Minuni din mănăstirea Sfântul Pavel – părintele Pimen Vlad

NOTĂ: Din acest moment postările noi de pe site-ul nostru vor apărea SEARA.

Vizionați pe părintele Pimen Vlad cum povestește amintirile sale despre părinții duhovnicești din mănăstirea Sfântul Pavel. Părintele povestește despre întâmplări minunate (minuni) pe care acesta le-a trăit sau le-a auzit cu părinții pe care i-a cunoscut în această mănăstire.

Vizionare plăcută! (după video adnotat aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Iată, dragii mei, că ne vedem iarăși!

Vedeți, într-un loc undeva mai sus, am venit într-un loc unde sunt ghiocei frumoși, buchete așa, din belșug ca să le vedeți și voi, să vă bucurați de ei. 

Și după cum v-am spus, continuăm mai departe, după perioada în care am stat doi ani la Schitul Lacu. Și v-am spus că voi continua cu următorii ani în care am plecat la Mănăstirea Sfântul Pavel. 

Pregătirea pentru plecarea la Mănăstirea Sfântul Pavel

Deci am stat doi ani în Schitul Lacu, la Chilia Acoperământul Maicii Domnului. După care împreună cu un părinte, de fapt împreună cu care am venit eu în Athos și între timp mai venise un frate de la mănăstire din Sihăstria. Spun frate – încă nu era călugărit acolo. Deci nu frate de trup, așa, venise și el în Schitul Lacu aici și zice: „vin și eu cu voi la mănăstire la Sfântul Pavel.”

De ce îmi doream la mănăstire la Sfântul Pavel? Noi eram aici în schit și mai ales, la chilia noastră unde eram, nu știam niciunul grecește. Era foarte greu să ne descurcăm. Și cum Mănăstirea Sfântul Pavel e mănăstirea de care aparținem noi, Schitul Lacu, orice problemă, orice hârtie sau ceva aveam nevoie, la ei trebuia să mergem și întotdeauna trebuia un translator, trebuia cineva, era greu.

Și atunci, așa a rânduit Maica Domnului să mă duc acolo, zic, să stau un pic, măcar doi ani de zile, să învăț și eu un pic limba, un pic rânduiala Athosului, fiind într-o mănăstire – cum se zice – de peste o mie  de ani. 

Prima ascultare – la trapeza mănăstirii Sfântul Pavel

Ei, și ne-am dus acolo în mănăstire la Sfântul Pavel. Bineînțeles, aveau nevoie de tineri că erau foarte puțin, erau mai mult bătrâni și s-au bucurat. Ne-au primit acolo. Pe mine m-au pus la trapeză cu ascultarea, părintele care zic așa, l-au pus la biserică, paraclisier, iar pe fratele acela l-au pus la bucătărie. 

Deci am preluat cum se spune ascultările de bază. Dacă ai biserica asigurată, bucătăria și trapeza. Adică ce e necesar într-o mănăstire.

La biserică era un părinte tot mai tânăr așa, deci era nevoie de doi la ieșit cu sfeșnicele, la făcut… deci trebuia un pic activi așa – tot ce trebuia: de tras clopotele, de urcat în clopotniță. Deci erau multe lucruri la care trebuiau părinți așa cu energie.

Bătrânul de la trapeză

La trapeză, era un bătrân. Și era foarte greu. Deci când am venit eu a fost așa o ușurare mare pentru bătrânul. Și am intrat în ascultarea de trapeză. Ce era acolo? Încă nu mă înțelegeam eu, mai mult prin semne. Dar bătrânul m-a luat în trapeză. Erau acolo, nu mai știu câte sunt, mese mari din marmură așa. Încap opt la o masă – patru într-o parte, patru într-o parte. Tot așa, cu bănci. Și sunt, nu mai știu câte mese, în orice caz vreo douăsprezece mese, poate chiar mai multe. Deci vă dați seama, peste o sută de oameni încap acolo.

Ei, și acolo m-a învățat bătrânul: măi, uite așa se pun cănile, așa se pun cuțitul, lingurița, furculița, servețelul, toate așa să fie bine rânduite, cum se zice. Și mi-a arătat bătrânul și am început. Ne ocupam în fiecare zi. Bineînțeles, șervețelele – era împăturit fiecare șervețel, pus frumos, adică erau într-o rânduială toate. Și asta făceam în fiecare zi.

