Părintele Pimen: Fain & Simplu, Sfinții Rafail, Nicolae și Irina

În seara aceasta vă prezentăm podcastul „Fain & Simplu” realizat de Mihai Morar cu părintele Pimen Vlad, în care părintele Pimen discută despre problemele familiei, Săptămâna Mare, părintele Cleopa precum și despre multe altele. Dacă, însă, ați vizionat acesta, vă oferim ȘI o emisiune mult mai scurtă de la Trinitas TV cu părintele Pimen legată de Sfinții Rafail, Nicolae și Irina în care părintele Pimen povestește o serie de minuni cu sfinții, inclusiv experiențe personale. Emisiunea este bazată pe un interviu mult mai mare realizat de Cristi Bumbenici.

Vizionare plăcută! (după fiecare clip aveți podcasturile aferente)

Powered by RedCircle

Iar mai jos este emisiunea de la Trinitas TV:

Powered by RedCircle

INTRO:

Părintele Pimen: Vedem acum câtă ură e la nivel mondial? Îți fixează un dușman, ți-l pune pe ecrane și toată lumea începe să-l urască, la comandă! Pentru că ăsta e interesul, diavolul are nevoie de ură, din asta se hrănește el. El nu are nevoie de dragoste. Un om care are pace, pe unde trece el, împrăștie pace în jur! Toate cântecele sunt numai de dragoste, toată lumea vorbește de dragoste și toată lumea suferă de singurătate! Știți de ce?

Mihai Morar: De ce?

Părintele Pimen: Că înțeleg greșit dragostea! Toți așteaptă dragoste și nimeni nu oferă. Să ne fie clar: dragostea știți ce face? Dragostea doar oferă! Ea niciodată nu cere nimic și nu așteaptă nimic, dragostea doar oferă! În momentul în care tu aștepți, aia nu e dragoste, e egoism! Și aici încurcăm noi lucrurile, încurcăm egoismul cu dragostea. 

Mintea noastră e ca o moară. Ce-i pui la o moară? Îi pui grăunțe, îi pui grâu, ea scoate făină. Dacă-i pui pietre, ce scoate? Nisip! La fel și noi, ce-i dăm minții, aia lucrează. Aici greșim noi, că nu-i lăsăm loc lui Dumnezeu să intervină în viața noastră și atunci permanent ne facem planuri! Planuri și planuri…. Adică, chiar de pierzi totul, nu ai pierdut nimic!…

Mihai Morar: Care credeți că sunt pericolele pentru copii noștri? Eu am trei fete…

Părintele Pimen: Știți care-s pericolele? Cei șapte ani de acasă! Dacă nu are cine-i răspunde la întrebările astea și l-ai pus în fața televizorului sau a Internetului, îi răspunde televizorul și Internetul și-l formează. Tu nu ai timp și te trezești după aia, la o anumită vârstă, că o ia razna copilul: Vai, copilul meu! Pe copilul tău l-a educat televizorul și Internetul, nu l-ai educat tu! Nu-i suficient să nu faci răul, e un păcat să nu faci binele. Gata, nu fac răul, înseamnă… nu am omorât pe nimeni, nu am făcut… Nu! Trebuie să facem binele! E o datorie!

CONȚINUT:

Drumul până la Schitul Lacu

Mihai Morar: Salut, sunt Mihai Morar și bine ai venit la un nou episod „Fain și simplu”! Episodul pe care îl așteptam de tare, tare mult timp. V-am obișnuit în Săptămâna Mare să aduc oameni speciali și nu doar să îi aduc la microfonul acestui podcast, ci să fac eu o călătorie până la ei. E o călătorie spirituală, la fel cum am făcut și anul trecut.

De data asta glasul meu se aude… pe fundal sunt niște păsărele care cântă liniștite, se bucură pur și simplu de viață într-o vreme în care oamenii fac asta din ce în ce mai puțin, sunt în livada chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică de la schitul Lacu, în Sfântul Munte Athos, iar în spatele meu și al invitatului meu este vârful Athon, culmea Athos-ului. Nu e doar un vârf, este și o culme a spiritualității! Dar despre toate astea o să vorbim cu unul dintre oamenii pentru care am făcut această călătorie până aici.

E o  călătorie pe care o faci ori cu mașina, ori avionul până în Salonic, de acolo, dacă vii cu avionul, iei un taxi până în Ouranoupoli. În Ouranoupoli trebuie să îți iei acel pașaport pentru Muntele Athos, iar apoi urmează o excursie, o călătorie de o oră cu barca până într-un port de aici din Athos. Și de acolo până la mănăstire sau până la schit, până la chilia unde ești cazat, te așteaptă părinții, te duc cu  mașina. 

Lângă mine este un om pe care mi-am dorit de tare, tare mult timp să îl întâlnesc, părintele Pimen Vlad! Vă mulțumesc tare mult pentru această primire! Sub noi este chilia pe care dumneavoastră ați…

Părintele Pimen: Noi suntem în livadă, sus, chilia e jos.

Mihai Morar: O să și vedem în imagini. De altfel, o să vă arătăm și călătoria noastră cu barca și călătoria noastră cu mașina până aici, o să vedeți și Athon-ul pe care, iată, la începutul ăsta de aprilie, aproape mijlocul lui aprilie, Athon-ul este încă înzăpezit, iar pomii ăștia din livadă sunt înfloriți. Este absolut superb aici acasă la dumneavoastră!

Părintele Pimen: În Grădina Maicii Domnului!

Mihai Morar: Iar partea asta, valea asta este cea mai sălbatică parte a muntelui Athos…

Schitul Lacu – Tebaida Athosului

Părintele Pimen: Deci, în timpurile vechi era numită „pustia ce mai dintru adânc”, un fel de Tebaida Athos-ului, exact cum era Tebaida Egiptului unde trăiau numai pustnicii, din cauză că, după cum vedeți, aici e munte din trei părți și doar o deschidere spre mare. Înainte nu existau drumuri, accesul era foarte greu, numai dinspre mare, pe o cărare care urca la deal. Și de asta e și denumirea de Schitul Lacu. Lacu vine din greacă și înseamnă groapă sau vale. Schitul din groapă sau vale… În zona noastră nu există alte locuințe, e numai schitul nostru. Până la Sfântul Pavel ai patru ore de mers pe jos, dacă te duci până la Provata, mai mergi vreo două ore pe jos, spre Caracalu iară vreo trei ore.

Deci, aici e o zonă mai umedă și de obicei au evitat-o toți până au venit românii. Că românii au căutat două lucruri, apă și liniște. Pe malul pârâului au pus numai nuci și aluni și atunci cu aceste două lucruri puteau trăi, un pic de grădină, apă era și s-au apucat de treabă. Și vedem ce a ieșit aici! Când am venit eu, tot schitul ăsta, pentru că trecuse perioada comunistă, era o ruină, nu mai era nimic în picioare. Și ne-am adunat noi acum vreo 29 de ani, primii câțiva, care am luat-o de la zero.

Romania din Grădina Maica Domnului 

Mihai Morar: Nu știu cum să vă zic, dar aici, la schitul Lacu, cine a fost în sfântul Munte Athos știe, aici o România aia pe care mi-aș dori să o… e o Românie din Muntele Athos, mai ales că de aici se vede Thassos. Thassos e practic parte din România, nu din Grecia…

Părintele Pimen: De aici încolo dacă te uiți se vede Samotraki și uneori până spre Alexandroupoli spre Turci, în partea cealaltă. Aici spre Kavala se vede uneori când e senin, iarna în special. Vara se evaporă marea și nu se vede, dar iarna uneori vezi până și clădirile în partea cealaltă.

Mihai Morar: Ce frumos! Și e România pe care mi-aș dori să o avem și în România pentru că indiferent cu cine te întâlnești și aici te întâlnești doar cu români, pelerini sau monahi…

Părintele Pimen: Aici viețuim șaizeci de călugări…

Mihai Morar: Exact! Toată lumea se salută cu toată lumea, toată lumea se îmbrățișează cu toată lumea, chiar dacă îi vezi pentru prima oară!

Părintele Pimen: Aici toți sunt bucuroși, sunt ca și frații pentru că se formează o legătură duhovnicească în Grădina Micii Domnului. Și atunci ei sunt ca și frații, toată lumea se salută, toți se bucură, toți sunt așa într-o bucurie continuă.

Mihai Morar: Și de asta am bătut drumul ăsta greu până în sălbăticia asta, până în groapa asta în care culmea, ești mai aproape de cer decât de pe cel mai înalt munte…

Părintele Pimen: Aceasta este chilia din partea cea mai de sus. Dacă vă uitați de aici de la noi, ca într-o tribună, se văd toate celelalte chilii. Suntem ultima chilie, cea mai de sus.

Mihai Morar: Părinte Pimen, am venit până la dumneavoastră să îmi spuneți cum să reușim noi în lumea de dincolo de Athos, să ne înțelegem cum ne înțelegem aici, ca frații…

Egoismul – dușmanul cel mai mare

Părintele Pimen: În primul rând, dacă am respecta poruncile Evangheliei, ar fi un Rai. Dar de ce ne împiedicăm noi și creștinii și necreștinii și toată lumea? De egoism! Deci, toată lupta și cel mai mare dușman al nostru este chiar egoismul nostru! Deci, nu cedăm! Exact cum spunea unul dintre Sfinții Părinți, mergem pe lucrul ăla mărunt: măi, mi-o zis…, ce-o să-i zic eu și o să-i fac, deci s-o uitat urât la mine… Adică, toate pornesc de la niște mărunțișuri, pe care dacă le-am analiza într-un moment de liniște, am spune: băi, pentru prostiile astea m-am certat cu vecinul? Pentru nu știu ce mi-a zis soția, pentru asta am ocărât-o? Sau pe copii sau… Adică, sunt niște lucruri atât de simple…

Dar să fac o paranteză despre sfântul Nifon, episcopul Constantianei: se spune că având dar mare de la Dumnezeu, el vedea și îngerii și diavolii și a văzut doi oameni la prășit. unul prășea pe ogorul lui, iar la zece metri prășea celălalt. Și un vine un diavol și se duce la unul și începe să-i șoptească la ureche amintindu-i că în urmă cu câțiva ani fusese nedreptățit cu ceva de către vecinul său.  Și deodată se întoarce către vecinul său și începe să-l înjure. Alt diavol s-a des la celălalt și i-a șoptit la ureche: băi, dar tu ești mai prost? Ia zi-i și tu câteva. Și atunci îi zice și ăsta câteva. Ăla ia sapa și încep să se bată. Și se minuna el: săracii oameni, dacă ar pricepe cine lucrează în spate la toate astea!

Adică, vine diavolul, ne influențează și noi punem în practică lucrul ăsta…

Mihai Morar: Dar ce frumos ați zis: și pentru ce? Ce rost a toate astea? Mi-am adus aminte, cred că starețul Tadei, într-o carte în care erau consemnate înțelepciunile lui, spunea: uitați-vă măi, oameni, la păsările astea!… Nu știu dacă auziți pe fundalul acestui podcast, păsărelele astea care cântă aici în livadă, în pădurea din spate…

Concertul din fiecare dimineață

Părintele Pimen: Stați să vedeți toată dimineața, deci ziceți că-i concert!

Mihai Morar: Exact așa este! Și spunea starețul Tadei: păsările, priviți la păsări! Păsările se trezesc la trei dimineața și încep să cânte. Și cântă până la nouă. Și la nouă se opresc, dar se opresc doar ca să-și hrănească puii și să caute de mâncare și apoi cântă în continuare. Iar pe păsări nu le interesează dacă este cineva care să le asculte cântecul. Ele cântă pentru că asta e bucuria lor, se bucură pentru că pur și simplu ele cântă, nu pentru că le ascultă cineva, iar noi, oamenii, nu știm să trăim în bucurie.

