Taina Bisericii Ortodoxe

Urmăriți un documentar artistic care, pe baza cuvintelor părintelui Gheorghe Kapsanis – stareț al Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte, ne prezintă taina cea mare a Bisericii Ortodoxe, cu totul neînțeleasă de mințile neluminate de har ale ereticilor apuseni.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Taina Bisericii Ortodoxe

Când Hristos a spus „Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape”, aceasta este o chemare la o viață îndumnezeită (theosis), „theosis” însemnând comuniune personală cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu după har.

Pentru mentalitatea occidentală, această idee a deveni Dumnezeu poate părea de neînțeles, chiar un sacrilegiu, însă ea izvorăște, fără îndoială, din învățăturile lui Hristos, învățături care au fost păstrate în Biserica Ortodoxă de Răsărit în ultimii 2000 de ani.

Următorul material a fost scris de Arhimandritul Gheorghe, stareț al unei mănăstiri de pe Muntele Athos. Acesta explică acest concept: cum putem deveni desăvârșiți, așa cum Tatăl nostru din Ceruri este desăvârșit.

Primul Adam ne-a despărțit de Dumnezeu prin neascultarea sa și prin egoismul său. Prin iubirea și ascultarea Sa față de Tatăl, ascultare până la moarte, al doilea Adam, Hristos, ne aduce din nou la Dumnezeu. El reorientează din nou libertatea noastră către Dumnezeu, astfel încât, oferindu-I Lui libertatea noastră, ne unim cu El. Lucrarea Noului Adam presupune lucrarea Noii Eve, Panaghia, – Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – , care a îndreptat greșeala făcută de vechea Evă. Eva l-a împins pe Adam spre neascultare. Noua Evă, Panagia, contribuie la întruparea Noului Adam, Care va călăuzi neamul omenesc spre ascultare de Dumnezeu. Prin urmare, ca prima persoană umană care a atins îndumnezeirea într-un mod excepțional și, desigur, irepetabil, Theotokos (Maica Domnului) a jucat un rol în mântuirea noastră care nu a fost doar fundamental, ci și necesar și de neînlocuit. Dacă Panagia, în ascultarea ei, nu ar fi oferit libertatea ei lui Dumnezeu, dacă nu ar fi spus „da” lui Dumnezeu, Dumnezeu nu S-ar fi putut întrupa.

Odată ce Dumnezeu i-a dăruit omului libertatea, El nu ar fi putut să-Și încalce acest dar și astfel, nu S-ar fi putut întrupa dacă nu ar fi existat un suflet atât de curat, cu totul sfânt, precum cel al Sfintei Fecioare (Theotokos) care să-I ofere libertatea sa, voința sa, întreaga ei ființă lui Dumnezeu, pentru a-L atrage spre ea și spre noi. Îi datorăm atât de mult Panagiei. De aceea Biserica noastră o cinstește și o venerează atât de mult, atât de mult încât Sf. Grigorie Palama, rezumând teologia patristică, spune că: ”Panagia noastră ocupă locul al doilea după Sfânta Treime; ea este „dumnezeu”, cu literă mică, după Dumnezeu, cu literă mare; ea este hotarul dintre creat și necreat. Aceasta le arată calea celor ce se mântuiesc.

Pe 21 august 1903, în timp ce monahii săraci primeau pomană la porțile mănăstirii Sf. Pantelimon, monahul Gabriel a făcut această fotografie. Atunci când a scos fotografia, imaginea Fecioarei Maria a apărut miraculos în partea stângă a imaginii. Nu cu mult timp înainte, câțiva frați au văzut-o clar pe Fecioara Maria stând la poartă și au vrut să spună portarilor, dar în ziua când s-a făcut fotografia nu o văzuse nimeni.

Aici, pe Sfântul Munte, a trăit un sfânt contemporan, Nicodim. Acesta a arătat că înseși cetele îngerești sunt iluminate de lumina pe care o primesc de la Sfânta Fecioară (Panagia). De aceea, Biserica noastră o laudă ca fiind mai cinstită decât heruvimii și incomparabil mai slăvită decât serafimii. Întruparea Logosului și îndumnezeirea omului sunt marile mistere ale credinței și ale teologiei noastre. Biserica Ortodoxă trăiește aceasta în fiecare zi prin Tainele ei, prin cântările sale, prin icoanele ei, prin întreaga ei viață. Chiar și arhitectura unei biserici ortodoxe mărturisește acest lucru. Marea cupolă a bisericilor simbolizează coborârea Cerului pe pământ. Sf. Evanghelist Ioan scrie că: ”Dumnezeu S-a făcut om și a locuit între noi.”

