mulți protestanți este că catolicii au o Biblie diferită de cea pe care o recunosc ei, și deci, probabil și ortodocșii creștini. Această problematică, Biblie diferită, este foarte probabil una dintre primele care va apărea în orice conversație fundamentală între creștini ortodocși și protestanți.

VECHIUL TESTAMENT

Cărțile Vechiului Testament sunt destul de variate ca natură și au istorii diferite. În general, ele se împart în patru mari grupuri: Cărțile Legii, Cărțile istorice, Profeții și Cărțile de înțelepciune. Ar putea fi interesant de observat în treacăt că primul dezacord privind cuprinsul Vechiului Testament datează cu mult înainte de era creștină. Samaritenii se distingeau de iudei prin refuzul lor de a recunoaște ca Scriptură orice cărți în afară de Cărțile lui Moise, sau Pentateuhul. Majoritatea cărților Vechiului Testament au fost scrise inițial în ebraică sau aramaică, sau un amestec al celor două.

Totuși, există un întreg grup de cărți care fac excepție, fiind scrise inițial în greacă. Aceste cărți sunt de obicei numite Apocrife, sau cărți ascunse, ceea ce este o denumire complet greșită, deoarece nu e nimic ascuns legat de ele. Ele au fost o parte integrantă a textului grecesc al Vechiului Testament, așa cum era folosit pe vremea Domnului nostru. Multe citate din Scripturi (din Vechiul Testament) în cărțile Noului Testament sunt identificabile din acest text grecesc. Nicăieri, desigur, cărțile Noului Testament nu fac nicio distincție între diversele cărți ale Vechiului Testament. Despre tot acest material scrie Sfântul Apostol Pavel când spune: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu.

Trebuie spus că orice volum care pretinde a fi Biblia și totuși nu conține aceste cărți este cel mult o Biblie abreviată, iar în cel mai rău caz o reprezentare eronată. Ar fi obositor și inutil să enumerăm toate cărțile în cauză, dar cel mai rapid mod de a determina dacă un volum este complet este să verificați cuprinsul la cele două cărți cele mai cunoscute: Cartea Înțelepciunii lui Solomon și Ecclesisticul (Cartea Înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah), a nu fi confundată cu Ecclesiastul. Toate aceste cărți făceau parte din textul original al Versiunii Regelui Iacob a Bibliei și sunt pur și simplu șterse din text în edițiile protestante.

În ceea ce privește cuprinsul Vechiului Testament, nu a prea a existat o discuție serioasă în Biserica primară. Apostolii și Părinții Bisericii au folosit în mod constant textul Septuagintei. Ei citau frecvent în scrierile lor pasaje care existau doar în ediția greacă sau în care există o diferență semnificativă de sens între edițiile greacă și ebraică, așa cum se întâmplă frecvent în Psaltire și chiar mai mult în Cartea lui Ieremia. Acest lucru era la fel de adevărat și pentru alți evrei din vremea Domnului nostru. Aceste cărți apocrife au devenit o problemă nu pentru creștini, ci pentru evrei după înviere.

Aceste cărți, în multe cazuri, profețeau clar despre Domnul nostru și astfel îi rușinau pe cei care refuzau să accepte dumnezeirea Sa. În consecință, ele au fost oficial excluse din canonul iudaic și din Scripturi la Conciliul iudaic de la Jamnia, la sfârșitul secolului întâi d. Hr., la aproximativ 60 de ani după Înviere. Reformatorii protestanți din secolul al XVI-lea au ales să accepte autoritatea acestui conciliu iudaic, nu pe cel al apostolilor și al Părinților. Nu are sens ca ei să se opună acestor cărți pe aceeași bază ca și rabinii de la Jamnia. Răspunsul la această enigmă este destul de simplu. Cărțile, unele dintre ele, arată de asemenea destul de evident, în mod profetic, rolul special al Maicii Domnului (Theotokos), a Fecioarei Maria din Galileea, și planul de mântuire al lui Dumnezeu. „Ea este strălucirea luminii celei veşnice şi oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu şi chipul bunătăţii Sale. Fiindcă este una, toate le poate, şi rămânând una cu sine însăşi, ea toate le înnoieşte…” (Înțelepciunea lui Solomon 7:26-27) Numeroase pasaje din ele sunt citate în mod eficient de Părinți când discută înțelegerea Bisericii asupra rolului Născătoarei de Dumnezeu. În consecință, Reformatorii au optat pur și simplu să elimine cărțile care nu le plăceau, folosind pretextul oferit de rabini că aceste cărți nu existau în textul ebraic.