Părintele Pimen: Eu am două locuri unde le dau de mâncare la păsări dimineața văd că chiar dacă au mâncare, ele cântă măcar o oră, exact când încep zorii zilei și noi suntem în timpul liturghiei, încep să cânte și cântă din toată inima până iese soarele. Și după ce iese soarele și noi ne terminăm liturghia, se duc și ele și încep să mănânce. Deci, prima dat ce fac ele? Aduc slavă lui Dumnezeu cel puțin o oră în fiecare dimineață. Nu le interesează mâncarea, ar trebui să luăm un exemplu din asta! Deci se trezesc cu noaptea în cap, de la cinci dimineața și dau slavă lui Dumnezeu, ca părinții și bunicii noștri care se duceau pe ogor. La fel fac și păsările, îl slăvesc pe Dumnezeu. Ar trebui să învățăm multe de la animale și păsări!

Mihai Morar: Și trăind aici în natura asta pe care noi, cei din exterior o numim sălbatică, ce ați mai învățat din toate astea, lucruri pe care am putea să le ascultăm și dacă se poate să le și punem în practică…

Trăind în natură îl trăiești pe Dumnezeu

Părintele Pimen: Foarte multe! Să  luăm partea omenească: mie îmi plac florile foarte mult. Ați văzut lalele, narcise, zambile… și înfloresc acum și altele…Deci, cumva trăind în natură, îl trăiești pe Dumnezeu. Păsările cântă, avem vreo două vulpi care vin și mănâncă acolo în fața bucătăriei, sunt motani, unul chiar acolo…căprioare, un purcel căruia bucătarul îi dădea de mâncare. Purcelul a crescut și venea cu doi mai mici și cerea de mâncare…

Mihai Morar: Vorbiți de un porc mistreț?…

Părintele Pimen: Da! Deci se obișnuiesc și se simt ca la ei acasă. Toate lucrurile astea ne amintesc de ceva, de Adam în Rai, când toate îi erau supuse și veneau fără frică la picioarele lui. Ce înseamnă asta? Cu cât ne apropiem de Dumnezeu, cu atât toate se îmblânzesc în jurul nostru. Deci, natura, toată firea pe care a lăsat-o Dumnezeu, se îmblânzește, comunică cu omul. Deci, omul când se depărtează de Dumnezeu, nu mai comunică cu această natură. Animalul îl simte pe om ca pe un dușman, nu îl mai simte blând ca pe un stăpân. Pentru că Dumnezeu când l-a făcut pe Adam i-a spus: uite, ești Dumnezeul animalelor, plantelor și i-a dat înțelepciune și i-a zis să le pună nume la toate și să se bucure de toată această natură. Depărtându-ne de Dumnezeu, nu mai avem comuniunea cu tot ce este în jurul nostru.

Mihai Morar: Poate întâmplător, deși nimic nu este întâmplător, chiar când vorbeați despre asta, un fluturaș a intrat în cadru, nu știu dacă l-ați văzut?…

Părintele Pimen: Sunt de toate aici! Ori de câte ori mergem în pădure, trebuie să întâlnim câte ceva, nu ai cum…

Mihai Morar: Sunt și multe legende și povești pe care le-am auzit de la pelerini, că sunt coioți în pădurile din Athos…

Părintele Pimen: E plin! Sunt și șacali! În partea asta a pârâului, în zona noastră sunt vulpi, în partea cealaltă față de pârâu, sunt șacali. Fiecare are teritoriul lor. Cred că la noi fiecare chilie are câte două-trei vulpi care vin și mănâncă. S-au obișnuit în zonă. O să vedeți, la noi vulpea mănâncă aici, motanul acolo, mai vine porcul din pădure dincolo… se înțeleg între ele!

Mihai Morar: Toată lumea mi-a cerut să le povestesc despre minunile din Athos, despre ce minuni am văzut acolo. Fiecare dintre noi ar trebui să luăm Athos-ul așa cum este el, să avem o experiență proprie, nu din poveștile altora!

Athos-ul e o minune

Părintele Pimen: Athos-ul în sine este o minune! Are două mi de ani de creștinism și niciodată nu a fost părăsit sau abandonat cu totul. Au fost făcute mănăstiri încă de la început de sfântul împărat Constantin cel Mare, de Theodosie cel Mare, pe rând toți împărații au construit… A avut o continuitate permanentă. Au fost războaie, imperii sau ridicat și au căzut, dar Athos-ul s-a păstrat. S-a văzut că Cineva l-a ținut în brațe. Au fost greutăți, la fel ca și Grecia a fost sub turci. Știau și ei și le era frică. 

De exemplu, turcii jefuiseră ce putuseră prin Athos, dar de lucrurile sfinte le era frică. La mănăstirea Iviron mai rămăseseră câțiva părinți, iar turcii le-au cerut aurul și tot ce aveau. Erau săracii, nu mai aveau nimic nici ei și le-au zis să ia odoarele de la Maica Domnului, că acolo erau multe, cruci din auri și argint… Și atunci turcii cât erau ei de păgâni, s-au uitat și au zis: „Nu, că ne e frică dă ne apropiem de ele!”. Cât erau ei de păgâni, le era frică să se apropie de icoana Maica Domnului ca să ia vreun odor de acolo. Maica Domnului nu era fioroasă în icoană, dar lor le era frică!   

Mihai Morar: Din învățăturile Părinților, din scripturile lor, din ceea ce ați citit , auzit sau chiar trăit, care vi se pare că este miracolul suprem de aici din Athos?

Primii ani in Sfântul Munte

Părintele Pimen: Să ne uităm la noi ca români! Mulți întrebau cum stăm aici, că au fost și perioade grele, cum am prins și eu la început când nu era nimic, trăiai numai cu ce era prin grădină. Făceai o oală de borș din cartofi și trei urzici și mâncai trei zile, mai făceai una și trecea săptămâna, cam asta era…

Mihai Morar: Asta prin ce perioadă era?

Părintele Pimen: în urmă cu 28-29 de ani când am venit eu și încă câțiva ani până când ușor, ușor am reușit și noi cât de cât. După ce s-au deschis granițele, oamenii au început să vină să existe o legătură și atunci ne mai ajutam, dar până atunci a fost o serie de ani în care a fost destul de greu.

Mulți m-au întrebat care a fost cea mai mare minune de când am venit în Athos. Athos-ul e unicat în Grecia și în lume. E un singur Athos și mai presus de toate, e grădina Maica Domnului! Ca orice Împărăteasă, are împărăția, dar și o grădină lângă palatul ei, Athos-ul. Din când în când alege din toată lumea asta câte un călugăr și îl aduce aici. Amărât într-o mănăstire din țară cum eram, m-a luat Maica Domnului de ciuf și m-a adus aici.

Am mai povestit eu în filmările de pe canalul nostru cum am ajuns eu în Athos… doar cu hainele de pe mine. Și în toți cei 28 de ani, cu ajutorul Maicii Domnului, am reușit să construiesc două chilii. Chilia Intrarea Maicii Domnului în biserică și în urmă cu douăzeci și ceva de ani, chilia sfântului Artemie, cea de mai jos. Toate astea fără să fi avut nimic, fără un leu, fără a doua haină, fără nimic! Vedeți intrarea în biserică, poate o să puneți fotografii să vadă oamenii, câtă lucrare a fost aici, totul de la zero.

Și nu numai atât! După 28 de ani Maica Domnului în afară că mi-a dat tot ce mi-a trebuit, mă îngăduie aici în grădina Ei și a făcut o grămadă de minuni cu mine în timp. Ce minune mai mare să vreau?

Pustnicii din Athos

Am discutat cu un părinte mai bătrân care stătea de 40 de ani mănăstirea Dionisiu din Athos și nu-și părăsise mănăstirea niciodată. Gândiți-vă, 40 de ani el nu al văzut Athos-ul, numai mănăstirea lui. Numai în grădină unde a avut ascultare și atât! Cine i-a dat această putere părintelui, ca 40 de ani să nu iasă din jurul mănăstirii?

Mihai Morar: De la Sfinții Părinți până la Blaise Pascal (matematician) care spunea că marea problemă a acestei lumi este că omul nu poate să stea singur cu el într-o încăpere. Cine reușește să facă asta…

Părintele Pimen: Da, se poate! Cei care sunt înafara ortodoxiei spun că nu se poate pentru că ei privesc prin altă prismă, dar noi înțelegem, e harul lui Dumnezeu, iar pentru cei care vin în mănăstire este o chemare de la Dumnezeu. Când e vorba de harul lui Dumnezeu, toate devin ușoare! Erau înainte părinți care se închideau într-o peșteră sau undeva. Și ei timp de 20 de ani nu ieșeau, stăteau numai în rugăciune. Gândiți-vă! Cine îi ținea acolo?

Mihai Morar: Mai sunt pustnici în Athos?

Părintele Pimen: Mai sunt, dar e foarte greu. Unii pustnici și-au făcut și ei câte o colibă. În peșteri nu prea mai poate să stea nimeni, nu mai avem rezistența necesară, iar aici în Athos este foarte multă umezeală, curge apa pe pereți. Vara mai stai, dar în timpul iernii nu reziști mult. A fost o perioadă când au venit în Athos saracini din Egipt, 20-50 de pustnici. S-au stabilit la Sfânta Ana într-o zonă numită „La scaune”, care era mai retrasă și frumoasă și au încercat să țină aceeași nevoință ca în Egipt. Părinții de aici le-au spus că nu vor putea pentru că Athos-ul are altă climă și nu vor rezista. Pustnicii nu au ascultat și în cinci ani au murit toți. În fiecare an tot cedau și mureau. Nu au rezistat, încercau să mănânce doar la apusul soarelui, să doarmă pe niște scăunele, o nevoință din cauza căreia le-a cedat trupul, nu au rezistat. Este harul lui Dumnezeu, dar trebuie să avem și noi discernământ.

De asta Sfinții Părinți au spus că cea mai mare virtute este dreapta socoteală, discernământul. Nu de-a dreapta, nu de-a stânga, că și în dreapta și în stânga e prăpastie. Drumul de mijloc, calea de mijloc a fost recomandată de către Sfinții Părinți! Și în Athos la fel, cei care au scos-o până la capăt au fost cei care au ținut calea de mijloc, sub ascultare, cu smerenie, cu dragoste…

Pacea sufletească

Mihai Morar: Vom orbi și despre dragoste și smerenie. E practic, caut niște adevăruri deși nu știu dacă adevărul are plural…

Părintele Pimen: Adevărul este Unul, Hristos!

Mihai Morar: De asta am făcut și paranteza…

Părintele Pimen: Înafara lui Hristos deja călcăm prin întuneric…

Mihai Morar: Asta caut, să iau niște notițe din adevărul ăsta și să îl duc în lumea mea pentru că oricât aș propovădui pentru o singură lume, un singur pământ, lumea dinafară e altfel față de cea din Athos și știți foarte bine lucrul ăsta…

Părintele Pimen: Da! Uite, oamenii îmi spuneau că nu știu ce se întâmplă, că în momentul în care urcă pe corabie la Ouranopolis, parcă de schimbă aerul și deodată toți devin prieteni. Te saluți cu oameni pe care nu îi cunoști, se îmbrățișează toți, unul e dintr-un capăt de lume, altul din alt capăt. Iar după ce pleacă și ajung din nou la Ouranopolis, intervine o schimbare și încep iar problemele, omenii revin la starea și la grijile lor de dinainte…

Mihai Morar: Mă credeți că aseară în Ouranopolis, așteptând să treacă noaptea și să intru în Sfântul Munte, se certau două grupuri de români. Cu siguranță azi sunt frați aici în Athos!

Părintele Pimen: Asta se întâmplă în exterior, e duhul lumii!

Apă-n gură

Mihai Morar: Și cum să aducem mai mult de aici în exterior? 

Părintele Pimen: Nu putem fără să-l trăim pe Hristos. Într-un sport nu poți să urci deodată să ajungi pe nu știu ce loc. Trebuie să treci prin toate treptele, zi de zi, cu osteneală, rănit la mâini și la picioare, transpirat, extenuat, dar cu țelul de a ajunge „acolo”. La fel și la noi (la Athos), e un antrenament continuu. 