O pictăm pe Theotokos în absida altarului pentru a arăta că Dumnezeu vine pe pământ, și la oameni, prin ea. Ea care L-a cuprins în sine pe Dumnezeul Cel necuprins, pentru mântuirea noastră. Mai departe, bisericile ne prezintă oameni îndumnezeiți, cei care au devenit dumnezei prin har, pentru că Dumnezeu S-a făcut om, sfințind și îndumnezeind firea omenească. Astfel, atunci când intrăm într-o biserică ortodoxă și vedem icoane frumoase trăim o experiență imediată prin care învățăm care este planul lui Dumnezeu pentru om, scopul vieții noastre: Întruparea lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului. Toți cei care doresc să se unească cu Hristos și, prin Hristos, cu Dumnezeu Tatăl recunosc că această unire se realizează în Trupul lui Hristos, care este Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Desigur, această unire nu este cu esența dumnezeiască, ci cu firea omenească îndumnezeită a lui Hristos. Însă această unire cu Hristos nu este exterioară și nici doar morală; noi nu suntem urmași ai lui Hristos doar în sensul în care, poate, cineva ar putea să urmeze un filosof, sau un învățător. Noi suntem mădulare ale Trupului lui Hristos. Biserica este Trupul lui Hristos – Trupul real, nu unul moral, așa cum au scris unii teologi rătăciți, care nu au privit suficient de adânc în duhul Sfintei Biserici. În ciuda nevredniciei și păcătoșeniei noastre, Hristos ne ia pe noi, creștinii, și ne încorporează în Trupul Său; ne face mădulare ale Sale. Devenim mădulare reale ale lui Hristos, nu doar adepți ai unui cod moral. Așa cum spune Apostolul Pavel, „suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui și din oasele Lui”.

Desigur, în funcție de starea lor duhovnicească, creștinii sunt uneori mădulare vii ale Trupului lui Hristos, iar alteori mădulare moarte. Însă chiar și ca mădulare moarte, tot nu încetăm să fim mădulare ale Trupului Său. De pildă, atunci când cineva se botează devine membru al Trupului lui Hristos. Dacă nu se spovedește, nu se împărtășește și nu trăiește o viață duhovnicească, ci este un mădular mort al Trupului lui Hristos. Dar atunci când se pocăiește, primește imediat viața dumnezeiască, care pătrunde în el și îl face din nou mădular viu al Trupului lui Hristos. Un astfel de om nu are nevoie să fie rebotezat. Cineva care nu a fost niciodată botezat nu este însă membru al Trupului lui Hristos, chiar dacă, după standarde omenești, duce o viață morală. Pentru a fi încorporat în Hristos, el trebuie să fie botezat.

Deoarece suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, viața lui Hristos ni se oferă și devine propria noastră viață, și astfel suntem însuflețiți, mântuiți și îndumnezeiți. Totuși, nu am putea fi îndumnezeiți dacă Hristos nu ne-ar face mădulare ale Sfântului Său Trup. Nu am putea fi mântuiți dacă nu ar exista Sfintele Taine ale Bisericii. Acestea ne fac un singur trup cu Hristos și, după cum spun Sfinții Părinți ai Bisericii, împărtășim același Trup și același Sânge cu Hristos. De fapt, suntem un singur trup și un singur sânge cu Hristos.

Sf. Ioan Gură de Aur, sfânt din secolul 4, spune că Dumnezeu nu are nimic mai mult de dăruit omului decât ceea ce îi dăruiește în Sfânta Împărtășanie. Omul nu poate cere nimic mai mult de la Dumnezeu decât ceea ce primește de la Hristos în Sfânta Împărtășanie. Astfel, fiind botezați, miruiți, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului, devenim și noi dumnezei prin har. Ne unim cu Dumnezeu și nu mai suntem străini căci am devenit familiari cu Dumnezeu. În comuniunea Bisericii, locul în care ne unim cu Dumnezeu, trăim această nouă realitate pe care Hristos a adus-o în lume: noua creație în Hristos. Aceasta este viața Bisericii lui Hristos, care devine și viața noastră, ca dar al Sfântului Duh. Totul în Biserică conduce la îndumnezeire: Sfânta Liturghie, Tainele, cultul, predica Evangheliei, postul, toate acestea duc la un singur lucru. Numai în Biserica găsim îndumnezeirea.