Martin Luther nu a avut curajul sau pretextul să continue acest tipar și să șteargă Epistola lui Iacov, care contrazice în mod clar învățătura sa că mântuirea este doar prin har (nu și prin fapte). Dar el a încercat să rearanjeze ordinea cărților Noului Testament, plasând această epistolă chiar la sfârșit. Acest revizionism, însă, spre deosebire de celălalt, nu a fost general acceptat. Așa-zisa abordare „la alegere” a Sfintelor Scripturi s-a dovedit a fi metoda normală a interpretării occidentale.

Putem vedea consecințele logice ale unor astfel de procedee astăzi: peste 1000 de secte protestante, fiecare pretinzând că se bazează pe Biblie și doar pe Biblie, fiecare pretinzând că acceptă Biblia ca fiind Cuvântul insuflat de Dumnezeu, toate certându-se între ele în legătură cu ceea ce spune Biblia. De ce? Pur și simplu, pentru că abordarea Scripturii este ceea ce se numește metoda textului doveditor. Acele porțiuni ale Scripturii care se întâmplă să nu susțină sau chiar să contrazică în mod clar o credință deja stabilită sunt fie explicate în alt mod, fie ignorate, așa cum reformatorii au eliminat pur și simplu o întreagă colecție de cărți ale Vechiului Testament, pe care le-au considerat problematice.

A insista prea mult asupra acestei chestiuni a cărților apocrife ale Vechiului Testament, însă, ar putea fi foarte înșelător, deoarece în unele aspecte semnificative este complet irelevant. Deoarece, pentru ca aceste chestiuni să fie abordate în mod semnificativ sau inteligent, este mai întâi necesar să înțelegem și să acceptăm că anumite lucruri s-au întâmplat într-o anumită ordine la anumite momente, și că, cel puțin într-o măsură semnificativă, putem determina care au fost acestea.

Trebuie să recunoaștem că Biserica exista deja în Lunea de după Rusalii, dar că, în acel moment, niciuna dintre cărțile Noului Testament nu exista încă, și că majoritatea lor nu aveau să fie scrise decât peste încă douăzeci de ani sau mai mult, iar câteva abia aproape de sfârșitul secolului. Dacă noi, sau cei cu care discutăm despre credință, negăm existența acestei istorii, refuzăm să acceptăm faptele ca parte a adevărului divin, atunci chiar nu avem nimic de discutat în acest video. În primele săptămâni, luni, ani ai existenței sale, Biserica nu avea deloc documente scrise, cu excepția cărților Vechiului Testament, așa cum s-a indicat mai devreme. Evenimentele Evangheliilor erau transmise de la un credincios la altul prin viu grai. Cei care au acceptat credința le-au auzit de la credincioși.

Aceasta era în totalitate în concordanță cu cultura în care trăia Biserica, care era, mai presus de toate, o cultură orală. Relativ puțini oameni știau să citească, darămite să scrie, și astfel au auzit Cuvântul lui Dumnezeu și l-au păstrat (în memorie). Sfântul Apostol Pavel insistă asupra acestei chestiuni când spune: „De aceea, fraților, rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit, fie prin cuvânt, fie prin scrisoare.”