Ce se întâmplă? De exemplu, în familie, de azi înainte nu o să mai țip niciodată la nevastă. Orice ar zice, tac! Eu la mulți le-am spus, „apă în gură”. Dacă vezi că nu poți să taci, iei cana cu apă, bei o gură și o ții cât de mult poți și atunci ești obligat să taci. Deci, trebuie ca tot timpul să încerci să rezolvi problemele din familie. Cu copii trebuie să te porți cu răbdare și blândețe. Taci chiar dacă te enervezi! Taci cât de mult poți pentru că tăcerea liniștește, nu mai adaugi benzină pe foc. Și dacă reușești să aduci un pic de pace în familia ta, cu rugăciune în comun și exemplu bun prin ceea ce faci, deja ai pus o temelie.

După aia, dacă duhul tău de acasă e liniștit și pașnic, la serviciu te vei duce cu acest duh. Dacă acasă te cerți și te duci la serviciu cu duhul de ceartă, pe ăsta îl transmiți mai departe colegilor. Și ei duc duhul mai departe. Exact ca valurile produse în lac de o pietricică. Astfel, la fel ca aceste valuri, poți transmite răul sau pacea și bucuria. Dar ca să faci ăsta acasă trebuie să fii în legătură cu Dumnezeu. Că Dumnezeu ce este? Este pace, dragoste, bunătate, milă!

Să împrăștiem pacea în jur

Mihai Morar: Asta e pacea lăuntrică?

Părintele Pimen: Păi de aici pornește totul. Un om nu poate avea pace în exterior dacă nu are pace în interior. Orice ar încerca el, să zâmbească… nu reușește. Avem noi o vorbă, cea cu zâmbetul englezesc…

Mihai Morar: Oficial:

Părintele Pimen: Rece, oficial, nu are nicio treabă! Omul poate să fie cât de amărât, dacă are stare bună în interior, acela găsește timp să și zâmbească, să și îmbrățișeze…

Vedem la cuviosul Paisie Aghioritul deși avea cancer și totul îi era distrus pe interior, slujea la Suroti unde venea lumea. Permanent acesta a vindecat oameni, le punea mâna pe cap și se vindecau. Mulți îl întrebau pe părinte de ce nu îi cerea lui Dumnezeu să îl vindece și pe el. Părintele le-a răspuns că altfel ascultă Dumnezeu pe un om care suferă și nu se roagă pentru el, ci se roagă pentru celălalt, care poate suferă mai puțin. Așa a făcut și Dumnezeu, care a fost răstignit, cu mâinile întinse pe cruce ca și cum îmbrățișa pe toată lumea și El, în durerile alea spunea „Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!”. Deci se ruga pentru noi cei care îl răstigneam.

Făcând și noi la fel, rupând puțin din egoismul nostru, din mândria noastră reușim să facem ceva în jurul nostru și în primul rând cu noi înșine, să dobândim un pic de pace. Un om cu pace în suflet împrăștie pace în jurul lui. Ca un om care să dă cu parfum, pe unde trece miroase a parfum. La fel se transmite și starea interioară. Nu vezi? Te duci la câte un bătrân, nu numai în mănăstire, chiar și în lume, îi întâlnești așa… radiază! Schimbi două vorbe cu el și 5-10 minute, oră sau poate o zi simți că plutești. Ți-a transmis din harul lui!

Mihai Morar: Cum simți în momentul în care ești în fața părinților de la Sfântul Munte Athos, cum simt când sunt în fața dumneavoastră, dar sunt mulți alți monahi aici în Munte.

Părintele Pimen: Athos-ul e plin, Gândiți-vă că sunt vreo 2.500… Sunt atâția bătrâni care stau de o viață în mănăstire, îi vezi smeriți cu metania în mână, în rugăciune. Când te duci la ei te bine-cuvântează, îți zâmbesc. Îți transmit ceva, nu e nevoie să îți spună multe. Numai că ți-a zâmbit și-ți spune „Doamne ajută!” și ți-a dat har!

Mihai Morar: Și îți schimbă cu totul nu starea, ci ziua respectivă. Multă lume care a vizitat Sfântul Munte și au vorbit cu diverși călugări, se întreabă de unde știu aceștia  problemele lor în lipsa Internetului, fără a avea facebook-ul acelei persoane sau biografia sa…

Harul lui Dumnezeu

Părintele Pimen: Știți ce se întâmplă? Mulți privesc ca și cum te duci la mama Omida! Nu! Știți cum lucrează harul lui Dumnezeu? Că mulți zic că dacă părintele le-a zis ceva atunci știa dinainte, că le-a citit gândurile. Nu este adevărat. Acestea au fost cazuri rare cum a fost cuviosul Porfirie Capsocalvitul și alții. Dumnezeu văzând problema ta îl înțelepțește pe acel părinte la care te duci să-ți spună o istorioară sau ceva care se potrivește cu viața ta.

Știți de câte ori mi s-a întâmplat așa ceva? Și mulți ziceau „părinte, dar le vezi!”. Nu aveam nicio treabă, eu nu știam nici măcar ce era cu ei pe aici. Era harul lui Dumnezeu poate pentru osteneala lui de a veni în Sfântul Munte, ca acea persoană să se îndrepte, să-și schimbe viața. Atunci lucrează Dumnezeu! Părinții nu știu ei așa pur și simplu, ci numai atunci când Dumnezeu lucrează prin ei, atunci când vine timpul să te îndrepți și dacă nu ești atent la asta, suporți consecințele!

Mihai Morar: Spuneți-mi dacă puteți, Părinte Pimen, o astfel de întâmplare cu un pelerin pe care l-ați citit!

Părintele Pimen: Vă spun cu unul care acum este pe aici prin zonă!

Mihai Morar: Nu-l cheamă Mihai Morar, să știți!

Părintele Pimen: Nu, nu! Deci, eram odată chiar la pangar, că de obicei eu acolo sunt mai liber cu oamenii, ei se mai uită la câte ceva, eu mai discut cu ei… Venise un grupușor de vreo 2-3 oameni cu care începusem să schimb câteva vorbe. Și mai venise o persoană, singură. Venise cu gândul să mă caute, dar nu m-a găsit acasă. A mers prin vecini și a stat de vorbă cu alt părinte, care i-a spus așa în mare 2-3 lucruri, l-a sfătuit după ce i-a spus ce probleme avea și a vrut după aia să ajungă pe aici. S-a rătăcit  și din greșeală a nimerit aici la noi.

Nimic nu e întâmplător

Și văzând că eu stau de vorbă cu grupușorul acela, a intrat și el și s-a uitat la niște cărți, dar asculta ce spuneam eu. Le-am vorbit vreo oră la acei oameni, iar la un moment dat l-am văzut pe cel care venise singur că ofta și își freca capul cu mâinile și a început să plângă. După ce s-a retras grupușorul, mi-a spus că vorbind cu acel grupușor, practic îi povestisem ultimii doi ani din viața sa. Tremura și plângea și mi-ai spus că i-am zis tot ceea ce făcuse el. Eu nu aveam nicio treabă cu el, le-am spus acelor oameni numai ce mă luminase Dumnezeu să zic. Dumnezeu rânduise să spun acele lucruri pentru el și din momentul ăla, acel om și-a schimbat viața, iar Athos-ul a devenit a doua sa casă. Schimbându-se el, după ce a ajuns acasă s-a schimbat și familia și tot. 

Sau, uite, anul trecut! Eram undeva la o mănăstire și mi-a zis cineva că este o doamnă care îi rugase ca să o anunțe și pe ea atunci când mai trece pe acolo. Și dacă tot eram pe acolo, i-am zis să vină atunci. A venit și, în două-trei cuvinte mi-a spus numai că are necazuri. Nu am întrebat-o altceva, cum o cheamă sau unde lucrează, dar i-am povestit ceva, o poveste de care mi-am amintit și care se întâmplase cu 15 ani în urmă. Nu intru în amănunte, era vorba despre o persoană care lucra într-un notariat…

Mihai Morar: Ați încercat să…

Părintele Pimen: S-o încurajez, că îmi spusese că avea probleme. Și acea poveste mi-a venit în minte, să îi povestesc un caz despre o persoană… Și la un moment dat am văzut-o că s-a uitat așa la mine și mi-a zis: „Văleu, părinte! Mi s-o făcut părul așa…”. Am întrebat-o de ce și mi-a răspuns că lucra în notariat și că se lovea de aceleași probleme de care s-a lovit cel care era subiectul povestirii mele și că i-am dat totodată și răspunsul despre cum să-și rezolve problema aflând cum procedase persoana despre care îi povestisem. Mi-a spus că nu mai avea nevoie să mă întrebe nimic pentru că îi spusesem și ce probleme avea și răspunsul și rezolvarea acestora. Iar eu nu aveam nicio treabă, nu știam nici cum o cheamă.

Dar femeia a venit cu credință și atunci Dumnezeu a lucrat și mi-a pus în minte povestea care se întâmplase cu 15 ani în urmă, pe care o și uitasem și să i-o spun și să se și potrivească exact. Sunt lucruri care nu sunt ale noastre, Dumnezeu lucrează după credința fiecăruia. Dacă oamenii nu cred cu adevărat că Dumnezeu le dă un răspuns, orice le-ai spune nu are treabă cu realitatea.

Mihai Morar: Vorbiți cu atâta smerenie despre dumneavoastră, părinte, fără pic de ego…

Părintele Pimen: Nu e vorba de smerenie, e vorba că ăștia suntem!…

Mihai Morar: …dacă i s-ar fi întâmplat cuiva în lumea noastră, nu în Athos, ceea ce ați povestit dumneavoastră mai devreme, ar fi zis că are puteri supranaturale, că a lucrat, se educă și se dezvoltă personal…

Smerenia

Părintele Pimen: Deja suntem căzuți dacă gândim așa! Viața noastră deja o ia la vale în momentul în care îmi atribui eu ceva. Adică, eu sunt conștient, mă uit la mine în fiecare zi, că, vedeți, lumea vine și-mi spune „părinte, văleu!…”, toți mă îmbrățișează… Ați văzut azi? Uneori mă așteaptă câte 30 de oameni pe afară! Eu mă uit la mine și zic: „Măi, tontălăule, uite la tine cine ești tu! Abia te târâi, când mă ia inima, când… Ești un hârb care abia te mai târâi! Tu nu te uiți cât sunt de buni oamenii ăștia? Cu cât drag vin, câtă dragoste au! Meriți tu așa ceva?”. Îmi dau permanent motive să mă uit la cât sunt eu și zic: „Mă, rușine să îți fie! Adică, ce cred oamenii despre tine și uită-te tu la tine ce ești tu, că abia te târâi și te îngăduie Maica Domnului aici!”.

Eu mă vă cum sunt! Nu sunt cum mă văd oamenii sau cum cred oamenii. Eu mă văd cum sunt și mie îmi ajunge asta! Mie nu trebuie să îmi spui „Vai, părinte!…”, eu dau la o parte toate astea, asta e credința lor. Dar eu mă văd eu cum sunt. În momentul în care te iei după cele spuse de ceilalți, deja ai luat-o pe pantă în jos pentru că începi să te lauzi „Uite ce sunt eu!”.

Mihai Morar: Știți foarte bine, tentația este mare! Și vorbesc tot despre legile lumii du care vin și în care se ascultă podcast-ul ăsta. Atunci când vin zeci de oameni în fiecare zi și spun „Părinte sunteți minunat! Părinte, aveți supra-puteri, mi-ați schimbat viața!”…

Părintele Pimen: Asta cu supra-puterile zic și eu cu a zis cuviosul Paisie. A venit unul la el și i-a zis „Părinte, ai daruri!”. Atunci el s-a uitat la o piatră de pe jos și i-a poruncit „Cu darul de care a zis omul ăsta, piatră, mută-te de aici!”… și piatra normal că nu s-a mutat. Atunci părintele Paisie a zis „Vezi că nu am daruri?!”… și el avea puteri de la Dumnezeu. Toate trebuie învăluite în smerenie pentru că fără smerenie suntem gata!