După ce puneam toate astea, mergeam la bucătărie, ei ne puneau în farfurii porțiile, noi le luam și le puneam pe mese. Salată, ce era, toate celelalte. Dacă era de pus un fruct, un dulce ceva, astea le aveam noi la trapeză, le puneam frumos. 

Exemplul discernământului 

Și bătrânul avea un discernământ foarte mare. Niciodată nu gusta nimic între mese. Și atunci bineînțeles că am luat și eu lucrul ăsta. Nu îndrăzneam niciodată să-i cer ceva, să-i spun, părinte, dă-mi. Mi-ar fi dat poate, dar am spus: măi, cum ține bătrânul, țin și eu. 

Și atunci noi puneam masa și undeva în spate, ultima masă în trapeză, care era o masă goală acolo, ne punem nouă: două porții exact la fel cum puneam la toți ceilalți. Dar tot ce puneam la masă nu gustam nimic, niciodată înainte.

Deci puneam totul la masă frumos. Începea masa, ne asiguram că nu ne lipsește nimic și după aia ne așezam și noi în colțul nostru și ne mâncam porțiile. Și vă dați seama, na, eram și eu în putere atunci, la 25 – 26 de ani. Deci eram.

Învățarea înfrânării prin puterea exemplului

Mai ales că îmi plăceau dulciurile la nebunie. Lăsam mâncarea pentru dulciuri. Dar cu toate astea, chiar de erau dulciuri pe care le puneam la masă, nu gustam niciodată nimic. Nici bătrânul nu-mi zicea niciodată – vrei să guști – sau ceva pentru că nici el nu gusta. Deci mergea pe linia asta a călugăriei. 

Vara, cald, vă dați seama. tăiam harbuz, penene roșu. cald, frumos… luați de la rece, tăiam, puneam la masă, vă dați seama… Era așa, salivam, dar spuneam nu! Nu gustă bătrânul, nu guști nici tu! Nu gustam niciodată nimic decât porția la masă. 

Deci am încercat cum se spune, călugăria la milimetru. Sub ascultare și cu drag. Deci nu forțat. Îmi plăcea să fac lucrurile astea, îmi plăcea să mă lupt, să încerc să fac și eu ceva. 

Rânduiala de la trapeză

Ei, ce aveam eu de făcut acolo? Că întotdeauna, după ce strângeam masa, bătrânul avea un fel de mașină de spălat unde punea cuțitele, furculițele și lingurile. Atât. Era un sertar mic, le punea acolo și le spăla. Dar restul – farfurii, toate ce era, se apuca el să le spele acolo. Și eu mă ocupam de toată trapeza.

Deci strângeam totul de pe mese, după aceea, după ce ștergeam mesele, mergeam cu lighean așa, cu burete, cu apă caldă frumos, ștergeam toate mesele fiind de marmură, să fie curate. După aia, măturam pe jos toată trapeza și o spălam cu mopul. Deci toată trapeza după fiecare masă.

Masa dacă era de două ori în zi, cum era marțea, joia, sâmbăta și duminica – de două ori făceam lucrul ăsta. Asta era ascultarea mea.

Frumusețea ascultării de bătrân

Și bătrânul, cum am spus: făcea acolo, spăla. Deci asta făceam noi în fiecare zi și bineînțeles, participarea la toate slujbele la biserică. Trăiam cum se zice patericul pe viu. Era o frumusețe: ascultarea de bătrân, frumos. Cum spunea el, nu vorbeam, numai îl mai întrebam eu cum se zice la cutare sau la cutare ca să învăț și eu.

Și așa încet, am început tot ce ținea de trapeză să învăț. 

Participarea la slujba zilnică

Cum era cu mersul la biserică? Mai ales în perioada iernii că acolo se mergea după ceasul bizantin. Cam începea la ora 1 slujba. Și ținea până aproape la 6 dimineața, încheiată cu Liturghie tot. Asta în fiecare zi.

Bineînțeles, paraclisierul trăgea clopotul cu aproape o oră înainte. Nu mai știu, cam juma de oră așa, mai bine un pic, trăgea clopotul de deșteptare și după aia mergea frumos și începea toaca în jurul bisericii din 10 în 10 minute, de trei ori. Era frumos așa… Și la urmă încheia. Când încheia își dădea binecuvântarea la oră fixă. 

