De ce tinerii fug de responsabilitate și căsătorie – p. Pimen

Într-o lume în care mulți tineri amână la nesfârșit căsătoria, copiii și orice formă de asumare, părintele Pimen povestește ce se întâmplă când fugi de viață și de oameni. De la armata care făcea odată bărbați adevărați, până la familii destrămate de egoism sau salvate prin jertfă, acest cuvânt arată concret de ce tinerii fug de responsabilitate și cum harul lui Dumnezeu poate transforma o căsnicie obișnuită într-o școală a sfințeniei.

Vizionare plǎcutǎ!

Powered by RedCircle

Tinerii fug de responsabilitate şi cǎsǎtorie

Mai mulți tineri, da! Păi, uite ce spuneam cu însurătoarea, s-auzit și voi! Zic, problema mare în general, e la băieți, spun că nu-și găsesc fete. Dar, de fapt, lor nu le trebuie să-și întemeieze o familie, ei tot probează. Probează o lună, două, trei, un an, nu corespunde, alta! Și de asta ziceam, nu-i mașină pe care o iei, o folosești un an și după aia du-te și du-o înapoi la reprezentanță că nu corespunde. Ți-o mai ia reprezentanța? Și asta are suflet, are sentimente! Femeia se alipește mult mai tare. Ea pune multe într-o relație. Și la un moment dat i se spune că nu corespunde. De ce înainte toată lumea corespundea și nu existau divorțuri? La mine în sat o singură familie divorțase și nu ieșeau din casă, de rușine.

Acum se întreabă de cât timp sunteți împreună? De 20 de ani! Cum? Și tot cu acela sau tot cu aia, știi? Adică li se pare o problemă. În loc să te gândești, băi, dar eu de ce nu pot așa? Și de asta aveți mare grijă, asumați-vă responsabilitatea! Am întâlnit fete care zic: ”Știi, uite sunt într-o relație, dar nu mă cere, tot amână!”. Ea își dorește, da, vor familie, vor copii, trec anii, dar el tot spune că nu-i pregătit. Dacă tu ai ajuns la 35 de ani și spui că nu ești pregătit, păi, tu o să ajungi la 90 de ani, vine moartea să te ia și tu spui: ”Aoleu, stai că nu-s pregătit!”. Când ai fi vrut? La 200 de ani? Cât te-ai gândit că trăiești? N-o să fii pregătit niciodată pentru viață și responsabilități, pentru că tu fugi de ele!

Tinerii fug de responsabilitate: rigoarea armatei era bună pentru a deveni bărbat

De asta am spus de multe ori, cea mai grea lovitură dată țării a fost că s-a scos armata. Știți de ce? Veneau cum se zice, pe tocuri, pe vârfuri în armată și plecau călcând cu toată talpa. Mi-amintesc în prima zi de armată, eram dus undeva și ne-au adus un spanac din ăla cu pământ așa, ziceai că-i cu cremă de ciocolată. Și era unul de ăsta dolofănel: ”Eu nu mănânc așa ceva!”. Normal, când ne-o alergat o acolo o zi întreagă, păi a doua zi, o lins farfuria și-o întrebat dacă nu-i mai dă o porție. Adică te punea la punct, te regla. Deșteptarea era la ora cinci. După cinci minute venea comandantul și dacă nu erai sărit din pat, care nu era, venea cu sticlă de aia de apă rece. Și aici ți-o turna direct și spunea: ”Liniște, că mai am vreo doi acolo!”, adică…

Și după ce pățeai de două, trei ori așa, nu-ți mai trebuia… Deci, erau toate într-un program, cu înviorare, cutare… Patul trebuia făcut, dădeai drumul la monedă, trebuia să sară în sus de pe cearceaf. Adică, te educa, asta făcea! Nu că urmau războaie și nu știu ce, nu! Te educa, ieșeai responsabil de acolo. Veneai acasă și nu mai umblai. Adică, toți știau: bă, o terminat armata, e bărbat! Dacă unul din sat nu făcea armata ziceau: ”Bă, lasă-l! Ori e impotent, handicapat, are ceva!”. Chiar de-o scăpat el prin relații, dar toți fugeau de el.

Fetele ziceau: ”Bă, ăla nu e de treabă, are o problemă, că, uite, nu a făcut armata!”. După armata venea acasă și se uita prin vecine. Ce vecine mai am? Aia, aia, aia îmi place! Se ducea, vorbea să zicem, o săptămână, o lună cu ea, de câteva ori și gata, o cerea la părinți. Gata, hai să ne facem casă! Nimeni nu le da de acasă. Deci, nu le dădea casă. Ce făcea tata? Uite, am o bucată de pământ acolo, 30×30 de metri sau 50×50, 100, cât avea, uite așa, ăla e al vostru, luați și faceți-vă casă! Îi puneau o cruce acolo și începeau să-și facă casă. Mergeau la pădure, aduceau lemne, se apucau, făceau…

Exemplul armatei arată cât de mult îl ajută pe tânăr disciplina, trezirea la timp și programul clar pentru a deveni bărbat responsabil, nu un băiat prelungit; despre cum se formează caracterul tinerilor într-o cheie duhovnicească puteți urmări și articolul Problemele tinerilor – părintele Teologos.

Să nu mai căutăm partenerul prefect ci un partener cu care împreună să ne mântuim

Când îl întrebi pe unul acum de ce a făcut numai un copil zice: Păi, nu pot face mai multe case! Dar cine ți-a spus că trebuie să faci case? Ai să faci casă și copilul îți pleacă prin străinătate și stai și te uiți la casă! Deci, nu știm să mai trăim! Pentru ce trăim? Adică, măi, ai întâlnit o fată, ți-i drag de ea, vezi că te înțelegi, vă potriviți, ce vrei să mai probezi? Hai, mă, să mergem înainte! Ești de acord? De acord! Bun! Hai! Și la bune și la rele! Te-ai căsătorit și începi viața împreună direct sub harul lui Dumnezeu, al căsătoriei. Și atunci frumos, băi, le întâmpini pe toate că nu-i totul roz cu căsătoria în sine. Adică, nu te-ai căsătorit ca să ne distrăm și să fim nu știu ce, nu! Ci să ne ajutăm ca să mergem mai departe împreună.