Nu există a treia cale

Mihai Morar: Dar există oameni și supra-oameni, oameni cu puteri și oameni cu supra-puteri? 

Părintele Pimen: Nu există! toți suntem oameni! De unde pornim toți? De la Adam și Eva! Suntem făcuți de Dumnezeu, avem sufletul nemuritor! Deci, e suflarea lui Dumnezeu! Dumnezeu ne-a făcut curați. Vedem un copil când se naște, el e curat, nu are nimic. Pe parcurs noi ne murdărim. Și atunci unul poate duce o viață spre Dumnezeu de la început, de mic, prin împărtășanie, după aia fiind mai mare, prin spovedanie, o viață creștină și prin rugăciune să ajungă la o măsură de har sau altul o poate lua în cealaltă parte, la vale. A cui e vina? E alegerea liberă a fiecăruia. Există oameni care merg spre Dumnezeu! Să nu uităm vorba aceea că nu putem sluji la doi domni! Sau lui Dumnezeu sau lui mamona 

Deci nu există cale de mijloc. Mulți spun că nu au treabă nici cu Dumnezeu, dar nici cu diavolul. Nu e adevărat! Când l-ai scos pe Dumnezeu, vine diavolul. Pentru că nu există a treia cale. Deci nu se poate, fără Dumnezeu ești sub mâna diavolului și atunci toată viața ta devine un dezastru.

Mihai Morar: Cred că dumneavoastră ați zis „Ca să fii de partea binelui nu e de ajuns să nu faci rău, trebuie să înfăptuiești binele!”.

E un păcat să nu faci binele

Părintele Pimen: Da! Nu e suficient să nu faci răul, e un păcat să nu faci binele! De asta spune sfânta scriptură că a curățat casa și a împodobit-o! Adică, a alungat tot ce a fost rău și pentru că nu a pus binele, răul ăla și-a mai luat alte șapte duhuri și a venit și a locuit-o din nou. Am spus de multe ori asta, nu este suficient să nu faci rău, trebuie să facem binele! E o datorie! Ce spune porunca, cea care le împlinește pe toate? Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul, din tot cugetul și din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Această poruncă cuprinde totul: deci prima trebuie să îl iubim pe Dumnezeu, Lui îi dăruim totul. Și pe aproapele nostru trebuie să îl iubim ca pe noi înșine. Ce înseamnă asta? Dacă ție nu îți este frig, dacă ai haine în dulap, atunci dă-le celui care nu are nicio haină! Ai o pâine, mănâncă jumătate și cealaltă jumătate dă-o celui la care nu are. Adică în tot ce faci gândește-te la celălalt în aceeași măsură!

Și în completare, eu merg pe vorba din popor, ce ție nu-ți place altuia nu-i face! Uite, să zicem că ai vrea ca dimineața să îți zâmbească oamenii, să te salute, să te bage în seamă, că ai dormit cu fața la perete, cum se spune. Ei, gândește-te că și alții au nevoie de același lucru! Dacă altul te bagă în seamă pe tine, zâmbește și tu când te întâlnești cu alt cineva și zi „Doamne ajută!” indiferent prin ce stare treci!

Mihai Morar: Dar de ce avem noi oamenii atâta nevoie? Că începusem mai devreme discuția cu păsările pe care le auziți ca fundal al acestui podcast din Săptămâna Mare… Păsările cântă nu pentru că au nevoie de cineva să le asculte…

Noi nu suntem liberi

Părintele Pimen: Da, pentru că ele sunt libere! Noi nu suntem liberi! De ce? Avem libertate de le Dumnezeu, dar ne legăm de lucruri pătimașe și ne facem planuri. Pasărea nu-și face niciodată planuri. Mănâncă ce i-a dat Dumnezeu! Nu vedeți? Sunt păsărele care se duc în țările calde. Am citit undeva că rândunele fac 10.000 de km ca să se ducă în țările calde și 10.000 de km înapoi. Doar ca să ne bucure pe noi! Iar împreună cu puii ei consumă sute de insecte dăunătoare pe zi. Deci dacă ai cuiburi de rândunele pe lângă case, ele curăță toți dăunătorii din copaci.

Mihai Morar: Deci păsările ca să cânte nu au nevoie de cineva ca să le asculte, dar noi oamenii ca să zâmbim, de ce avem nevoie de un alt om?

Părintele Pimen: Pentru că am pierdut legătura cu Dumnezeu! Un om care are har, se închide și în peșteră și trăiește în bucurie. Pentru că am pierdut legătura cu Dumnezeu, avem nevoie de un om, dar nu un om care se uită cu ură la noi, ci de unul  care este cuplat la Dumnezeu. Nu vedem? Cel care se uită urât, ăla nu ne zâmbește! Tot unul care de dimineață când s-a trezit a spus „Slavă Ție, Doamne! mulțumesc, Maica Domnului!” și pleacă cu pace din casă… acel om îți zâmbește, de zâmbetul lui avem nevoie. Deci, tot la Dumnezeu ajungem, să ne fie clar!

Singurătatea lumii

Mihai Morar: O să insistăm puțin despre cum ajungem la această pace lăuntrică, dra până acolo aș vrea să încep cu marea problemă a noastră din ziua de astăzi sau una dintre cele mai mari probleme, însingurarea lumii, singurătatea. Și vreau să vorbesc despre această problemă cu un om care stă în solitudine… sau a stat mult timp în solitudine. Călugării asta fac. Vreau să înțelegem care este diferența dintre singurătatea lumii care devine toxică și duce la cea mai mare boală a lumii moderne, depresia…

Părintele Pimen: Mi-am amintit în timp ce vorbeai tocmai de o întâmplare de acum vreo 16 ani. Atunci mi-a venit o idee. Comunicam cu un coleg satul meu, din clasele 1-8, care mi-a zis că eu fusesem botezat de tatăl unei colege de-a sa. La fel cu alții făcuseră întâlniri cu colegii care terminaseră liceul sau facultate, i-am propus să facem și noi o întâlnire a celor care terminaseră clasa a VIII a. Am o nebunie a mea, îmi place să fac lucruri originale, să nu copiez pe nimeni. Am scris poezii, am făcut de toate… Și atunci când era în lume, nu îmi plăcea să copiez de la altcineva…

Mihai Morar: Îmi recitați o poezie la final?

Părintele Pimen: Dar nu le știu pe de rost. Am o grămadă, dar nu le știu!

Mihai Morar: Trimitem pe cineva să vă aducă caietul!

Părintele Pimen: Nu!… O strofă parcă îmi amintesc. V-o spun acum, direct, că după aia o uit! 

Viața e frumoasă tare

Dacă știm cum s-o trăim, 

Este ca o zi cu soare

Dacă știm să n-o umbrim…

Mihai Morar: Exact cum e ziua asta cu soare. E ceam mai frumoasă zi de anul ăsta?

Părintele Pimen: Au mai fost vreo 4 zile înainte Tot așa frumos, după aia a fost un pic rece și acum s-a făcut frumos din nou.

Mihai Morar: Cineva de la chilia dumneavoastră îmi zicea: „Uită-te la lalelele astea înflorite sub Athon-ul care este încă înzăpezit! Acum două săptămâni era zăpadă aici!”

Părintele Pimen: Păi la noi așa e tot timpul. Trimiteam fotografii cu zăpadă la niște prieteni și după două zile trimiteam fotografii cu flori. Și mă întrebau, părinte ori e iarnă, ori e vară. Și după două zile iar trimiteam poze cu zăpadă… erau valuri. Aici dacă dă două zile căldura, imediat florile ies. 

Mihai Morar: Acestea sunt minunile din Athos! Dar știți de ce sunt minunile din Athos? Pentru că tot așa se întâmplă și în lumea noastră, numai că noi nu le vedem…

Părintele Pimen: Da!… Și ca să închei povestea, i-am zis colegului să facem noi ce nu a făcut nimeni, să ne vedem noi cei ce terminaserăm clasa a VIII a. Acesta a luat legătura cu o colegă și s-au ocupat de realizarea întâlnirii. Ne-am întâlnit, am găsit și învățătorul din clasa a III a și a IV a, diriginta din clasele V-VIII, catalogul nostru găsit de soția unui coleg care lucra la școală… A fost ceva frumos! Mi-a plăcut când a vorbit una dintre colege, a accentuat un lucru. A zis: „Să nu uităm un lucru! Colegul nostru, acum Părintele Pimen, s-a depărtat de lume, dar a reușit să ne adune pe toți aici”.

Așa a rânduit Dumnezeu. Am avut câteva cărți scrise de mine, pe care le-am dărui, că poate alții nu mergeau la biserică. De asemenea și câteva icoane. A fost o întâlnire așa frumoasă, fiecare a povestit ceva din viața lui. Bineînțeles că eu am vorbit cel mai mult, vreo jumătate de oră, că ași văzut că eu vorbesc mult, ceilalți câte zece minute, dar a fost ceva frumos. Revenim la singurătate, că asta fusese întrebarea…

Mihai Morar: Singurătatea lumii și solitudinea monahului…

Dragostea trebuie oferită nu cerută 

Părintele Pimen: Da! Lumea suferă din ce în ce mai mult de singurătate, dar nu s-a vorbit niciodată de dragoste mai mult ca acum, Toate cântecele sunt numai despre dragoste, toată lumea vorbește de dragoste și toată lumea suferă de singurătate! Știți de ce? Că înțeleg greșit dragostea! Toți așteaptă dragoste, dar nu oferă nimeni! Să ne fie clar! Știți ce face dragostea? Dragostea doar oferă, ea niciodată nu cere nimic și nu așteaptă nimic! Dragostea doar oferă! În momentul în care tu aștepți, aia nu e dragoste, e egoism și aici încurcăm noi lucrurile și confundăm egoismul cu dragostea. 

Noi spunem că dacă mă iubești atunci trebuie să faci nu știu ce. Iată, imediat vin cu egoismul și îl pun în față și-l numesc dragoste. Nu! Dragostea doar oferă, să ne fie clar! Ea niciodată nu cere nimic. Ea îl face fericit pe celălalt!

Mihai Morar: Părinte, lângă camera unde stăm noi e o bucătărioară mică pe care ne-ați pus-o la dispoziție. Apropo, în Athos nu se plătește nici mâncarea, nici cazarea, apropo de ce înseamnă dragoste, iubirea de aproape. Aici călugării gătesc și îi așteaptă și pe credincioși și pe pelerini…

Părintele Pimen: Pe toată lumea! La noi o să vedeți un lucru: bucătarul se orientează în funcție de câți oameni sunt și face totul după această măsură. Noi punem oalele pe masă, dar nu punem mâncarea în castroane. Fiecare este liber să își pună oricâte castroane vrea, mâncarea este pusă pe masă!

Mihai Morar: Și mâncarea care rămâne?

Părintele Pimen: Următorii! Uneori mai vin oameni neanunțați, se consumă tot timpul…

Mihai Morar: Chiar dacă vii neanunțat la mănăstire, întotdeauna poți primi un pahar cu apă, un ceai, o cafea, ceva dulce, un biscuit…

Părintele Pimen: Asta nu se discută! Dacă omul spune că nu a mâncat și îi e foame, tot timpul se găsește ceva în oală, asta nu e o problemă!

Mihai Morar: Apropo de iubirea de aproape… Dar pe gemulețul de la camera noastră scrie așa: „Este har să iubești fără să fii iubit, este har să slujești fără să fii prețuit, este har să dăruiești fără să ți se mulțumească, să te jertfești fără să ți se recunoască, să ierți fără fi iertat, să-l susții pe cel care te-a lepădat”. Voi pune eu continuarea… Cui aparține acest text minunat?