Biserica nu este o organizație socială, culturală, sau istorică, și nu seamănă cu alte organizații din lume. Lumea are instituții, organizații, așezăminte, și multe alte lucruri bune, însă Biserica noastră Ortodoxă este locul unic, de neînlocuit, al comuniunii dintre Dumnezeu și om, al îndumnezeirii omului. Numai în Biserică omul poate deveni dumnezeu prin har și nicăieri altundeva: nu în universități, servicii sociale, nici în oricare dintre lucrurile bune pe care le are lumea. Niciuna dintre acestea, oricât de bune ar fi, nu poate oferi ceea ce oferă Biserica, indiferent cât de bune ar fi. Este posibil ca noi, oameni slabi și păcătoși, să trecem uneori prin crize și dificultăți în interiorul Bisericii. Toate acestea se întâmplă în Biserică pentru că ne aflăm încă pe calea îndumnezeirii și este foarte firesc ca slăbiciunile omenești să mai existe. Devenim dumnezei, dar încă nu pe deplin.

De aceea, indiferent cât de des se întâmplă aceste lucruri nu vom părăsi Biserica, pentru că în Biserică avem posibilitatea – singura posibilitate – de a ne uni cu Dumnezeu. De pildă, atunci când mergem la biserică pentru a participa la slujbă, se poate întâmpla să întâlnim oameni care nu sunt atenți la slujba sfântă. Atunci poate apare un gând, aparent rațional, care să ne spună: ”Ce câștigi dacă vii la biserică? Nu ar fi mai bine să stai acasă, să te rogi cu mai multă pace și confort?” Totuși, trebuie să ne luptăm cu acest gând rău și să avem discernământ. Da, poate că acasă voi avea mai multă pace exterioară, dar nu voi avea harul lui Dumnezeu care să mă îndumnezeiască și să mă sfințească. Nu Îl voi avea pe Hristos, Care este prezent în Biserica Sa. Nu voi avea Sfântul Său Trup și Scumpul Său Sânge, care se află pe Sfântul Altar, în Sfânta Sa Biserică. Nu voi lua parte la Cina cea de Taină a Sfintei Liturghii. Voi fi rupt de frații mei în Hristos, împreună cu care formăm Trupul Său. Așadar, orice s-ar întâmpla, nu vom părăsi Biserica pentru că numai în ea găsim calea către îndumnezeire.

Potrivit învățăturii Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, omul este capabil să ajungă la îndumnezeire deoarece, în cadrul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, harul lui Dumnezeu este necreat. Dumnezeu nu este doar Esență, așa cum gândește Apusul. El este și Energie. Dacă Dumnezeu ar fi doar Esență, nu ne-am putea uni cu El, nu am putea avea comuniune cu El, deoarece esența lui Dumnezeu este înfricoșătoare și inaccesibilă omului. După cum este scris: „Nu va vedea omul fața Mea și să trăiască”.

Iată un exemplu relevant cu privire la lucrurile omenești: Dacă atingem un fir electric neizolat, vom muri. Dacă însă conectăm o lampă la același fir, avem lumină, putem vedea, ne putem bucura, fiind ajutați de energia curentului electric, dar nu putem atinge esența sa. Să spunem că ceva asemănător se întâmplă și cu energia necreată a lui Dumnezeu. Dacă ne-am putea uni cu esența lui Dumnezeu, am deveni dumnezei după esență; atunci totul s-ar transforma în Dumnezeu și ar exista confuzie, astfel încât, în esență, nimic nu ar mai fi Dumnezeu. Aceasta este ceea ce cred religiile orientale, precum hinduismul, unde Dumnezeu nu este o existență personală, ci o putere fluidă răspândită în întreaga lume: în oameni, în animale și în obiecte. Dacă Dumnezeu ar avea doar esența divină, la care nu putem participa, și nu ar avea energiile Sale, El ar rămâne un Dumnezeu autosuficient, închis în Sine și incapabil să comunice cu făpturile Sale. Dumnezeu, potrivit dogmei teologice ortodoxe, este Unul în Treime și Treimea într-Unul.