Când am eu un moment de cădere să mă sprijini tu, când ai tu, să te sprijin eu. Pentru asta! Că sprijiniți unul pe altul, permanent se merge înainte. Că dacă unul o căzut și tu îi calci pe cap în loc să-l ridici, s-o terminat. Dar în momentul în care el dă să cadă, s-o împiedicat și l-ai susținut: ”Hai, hai că poți, hai!”, mergem mai departe. E slab ăla atunci în momentul ăla și îl ajuți și atunci obligat, când o să cazi tu, atunci repede te sprijină: ”Stai așa!” și uite, așa se merge. Noi căutăm femeia perfectă, bărbatul perfect care, cum spunea cineva, doar la cimitire îi găsești. Adică nu ai cum, sunt neputințe de astea: ”Băi, mi-e greu într-unul, hai să le ducem în doi!” și ne ajutăm și mergem mai departe ca să ne mântuim, de fapt.

Când tot testăm la nesfârșit relațiile, căutând partenerul perfect, în loc să ne asumăm un drum comun spre mântuire, rămânem blocați în imaturitatea bărbaților de azi; despre criteriile sănătoase pentru o relație curată puteți citi în Greșeli în relațiile sentimentale – p. Gheorghe Shinas, iar cadrul teologic al Tainei Nunții este prezentat sintetic în fișa Căsătorie de pe OrthodoxWiki.

Tinerii fug de responsabilitate: alegem ce culegem

Adică, gândiți-vă bine, nu faceți mofturi! Uite, a venit unul de ani de zile pe aici, și tot povestește: am avut o fată, apoi altă relație, dar n-o mers. Omul o ajuns pe la 40 de ani tot cu relații, vreo 5. Că aia nu corespunde, că… și la urmă când era cu a cincea sau a șasea vine disperat:

– Ce e?

– O rămas însărcinată!

– Și care-i problema?

– Cum care-i problema?

– Dar nu-mi place deloc de ea! Este și urâtă și se și droghează!

– Foarte bine! Te duci și o iei de nevastă!

– Cum să o iau de nevastă?

– Da! Ai avut 5, le-ai dat cu piciorul, alea or fi plâns în urmă, că nu ți-o plăcut. Și ți-a îngăduit-o Dumnezeu pe cea mai urâtă și zăpăcită!

Că numai nu-l bătea pe ăsta și el era om la 1.90. Și o ajuns, i-o născut copilul, el o îndrăgit copilul, dar n-avea ce să facă, aia se droga în fiecare zi, dar zice: Mă, în drum nu pot s-o dau că moare, e mama copilului!”. Și acum, săracul, avea de îngrijit și copilul și pe mă-sa. Și zic: Asta-i răsplata pentru celelalte! Că ai ales până ai cules, cum se zice și ți-o dat Dumnezeu sub centură direct: ”Ia să-ți dau Eu exact pentru lacrimile celorlalte!”. Și atenție, aveți grijă, vezi o fată bună, nu profita de ea! Vezi care-i treaba. 

Istoria tânărului care a rănit mai multe fete și ajunge să trăiască cu o femeie problematică arată că alegerile noastre se întorc la noi; aceeași idee – că familia de azi culege roadele opțiunilor făcute în tinerețe – este dezvoltată și în Familia azi – părintele Teologos.

Oameni care au doar dorințe și nu oferă nimic

Venise unul acum o săptămână pe aici:

– Părinte, eu vreau să mă căsătoresc o fecioară!

– Câți ani ai?

– 35 de ani.

– Dar care-i viața ta?

– Păi, am trăit vreo 2 ani cu una, acum trăiesc cu una măritată, bărbată-său nu știe și vreau să mă căsătoresc o fecioară.

Mă uit la el și zic: Băi, ăsta n-are țiglele toate pe casă când am văzut ce făcea și ce-și dorea.

– Și de ce vrei lucrul ăsta?

– Ca să pot face și eu o Liturghie!

– N-am înțeles!

– Ca să mă fac preot, să fac o Liturghie și pot să mor. Vreau să simt și eu, să văd cum e să faci Liturghie!

– Băi, tu ai probleme cu capul! Tu crezi că preotul îi de-ăsta care după ce îi ia nevasta la unul, se duce și se face preot? Acolo-s niște reguli, niște canoane!

– Așa? Și atunci ce-i de făcut?

– Păi, ce-i de făcut? Cauți o fată firească sau cum o fi, nu că-i fecioară, că nu mai știu cum, după ce tu ți-ai făcut de cap!…

– Da, dar acum mie-mi place de aia care-i căsătorită! Să vedem, poate divorțează și mă căsătoresc cu ea.

Adică, aia avea și vreo doi copii pe dincolo, lasă că o distrug pe ea și poate… Deci, el nu știa ce vrea! Dar el nu oferea nimic! Deci, el doar voia, doar îi se cuvenea. Deja oamenii de-aștia sunt cu probleme mari, ăștia chinuiesc un suflet. Ei doar cer, vor.

Tipul de om care vrea totul, dar nu oferă nimic – nici fidelitate, nici efort, nici muncă – ilustrează fuga de responsabilitate a tinerilor; în contrast, un bărbat responsabil în familie se dăruiește întâi pe sine, apoi cere ceva de la ceilalți.