Părintele Pimen: Se spune că ar fi al părintelui Iustin Pârvu. Am primit-o cu mulți ani în urmă. Și mult timp am avut-o pusă frumos în salon. Și eu când am construit aici am avut ispite. În orice loc părăsit, abandonat, se adună mulți diavoli. Nu vezi? Și preoții când se roagă, alungă diavolii în pustie… Au fost anumite ispite, ca să spun așa, când am început construcția. Din partea anumitor persoane, nu dintre ai noștri, din afară. Iar atunci când am terminat construcția, aceleași persoane au venit și s-au bucurat. După ce s-a sfințit locul, s-au liniștit ispitele. Și au văzut foaia asta la intrarea în biserică și fiind greci, m-au întrebat ce scrie. Și le-am tradus. S-au uitat la mine, au înghițit în sec și m-au întrebat dacă astea mi se întâmplaseră mie. Le-am spus că nu știu și că am pus-o acolo numai pentru că mi-a plăcut.

Mihai Morar: Două vă mai citesc, dacă spuneți că îi aparțin părintelui Iustin Pârvu: este har să înduri fără să murmuri, fără să cârtești, este dar totul să îți aparțină, dar tu de toate bucuros să te lipsești.

Nu vă faceți planuri

Părintele Pimen: Să nu ne legăm de nimic! Eu asta le spun tuturor, să nu își facă planuri din acelea bătute în cuie. Nu e cazul celor precum rezervarea locului de dormit în Athos, să zicem. Sa nu ne facem planuri din acelea bătute în cuie cum ar fi, de exemplu, vrea sau nu vrea Dumnezeu, eu mă duc în Athos! 

Era un bărbat care nu prea credea în Dumnezeu. Soția lui era foarte credincioasă. Și i-a zis soției că se duce la pădure. Și s-a trezit la 3 dimineața să plece la pădure. Soția i-a spus: „Dacă vrea Dumnezeu, ai să te duci!”. Omul a spus și el: „Păi, vrea sau nu vrea Dumnezeu, eu mă duc după lemne!”. A plouat atât de tare, că era să îi ia apa carul. Abia după vreo două ceasuri s-a întors omul acasă, fără niciun lemn, ud tot. Era încă întuneric și a bătut la ușă. Soția a întrebat cine este, iar omul i-a răspuns: „Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău!”. Când a văzut ce s-a întâmplat, omul nu l-a mai înfruntat pe Dumnezeu.

Niciodată să nu facem planuri fixe că ne tulburăm! Vorba aceea din popor, planul de acasă nu se potrivește cu ăla din târg. Deci, dacă îți faci un astfel de plan și nu îți iese, te tulburi, te agiți, tulburi și pe cei din jur. Dacă spui: „Doamne, dacă-i voia ta (închinându-se), eu mă pornesc, dacă e să ajung, ajung! Ajută-mă dacă e după voia ta să fac!” Și dacă intervine ceva, e voia Domnului. Nu am reușit să îndeplinesc planul pentru că Domnul m-a ferit de ceva. Și nu mă tulbur! Aici greșim noi, oamenii! Exact cum spuneam mai înainte, chiar de pierzi totul, de fapt nu ai pierdut nimic. 

Hai să zicem, muncești zece ani ca să îți iei și tu o mașină de aia la 30.000 de Euro, da? După ce ai adunat banii, înainte să o cumperi cineva îți fură banii. Înjuri pe toată lumea, pe Dumnezeu, dar tu nu vezi mai departe de acest lucră, că dacă luai mașina poate ai fi făcut un accident și mureai și tu și familia ta! Dar nu vezi lucrul ăsta, poate că acea mașină îți aducea moartea, tu vezi numai partea cu furatul banilor. Aici greșim noi, că nu îi lăsăm loc lui Dumnezeu să intervină în viața noastră. Și atunci permanent ne facem planuri!

Mihai Morar: Vrem să le știm pe toate, vrem să le controlăm pe toate. Asta este și în creștinism, dar și filozofii stoici spuneau…

Părintele Pimen: De asta ei au au ajuns până la un punct și s-au blocat, toți filozofii lumii… fiindcă au mers pe puterea omenească. Unul nu mânca, altul nu vorbea, altul… mergeau până la un punct până dădeau de o prăpastie. Nu puteau depăși acest punct cu puterea omenească. Forțau nota omenească numai până unde se putea. De asta sunt atâtea minuni în ortodoxie, pentru că intervine harul lui Dumnezeu. Adică, vezi lucruri imposibile care deodată devin posibile.

Mihai Morar: Și mă întorc la întrebarea asta care s-ar putea să fie cea mai grea din toată conversația noastră, părinte, de ce e lumea atât de singură?

Dăruind vei dobândi

Părintele Pimen: Lumea e singură în primul rând pentru că nu mai știe să iubească, nu mai știe să aibă milă să facă bine… Având milă față de cei din jur, tu nu mai ești singur pentru că permanent cauți motive să îi ajuți. Am întâlnit oameni cu decepții că nu au serviciu, că stau acasă, că nu fac nimic și le-am zis: „Nu-i nimic, du-te frumos, la un azil de bătrâni! Du-te două ore pe zi, fă voluntariat acolo și ajută!”.

Mihai Morar: Dăruind vei dobândi?

Părintele Pimen: Da! Și nu numai atât! Acolo ai să vezi suferința! Ție ți-a dat Dumnezeu mâini și picioare și poți face lucrul ăsta, dar acei oameni nu pot. Du-te și oferă-le acelor oameni un zâmbet. Du-te la o familie cu mulți copii, vezi că este o bătrână, văduvă, care nu poate să-și ridice gardul căzut. Nu sta degeaba, du-te două ore și repară-i gardul! Astfel găsești motive să ieși din singurătate, să aduci cuiva zâmbet și să poți zâmbi și tu. 

Din egoism nu facem astfel de lucruri și atunci suferim de singurătate. Așteptăm ca cineva să ne iubească, dar noi nu oferim nimic. De exemplu, îmi spun oamenii: „Părinte, nu mă căsătoresc, nu mă mărit, nu mă însor, uite, am 30 de ani!…” plângându-se că nu-și găsesc pe cineva potrivit. Și îi întreb: „Dar tu ce oferi?”. Lasă asta cu găsitul în seama lui Dumnezeu și tu apucă-te de făcut bine! Du-te unde e nevoie și ajută… la orfelinate… și văzând râvna și dăruirea ta față de cei în nevoie, Dumnezeu o să-ți scoată în cale pe omul potrivit. 

Un sfânt șugubăț

Nu, nu mă întreba „Părinte, câte acatiste să fac să îmi dea Dumnezeu un băiat cum vreau eu?”, că deja începem cu stângul! Noi să începem să facem bine și să spui: „Doamne, știi ce îmi doresc! Vreau și eu să am o familie!” și Dumnezeu se va ocupa de acest lucru. Îți aduce persoana acasă! 

Este o minune frumoasă cu sfântul apostol Anania. Am scris în primul volum de povestiri duhovnicești. Era o fată care, tot așa, își dorea să se căsătorească. Și s-a tot dus ea la duhovnic și i-a povestit, iar duhovnicul i-a spus să se roage. Și odată a întrebat-o și pe bunica ei cum să procedeze, că avea 25 de ani și nu se mai mărita. Iar bunica i-a spus să citească acatistul sfântului apostol Anania. Nu auzise de el și a întrebat-o pe bunică cine era acesta. Bunica i-a spus numai să-i caute icoana, să meargă acasă, să aprindă candela și să-i facă acatistul în fiecare zi timp de 40 de zile. Și i-a mai atras atenția că acest sfânt este cam șugubăț. 

Fata a făcut cum a povățuit-o bunica, s-a dus acasă, a aprins candela și a făcut acatiste în fiecare zi. După 40 de zile nu venise niciun pețitor și supărată, a aruncat pe geam icoana sfântului, reproșându-i că a pierdut timpul cu rugăciuni 40 de zile. După vreo câteva minute a sunat cineva la ușă. Era un tânăr cu capul spart și cu icoana în mână, car ei-a spus că văzuse fereastra de la care aruncase icoana și venise să o aducă înapoi. Fetei i-a trecut pe loc supărarea și l-a poftit pe tânăr în casă și i-a bandajat rana de la cap. Când s-a prezentat, fata a aflat că tânărul locuia în apropiere și că se numea Anania. Timp de o săptămână fata l-a bandajat pe tânăr și așa au ajuns de s-au căsătorit, întemeind o familie. Și s-a împlinit ce-i spusese bunica ei, că sfântul e cam șugubăț. La Dumnezeu se poate orice!

Dumnezeu ne oferă mereu câte ceva în viață

Mihai Morar: Mi-ați adus aminte de niște cunoștințe și nu vorbesc de una singură, care au început drumul în doi în viață, după un accident în care ori ea a dat peste el cu mașina ori invers.

Părintele Pimen: Mulți spun că s-a întâmplat cutare întâmplare! Nu s-a întâmplat, că în viața noastră nu există întâmplări, sunt rânduieli ale lui Dumnezeu, planuri ale lui Dumnezeu, intervenții ale lui Dumnezeu. Revin la ce spunea cuviosul Paisie Aghioritul, că la un moment dat când era la o mănăstire din afara Muntelui Athos, mergea pe o cărare prin pădure să ajungă undeva. Și a văzut la un moment dat un om care ținea un catâr pe care pusese lemne și care aluneca într-o râpă. Singur, acel om nu putea dezlega lemnele, avea nevoie de a doua mână ca să dezlege, altfel catârul cădea în râpă cu totul. Omul a cerut ajutorul părintelui Paisie, care deși se grăbea, a rămas 10 minute și l-a ajutat să dezlege catârul. Și când a plecat, în 100-200 de metri a ajuns într-un loc în care muntele alunecase la vale.

Părintele Paisie și-a dat seama că dacă nu se oprea să-l ajute pe acel om, ar fi ajuns exact în zona alunecării și ar fi venit muntele peste el. Deci, ce a făcut Dumnezeu? Nu l-a oprit, ci i-a oferit ocazia de a salva pe cineva. Salvându-l pe acel om cu catârul, a fost el însuși salvat. Deci Dumnezeu ne oferă mereu câte ceva în viață. De exemplu, te atinge cineva cu mașina și tu îl înjuri pe ăla și din cauza acestui eveniment întârzii un pic. Și poate mai încolo puteai face un accident mai grav și mureai! Dumnezeu intervine cu ceva ca să te oprească de la un lucru mai rău. Dar noi privim lucrurile numai prin prisma noastră…

Mihai Morar: E adevărat, pentru că noi nu avem imaginea întreagă, tot tabloul…

Părintele Pimen: Și nici nu vrem să o avem. Aici sunt zeci de feluri de copaci în livadă. noi ne blocăm la primul copac! Ce e pomul ăsta, păr? A, în livada asta sunt numai peri! Nu! Uite, omule că mai sunt și alți pomi acolo. Nu, sunt peri acolo și rămâi blocat la ideea asta! Nu, noi trebuie să avem imaginea deschisă și inima deschisă spre Dumnezeu, astfel încât să primim cu drag tot ce vine.

Mihai Morar: e greu să faci asta! Mă uitam mai devreme la un uliu, aici, în vale. Și am zis, mamă, ce frumos, că acel uliu vede tot peisajul și eu nu văd decât atât (arătând cu mâinile)…

Părintele Pimen: Putem vedea și noi dacă vrem!…

Mihai Morar: Putem vedea dincolo de ceea ce văd ochii? 

Părintele Pimen: Vedem, că erau și orbi cu viață sfântă. Și ei vedeau totul, ceea ce nu se vedea. Ajunseseră la o vârstă și deja erau orbi. Iar oamenii îi spuneau: „Părinte, uite cutare, cutare!”, iar părintele răspundea: „Da, văd!”. Cuviosul Porfirie ajunsese nevăzător și mergând cu mașina i se explica prin ce locuri trece, iar acesta spunea că vede și începea el să le explice ce era pe acolo, iar companionii lui se minunau, că acesta nu vedea și le descria toate amănuntele, inclusiv istoria acelor locuri, pe care ei nu o știau. Deci, când vreau Dumnezeu, totul este posibil!

Care este adevărata viață?