Așa cum în mod repetat au spus Sfinții Părinți, Dumnezeu este plin de iubire dumnezeiască față făpturile Sale. Din cauza acestei iubiri infinite și extatice, El iese din Sine și caută să Se unească cu ele. Aceasta se exprimă și se realizează prin energia Sa, sau mai bine spus, prin energiile Sale. Prin aceste energii Dumnezeu a creat lumea și continuă să o țină în viață. El dă ființă și substanță lumii noastre prin energiile Sale creatoare. El este prezent în natură și păstrează universul prin energiile Sale proniatoare. Acesta luminează pe om cu energiile Sale care dau lumină, și îl sfințește prin energiile Sale sfințitoare. În cele din urmă, El îl îndumnezeiește pe om prin energiile Sale îndumnezeitoare.

Astfel, prin energiile Sale necreate, Dumnezeul cel Sfânt intră în natură, în lume, în istorie și în viața omului. Energiile lui Dumnezeu sunt energii dumnezeiești. Ele sunt Dumnezeu, fără a fi însă în esența Sa. Ele sunt Dumnezeu și, prin urmare, pot îndumnezei omul. Dacă energiile lui Dumnezeu nu ar fi dumnezeiești și necreate, ele nu ar fi Dumnezeu și, astfel, nu ar putea să ne îndumnezeiască, să ne unească cu Dumnezeu. Ar exista o distanță de netrecut între Dumnezeu și om. Deoarece Dumnezeu are energiile Sale dumnezeiești și Se unește cu noi prin aceste energii, noi suntem capabili să avem comuniune cu El și să ne unim cu harul Său, fără a deveni identici cu Dumnezeu, așa cum s-ar întâmpla dacă ne-am uni cu El prin esența Sa.

Așadar, ne unim cu Dumnezeu prin energiile Sale necreate și nu prin esența Sa. Acesta este taina credinței și vieții noastre ortodoxe. Ereticii apuseni nu pot accepta aceasta; fiind raționaliști, ei nu fac deosebire între esența și energia lui Dumnezeu. De aceea spun că nu pot vorbi despre îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu ar fi doar esență. Pe această bază, cum poate fi omul îndumnezeit dacă aceștia nu acceptă că energiile dumnezeiești sunt necreate, ci le consideră create. Cum poate ceva creat să îndumnezeiască omul? Cum poate ceva din afara lui Dumnezeu să-l îndumnezeiască pe om? Ce mai rămâne atunci, potrivit lor, ca scop al vieții omenești? Doar îmbunătățirea morală. Dacă omul nu poate fi îndumnezeit prin harul dumnezeiesc și prin energiile dumnezeiești, ce scop mai are viața sa? Doar acela de a deveni moral mai bun? Însă desăvârșirea morală nu este suficientă pentru om. Nu este de ajuns pentru noi să devenim pur și simplu mai buni decât înainte sau să săvârșim doar fapte morale.

Scopul nostru final este să ne unim cu Însuși Dumnezeul cel Sfânt. Acesta este scopul creației universului. Aceasta este dorința noastră, bucuria noastră, fericirea și împlinirea noastră. Sufletul omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tânjește după Dumnezeu și dorește unirea cu El. Oricât de moral, oricât de bun ar fi omul, dacă nu Îl găsește pe Dumnezeu, dacă nu se unește cu El, nu-și găsește odihna. Căci Dumnezeul cel Sfânt a așezat în el această sete sfântă, acest eros dumnezeiesc, dorința de unire cu El, de îndumnezeire.

Astfel, omul are în sine puterea pe care o primește de la Creatorul său pentru a iubi cu adevărat, adânc și dezinteresat, așa cum Creatorul său cel Sfânt iubește lumea Sa și făpturile Sale. Aceasta este pentru ca, prin acest imbold sfânt și prin puterea iubirii, omul să se îndrăgostească de Dumnezeu. Dacă omul nu ar avea în sine chipul lui Dumnezeu, nu ar tânji după Prototipul său. Fiecare dintre noi este un chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Prototipul nostru. Chipul caută Prototipul și numai atunci când Îl găsește își află odihna. Astfel se încheie capitolele 3, 4 și 5 despre învățătura deplină a îndumnezeirii așa cum se găsește în Ortodoxie.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!