Sunt oameni în jur de 40 de ani care nu au tăiat încă cordonul ombilical

Și vă spun, sunt cazuri la unii de-aștia care nu au tăiat încă cordonul ombilical. Adică, ce zice mama? Ce cutare? Am întâlnit așa ceva, pe la 40 de ani, că uite, că mama… Dar stai un pic, dar nu ești înțărcat? Stai un pic, dar unde am ajuns? Când tu ar trebui să ai copii deja, tu încă depinzi de lucrurile astea!? Asta înseamnă lipsa de responsabilitate! Încercați să vă asumați!

Dacă ai găsit o fată, vezi că vă înțelegeți, stai un pic de vorbă, îi spui ce vrei tu, îi spui de la început: Bă, uite, eu vreau să-mi întemeiez o familie, vreau așa, așa, dar uite sub ce formă vreau eu să fie viața mea! Tu ce vrei? Spune-mi deschis ce vrei tu, de fapt, dacă vrei să întemeiem o familie și cum vrei să fie familia asta. Adică, punem cărțile pe față eu și tu. Și dacă vezi că aveți anumite contraziceri atunci iei o foaie A4 și scrii așa: unu, doi, trei, zece cât e nevoie. Uite am de la tine pretențiile astea: asta, asta! Scrie și tu ce pretenții ai de la mine și după aia schimbăm foile și ia să bifăm! Are pretenții ca eu să nu beau. Îs de acord sau nu?… Și scriu aici! Are pretenții că eu cutare!… 

Notez ce accept și ce nu și după ce și ea a notat le schimbăm iar să vedem unde am fost de acord și unde nu. Îs mai multe de acord sau mai multe nu? Și atunci dacă nu-s mai multe de acord atunci spui: ”Nu putem merge înainte să întemeiem o familie din cauză că din zece, la două ai fost de acord, la opt nu! Eu la fel cu tine, înseamnă că noi…”. Trebuie să fie măcar jumătate și jumătate cu care să fie de acord, să încep de la jumătate! Că atunci mai renunț eu la jumătatea, mai renunță ea la jumătate și ne completăm. Deci, trebuie avută grijă și nu trebuie lăsat. Lasă, că este timp și vezi că deja începi să scârțâi, să te doară toate și zici că este timp. Cică vreau să-mi fac familie! Ce familie?!

Atașamentul exagerat față de părinți, teama de a ieși de sub protecția lor și incapacitatea de a lua decizii arată un bărbat care nu a devenit încă soț și tată; dialogul sincer cu viitoarea soție, despre așteptări și limite, este primul pas spre maturitate.

„Familie avrămească”

Am întâlnit eu un grec odată în urmă cu vreo 20 de ani, din ăla la 130 de kg așa pe puțin, legat bine: ”Părinte!…” tot să plângea ”că nimeni nu se uită la mine”. Zice: ”Uite, acum câteva zile m-am dus și eu în parc și era o fată drăguță și m-am pus și eu lângă ea pe bancă: Vrei să fii prietena mea? S-a uitat așa de sus până jos și zice: Nici într-un caz!”.

A zis că toate fug de el, dar omul nu-și spunea problema! Tu ai 130 de kg, se mișca așa ca rața, nu putea să meargă altfel că era mare de tot. Și îi zic:

– Dar e firesc! Cine te ia să te întrețină și să te îngrijească? Doar pentru asta că altceva nu era, trebuia să te hrănească, să aibă două servicii ca să te poată hrăni!…

– Nu, că eu vreau o familie avrămească! Numai în dragoste, numai cutare…

O mai trecut ceva ani, o mai venit el de vreo două, trei ori, eram la chilia cealaltă, la Sfântul Artemie, stătea el două, trei zile că atunci nu prea veneau oameni, îmi spunea el toate ale lui, apoi pleca. După un timp nu mai știu dacă ori o venit ori m-a sunat și îmi spune că a găsit o fată din biserică și s-o căsătorit. Bă, foarte bine! Și zice că dacă ajung vreodată în Atena să trec pe la ei. Bun! Ajung eu după nu știu cât timp în Atena, deja trecuse de la căsătorie vreo doi ani și mă invită la ei. Aveau o căsuță acolo în regulă, frumos totul, avea și copil mic deja și zice: ”Hai, părinte, la masă!” și se pune frumos la masă: ”Nevastă, pune masa!”, aia și cu copil mic de câteva luni care plângea, îl mai legăna…

Așa-numita „familie avrămească” în care soțul doar vorbește despre dragoste, dar nu muncește, nu ajută și nu se implică, este o deformare a modelului biblic; Avraam nu a fost un om comod, ci unul al jertfei și al ascultării, pe care bărbatul creștin este chemat să îl imite.

Tinerii fug de responsabilitate: neimplicarea și neasumarea în căsnicie

O început aia să pună farfurii, ăsta stătea. Mă uit la el… aia alerga repede… și a început în același timp el să-mi spună de-ale lui. Bucătăria era doar despărțită, deci ne vedeam. Ea pregătea acolo și mi se plângea de-ale ei, el de aici de ale lui și în timp ce el povestea ea striga: ”Păi, nu-i așa! Că uite ce-mi faci!”. Adică-și plângeau fiecare necazurile. Eu am stat liniștit. ”Păi, uite! Nu mă ajută la nimic!” și se vedea că n-o ajută, stătea acolo și aștepta masa, n-o mișcat nimic și ea, săraca, mai alerga și la copil că, na, era mic și mai plângea și ăla. Du-te, mă, și adă și tu o farfurie, du-te, i-am șoptit așa ca să n-audă ea, du-te! S-o dus și a pus două farfurii pe masă și s-o pus pe scaun atât de mulțumit c-o făcut și el un efort.