Discutam odată cu părintele Iulian de la Prodromu. Are 96 de ani și până de curând m-am spovedit la el, ca acum nu mai poate. Și l-am întrebat cum i s-a părut viața asta. Acesta mi-a răspuns: „Ca o umbră, ca un vis, așa a trecut!”. L-am mai întrebat dacă știe ce înseamnă trecerea dincolo. Iar el mi-a zis că: „Uite, închid ochii și îi deschid imediat. Asta înseamnă trecerea dincolo! Și diferența știi care e? Aici suntem legați de lucrul trupul ăsta pătimaș. Ce vrea trupul ăsta? Cum te-ai trezit, îi e foame, cum ai făcut un pic de efort, îl doare, ba o mână, ba un picior, spatele, bai ai obosit prea mult și ți-e somn.

Deci trupul cere tot timpul ceva. Vrei să zbori? Nu poți! sari până la un metru, mai mult nu poți. Vrei să treci peste un zid? Nu poți! Ori îl ocolești ori sari pe deasupra. Vrei să vezi dincolo de munte, nu poți, trebuie să te duci până acolo ca să vezi. Când pleci dincolo, vezi tot ce există. Vrei să zbori, poți zbura. Nu mai este nimic care să te împiedice. Nu-ți mai este foame, vrei să te bucuri de ceva, vezi totul, poți să te bucuri de orice. Care este adevărata viață până a urmă? Lucrul ăsta care ne ține legați aici și din cauza căruia nu putem face nimic sau aceea din care ne putem bucura pe deplin de toate?”.

De fapt abia atunci ne dăm seama că începe adevărata viață. Aici am fost doar într-un vas de lut în care Dumnezeu, ostenindu-ne cu tot felul de încercări, ne-a pregătit pentru viața adevărată de dincolo.

Rânduiala lui Dumnezeu 

Mihai Morar: Aici e vorba asta, așa e rânduiala lui Dumnezeu. Dar nouă, Creștinilor, ne este foarte greu să înțelegem rânduiala lui Dumnezeu pentru că noi vedem extrem de puțin din tabloul ăsta, pe când rânduiala face parte dintr-un tablou mult, mult mai mare. Și o să vă întreb, părinte Pimen, cum înțelege o mamă rânduiala lui Dumnezeu când îi moare, de exemplu, copilul? Cum îi explici rânduiala lui Dumnezeu?

Părintele Pimen: Da, știți ce se întâmpla? Ea vede doar atâta. Mi-a murit copilul.

Mihai Morar: Cum îi explici rânduiala lui Dumnezeu?

Prima istorioară

Părintele Pimen: Hai să vin cu o istorioară. Cred că de la Sfântul Filotei Zervakos, spune, chiar cineva spovedit de el. Era o familie foarte credincioasă, el avea posibilități materiale, făceam milostenii, ajuta, permanent la biserică, rugăciuni, de toate. Și s-a rugat mult la Dumnezeu să îi dea un copil. Și s-a rugat, s-a rugat și s-a dus peste tot la biserici. Voia lui Dumnezeu era să nu aibă copii. Dar el atât a insistat, l-a presat pe Dumnezeu și făcea milostenii și ajuta până l-o convins pe Dumnezeu că trebuie să îi dea un copil. Și ce s-a întâmplat? I-a dat un copil, iar la naștere soția a murit. Deci nu era voia lui Dumnezeu să aibă copilul.

Deci mergea cu soția mai departe, nu, atâta a insistat și a crescut copilul. Normal, copilul fiind greu de crescut, și-a luat altă soție, una tânără. Copilul crescând mare, ea tânără, copilul frumos, ce-au făcut ce n-au făcut, că s-au încurcat împreună. El venind odată acasă…… 

Mihai Morar: Cei doi însemnând….

Părintele Pimen: Mama vitregă și copilul lui. El cu afaceri cum se ducea el, la un moment-dat s-a întors acasă și i-a găsit în pat pe amândoi. I s-a întunecat mintea, a luat cuțitul și i-a omorât. Și pe copilul lui pe care l-a cerut Lui atâta și pe ea. Și normal, omul a ajuns pe toată viața la închisoare.Iar la închisoare a luat drumul pocăinței. S-a dus în închisoare la el Cuviosul Filotei și îl întreabă: – Părinte de ces-a întâmplat asta? – Știai că nu era voia lui Dumnezeu să ai copii. Atâția ani ai cerut, ai strigat 20 de ani la Dumnezeu că tu vrei copii.

L-ai forțat pe Dumnezeu să îți dea copil. Și ce-ai câștigat acuma? Dumnezeu știa ce-o să fie și a spus nu, ești bine așa! Ai soția ta, mergeți bine mai departe, faceți milostenie! – Nu Doamne, eu vreau copil! Unde se ducea, nu vorbea altceva, cerea la toți părinții să se roage că el vrea copil. Și îi spusese și Părintele alți alții, mai nu e de folos. – Nu, vreau și eu un copil, cum să n-am și eu un copil al meu? Deci, de multe ori noi forțăm pe Dumnezeu în anumite lucruri. Dar nu știm viitorul. 

…a doua istorioară

Și să mai vin cu o istorioară. Era o femeie și tot așa, avea un copil. Și pe la 5 anișori s-o îmbolnăvit. Și era gata, ultima suflare. Și atâta a plâns și s-a rugat și la un moment dat avea geamul deschis. A ridicat mâinile în sus și zice: – Doamne să nu îndrăznești să mi-l iei, tremurând așa, plângând. Și în momentul ăla aude vocea copilului în spate ei. Când se întoarce către el, copilul s-a dat jos sănătos din pat. Copilul care era pe moarte. Și s-a speriat. Oare i-a fi fost frică lui Dumnezeu că am țipat la el, se gândea ea…

Deci s-a încheiat etapa asta, a crescut copilul. Pe la 16 ani a intrat într-un anturaj din ăsta, o mică mafie, care se ocupa cu furturi, cu crime, de toate. Pe la vreo 18 ani deja participa și el din plin la astea. Nopțile nu mai venea acasă, iar mama: “Doamne te rog, copilul meu”. Și vede în direct la televizor că undeva s-a înfăptuit un jaf și o crimă și deja poliția știa cine erau cei implicați și îi enumera. Între care a fost enumerat și pe băiatul ei. Și atunci zice: “Mai bine murea atunci la 5 ani”. Tot ea spune acum.

Mai trece o oră, ăștia fiind urmăriți de poliție, a avut loc un schimb de focuri, iar unul a fost împușcat în cap. Cine era? Fiul ei! Și acum săraca, nu știa cu cine să se certe. Atunci, demult, ea s-a certat cu Dumnezeu zicându-i să nu îndrăznești să mi-l iei, iar acuma Doamne, mai bine murea atunci. I-a murit copilul și acum nu a mai îndrăznit să zică, Doamne, de ce mi l-ai luat pentru că știa că vina toată a fost a ei. Dumnezeu a vrut să îl ia ca îngeraș atunci la 5 ani pentru că știa că o să ajungă om rău când va crește.

Așa se explică toate astea, de ce pleacă (moare) unul de mic. Noi ne certăm cu Dumnezeu. Cum cutare? Uite lucrurile astea le explicăm la o mamă. Că ea nu știe ce-o să fie în viitor. Și poate copilul ăla să ajungă s-o bată, s-o chinuie pe ea astfel încât să se întrebe „Doamne, de ce mi la-i dat?”. Da, pe îngerașul ăla Dumnezeu îl ia de mic, ca să nu se ajungă la lucruri rele. Pentru că vedem în lume acum ce se întâmplă. Dar noi nu înțelegem lucrul ăsta. Noi gândim doar, Doamne mi l-ai dat, trebuie să fie sănătos, cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai nu știu cum. 

Moștenirea trans-generațională

Mihai Morar: Și acuma o să vina iarăși un subiect destul de sensibil. Am mai vorbit aici în podcast-ul Fain & Simplu cu psihoterapeuți, specialiști, s-au scris cărți despre moștenirea trans-generațională, care de fapt există în Biblie cu acea pedeapsă… până la câte generații părinte?

Părintele Pimen: Se zice că până la al șaptelea neam.

Mihai Morar: Lucrul dovedit de oamenii de știință prin această moștenire trans-generațională. Adică urmași ai victimelor, nu știu, ai oamenilor care au scăpat de exemplu din lagărele naziste. Care se nasc cu un nivel de stres mult mai ridicat tocmai pentru că traumele alea trăiesc peste generații.

Părintele Pimen: Știți ce se întâmplă? Noi putem opri lucrurile astea. 

Mihai Morar: Cum?

Conceperea copilului

Părintele Pimen: Deci noi tot greșim ca oameni că le transmitem mai departe. Știți prin ce? De exemplu, de unde începe creșterea copilului? Exact de la relația bărbat – femeie. Dacă ei sunt în pace, se luptă spovediți, nu fac copii în timpul postului, adică trăiesc și zămislesc copilul sub harul lui Dumnezeu. Deci nu zămislesc copilul în ziua de Paști sau altă sărbătoare, într-un moment în care oamenii sunt spovediți și împărtășiți. Chiar de au avut un trecut să zicem așa, în necredință… dar la un moment-dat au pornit pe calea lui Dumnezeu.

După aceea mama în timpul sarcinii trebuie să se roage, nu trebuie să fie nervoasă, nu trebuie să fie agitată. Deci indiferent ce simte, ea trebuie să se lupte cu ea însăși, să se țină din scurt, să se spovedească des, să se împărtășească des, să fie calmă. Iar  soțul trebuie să o ajute în perioada asta, ca să mențină un echilibru. Să nu fumeze și să nu bea pentru că toate astea sunt trăite de copil cât crește el timp de nouă luni. 

Mihai Morar: Dar e și neurologic discutat că ultimul trimestru de sarcină inclusiv cum vorbești…

Părintele Pimen: …toate se transmit! Și uite revin undeva, că o să povestesc eu cândva, în filmările pe care le fac eu, știți pe canalul nostru, am pornit o serie de vreo cinci filmări unde vorbesc despre venitul în Athos și trecerea prin anumite minuni. Și de-asta o să vorbesc despre un caz acolo, despre care amintesc doar un lucru aici. Despre o femeie care o avut un copil. Și o să povestesc toate minunile prin care a trecut ea. Dar aici spun doar un lucru. Cât a fost însărcinată avea un obicei, cânta Acatistul Maicii Domnului în fiecare seară cât a fost însărcinată.

Creșterea copilului

După ce s-a născut,  copilul nu voia să adoarmă dacă nu-i cânta Acatistul Maicii Domnului. S-a obișnuit din burta mamei să adoarmă cântând Acatistul și după ce s-a născut, dacă mama îi cânta Acatistul copilul adormea, dacă nu, nu. Și în fiecare seară trebuia să îi cânte Acatistul ca să doarmă copilul. Vedeți lucrurile bune cum s-au transmis și cum au avut efect după ce s-a născut? Pai asta și spun. E foarte important ca mama să trăiască în rânduială, cum trebuie. Am întâlnit o femeie care în perioada celor 9 luni de sarcină, s-a dus în fiecare zi la biserică și s-a împărtășit în fiecare zi. În fiecare zi, gândiți-vă! Poate numai cine știe dacă a intervenit ceva și n-a putut.

A născut copilul, dup-aia până la nu știu ce vârstă l-a dus în fiecare zi la biserică. Se împărtășea în fiecare zi copilul, și-a ajuns un copil atât de curat încât la 4-5 ani dacă între mama și tata se ivea o ceartă, dispărea în camera cealaltă și îl găsea în fața icoanei în genunchi și se ruga ca să fie pace între tata și mama. Deci el trăia toate astea care au fost transmise pentru ca totul se raporta la Dumnezeu. Deci el alerga la Dumnezeu pentru orice problemă. 

Mihai Morar: Părinte, asta e de la părinți la copii. Dar peste alte generații cum se transmite?