La timpul potrivit, pe măsură ce Biserica a început să se răspândească dincolo de locul ei de origine în Ierusalim și Galileea, comunicările între bisericile locale au devenit necesare și au fost scrise epistole (scrisori). Unele dintre ele au fost de o importanță atât de mare pentru înțelegerea credinței încât au început să fie citite în biserică împreună cu Scripturile (Vechiul Testament). Dar copii existau inițial doar în bisericile locale cărora le fuseseră adresate, deși, în timp, în multe altele de asemenea. Pe măsură ce călătorii se deplasau de la un loc la altul, ei purtau copii manuscrise ale scrisorilor pentru zidirea altor credincioși.

Unele dintre aceste scrisori au fost scrise de apostoli, dar au existat și altele scrise de alți credincioși de asemenea. Ulterior, unele dintre ele au devenit ceea ce numim acum scrisori deschise adresate Bisericii în întregul ei, nu doar unei parohii particulare. Acestea sunt epistolele universale sau sobornicești sau generale. Pe măsură ce Biserica se răspândea, a devenit necesar să se consemneze în scris nucleul central al evenimentelor din viața Domnului nostru și învățăturile Lui, pentru a oferi o evanghelie scrisă celor care au venit la credință de foarte departe de mica provincie izolată a Imperiului în care Domnul a trăit și a murit și a înviat. Astfel, cele patru evanghelii scrise au luat ființă. Dar acest lucru s-a întâmplat doar după ce Evanghelia fusese proclamată și transmisă de la un credincios la altul prin viu grai, prin tradiție, predându-se mai departe timp de mulți ani.

Este lesne de observat, prin comparație, că niciuna dintre Evangheliile scrise nu conține întreaga istorie. După cum concluzionează Evanghelia Sfântului Ioan, „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar putea cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (Ioan 21:25) Cu siguranță, tot ceea ce este esențial din viața și învățătura Domnului se găsește în Evanghelii, dar nu tot ceea ce este de dorit sau de ajutor pentru mântuirea noastră. Niciuna dintre ele, nici toate cele patru Evanghelii la un loc nu au fost scrise pentru a fi exhaustive și finale. Dacă ar fi așa, desigur, n-am avea nevoie de restul Noului Testament, nici de Vechiul Testament, deși au fost mulți eretici care au susținut o astfel de nebunie revoltătoare.

Revelația Sfântului Ioan Teologul, mai corect denumită ca Apocalipsa, și Faptele Apostolilor sunt, desigur, cazuri speciale. Prima este considerată de majoritatea învățaților că a fost scrisă de Sfântul Ioan spre sfârșitul vieții sale. Este singura carte din Noul Testament în jurul căreia a existat un dezacord semnificativ în Biserică. Au existat părți ale Bisericii în care pentru câteva secole nu a fost acceptată ca parte a Scripturilor. Vom discuta mai mult despre asta mai târziu în videoclip.

Faptele Apostolilor, scrise de evanghelistul Luca, nu ar fi putut fi finalizate mai devreme decât în anul 63 d.Hr., deoarece se referă la întemnițarea Sfântului Apostol Pavel la Roma, care a continuat până în acel an. Deci imaginea completă pe care o avem este cea a unui volum în creștere de literatură bisericească pe parcursul primilor 70 de ani ai vieții Bisericii. Unele dintre aceste cărți erau cunoscute inițial doar într-una sau câteva biserici locale, iar altele au câștigat mai rapid o largă popularitate. Ceea ce era considerat Scriptură într-o anumită biserică locală era ceea ce se citea la slujba bisericii, împreună cu cărțile Legii și Proorocilor și Psalmii din Vechiul Testament.

Dar nu am atins încă faptul că, în acest bogat climat al tradiției orale a Bisericii și al noilor cărți care vorbeau despre mântuire, existau și alte cărți, destul de multe chiar. Unele dintre ele au fost scrise chiar în aceeași perioadă în care cărțile Noului Testament au fost alcătuite. Altele au fost scrise puțin mai târziu. Aceste cărți, totuși, nu trebuie confundate cu cărțile neautentice scrise în secolele doi și trei de diverși eretici atribuind falsurile lor apostolilor într-o încercare de a autentifica învățăturile lor eretice, precum Evanghelia după Toma, Evanghelia Eseniană a Păcii și diverse altele.