Ei, fiind și eu cu râvnă atunci îmi doream. Când auzeam că dă clopotul de deșteptare, asta însemna paraclisierul când dădea deșteptarea eu deja eram treaz și echipat. 

Imediat cobora paraclisierul, deschidea biserica, coboram și eu. Și intram frumos în biserică, nu era nimeni. Erau icoane multe, cum era biserica mare și începeam să mă închin. Frumos, la toate icoanele. Și după aia, mia-m luat eu o strană acolo, am găsit un colțișor unde să stau au și mă bucuram acolo de icoane, vorbeam cu sfinții, cu Maica Domnului acolo.

Părintele Gheorghe 

Și bineînțeles, cam la… să zicem dacă începea la 1, slujba, eu la 12 jumate și intram în biserică. Mă închinam frumos și mă așezam în strană. Cam la 1 fără 20, era un părinte bătrân, părintele Gheorghe. Că nu vreau să accentuez ce făceam eu. De părinții ăștia, la ei vreau să ajung ca să vedeți ce părinți minunați erau. 

Era un părinte Gheorghe. Bătrân. Deci el îl avusese duhovnic pe părintele – acum putem spune Sfântul Sofronie de la Essex care era ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Că el stătuse o bucată la o chiliuță într-o peșteră un pic mai sus de Mănăstirea Sfântul Pavel. 

Nevoința părintelui Gheorghe 

Și spovedea pe părinții de la Mănăstirea Sfântul Pavel. Și părintele Gheorghe l-a avut mulți ani duhovnic până a plecat cuviosul Sofronie în Anglia. Ei, și și-a luat el așa, să zicem, cu binecuvântarea cuviosului Sofronie, să nu se spele niciodată. Singura baie pe care o făcea, când ieșea și el pe afară la grădină și muncea că muncea mult pe la grădină. Îl prindea câte o ploaie, aia era baia lui. 

Hainele le spăla, dar el nu făcea baie niciodată. Cum v-am zis, singura baie era de la Dumnezeu prin ploaie. Ei, părintele ăsta stătea undeva la etajul 2 sau 3, era cumva nu mai știu cum sunt etajele acolo, cam câte… cred că 3, că era ultimul sus. Și întotdeauna îl auzeam când cobora la biserică, chiar trecea și prin dreptul unde aveam eu chilia și îl auzeam. 

Rugăciunea părintelui Gheorghe

Avea un băț din trestie. Și se auzea cu bățul. Toc – toc. Zic: aa, trece părintele Gheorghe. Nu vorbea niciodată. Deci buzele le mișca tot timpul „Doamne Iisuse, Doamne Iisuse”. Deci se ruga tot timpul. Chiar de treceai pe lângă el și spuneai – „binecuvântați, părinte!” – nimic, el era în lumea lui. Nu răspundea. Rar. Era o cinste mare să răspundă la cineva, dacă îl întreba ceva. Restul, tăcere tot timpul și rugăciune. 

Ei, el era obișnuit ca întotdeauna când intra în biserică să nu fie nimeni decât paraclisierul care își făcea treaba. Restul: nimeni. Acum deodată s-a trezit că eu deja eram în strană. Și îl simțeam că parcă un pic așa se uita – „Ce cauți aici? Eu de atâția ani sunt primul în biserică. De unde ești tu aici?”.

Ei, și permanent uneori îl vedeam că încerca să vină un pic mai devreme. Cumva parcă nu, dar bineînțeles eu eram după paraclisier totdeauna. Ei, după ce se închina și el frumos, stătea cu două strane mai încolo de unde stam eu așa. Și iar acolo „Doamne Iisuse, Doamne Iisuse”. Și se mai așeza în strană, dar aici, stranele în Sfântul Munte sunt într-un fel: le așezi jos sau le dai sus. Și când le dai sus, e numai o porțiune așa pe care poți sta un pic. Ei și el mai sta așa cu metania acolo și se ruga.