Pentru el era un efort să se ridice să ia două farfurii și să le pună pe masă. Și în fine, cam cât am stat la ei vreo două, trei ore, eu prea multe n-am spus, o fost o ceartă continuă între ei. Se acuzau unul pe altul că el tot spunea familie avrămească. Ce a înțeles el prin familia avrămească? De la ea am înțeles că poftim, de lucrat nu lucrează! A fost angajat nu știu unde, l-o dat afară. O fost angajat asistent, nu făcea nimic și le predica toată ziua despre dragoste și despre Hristos prin spital, nu făcea nimic și l-o dat ăia afară, zice: ”Bă, dar tu ai venit aici să muncești!”. Adică, le spunea ce să facă la alții, dar el nu făcea. După aceea l-o angajat iară pe la un teatru ca măturător. Nu făcea nimic!

Se punea într-un scaun din ăla și stătea, deși acolo trebuia să mături. L-o dat și aceia afară și acum stătea acasă. Și săraca avea și servici, lucra și avea și copil. Și spunea: ”Când am luat salariul, eu sunt capul familiei, salariul la mine! Și trebuie să mă rog de el să mi dea câte ceva ce mi trebuie că el e capul familiei, salariul e la el”, dar el nu făcea nimic! Asta a înțeles el prin familie avrămească! Că Apostolul spunea că bărbatul îi capul familiei, dar el a înțeles că dacă-i capul familiei trebuie să stea ca pașa, ea să muncească ca proasta, să-l hrănească și bănuțul la el! El asta a înțeles!

Și apoi în afară că nu i-am spus că e prost, i-am zis: Băi băiete, uite care-i treaba! Ai 130 de kg. Vezi că e o problemă, că nicăieri nu faci față cu munca! Adică, mai stai și le predici toată ziua la aceia? Măcar să te vadă că transpiri, că faci ceva! Bă, lasă-l așa, că uite, își face treaba! Te duci și te pui în scaun acolo și începi să le predici de Hristos și de dragoste când tu nu pui nimic din astea în practică? După aia mi-a zis:

– Să mai vii pe la noi!

– Da, da! Cum să nu!

Nici că am mai călcat că am văzut că n-ai cu cine dacă nu înțelege. Or mai fi împreună, nu mai știu, au trecut 20 de ani de atunci, dar asta înseamnă să nu-ți asumi. Adică, bă, stai un pic!

Scena cu soțul care stă la masă și așteaptă să fie servit, în timp ce soția aleargă între bucătărie și copil, descrie perfect neimplicarea în căsnicie; despre polarizarea și echilibrarea rolurilor în casă găsiți o analiză folositoare în articolul Rolul bărbatului și al femeii în familie de pe CreștinOrtodox.ro.

Femeia are darul de a se jertfi!

Că luăm și cazul ăla că avea cinci sau șapte copii și el muncea, angajat opt ore, venea acasă repede și striga copiii: ”Scoate-mi papucii din picioare!”. Se punea la televizor, ”Adu-mi apă, adu-mi cutare!”. Aduceau copiii mai mărișori, ”Soție, pune masa!”. Aia avea copil de câteva luni și săraca:

– Păi, îl spăl pe ăsta mic!

– Ce-l speli pe ăla mic? Am muncit opt ore, vin obosit și tu stai toată ziua degeaba acasă!

La orice îi arunca asta, că stai toată ziua degeaba acasă că nu ești angajată! Și săraca, na, ce să-i mai zică? Și așa o rânduit Dumnezeu de mila ei, ca să se îmbolnăvească și s-o dus cu copilul în spital că ceva a pățit și copilul. Ăsta și a luat repede o săptămână concediu că avea ceilalți copii care erau destul de mici și trebuia să aibă grija lor. Și o văzut și el atunci că nu știa ce să facă cu copiii că el niciodată nu s-o ocupat. Copiii trebuiau dimineața hrăniți, trebuia să plece ăla la grădiniță, ăla la școală, ăsta cutare, trebuiau îmbrăcați, nu știa nimic! S-o trezit că el îi străin de casă, ”că eu am muncit, tu stai degeaba acasă!”. După trei zile o zis c-o venit în spital, avea un cap așa, niște ochi umflați, roșii:

– Nevastă, vino acasă că mor, nu mai pot!

– De ce că doar ți-ai luat concediu?

– Ce concediu? Păi, ăia țipă, ăia trebuie hrăniți, ăia spălați, ăia nu dorm, ăia nu știu ce, trebuie să-i duc la grădiniță, la școală!…

Era disperat! Ea făcea toate astea, nu se plângea niciodată și-l avea și pe ăla mic și-l hrănea și pe el, și trebuia să le rabde pe toate. Deci, să ne fie clar, femeia are darul de jertfă! Deci, dacă a căzut copilul într-o apă, ea poate să nu știe să înoate, se aruncă să-l salveze. Dacă a căzut și-i tata pe mal, prima dată ceasul, stai, că-i Rolex, stai, că nu știu să înot, caut o prăjină!… Deci, gândește! Și de asta se spune că cea mai puternică dragoste după dragostea lui Hristos îi dragostea mamei față de copil!

Părintele descrie forța de jertfă a mamei care ține singură casa și copiii; o perspectivă patristică asupra darurilor femeii se găsește și în articolul Femeia ortodoxă în familie, Biserică şi comunitate, completată, la nivel practic, de dialogul Veșnicie, Rugăciune, Familie – p. Teologos, Damian Drăghici.