Unele dintre aceste alte cărți ar putea într-adevăr să fi fost scriise de înșiși apostolii, precum Epistola lui Barnaba, Constituțiile Apostolice. Altele au fost scrise de alți membri ai Bisericii creștine timpurii, sau de succesorii direcți ai apostolilor la guvernarea Bisericii, precum Păstorul lui Hermas, Epistola Sfântului Ignatie. Unele dintre aceste cărți erau considerate ca Scriptură, exact la fel ca Evangheliile și celelalte cărți ale Noului Testament așa cum îl avem acum. Cea mai timpurie indicație pe care o avem că oricare dintre aceste cărți – atât cele pe care le considerăm acum în Noul Testament, cât și celelalte – erau considerate ca Scriptură este dovadă a utilizării lor în cultul Bisericii și a citării lor în scrierile Sfinților Părinți.

Primele decenii ale vieții Bisericii au fost preocupate de activitatea misionară și persecuție. Dacă cuiva i-a trecut prin minte să facă o scriere, un cuprins, nu avem nicio indicație despre asta. Cea mai veche listă cunoscută datează din jurul anului 130 d.Hr., și este cunoscută sub numele de Canonul Muratorian. Porțiuni din lucrare s-au pierdut, dar este evident că include cele patru Evanghelii și majoritatea epistolelor Sfântului Pavel, precum și diverse alte cărți. Dar au existat îndoieli în anumite părți ale Bisericii cu privire la Epistola către Evrei, Epistola Sfântului Ap. Iuda, a doua epistolă a Sf. Ap. Petru, a doua și a treia epistola a Sf. Apostol Ioan și Apocalipsa.

Nu până în anul 369 d.Hr., cu epistola festivă a Sf. Atanasie pentru acel an, găsim un cuprins al Noului Testament, care corespunde exact cu cel pe care îl acceptăm noi acum. Timp de 336 de ani, Biserica a trăit, a crescut și s-a dezvoltat sub călăuzirea Duhului Sfânt. Și abia atunci ar fi fost posibil, deși nici atunci cu acceptare universală, să tipărească Biblia Sfântă așa cum o cunoaștem și o acceptăm noi acum. Aceasta, desigur, este deja patru decenii după Sinodul de la Niceea, după ce Crezul fusese scris, și după Biserică, așa cum ar spune mulți protestanți, fusese în final și definitiv coruptă de Sfântul Împărat Constantin.

Anul 333 d.Hr. Cultul liturgic formal al Bisericii la acest punct în istorie este deja bine definit și este atât de asemănător cu cel al Bisericii Ortodoxe de astăzi, încât un credincios transportat în timp de atunci la o slujbă a Bisericii Ortodoxe acum s-ar simți complet ca acasă. Ce putem deduce din asta? Acum trebuie să ne întoarcem la asta pentru o clipă, dar mai întâi trebuie să încheiem istoria cuprinsului. Doar cu cinci ani înaintea epistelei Sfântului Atanasie, sinodul de la Laodiceea a promulgat o listă a cărților Noului Testament care era identică, cu excepția faptului că nu includea Apocalipsa. A durat ceva timp până când nu exista un acord universal cu privire la cărțile Noului Testament, și mai trebuiau încă o mie de ani până când să existe o singură carte identică în conținut cu Biblia de azi. A fost viața Bisericii pe parcursul primilor șaptezeci de ani sau cam așa ceva ai existenței ei care, călăuzită de Duhul Sfânt, a dat naștere textelor scrise caere aveau să formeze Noul Testament. Și a fost viața continuă a Bisericii pe parcursul a mai mult de încă 300 de ani care a fost necesară pentru a rafina și a defini conținutul exact al Sfintei Scripturi.