Cum întrerupem transmiterea la altă generație

Părintele Pimen: Păi, asta spun eu. Trebuie să încercăm să tăiem, să nu transmitem! Ce fac mulți copii? Zic că dacă tata a fost bețiv, așa face și el mai departe. Și spun, dacă tata a fost așa, taie lucrul ăsta, oprește-te! Tu vii cu niște traume din copilăria ta, oprește-le la tine, luptă-te cu tine să nu le transmiți mai departe. Rugăciune, spovedanie, cel mai mult ajută spovedania deasă. Cât de des spovedanie, împărtășanie și rugăciune multă, ca starea ta să devină stare bună. Ca tu mai departe să transmiți starea bună, să dispară frica, că astea sunt traumele. În primul rând frica, frica de moarte, frica de chinuri, frica de cei din jurul tău, frica de foame.

Nu vezi că erau cazuri din astea de naufragia câte unul și stătea pe câte o insulă nu știu cât și când îl aduceau ăștia săracul, tot ce prindea ascundea, pentru că avea frica aia că o să facă foamea. Trebuie să lupți tu să nu le mai transmiți mai departe pentru că sufletul care vine de la Dumnezeu e curat.

Drumul Crucii

Mihai Morar: Și ne-ați dat câteva sfaturi despre cum putem să ne îmbunătățim…

Părintele Pimen: Luptă, luptă. Nu-i nimic fără luptă. Drumul nostru spre Dumnezeu e Drumul Crucii, să ne fie clar! Uite, se apropie Paștele, Drumul Crucii. Cum e Drumul Crucii? Ați văzut la Ierusalim începe Mântuitorul. Vândut de cei mai apropiați ai lui, bătut, chinuit, pus crucea în spate. Gândiți-vă, avea 100 de kilograme crucea aia. Că și eu am pus undeva pe un munte acolo o cruce, cam aceeași mărime. Avea 100 de kilograme. Am dus-o patru inși până pe muntele acela acum 28 de ani. 

Mihai Morar: Ați urca-o până aproape de Athon?

Părintele Pimen: Nu acolo, alt munte de aici undeva. Am dus-o noi roată. Am mers vreo oră așa, roată și am tras-o cu o frânghie acolo. Și știu ce înseamnă. Și noi am dus-o comod, cu pauze, dar Mântuitorul bătut, nemâncat de vreo 3 zile. Și era om! Departe era încă Îndumnezeirea, ca om o suferit toate. Și dus până pe cruce și după aia răstignit și el ne-o îmbrățișat spunând: “Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!”. De asta se spune că viața noastră e o cruce. Noi nu o să suferim atâta că nu ne dă. Noi avem harul lui Dumnezeu, dar înseamnă că drumul nostru are greutăți și cu harul lui Dumnezeu le depășim.

În momentul în care  toate curg la vale, toate par a fi superbe, e cu semnul întrebării… Ești pe calea lui Dumnezeu, te numești creștin sau ai luat-o pe calea cealaltă? Deci depinde de noi. De-asta trebuie să întâmpinăm greutățile cu: – Slavă ție Doamne, mulțumesc Doamne că am ajuns și în seara asta acasă! Nu contrează, așa cum am ajuns, dar am ajuns!

Parenting

Mihai Morar: Și pentru că vorbeam despre părinți și despre copii, ați auzit de termenul parenting bănuiesc, nu? Știți că parenting-ul este foarte la modă… 

Părintele Pimen: Nu știu, ia explicați-mi, că eu am rămas în urmă trăind pe aici, nu le știu pe toate.

Mihai Morar: Adică părințenie s-ar traduce, cum să îți crești copiii…

Părintele Pimen: A, parenting, eu citeam într-o carte parenting scrie, nu? Așa, că nu mă pricep eu, engleză nu știu, poate denumirea se trage și atunci… 

Mihai Morar: Și acum, dumneavoastră fiind părinte, normal că faceți parenting cu noi. Nu, parenting-ul se referă la viața de familie.

Cea mai frumoasă rugăciune

Și ne-a dus cu mașina, ne-a luat din port de la Mănăstirea Sfântul Pavel ne-a luat părintele Gamalil, nu?

Părintele Pimen: Da! 

Mihai Morar: Și pe drum mi-a zis. – Știți domnul Morar care e cea mai frumoasă rugăciune? Zic: Nu știu, abia aștept să o aud, părinte. Cea mai frumoasă rugăciune este creșterea copiilor, a zis Iacov Tsalikis. Cea mai frumoasă rugăciune este creșterea copiilor. Tare mult mi-a plăcut!

Părintele Pimen: Da, creșterea copiilor, dar cum? Că mai spunea cineva care venise aici: părinte, uite, de 20 de ani muncesc că-s aici în Grecia, să aibă copiii, să nu o ducă greu ca și noi. Zic: “Serios? Deja ți-ai distrus copiii!”.

Mihai Morar: Pentru că nu ești lângă ei!

Cum creștem copiii

Părintele Pimen: Nu asta, îi avea cu ea aici, dar copilul să nu muncească, nu pune mâna, că muncește tata. Și copilul ăsta ce ai făcut, deja l-ai distrus. El are 20 și ceva de ani și nu știe pe ce să puie mâna că las, că muncește tata să trăiască el bine. Pai, e vorba aia în popor, nu îi da peștele, zice, da-i undița și învață-l să prindă peștele c-o să trăiască! Învață-l o meserie, învață-l ceva, nu-i da totul de-a gata să o ducă bine că dup-aia ajunge un bețiv, ajunge cutare, că e învățat să îi dea tata. Și ajunge tata la pensie și din pensia lui întreține copilul. Am întâlnit o grămadă de cazuri. Copilul nu vrea să muncească, că așa a fost obișnuit. 

Și atunci creșterea copiilor, e cea mai frumoasă, dar cum îl crești, aici e totul, esența. Uite la Cuviosul Iacov Tsalikis, cum o venit vorba. Prima carte pe care am tradus-o eu din grecește acum 20 de ani, o fost viața lui scrisă de părinții mănăstirii. Cuviosul Iacov Tsalikis de la 7 ani făcea minuni. Veneau oamenii din sat la el cu probleme, spunea Tatăl Nostru, le făcea cruce pe cap și se vindecau. Femeile care nu puteau naște. Veneau, le spuneau Tatăl Nostru și în 5 minute nășteau. Deci, ce dar îi dăduse Dumnezeu de copil!

Mihai Morar: Înțeleg că el era un om absolut simplu, total necomplicat, cum a fost și Paisie Aghioritul.

Sfinții din Asia Mică 

Părintele Pimen: Hai să vă spun altceva, revenim, Cuviosul Iacov Tsalikis, Cuviosul Paisie, Cuviosul Porfirie, toți ăștia știți de unde sunt? Din Asia Mică. Din poporul exilat de acolo din Turcia și au venit în Grecia. Că tot discutând cu unul cu altul, păi bunicii mei sunt din Asia Mică. Chiar am un prieten bun care o făcut o grămadă de minuni și discutând cu el, mi-a spus că toți părinții ăștia mari sunt veniți din Asia Mică. “Păi și bunicii mei tot din Asia Mică!”. Mă gândeam eu de ce ești tu deosebit. Grecii de aici or trecut sub altă formă, sub turci, au trecut prin mai multe greutăți. Cei din Asia Mică au crescut în curăție.

Și la fel spunea Cuviosul Iacov Tsalikis. El avea câțiva anișori când o fost schimbul de populație și când o plecat și-o ajuns în port la Pireu, a tras acolo corabia la mal și au început din port de jos, câțiva să înjure, niște marinari. Bunica lui zice: “Dar unde am venit aici? În țară păgână? Hai mai bine să ne omoare turcii dincolo!” La ei nu se înjura acolo. Era atât de frumoasă viața creștină și simplă, chiar de erau două case de creștini, două de turci mai încolo. Dar ei, creștinii duceau o viață autentică, curată.

Mihai Morar: Asta apropos de cât de mult contează, cum trăim acum pentru cum trăiesc generațiile următoare. 

Părintele Pimen: Și hai să îți mai zic încă un lucru ce ține de viața de familie la Cuviosul Tsalikis. Spunea el: erau cinci copii, aveau o singură cameră, și era doar într-un loc un pat, care era locul lui tata și lui mama. Iar ei toți dormeau jos, roată pe lângă sobă, toți cinci copiii. Nici în timpul zilei nu se așezau pe pat că era locul lui tata și lui mama, atâta respect aveau. Acolo stă tata și mama și respectau asta. Deci, cumva zice, atâta respect aveau ei, copiii pentru tata și mama. Și bineînțeles tata și mama erau exemplu pentru copii. Nu băuturi, nu înjurături, o viață duceau de sfinți părinții lor. Ei, lucrul ăsta se transmitea mai departe. Și ei au ajuns să facă minuni de mici, și copiii!

Cei șapte ani de acasă

Mihai Morar: Care credeți, după cum vedeți dumneavoastră lumea de aici de pe Sfântul Munte, care credeți că e cel mai mare pericol pentru copiii noștri? Tehnologia? Nesiguranța asta? Schimbările climatice de pe Pământ? Războiul? Uite, eu în copilărie nu am trăit războiul. Am trăit o revoluție în ’89. Copiii ăștia, trăiesc un război aici lângă noi. Care credeți că sunt pericolele pentru copiii noștri? Eu am trei fete…

Părintele Pimen: Știți care sunt pericolele? Cei șapte ai de acasă. Pot să fie Rai sau pot să fie iad. De-asta o rămas vorba în popor, „se vede că nu are cei șapte ani de acasă!”. De ce nu spunea ceilalți, 15 ani de acasă? Altceva? Până la 7 ani el nu iese de acasă. Că se mai duce la grădiniță un pic, dar sunt cei șapte ani de acasă. Copilul e ca un burete. Începând de pe la doi ani, deja începe să observe totul la părinți. Are mii de întrebări, de pe la 3 ani când începe să vorbească. De ce ăsta e alb și nu e roșu? De ce aia e verde? De ce ăla zboară?… O mulțime de întrebări!

Dacă nu are cine să îi răspundă la aceste întrebări și l-ai pus în fața televizorului sau a Internetului, răspunde televizorul și Internetul și îl formează. Tu n-ai timp și te trezești dup-aia la o anumită vârstă că pruncul tău a luat-o razna, „Vai copilul meu!” Copilul tău a fost educat de televizor și Internet. Nu l-ai educat tu. Că el a avut întrebări, exact contactul cu tot ce vedea, el trebuia să întrebe pe cineva. Și tu n-ai avut timp. Mama a stat la telenovele, tata la fotbal și copilul avea întrebări. Și atunci îi spunea și lui în față un film sau desene animate din astea moderne care-l educă în alte direcții și atunci cei șapte ani de acasă sunt ratați. 

Mirajul plecării la lucru în străinătate

Hai să revin, mă sună o femeie de prin Italia.

– Părinte ce mă fac?

– Ce s-a întâmplat? 

– Fata mea de 16 ani s-a apucat de droguri, anturaje, pleacă de acasă!

– Care e situația? Tu unde ești?

– Eu sunt în Italia.

– Și fata unde e?

– Pai e acasă.

– Unde acasă?

– În Romania.

– Și de cât timp ești în Italia?

– Pai sunt dusă de 12 ani.

– Și pe fată cu cine-o crescut-o?

– Păi, bunica. Părinte, eu i-am trimis bani, 250 de euro în fiecare lună!

– Serios? Banii ți-au educat fata? Ce a învățat ea acuma, neavând cine să o învețe și educe, bunica fiind cu treburile acasă, ce a văzut la ceilalți, ce a văzut pe Internet, asta a educat-o. Să n-ai nici o pretenție de la ea acuma! Nu are nicio vină fata, tu ai toată vina!

– Dar am muncit!

– Nu, ai muncit pentru tine, nu pentru fată! Pentru că ți-a venit comod să muncești, să vii acasă să stai la televizor, să n-ai copil să te bată la cap. Copilul era mulțumit să aibă mai puțin acasă, să te aibă alături pe tine. Seara să primească o îmbrățișare de la mama. Să se lovească la genunchi, să vie să plângă la mama. Dacă a fost lovit de alt copil să vină să plângă la mama. Să întrebe ceva pe mama. N-a avut-o pe mama. De acuma sunt consecințele tale. Înapoi nu-o mai întorci pentru  că deja la 16 ani ai pierdut-o. Tu ai lipsit exact în perioada în care a avut nevoie de tine. 