Să îi scoatem femeii la iveală, darurile date de Dumnezeu

De asta spunea și părinte Arsenie Papacioc, dacă știi să-i descoperi, să-i scoți la iveală darurile date de Dumnezeu, o să te minunezi ce nevastă ai, n-o să-ți vină a crede! Dar astea nu se arată așa, ci numai dacă i le scoți prin dragostea ta. Vezi când vii acasă că ea e prin bucătărie și nu face față: ”Stai, stai că te ajut și eu! Hai, că pun eu astea, hai, că spăl și eu o farfurie! Nu-i nimic, lasă că-l iau eu pe ăla mic în brațe până pui tu aia!”, completeaz-o repede să simtă și ea. Sau du-te repede la ea și ia-o în brațe: ”Ce frumoasă ești! Te iubesc!”. Fă orice, un gest, vino cu o floare ruptă de pe marginea drumului, adu-i ceva să vadă că bă, o trecut 10, 20 de ani de căsătorie și încă o iubești, încă te gândești la ea!

Ați venit în Athos, care sunteți căsătoriți, ia-i, mă, ceva, fă un gest cât de mic, o cruciuliță, o carte, o carte cu dedicație pentru ea să zică: ”Uite, mă! S-o dus acolo și tot s-o gândit la mine! Adică, încă mă iubește chiar de e el mai zăpăcit, dar uite că totuși s-o gândit la mine!”. Adică, să existe lucrul ăsta permanent dacă vrei să ai cum se zice, dragoste în casă, bucurie în casă, încearcă să o provoci ca ea să explodeze cu toate astea. Adică, permanent să-i arăți dragoste, să-i arăți că-ți pasă de ea, să nu fugi de responsabilități!

Când bărbatul își vede soția ca pe un dar al lui Dumnezeu și o ajută cu gesturi mici – o floare, o vorbă bună, un ajutor la vase – ies la iveală talanții ei ascunși; sfaturi concrete pentru soți și soții găsiți și în cuvântul părintelui Pimen din Sfaturi practice ale p. Pimen Vlad pentru tânăra familie.

Femeia e ca o floare!

Îl întrebam pe unul care mai venea pe aici și îi știam și soția:

– Cum e?

– Totul-i bine!

Ajung în țară, discut cu ea: începe aia să plângă, păi uite așa, așa și în loc să rezolve fuge câte două zile de acasă, se duce pe la mănăstiri! L-am luat pe ăsta la scuturat: ”Păi dacă vezi că ea are nevoie, tu de ce fugi? Adică, problema se rezolvă așa?”. Ea stătea și plângea acasă și el o tăia pe la mănăstiri că poate s-a rezolva!

Păi, asumă-ți responsabilitatea, ia-o de mână, ia-o în brațe: ”Băi, de ce plângi?”. Aia sta și plângea și ăsta, bucuria lui că plângea acolo, se ducea în treburile lui. Ia-o și vezi ce-i cu ea! Pentru că azi, mâine, poimâine, n-o să-ți pese, tot hai, lasă că-ți trece, lasă că și așa plângi ca o proastă până într-o zi când ai să vezi că nu te mai bagă în seamă și poate o ia altul care îi apreciază valorile și te trezești după aia că ce ai pierdut!

Aveți mare grijă! De asta spun că femeia e ca o floare! O uzi, o scoți la soare, o îngrijești, o să înflorească și o să devină un buchet superb! Dacă nu, o să-i cadă o petală azi, una mâine, poimâine alta când o jignești, când n-o bagi în seamă… cad toate petalele, după aia cad și frunzele și ce rămâne dintr-un trandafir fără petale și frunze? Doar țepi! Și când dai s-o îmbrățișezi te înțepi tot. Vai, dar eu n-am luat nevasta asta!

Imaginea femeii-floare, care se ofilește dacă nu este udată cu atenție și tandrețe, este întărită de reflecțiile psihologice din articolul Calea spre inima femeii, unde se explică de ce aprecierea și ascultarea sunt esențiale pentru inima ei.

Bărbatul transformă femeia de lângă el

Îmi spunea cineva:

– Părinte, dar e dezastru ce nevastă am!

– Stai un pic! Câți ani aveți de căsătorie?

– 10 ani!

– Și când ai luat-o?

– Părinte, era minunată! Știi cum era, ce soție aveam?

– Deci era minunată! Vă iubeați?

– Da! Eram îndrăgostit de ea! Acum n-o mai recunosc!

– În ce hal ai adus-o! Deci, ai luat o floare de la părinții ei, minunată, cu daruri, cu toate, după 10 ani ai făcut din ea o babă, ai nenorocit-o, ai distrus-o și acum vii să te plângi că ai o așa o nevastă? Păi, tu ai spus că atunci când ai luat-o era superbă și acum în ce stare ai adus-o după 10 ani? Adică nu-ți pui problema că ai luat-o bună de acasă și acum e dezastru? De ce? N-ai știut să te porți cu ea, n-ai știut să ai grijă de ea, n-ai știut să-i descoperi darurile, s-o susții și în cele slabe și în cele… S-o lauzi și atunci când nu-i mâncarea bună: ”Bă, ce bună e!…” și mă iei tu și mai pui niște sare, nicio problemă! Las-o să se simtă apreciată că o să-și dea silința din ce în ce mai mult!

Cuvintele părintelui către bărbatul care și-a urâțit soția în zece ani de căsnicie arată că soțul își modelează prin felul lui de a iubi chipul femeii; o perspectivă asemănătoare, despre cum se păstrează pacea și frumusețea în casă, se găsește și în Secretul păcii în familie – părintele Pimen Vlad.

Să vă lăudați soția întotdeauna

Deci, vreți să aveți fericire în casă? Găsiți-vă fata care trebuie, asumați-vă, faceți-o fericită și o să vedeți cât vă oferă o femeie! Ea până la jertfă merge! Dacă vede că-i apreciată munca ei, e apreciat ce face ea, atunci nu știe cum să facă mai mult, cu mai multă atenție, ea se dăruiește total. Asta-i femeia! Ea nu-i ca bărbatul să gândească în toate, ea merge cu inima direct. Mă, uite, ce bărbat am! Deja ea îl mănâncă, e dragostea ei pentru că: ”Băi, bărbatul ăsta mă apreciază!”, în lume când iese se laudă cu nevasta lui: ”Băi, ce nevastă am!”, dacă deschide și ea gura să nu zici: ”Taci, tu, proasto! N-auzi ce zice cutare?”, nu! Întotdeauna s-o scoți în relief, în societate dacă te-ai dus, laud-o, dar să audă și ea: ”Vai, ce mâncare face nevastă-mea!”.