Biruința îndrăznelii smerite

Mai era un părinte între timp, deci vreau să spun, nu în primul an, la al doilea an, între timp mai veniseră doi părinți români acolo. Și unul dintre ei tot așa era râvnitor. Ei, el când venea la biserică, venea atunci, cu zece minute înainte. Deci era și bătrânul venit. Întotdeauna când venea, se oprea în fața bătrânului și făcea o închinăciune până la pământ, fără să zică nimic. Știa că bătrânul nu răspunde. 

La început în primele zile, bătrânul nici  nu se mișca. Stătea acolo în rugăciunea lui. Ei, la un moment dat, făcând ăsta o dată, de două ori, de zece ori, îl vedeam. În momentul când apărea părintele acela român, deja era la câțiva metri mai încolo, imediat se ridica în picioare, lua poziția de drepți. Și când îi punea părintele închinăciune, înclina și el capul. Deci cum se zice l-a biruit. Cum se zice, insistența, smerenia părintelui care-i făcea metanie de fiecare dată și gata, lua poziția de drepți și înclina capul. 

Dar astea vi el spun așa, din experiențele duhovnicești din mănăstire, lupta fiecăruia de a încerca să înainteze cât mai mult fiecare. 

Da și era foarte frumos. Ei, ce să vă spun? Să continuu cu părintele Gheorghe. 

Perseverența părintelui Gheorghe 

Deci ce se întâmplă? Părintele Gheorghe… o să încerc să merg pe firul vieții lui până la sfârșit. Deci el cum am zic, nu lipsea la nicio slujbă la biserică. Ajunsese, trecuse de 80 de ani și bătrânul permanent, cobora… Și îl dureau picioarele, avea probleme mari. Și era un frate american care mai avea grijă de bătrân – că o să spun mai multe și despre el. 

Și mai mergea pe la el. „Cum e părinte Gheorghe? Mai poți?” Zice: „Da” „Hai, să cobori la un nivel mai jos undeva, uite, la parter. Am o cameră acolo unde mai am un bătrân, am grijă de el, să-ți fie ușor la biserică. Ai de coborât și urcat atâtea etaje în fiecare zi.” Zice: „Nu. Cât o să pot o să merg.” Și așa, bătrânul, permanent a coborât la biserică. 

Ei, înainte de a pleca la Domnul, cu o zi înainte, era chiar cum ar fi așa pe la amiază, s-a dus fratele pe la el – „Cum ești?” „Eh”, zice, „Slavă Domnului! Dar mai greu un pic, cu picioarele”, zice.

Ei, înainte de vecernie, trece iară fratele pe la el. Zice: „Cum e? Să te ajut? Cobori la vecernie?” Zice: „Nu mai pot.” Zice: „Nu-i nimic. Lasă că trec eu după vecernie, stai la chilie și sfinția ta o dată!”

Plecarea cu pace 

Și atunci i-a zis bătrânul: „Nu o să mă mai găsești. Eu o să plec.” Și și-a luat rămas bun de la el. Eh, fratele a luat-o așa ca în glumă.

Părintele era bine, așa zis, părea. Doar că un pic mai slăbit, nu îl mai duceau picioarele, să zicem. 

Și s-a dus liniștit la vecernie. 

Când vine de la vecernie: „Părinte Gheorghe!” Nimic. Ușa nu era încuiată. Deschide ușa, bătrânul întins pe pat plecat la Domnul. Deci așa cum îi spusese. Fusese pregătit, înștiințat și a plecat cu pace la Domnul.

Credința părintelui Gheorghe. O întâmplare cu o viperă

Și alt părinte îmi spunea, care a mai lucrat cu el la grădină. Zice: „Odată, când lucram cu el la grădină, curățam ceva pe jos. Și a ieșit o viperă. Și l-a mușcat de deget, l-a prins bine. A scuturat-o părintele acolo, vipera jos. A fugit vipera. Și a făcut cruce pe locul cela.”

Părintele zice: „Părinte, dar hai, repede să anunțăm! Sunt d-astea, un fel de injecții, că dacă nu, în două ore ai șanse să pleci din lumea asta că-s destul de veninoase așa.”

Nu înseamnă că se întâmplă lucrul ăsta în Athos. Foarte rar lucrul ăsta. Dar sunt vipere, de mai multe feluri aici în Athos. Și viperă normală și viperă cu corn, viperă zburătoare, dar nu… ne păzește Maica Domnului. Stau prin pădure, deci nu ne afectează. 