Deci, este inutil și înșelător și chiar periculos să discutăm Scripturile în afara vieții Bisericii. Dacă Scripturile așa cum le cunoaștem au putut să apară doar prin acțiunea Duhului Sfânt asupra Bisericii și în Biserică pe o perioadă de sute de ani, atunci, evident, restul experienței Bisericii în acele secole și în cele ulterioare, de asemenea, este de o importanță vitală pentru înțelegerea lor.

Dar ce este această Biserică? Este aceeași Biserică care a fost întemeiată de Domnul nostru, condusă de apostoli în primele decenii, mai târziu călăuzită și păstorită de succesorii lor, episcopii. Este aceeași Biserică care a suferit persecuții timp de 300 de ani care în final a obținut libertatea sub domnia Sfântului Constantin, care, prin călăuzirea Duhului Sfânt, a definit sensul Scripturilor și a confruntat autorii diferitelor erezii. Este aceeași Biserică care, în Sfintele Sinoade, a alcătuit Crezul de la Niceea, rezumând esența cea mai profundă a credinței în Scripturi, care, în aceleași sinoade, a redactat canoanele care sunt ghidurile, chiar și în zilele noastre, pentru viața Bisericii. Aceasta este aceeași Biserică care ne învață să cinstim sfinții și moaștele lor. Inspirată de Duhul Sfânt, Biserica a învățat cum să celebreze Sfânta Liturghie, Cina Domnului, cu demnitate și splendoare, cu mult înainte de vremea în care putem identifica un acord final privind conținutul Bibliei.

Și astfel, suntem siliți, dacă înfruntăm faptele cu onestitate și integritate, la o concluzie inevitabilă. Doar prin Biserică avem acces la Biblie. Și tot astfel, trebuie să ne îndreptăm către Biserică pentru a o înțelege. Ce a fost întâi: găina sau oul? Această zicere clasică este foarte la obiect aici. Ar trebui să fie evident că Biserica a fost cu mult înaintea Bibliei, ca o colecție integrală de cărți, și precedă considerabil chiar și cărțile individuale ale Noului Testament. Prin urmare, este destul de sigur că Biserica întemeiată de Domnul nostru nu s-a bazat pe Biblie. Biserica, creată de Sfântul Duh la Cincizecime, nu avea Biblie așa cum o cunoaștem, și nu avea nevoie să o aibă pentru a fi cu adevărat Biserica.

Se poate spune cu oarecare justificare că dacă fiecare exemplar existent al Bibliei ar fi distrus brusc, efectul asupra Bisericii ar fi minim. Deși suntem asigurați că acest lucru nu se va întâmpla niciodată, deoarece porțile iadului nu vor birui împotriva ei, Biblia nu ar fi suficientă pentru a oferi ceea ce este necesar mântuirii noastre. Dacă ne îndoim de adevărul acestui lucru, nu trebuie decât să aruncăm o privire asupra spectacolului a ceea ce se întâmplă atunci când oamenii încearcă să-și creeze propriile biserici, bazate pe propriile lor interpretări personale ale Sfintei Scripturi. Trebuie, deci, să privim spre Biserică dacă vrem să avem o înțelegere corectă a Scripturii.

Cum să înțelegem Biblia? Sfântul Petru insistă: Nicio profeție a Scripturii nu este de interpretare privată. Dar nu ne putem aștepta să găsim această înțelegere prin dobândirea unui compendiu al adevăratei semnificații a Bibliei. Este înțelepciunea dumnezeiască, cea despre care vorbim acum. Și aceasta nu se reduce la o serie de propoziții și paragrafe și cărți de simplă scriere umană, inspirată sau nu. Nu. La viața Bisericii trebuie să ne întoarcem dacă vrem să înțelegem Biblia. Această viață nu poate fi a noastră decât prin participare. trebuie să fim pătrunși de ea prin rugăciunile Bisericii prin citirea înțelepciunii din aproape 2.000 de ani de scrieri, prin viața de zi cu zi a comunității creștine. În afara acestei vieți nu poate exista o înțelegere reală, ci doar neînțelegere și pervertire. Mileniile istoriei Bisericii sunt pline de astfel de erezii la fel ca și rafturile oricărei biblioteci mari. Oriunde omul încearcă să se bazeze pe rațiunea sa proprie în loc de înțelepciunea lui Dumnezeu transmisă în Sfânta Biserică, erezia este rezultatul sigur. Separarea de adevăr.