Și o zică: ”Uite, ce mă apreciază bărbatul meu! Uite, ăla-și judecă nevasta, ăla face…, dar uite, bărbatul meu cum mă scoate în față!”. Păi, ea e în stare de ori și ce, îți face numai torturi pentru că vede că ai apreciat-o și pentru lucrul ăla mărunt. Unde nu știe, ajut-o dacă știi tu! Adică, nu zice: ”Bă, nu te-a învățat mă-ta?”, nu! ”Hai, că uite, mai încercăm și așa!”. Nu trebuie să te arăți că tu le știi pe toate, ci s-o ajuți să învețe unde nu știe, că nu s-a născut nimeni învățat! Poate a fost într-o familie unde n-o fost ajutată să învețe, o ajuți! Dacă o iubești o faci să înflorească și atunci ai tu fericire în familie, dar asta merge dacă e cu Dumnezeu împreună! Frumos, cu oleacă de rugăciune dimineața, oleacă de rugăciune seara: ”Doamne, ajută! Maica Domnului, ajută-mă!”.

Lauda sinceră, mai ales în fața altora, vindecă multe răni ascunse ale soției și îi dă curaj să se dăruiască; viziunea sfinților părinți despre dragostea jertfitoare a soțului este sintetizată foarte frumos în interviul Familia în scrierile Sfinților Părinți.

Să stăm de vorbă cu Dumnezeu zilnic

Să pleci la treabă cu oleacă de rugăciune, să-ți formezi un obicei și să stai oleacă de vorbă cu Dumnezeu în fiecare zi! O căndeluță aprinsă acolo la icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul, să devină un obicei! Și atunci când vin copilașii, de când s-au născut, din leagăn, ei văd pe tata, pe mama că 10 minute au stat în genunchi în fața icoanei. Cum au crescut oleacă, asta fac și ei, că asta au văzut. Văd că se roagă, nu se înjură, nu țipă, asta fac și ei. Pe copil să-l învățați de cum începe să alerge și are energie, să facă metanii mari! Nu vă dați seama, dar e gimnastica perfectă! Da? Dar aia e și o smerenie în fața lui Dumnezeu și el crește sănătos decât să se ducă pe la nu știu ce sport. Vrei mai mult sport? Bagă 300 de metanii la zi!

Noi făceam acasă când eram copii, era întrecere care face mai multe, unul lângă altul seara, dă-i metanii! Nu știam noi să ne rugăm cu mintea, dar treaba asta te apropia fără să vrei de Dumnezeu. Suntem nouă frați și surori și băgam câte 200 ca să-l întrec pe celălalt, pe cealaltă. Părinții pot să transforme în ceva frumos chestia asta, cu copiii toți alături, hai, să vedem care-i mai puternic! Și dacă nu, tu ca tată zici: ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Pe ei lasă-i să se gândească la ce vor, dar aud ce zici tu. Ia, să vedem cine se ține de mine! Și zici ”Doamne, Iisuse Hristoase!…” și pac, cu capul de podele! Iară ”Doamne, Iisuse Hristoase!…”, iară dă-i și copiii se formează așa și nu le mai e rușine să facă o cruce, să facă o metanie, să se laude cu Dumnezeu: ”Uite, ce Dumnezeu puternic!”.

Și tu ca tată dacă îi spui: ”Știi cine e Dumnezeu? Cel mai puternic! Pe El nimeni nu-l biruiește, să nu va fie frică niciodată! Ești la școală sau oriunde te duci, te amenință cineva, mă, eu îl am pe Dumnezeu, mie nu mi-e frică și strigi la Dumnezeu: ”Tată, ajută-mă! Uite, sunt în pericol!”, cutare și Dumnezeu vine și te ia în brațe și atunci, nu te lasă. Maica Domnului e mamă: ”Maica Domnului, nu mă lăsa! Uite, sunt într-o situație, nu știu lecția!”. Să ne gândim că dacă ești nevinovat și-I ceri: ”Maica Domnului, n-am învățat lecția, acoperă-mă!”, te acoperă Maica Domnului!

Îndemnul de a pune genunchii la pământ dimineața și seara, împreună cu copiii, arată că rugăciunea este respirația familiei; pentru întrebări legate de rugăciune, metanii și lucrarea inimii puteți urmări și dialogul Întrebări și răspunsuri: despre rugăciune, părțile sufletului, durere și voință.

„Aoleu! Sfânta Ecaterina, te rog, fă o minune”

Uite, eu odată acum vreo cincisprezece ani am fost la Ierusalim și m-am dus și în Sinai la Sfânta Ecaterina și chiar am stat pe acolo o săptămână, am umblat pe toți munții. Mai eram cu încă două persoane și la un moment dat i-am spus părintelui de la muzeu că vrem și noi să vedem muzeul și zice: ”Hai, că vă deschid numai vouă ca să nu fie cu grupuri, stați în voie pe acolo, vă mai povestesc eu!…”, era un părinte grec. Eu aveam o cameră așa mai mică la timpul acela și mai filmam și zice: ”În muzeu nu-i voie, dar îți dau voie, filmează, dar nu pe mine!”. Eu am început, dăi, dăi, dăi, la urmă cumva m-am plictisit tot filmând și când am ajuns în dreptul lui n-am oprit-o să trec peste el și am ajuns pe el.