Ei, și părintele zice: „Stai liniștit!” Și-a făcut cruce acolo și și-a continuat treaba. Nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar să îi fie rău, să se întâmple ceva. Deci mergea, avea o credință foarte puternică. Și așa a plecat la Domnul, părintele Gheorghe de care v-am spus.

Părintele Mitrofan și lupta cu gândurile

Mai era un părinte – părintele Mitrofan. Un părinte înalt, 1,90 m. Avea cam în jur de 90 de ani aproape. Și mă uitam așa în biserică: stătea numai în picioare, cu metania, priveghere acolo și „Doamne Iisuse”. Rar se așeza un pic cum am spus pe scaunul ăla dat în sus ca să stai doar un pic așa să te odihnești și continua.

Și uneori îl vedeai că întoarce capul și șoptea ceva acolo și printre altele, am înțeles, spunea „Pleacă de aici!” Deci venea diavolul cu diferite gânduri, avea o luptă mare așa și el „Doamne Iisuse” și cumva îl alunga.

Ei, și printre altele, odată la trapeză cu bătrânul meu, după ce începusem să ne înțelegem cât ce cât, i-am spus: „Măi, uite, la părintele Mitrofan ce văd, cum e lupta.” Zice: „Ăhăă, stai liniștit. Eu am chilia alături de el. Să vezi noaptea ce tărăboi e la el în chilie cu dracii, ce lupte duce. Zici parcă e război pe acolo. Zici că se aruncă scaunele, așa luptă are cu diavolii.” Deci îi vedea direct, ducea lupta cu ei, cum se zice – se bătea cu diavolii.

Da, era un nevoitor foarte mare. A plecat și el la 91 de ani la Domnul. Tot așa până în ultima clipă, biserica, nevoință. Bătrâni care nu se plângeau niciodată că îi doare ceva. Deci nevoință, frumos, respect. Erau, îi vedeai bătrâni frumoși.

Da, așa a fost părintele Mitrofan. După aia, sunt multe la Sfântul Pavel, dar hai, să trec la părintele Neofit.

Părintele Neofit, diaconul român

Părintele Neofit era un diacon român. El a stat aici în Schitul Lacu de copil, adus de un bătrân așa, cum se spune, l-a adus în raniță că nu era voie să intre în Athos din România. Era dintr-o familie mare și un bătrân când s-a dus în țară, zice: „Dă-mi și mie unul la mănăstire!” „Ia-l pe care vrei!” „Îl iau pe ăsta.” Avea vreo 11 ani. Și când a intrat în Athos l-a pus într-o raniță mare, a pus capac deasupra să îl poată băga că nu permitea la copii în Athos. Și așa a a ajuns în Athos. 

Și a stat toată viața lui aici în Athos. Și acum la bătrânețe, pentru că aici, cum v-am zis, Schitul ajunsese o ruină, nu mai era nimeni în schit. Cine ajunsese și el la bătrânețe, cine să aibă grijă de el, își rupsese și un picior aici sus, chiar femurul, deci nu mai putea. Și la vârsta asta nu se mai prindea și atunci ș-a luat Mănăstirea Sfântul Pavel, ei având cât de cât condiții să îl îngrijească acolo. 

Îngrijirea de părintele Neofit

Și eu când m-am dus în Mănăstirea Sfântul Pavel, era acolo bătrânul. Și era un frate în primul an cumva, am prins un pic îl îngrijea un părinte tot grec… prin Belgia stătuse el și după aia a venit în mănăstire acolo. Iar după aceea, nu la scurt timp, a venit un frate american și l-a pus să aibă grijă de bătrân, cel mai mult de părintele Neofit pentru că era permanent la pat având piciorul rupt nu se putea ridica și alt lucru – orbise, nu mai vedea deloc.

Ei, și bătrânul întins tot timpul la pat, îl hrănea fratele ăsta, avea o mică stație acolo din biserică să poată asculta și el slujbele. Și na, cam asta era, răbdare. 

Părintele Pimen îi citea zilnic rugăciuni

Venea din când în când starețul, îl spovedea, îl împărtășea. Acum, fratele american ce a spus: „Măi, dacă tot e român de-al vostru, știu că știe grecește, înțelege slujba, dar mai vino și citește-i și tu ceva în românește”. Zic: „Vin, cum să nu.” Seara când terminam eu treburile care erau acolo, ce ținea de ascultarea mea și mă duceam. Și îi citeam în fiecare seară Acatistul Maicii Domnului. 