Dar unde, poate legitim întreba un căutător sincer, putem găsi Biserică? Această întrebare ar fi putut fi ușor răspunsă în primii câțiva ani ai vieții Bisericii. Dar n-a trecut mult și au apărut cei care doreau să înlocuiască înțelegerile divine cu propriile neînțelegeri Chiar și în epistolele Sfântului Apostol Pavel putem citi despre așa ceva. Cu mult înainte de a fi stabilit canonul Sfintei Scripturi a fost necesar ca Biserica să respingă învățăturile false ale gnosticilor, care învățau că mântuirea se obține prin cunoaștere, sau ale lui Arie, care refuza să-L recunoască pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, și ale multor altora. Și acum avem o mie și mai multe secte care pretind că sunt fie parte a Bisericii, fie singura Biserică adevărată.

Totuși, există cu adevărat și nu a existat alta decât o singură Biserică. Acea Biserică a fost întotdeauna în armonie cu învățăturile Sf. Apostoli și întotdeauna în continuitate istorică și spirituală autentică cu ei. Acea Biserică a trebuit mai întâi să se definească ca Sobornicească, ca universală, diferită de înțelegerile particulare sau parțiale ale unora dintre ereticii timpurii. Mai târziu, a trebuit să se definească ca Ortodoxă, ca având aceeași credință ca Apostolii și Biserica de-a lungul veacurilor, spre deosebire de cei ce erau eterodocși, acceptând o altă credință.

De la început, a existat multă toleranță față de păcătoși, dar niciuna pentru învățături false, pentru erezie. „Dacă vă va propovădui cineva altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, anatema să fie.” De-a lungul timpului, este una și aceeași Biserică. La început, ea exista doar în zona din vecinătatea Israelului, în curând în întregul Imperiu Roman. Apoi a continuat să crească și să se răspândească timp de aproape o mie de ani, împreună cu căderea diverselor grupuri eretice ici-colo, dintre care majoritatea au dispărut din existență. Înainte de schisma cataclismică, care a aruncat aproape întreaga Europă în întunericul ereziei (schima care a creat Biserica Romano-Catolică), în Vest, decăderea continuă a Bisericii Romei a produs erezie după erezie, diversele secte protestante și ramurile lor.

Dar în restul lumii creștine, în întreg Orientul Mijlociu și în părți din Asia, singura Biserică adevărată a continuat să crească și să înflorească. Astăzi, Biserica adevărată, Biserica Ortodoxă, este din nou prezentă în Vest. „Înțelegeți toate neamurile și vă plecați căci cu noi este Dumnezeu.” Dacă vrem să atingem scopul pe care Dumnezeu îl are pentru noi, trebuie să ne supunem noi înșine, viețile și mințile noastre conducerii Duhului Sfânt, a Bisericii. Doar în viața Bisericii este posibil ca Biblia să fie, pentru noi, Cuvântul viu, dătător de viață al lui Dumnezeu.

Smulse de la adevărata Biserică, ca un prunc smuls înainte de vreme din pântecele mamei sale, Sfintele Scripturi nu aduc viață, ci moarte. Doar în Biserică putem deveni una cu Domnul nostru Iisus Hristos. El în noi și noi în El, pentru ca toți să fim una în El.

Iisus a spus: „Veniți și vedeți.”

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!