Eram cu camera pe el și am și oprit un pic să-l prind așa dacă tot vorbea. El era cu privirea pe persoana cealaltă și se întoarce spre mine și eu eram cu camera pe el: ”Părinte, dar nu ți-am spus să nu filmezi?”. Aoleu! Deci îmi spusese, da! Deci o rușine de aia… că de obicei nu-mi place să încalc când îmi spune omul, dar atunci nu știu ce mi-a venit mie așa. Dar n-am apucat să vă prind, am încercat eu să o dreg! Dă să văd! Și eu când știam că am stat pe el un minut filmând, zic: ”Aoleu! Sfânta Ecaterina, te rog, fă o minune și șterge bucata aceea!”. Deci, așa mă rugam înăuntrul meu. Camera era nouă, erau primele filmări pe care le făceam eu și mă rugam. Zic:

– Părinte, dar nu știu să derulez!

– Las’ că știu eu! Am mai umblat cu de astea!

Pățania din Sinai cu filmarea care nu a rămas pe cameră arată cât de concret lucrează sfinții atunci când ne smerim și recunoaștem greșeala; asemenea intervenții discrete ne învață să nu ne jucăm cu binecuvântările primite.

Sfinții fac minuni la comandă, dacă cerem cu nevinovăție

Am luat-o el și o început să deruleze, iar eu mă rugam la Sfânta Ecaterina. Ei, bucata aia nu o existat! O dat înainte, o dat înapoi, zice: ”Da, da, nu mai filmat!”. Deci, nu exista bucata aia, dar mie îmi tremura inima. Zic: ”Sfânta Ecaterina!”, că eu o iubesc pe Sfânta Ecaterina după Maica Domnului, ”Te rog, fă ceva! Fac orice numai fă lucrul ăsta!”. Ei, bucata aia o dispărut din filmare! Deci, sunt nebunii! Sfinții ne ajută! După aia am căutat-o și eu că doar mi-o dat camera și nu exista și am zis că nu se poate! Adică, totul există și bucata aia dispare, știi? Adică, se iau după capul nostru câteodată și ne fac mofturile, când înțeleg că te smerești. Pentru că eu în fața sfintei ziceam: ”Știu, Sfântă, că merit acum să mă fac de râs, dar te rog, șterge-o!” și o șters-o, da!

Deci, sfinții fac minuni la comandă dacă vrem, dacă cerem cu nevinovăție. Recunoști, da, am greșit, îs prost! Am greșit, iartă-mă, ajută-mă! Te ajută, nu te lasă! Deci, să avem grijă în viața noastră să nu ne despărțim de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți nici atunci când suntem în mocirla păcatelor! De acolo din noroiul până în gât, o mână tot să fie întinsă în sus: ”Doamne, nu mă lăsa!” ca să aibă de ce ne apuca Dumnezeu! Asta înseamnă nădejdea! Băi, Dumnezeu nu mă lasă! Vede că-s porc, vede că mă tăvălesc, dar El tot o să mă ridice! Eu cu nădejde să strig la El: ”Doamne, vezi că nu pot! Îs împătimit, nu pot scăpa de băutură! Vezi că tremur, te rog trage-mă Tu, fă ceva, ajută-mă, că vreau, dar nu pot!”.

Când cerem cu inimă curată, fără să ne justificăm păcatele, sfinții intervin chiar și în detalii aparent mărunte, așa cum o arată și experiențele adunate în articolul Trei minuni ale Maicii Domnului: Austria, Toronto, Sfântul Munte.

Ar fi bine ca soții să aibă același duhovnic

Deci, să strigăm cu toată inima! Dumnezeu vrea să vadă că-I dăm toată inima când vorbim cu El și atunci intervine în viața noastră și ne ajută. Obligatoriu trebuie să ai un duhovnic pentru că te mai ajută. Dacă te-ai căsătorit cel mai bine e să fiți la același duhovnic. Tu te duci cu o problemă, soția se duce cu o problemă și atunci vă ascultă pe amândoi și știe să echilibreze: ”Băi, are și ăsta un pic dreptate, are și ea, ia să le dau sfatul care trebuie ca să se potrivească!”.

Altfel, când vine unul de la un duhovnic: ”Uite ce mi-a spus duhovnicul!”, celălalt: ”Păi, mie mi-a zis așa!”, fiecare are dreptate și începe cearta acasă. De asta e bine să fie același duhovnic și să nu lipsiți duminica de la biserică, măcar o zi să stai de vorbă cu Dumnezeu în casa Lui. Și o să vedeți, dacă-ți asumi familia, duci o viață cât de cât așa aproape de Dumnezeu, în dragoste acasă, cu spovedanie, cu împărtășanie, să vedeți ce frumoasă devine viața și la urmă ne duce Dumnezeu și în Rai și ne bucurăm cu El veșnic acolo. Deci, nu-i grea, credința noastră, viața noastră creștină nu-i grea, e foarte frumoasă. Dumnezeu nu ne vrea triști, nu ne vrea proști, nu! Vrea să ne bucurăm!

Sfaturile primite de la același duhovnic îi ajută pe soți să nu se ascundă fiecare în spatele „duhovnicului lui”, ci să primească un cuvânt comun; astfel se evită certurile teologice la masa de seară și se păstrează unitatea familiei.

Să nu judecăm niciodată pentru că judecata e a lui Dumnezeu!