Nu zicea nimic bătrânul, stătea și asculta. Vă dați seama și orb și așa… îl vedeam că stătea și asculta. Și după aia, îi citeam câte un capitol ceva din Pateric, dintr-o carte duhovnicească, și citeam acolo câte un citat și după aia plecam. 

Ei, i-am citit așa, știu eu – vreun an de zile, cred. Permanent venea fratele american, zicea: „Hai, părinte, vii?”  „Hai, că vin!” Nu era întotdeauna aceeași oră, cum putea și el, cum puteam și eu.

Și lucrul ăsta cu bătrânul. Să vă zic de bătrânul Neofit. Era diacon. Cum a plecat el la Domnul. 

Frumusețea legăturii duhovnicești

Deci eu când am plecat din Sfântul Pavel când mi s-au împlinit doi ani, încă nu plecase la Domnul atunci, încă trăia. Și mi-a povestit exact fratele american că la scurt timp după ce am plecat eu, a plecat și el la Domnul. Deci a avut grijă vreun an jumate, cam așa, fratele ăsta de el. 

Și ce mai făcea fratele ăsta pentru că se gândea el: „măi, bătrânul nu mai poate să-și facă canonul, îi fac eu canonul în locul lui.” Și toată rânduiala pe care trebuia să o facă bătrânul ca și călugăr, fratele ăsta i-o făcea el. Se ruga numărul de rugăciuni, de închinăciuni, ce putea el acolo, încerca să facă. Și-a luat el așa cumva să facă pentru bătrân. 

Vestea de Înviere: „Bucurați-vă!”

Ei, deci au mers așa, au ajuns acum la Sfânta Înviere, la Paști. Și starețul are un obicei: în ziua de Înviere, nu imediat atunci după slujbă, că e obosit și el, se odihnește și după-amiaza să treacă pe la bătrânii care sunt bolnavi care nu pot să vină la biserică, să ciocnească un ou roșu cu ei, să le spună „Hristos a înviat!”, să îi încurajeze… Și la fel, a ajuns și la bătrânul Neofit. Și-i spune: „Hristos a înviat!” Bătrânul zice: „Mai rău.” „Cum adică mai rău?” Că na, avea și el dureri, piciorul, vă dați seama, nici nu vedea. 

„Cum mai rău părinte, cum diacon, cum mai rău? Tu știi ce e azi? E Învierea Domnului. Știi ce a spus Mântuitorul când S-a arătat mironosițelor? A spus – Bucurați-vă! Vă dați seama! Bucurați-vă! Cum matale poți să spui – mai rău?”

Și atunci se uită bătrânul la el așa fără să vadă, poate vedea cu ochii ceilalți și zice: „Bucurați-vă! Bucurați-vă!” Și a plecat starețul. Și a început bătrânul la început ușor:„Bucurați-vă! Bucurați-vă!”

Ei, și „Bucurați-vă! Bucurați-vă!”… A fost vecernia cum era seara la biserică, mai departe și povestea fratele ăsta și a zis bătrânul „Bucurați-vă!”, dar nu mai zicea, striga:„Bucurați-vă! Bucurați-vă!” toată noaptea. Nu m-a lăsat să dorm. Că avea și el un pat alături acolo ca să aibă grijă tot timpul. Zice: „Nu m-a lăsat toată nopatea să dorm. A strigat continuu „Bucurați-vă!”. Și dimineața, la primele raze ale soarelui, a plecat la Domnul strigând „Bucurați-vă!”.

Legăturile duhovnicești dăinuie prin dragoste și respect

Vă dați seama ce moarte frumoasă! Și așa a plecat și l-au îngropat în cimitir. Și de câte ori mă mai duceam la Sfântul Pavel, că eu v-am zis că eram revenit în Schitul Lacu, îl găseam de multe ori pe fratele ăsta pe un scăunel, își pusese un scăunel la crucea bătrânului. 

Și zic: „Da, ce faci, măi?” Zice: „Ce să fac? Încerc cât mai pot să îi fac canonul bătrânului.”