Ce le-a spus Mântuitorul după Înviere la mironosițe? Bucurați-vă, că erau înfricoșate. La Apostoli pentru că erau mai speriați: ”Pace vouă!”, liniștiți-vă, pace și după aia o să vă bucurați. La mironosițe pentru că erau mai luptătoare le-a zis: ”Bucurați-vă! Vedeți că am înviat! Bucurați-vă!”. Adică, explodați de bucurie! Deci, așa ne vrea Dumnezeu pe noi, să trăim frumos, să ne bucurăm, să fim aproape de El și să nu facem rău la nimeni. Să ne luptăm cât putem pentru asta și să nu-i judecăm pe ceilalți că nu știm prin ce a trecut fiecare, ce traume are ca să arunc eu, să încep să-l judec. Judecându-l pe celălalt Îl dau pe Dumnezeu de-o parte și mi se întorc mie lucrurile alea. Și vezi că-ți merge rău și nu știi de ce, dar tu-i judeci toată ziua pe ceilalți.

Să nu judecăm niciodată pentru că judecata e a lui Dumnezeu! Să-i lăsăm pe fiecare la mila Domnului! Zice că dacă nu poți să-l ajuți măcar nu-i face rău! Fă o rugăciune pentru el și dacă mergem așa cu viața noastră să vedeți cât de frumos o să fie. Nu ușor, ci frumos! Până și în greutate o să găsești o metodă să o rezolvi. Ești alături de soția ta, hai să vedem ce facem cu asta, hai să ne luptăm, hai că se poate!

Judecându-i pe ceilalți pentru eșecurile lor de familie, Îl scoatem, de fapt, pe Dumnezeu din ecuație și atragem asupra noastră aceleași ispite; mai folositor este să facem o rugăciune scurtă pentru cel căzut și să ne vedem propriile neputințe.

Directorul model

Cândva, acum mulți ani când construiam pe aici, îmi amintesc că m-o sunat cineva:

– Părinte, vreau să ajut și eu acolo!

– Stai un pic, să îmi spui că poate poți să-mi dai o pâine, poate poți să-mi dai o mașină. Cu ce poți să mă ajuți ca să știu, să spun și eu ce am nevoie?

– Părinte, nu contează! Spune-mi orice, provoacă-mă!

Aveam de pus carton pe casă, îmi trebuiau 20 de valuri de alea: ”Bă, uite, în momentul ăsta acum, îmi trebuie în timp de o săptămână 20 de valuri!”. În trei zile mi-a trimis mașină din țară cu 20 de valuri de carton asfaltat. O mai trecut o bucată de timp: ”Părinte, mai zi-mi ceva!”. A mai trecut o perioadă și mi-a luat foc generatorul, aveam unul afară și era să explodeze, a ars totul, deci, nu mai aveam curent deloc că n-aveam altă sursă atunci, construiam aici și zic:

– Bă, un generator!

– Părinte, dă-mi o săptămână la dispoziție! Îmi plac provocările astea, să știu că nu pot, dar eu să nu mă las!

Și după vreo săptămână: ”Părinte, am găsit în Germania, am comandat! Vine cu căruț de acolo, tot, ți-o aduce!”.

Exemplul directorului care a transformat o fabrică într-un loc curat, ordonat și orientat spre oameni arată cum un singur om serios își poate asuma responsabilitatea nu doar pentru casa lui, ci și pentru zeci de angajați; aceeași legătură dintre credință, muncă și comunitate este surprinsă și în dialogul Matricea Românească: credință, identitate și cultură.

Vizita la fabrica binefăcătorului

Am ajuns mai târziu în țară la firma la care era director, o firmă italiană care avea și în Italia firmă și în India și în România. Deci, ce făcuse omul ăsta aici și atât a venit aducea la firma lui, în timp ce celelalte din Italia și India erau la faliment și asta le întreținea, nu știu câte milioane de euro scotea pe an și le alimenta și pe acelea și ăștia i-au dat libertate deplină, fă ce vrei tu cu firma, ca și cum ar fi a ta că noi suntem prea mulțumiți că ne dai atâția bani ca venit! Deci, la poartă măturată parcarea, intrai în curte, erau vreo 50 de flori care avea câte un nume pe fiecare și zic:

– Dar așa se cheamă florile?

– Nu, e numele fiecărui angajat! Să aibă și el bucuria că e scris pe o floare frumos!

În față avea copăcei ca într-o grădină, cu un istoric scris, copăcelul de unde e luat, de unde se trage arborele acela și când intrai înăuntru, avea roboți de ăștia mari, mașinării, producea piese pentru toată lumea, pentru toate mașinile! Dar era atât de aranjat acolo!… El avea ca la corabie, un centru din sticlă exact sus unde stătea el și urmărea toată mișcarea. Deci, ce făcuse omul ăsta!… Iar în spate avea iarbă verde, niște mese, un loc frumos unde stăteau angajații să beau o cafea, să se relaxeze și după aia să înceapă din nou munca. Iar dincolo avea loc de joacă pentru copii. Dacă n-avea cu cine-și lăsa copilul, angajații-l aduceau să se joace acolo și el își făcea treaba. Deci, atât a organizat omul ăsta și nu-mi venea a crede că există așa ceva în România.

..și la modesta lui casă

De asta zic, omul care știe să le gestioneze și își dă silința, face lucruri minunate! Un singur om și te minunez ce poate să scoată! Deci, de asta la Dumnezeu nu există imposibil! Și m-am dus acasă la el. N-avea casă mare! O casă simplă de asta ca de la țară, atât! Omului nu i-o trebuit, cică ”Am suficient! Ce-mi trebuie?”. Deci, nu s-o legat de lucruri lumești, că să-mi fac vile, nu! Te minunai de ce era la firmă și ce era la el acasă! O căsuță! Adică, omul avea suficient, nu-i trebuia altceva. Toate astea le făcea din drag! Zice: ”Bă, dau de lucru la 50 de oameni!”. De asta noi tot ce facem să facem din drag și să vedeți atunci cât binecuvântează Dumnezeu! Faceți așa și vă veți mântui!

Să vă ajute Maica Domnului și Bunul Dumnezeu!

Doamne ajută! Să trăiți!

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!