Încă bătrânul plecat, poate se bucura în rai și el încă se ducea și sta câte o oră, două acolo lângă crucea lui și se ruga. Deci se formase o legătură foarte mare așa cu bătrânul. Și el încă parcă nu putea fără el, se ducea în fiecare zi la crucea lui. Da, așa se formează legăturile astea duhovnicești!

Ce să spun mai departe? Sunt multe lucruri acolo la Sfântul Pavel. Multe lucruri, bătrâni minunați. 

Părintele din Siria și ascultările sale

Era un părinte… era din Siria. Părintele… îmi scapă acum, nu mai știu cum îi zicea că acum mi-a venit în minte despre el gândindu-mă la bătrânii de atunci. Și părintele era foarte râvnitor, dar avea vreo cinci ascultări în mănăstire, în afară… slujea, era preot, Liturghie în fiecare zi. Făcea și prescuri, era și cu biblioteca mănăstirii. Avea multe ascultări acolo. 

Și odată s-a dus, că mai făcea pe la paraclise… că la mănăstirile mari au biserica mare și au și alte paraclise și dacă au preoți mai mulți, fac în aceeași noapte să zicem, trei, patru, cinci Liturghii în funcție de câți preoți pot să facă și au. 

Ei, și părintele ăsta avea atunci cred că vreo 57 de ani cam așa, până în 60 de ani. Făcea Liturghia de obicei la un paraclis și chiar cu un părinte român pe care de multe ori îl lua: „hai”, zice, „tu citești ceva acolo” și părintele din Siria fiind de o viață acolo în Sfântul Pavel slujea în grecește, părintele român răspundea în românește. Nu era o problemă, în paraclis acolo. 

Și îl trezește părintele român pe părintele ăsta, zice: „Hai, pregătește la paraclis că mă duc să iau prescurile!”

Inima…

Se duce părintele, pregătește paraclisul, stă un sfert de oră, jumate de oră… nu mai venea părintele. Coboară repede că știa că s-a dus să ia prescurile. Se duce acolo, deschide ușa părintele… că era o masă așa pe care se făceau prescurile. Și îl găsește pe părinte întins pe masă aceea. Își scosese rasa, cum avea rasa, o întinsese pe masă și s-a întins pe ea. 

Zice: „Părinte, ce ai? Ești bine?”

Așa deci cu ultimele puteri a spus: „Inima…”

Și atunci părintele a venit repede în biserică. Eu eram chiar acolo că se făcea cumva în cadrul bisericii mari, au și două paraclise tot în biserică. Și era un paraclis cu ușa deschisă, eram ca în pridvor așa. Și vine repede, zice: „Părintele, părintele moare!…”

Și am fugit eu împreună cu alți doi părinți acolo. Și am fugit repede și l-am mai auzit zicând așa ultimele cuvinte „inima” și gata, l-am pus repede pe o targă și l-am urcat că trebuia un urcat etaj, că acolo era un fel de cabinet medical și un părinte se mai pricepea. 

Nevoința zdrobește inima, dar o face mai bună

Dar  a fost prea târziu… Deci i s-a oprit inima. Părintele se odihnea foarte puțin. Nevoință multă, cum v-am spus făcea, i-a cedat inima. Nu a mai rezistat. Și așa a plecat și el la Domnul în felul ăsta, cum se zice, în nevoință. Așa a rânduit Maica Domnului. Că la fiecare rânduiește cum știe când îi vine timpul. 

Părintele Stareț Partenie cu viață sfântă

La Sfântul Pavel mai este un stareț cu viață sfântă, care este și acum stareț – Părintele Partenie. Are aproape 90 de ani. Mai are cred că un an și face 90 de ani. Și încă mai slujește, așa cum poate la vârsta lui, când e în sobor – singur nu poate, dar în sobor cu ceilalți preoți duminica, la sărbători încă mai slujește.

Deci el a venit de copil la mănăstire. A fost chemat chiar de Maica Domnului. Multe minuni, i s-a arătat Maica Domnului, vindecări și aici, în mănăstire… 

Am să vă povestesc doar una cum mi-a povestit-o el. Plângea și mi-o povestea. Că îl mai întrebam așa din viața lui, din multe lucruri frumoase.

Părintele Partenie și evlavia la Maica Domnului

Și spunea că odată când era paraclisier. După ce a aprins el candelele, a făcut ce a trebuit în biserică, adică se încheiase slujba cumva, a terminat tot acolo, s-a mai rugat un pic la Maica Domnului, că au o icoană acolo o icoană Maica Domnului numită Mirovlitissa – adică Izvorâtoarea de mir.

Părintele avea mare evlavie la ea și se ruga și a început să iasă o mireasmă din icoană, așa de puternică și se minuna bătrânul – atunci era tânăr – s-a închinat la Maica Domnului și s-a dus la chilie să se odihnească și el. S-a așezat în pat după ce și-a făcut el o rugăciune, și-a tras pătura până aici la gât și se ruga și el acolo la Maica Domnului cum putea până să adoarmă un pic.

Atacul diavolilor

Și deodată se deschide ușa și intră un general cu patru soldați negri așa, de parcă erau… Și deodată generalul strigă: „Luați-l și aruncați-l pe geam!” 

Părintele când a văzut atât a apucat repede să strige: „Maica Domnului Mirovlitissa!” cum era icoana. Zice: „Nu mă lăsa!” Și a tras repede cumva pătura pe cap până la ochi când i-a văzut că se reped la el. 

Și atunci, zice, generalul a deschis geamul la chilie și acolo la Sfântul Pavel, cei care știu, în partea din vale unde-s geamurile e un fel de prăpastie, ai vreo 50 m până jos. E înalt acolo. 

Maica Domnului îl salvează de la moarte

Și l-au luat pe Părintele Stareț, cei patru soldați, de câte un capăt de pătură așa și l-au scos pe geam afară deasupra prăpastiei în aer, îl țineau. Și generalul striga: „Aruncați-l!” Și ei strigau: „Nu ne lasă Maica Domnului Mirovlitissa! Nu ne lasă!”

Și el se ruga continuu: „Maica Domnului Mirovlitissa, nu mă lăsa! Maica Domnului, nu mă lăsa!” 

Și zice că l-au ținut diavolii vreo două ore în aer așa. El se ruga, ăsta striga „aruncați-l!”, aia ziceau „nu ne lasă Maica Domnului”. 

Și după două ore l-au aruncat din nou în chilie în pat și ei au sărit toți pe geam și au dispărut. Deci venise un diavol de-ăla mai mare cu patru după el, că nu suportau că era foarte smerit și se ruga, avea mare evlavie la Maica Domnului. 

Maica Domnului îi vindecă vederea 

Și bineînțeles, multe minuni s-au făcut în viața lui. Spunea odată, avea probleme mari cu ochii, deci ajunsese aproape abia mai vedea și trebuia să se ducă să facă operație. Și se ruga la Maica Domnului. Chiar se încheiase Liturghia și era în timpul slujbei și trebuia să se închine la icoane cum se face înainte de anafură, cum este – se închină toți părinții. Și se ruga, știa că după aia urma să plece la corabie și să se ducă la spital afară să se opereze la ochi. Dar se ruga la Maica Domnului.

Și în momentul în care s-a închinat la Maica Domnului Mirovlitissa de care vă spun, a simțit că i-a căzut ceva din ochi ca un bob ceva. Cu un ochi avea probleme mari. Și s-a dus mai departe, vine în strană, se uită și vede că vedea perfect, nu mai avea probleme!

Și atunci a început să plângă, a spus: „Părinților, m-a vindecat Maica Domnului, nu mă mai duc la spital!” Și așa s-a făcut bine. Multe minuni cu Părintele Stareț. 

Și sunt multe la Sfântul Pavel. Nu știu dacă o să mai intru și (în) alte lucruri pe acolo, dar deocamdată o să mă opresc aici ca să nu mă lungesc prea mult. 

Concluzii despre viețuirea la Mănăstirea Sfântul Pavel

Deci am avut o perioadă de doi ani binecuvântată în Mănăstirea Sfântul Pavel. M-am bucurat din plin. Am simțit cum se zice, ajutorul și pacea Maicii Domnului din plin acolo. De-asta dintotdeauna am un respect deosebit față de Mănăstirea Sfântul Pavel de care aparținem și față de Părintele Stareț care e cu viață sfântă. 

Să ne ajute Maica Domnului și toți sfinții să mijlocească la bunul Dumnezeu pentru noi! 

Doamne ajută! 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!