Mihai Morar: În care puteai să faci faci ceva. În care puteai să răspunzi la „De ce-uri”. 

Bunici și bunici

Părintele Pimen: Greșeala cea mai mare acuma, pleacă părinții în străinătate și lasă părinții la bunici. Bunicii se luptă și ei până la un punct. Nu pot face față la tot modernismul ăsta. Sau cum am mai întâlnit bunici de-alea care sunt moderne. Stau toată ziua pe Facebook, zi și noapte, care le zic copiilor „du-te de aici!”. Îi pune și lui ceva în față, că o deranjează.  

Mihai Morar: Acum nu aș vrea să facem o nedreptate bunicilor. Mă gândesc la mama mea, la tatăl meu.

Părintele Pimen: Mie îmi zicea cineva dintr-o familie. Avea două bunici. O bunică simplă de la tară, stătea cu nepoții numai în brațe. Cealaltă bunică până la 3 noaptea pe Facebook, și dimineața când se trezeau nepoții: “Pleacă de aici că trebuie să dorm.” Deci există și varianta asta. Era o bunică crescută la oraș, mai modernă. Cea de la țară, săraca, numai cu ei în brațe. O iubeau nepoți la nebunie că era bunica ce avea timp de ei. Îi ducea prin grajd, îi ducea pe unde avea ea toate. Deci asta vreau să spun, este o diferență și aici, că am întâlnit familii…

– Bine, ai 20 de ani în străinătate, ce ai făcut?

– Păi nu am făcut nimic.

– Dar casă în tară?

– Nu.

– Dar în străinătate?

– Nu, că am și datorie la banca.

– De ce?

– Pai, ca să am cu ce trăi.  

– De-asta ai stat 20 de ani în străinătate să îți faci și datorii să nu ai nimic? Puteai să stai în tară și aveai o casă acuma. Că în fiecare zi puneai o cărămidă. Deci situații de-astea…

Sau alte familii au casă în tară. 

– Părinte ne-am tras o vilă în țară, dar am casă și în străinătate și nu mă îndur să vin înapoi. 

– Și ce faci cu copii?

– Păi, nu știu ce să fac!

Plecarea din țară și consecințele ei

Ajungem și nu mai știm ce facem. Eu de-asta de ani de zile, nu de acuma, sunt vreo 10 ani de când tot strig care puteți întoarceți-vă în țară că o să vină timpul să vrei să te întorci și nu o să mai poți. Să nu ai la ce te întoarce. Și eu am spus-o de atunci: O să veniți și o să ziceți: „Dar în satul ăsta de ce-s chinezi? Că aici erau bunicii mei. În satul ăla de ce-s de prin țările alea musulmane? Că aici erau străbunicii mei… Dar în satul ăla, de ce-s?… Pentru că s-au ocupat, pentru că s-o pustiit. V-ați dus în străinătate. Și atunci o să găsești toate lucrurile astea în țară…

Mihai Morar: Credeți că o să fie bine la noi în țară?

Părintele Pimen: Cu o singură condiție. Dacă ne întoarcem spre Dumnezeu și împlinim porunca pe care am spus-o la început: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul, din tot cugetul și din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți!” Că de-asta a spus undeva un ucenic l-a întrebat pe un bătrân.

– Părinte când va veni sfârșitul lumii?

– Când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul, când nu va mai exista dragoste între oameni, ați înțeles?

Ură la nivel mondial

Vedem acuma câtă ură e la nivel mondial? Îți fixează un dușman ți-l pune pe ecrane și toată lumea începe să îl urască la comandă. Pentru că ăsta e interesul. Diavolul are nevoie de ură. Din asta se hrănește el. El nu are nevoie de dragoste. Mi-o plăcut în Romania cum au ajutat oamenii pe toți care au venit (din Ucraina). Zic, mă a ieșit Evanghelia autentică a românului nostru la suprafață . Dar mai este o parte cu ura față de ceilalți, iar cu asta eu nu-s de acord. Ură față de ceilalți, bun, că se bat între ei, dar ura aia în toată lumea față de ceilalți, fașă de ruși, că ăla trăiește de 40 de ani în America și tu îl urăști pe ăla? Ce treabă ai cu ăla? Se întâmplă asta acolo. Se face propagandă pentru a urî. Cu asta nu-s de acord!

Mihai Morar: Care-i și într-o tabără și în cealaltă…

Părintele Pimen: Da! Deci datoria noastră de creștini e să ne rugăm pentru toți. Noi avem pomelnic cu toți, cu Putin, cu toți ai lui. Bineînțeles, din țara cealaltă (Ucraina) nu putem să pomenim pe nimeni pentru că cei din conducere nu-s ortodocși, asta e realitatea. Că noi la Liturghie îi pomenim doar pe ortodocși.

Mihai Morar: Părinte, aduceți aminte de tot felul de părinți pe care i-ați întâlnit în călătoria dumneavoastră. Și știu că înainte să veniți în Athos, dumneavoastră ați povestit, v-a spus Părintele Cleopa, pentru că dumneavoastră ați stat câțiva ani la Sihăstria, v-a spus întâlnindu-vă pe un deal: “Părinte, ai grijă să nu ajungi la Athos!”

Părintele Pimen: Nu, altfel!

Mihai Morar: Dar cum v-a zis?

Părintele Cleopa 

Părintele Pimen: La Părintele Cleopa de copil am tot mers. L-am ascultat pentru că pe mine, o să mai povestesc eu pe parcurs în filmări, m-a ajutat mult inclusiv cât am fost în armată. După doi ani de mănăstirea am plecat în armată. 

Venise tata la mine și urcam pe un deal și așa de la distanță cum ar fi aici, cobora la vale Părintele Cleopa și eu mă plimbam cu tata. Și când mă vede, începe să râdă,  “Hăhăhă, ai grijă să nu fugi în Athos!”. Dar înăuntrul meu suna, știu că ai să fugi în Athos.  Deci tot repeta lucrul ăsta cum ne întâlneam. Tata zice: – Dar ce zice Părintele Cleopa? – Dar nu vezi că râde, știu eu ce zice? I-am sărutat mâna și tot râdea. – Ai grijă să nu fugi în Athos! 

Au trecut două săptămâni de la momentul ăla, iar eu nici nu mă gândeam la Athos. În Sihăstria eram ajutor de econom și aveam vreo 30 frați și părinți de care mă ocupam. Toate treburile mănăstirii, chiar culesesem atunci merele, cartofii, tot. De-odată mi s-a deschis mintea: Athos! Deci, nu mai vedeam nimic! Când mâncam, când dormeam, eu doar Athos vedeam. În două săptămâni deci deodată, gata, numai Athos!

Harul Părintelui Cleopa

Mihai Morar: Credeți că Părintele Cleopa a fost clarvăzător sau de fapt v-a spus în ton de psihologie inversă… de fapt să mergeți în Athos…

Părintele Pimen: Avea dar mare Părintele Cleopa. Că-l ascundea el și uneori se cobora la nivelul nostru era altceva. Dar avea ceva deosebit. Aici numai Dumnezeu știe măsura, că de-asta tot am mai scris eu și am mai și spus. Avea har cu anumite persoane, acestea se vindecau numai când le punea mâinile pe cap. Deci era un har al lui. Acum nu știm lucrurile astea, că era cum am spus eu, momentele alea în care Dumnezeu îl lumina exact să spună ce trebuia la momentul acela. Dumnezeu știe. Dar avea ceva foarte deosebit, pentru că de copil o crescut în mănăstire și i-a dat Dumnezeu har din belșug. 

Mihai Morar: Povestiți-mi o întâmplare cu Părintele Cleopa. Nu vreau să vă stric înregistrările dumneavoastră de pe canalul de Youtube. 

Părintele Pimen: N-am nicio treabă. Acolo intru în amănunte. 

Mihai Morar: O să vă și lăsăm link în descriere către canalul de Youtube al chiliei de aici.

Părintele Pimen: Da, O Chilie Athonită se numește. Pentru că acolo postăm săptămânal. Eu am o filmare săptămânal, părintele Teologos două săptămânal și în plus și postează în fiecare zi câte ceva. Deci, oamenii se plictisesc de câte au acolo. 

Mihai Morar: Să știți că vă cer încuviințare să fac o înregistrare, un podcast  și cu părintele Teologos. 

Părintele Pimen: Da, sigur, cu tot dragul! Nicio problemă! Noi încercăm să transmitem ceva, în primul rând curaj oamenilor. De asta vedeți și acum. Cu nebunia asta a războiului, cu frica asta. Eu încerc să le deviez o leacă gândul de la așa ceva. De-asta le spun, mai închideți televizorul și uitați-vă la ceva frumos! Pentru asta am început să le povestesc de minunile din Athos, am început cu lucruri din astea care încurajează omul. Pentru că vedem că la nivel mondial se încearcă să fie lovit omul la psihic, i se inoculează frica și panica. Că dacă omul e panicat și înfricoșat, nu mai gândește. 

Mihai Morar: Tocmai de aceea cel mai des aici, pe lângă „Doamne ajută!”, auzi „curaj!” din partea părinților din Athos.

Părintele Pimen: Păi, asta trebuie să le transmitem! 

“Mânca-v-ar Raiul”

Mihai Morar: Dar să revenim la Părintele Cleopa. Povestiți o întâmplare cu el! Ziceți-mi o minune cum zice creștinul care ajunge la Athos.

Părintele Pimen: Hai să vă zic una de când eram copii. Am mers eu cu un frate de-al meu, cu un verișor și cu o verișoară. Eram vreo patru.

Mihai Morar: Părintele Cleopa este cel care obișnuia să spună: „Mânca-v-ar Raiul!”…

Părintele Pimen: Asta era totdeauna. Și când ne adunam noi toți acolo mai zicea: “Mai, cum vă văd pe toți aici, așa să vă văd în Rai pe toți, să nu lipsească niciunul!” Eram copii, nu mai știu, pe la 14 ani ne-am dus odată noi acolo la ei. Și se uită el așa la noi și spune: „Tu mănăstirea, tu mănăstirea, tu mănăstirea!”. Ne-o numit pe toți patru mănăstire. Noi râdeam, atunci, eram doar niște copii…

Mihai Morar: Dar câți ani aveați?

Părintele Pimen: Vreo 14 ani, nu știu. Și după ani când am plecat la mănăstire, am plecat exact după numărătoarea pe care a făcut-o el: „Tu mănăstirea, tu mănăstirea”, așa am început să plecăm în mănăstire după ani, când o venit timpul. 

Mihai Morar: Incredibil!

Părintele Pimen: Deci el a spus: „Tu mănăstirea, tu mănăstirea, tu……..” și când a venit timpul, după un an a plecat unul, după un an altul, exact în ordinea indicată de el. Deci lucruri la care lucra Dumnezeu.

Serile la Sihăstria

Mihai Morar: Dar ce simțeați în momentul în care copil, sau mai apoi călugăr fiind, stăteați în fața Părintelui Cleopa?

Părintele Pimen: Era o bucurie continuă. Eram pe la Sihăstria, mă mai duceam vara, ajutam pe la fân. Abia așteptam să vie seara să fugim iară la Părintele Cleopa. Vorbea cel puțin 3 ore seara. Undeva începând de la 6, 7 seara, până pe la 11. 

Mihai Morar: În fiecare zi?

Părintele Pimen: În fiecare zi. El stătea la stupină, se odihnea în timpul zilei, se ruga acolo și seara cobora. Și în fața casei avea scaunul lui și erau bănci puse pentru pelerini. Îl așteptau 50, 100, 200, 300 de oameni… și începea. Și normal, seara pe la 10-11 oamenii obosiți de pe drum, îi mai lua somnul. Și se uita Părintele Cleopa un pic și de-odată zicea: „Băăăăă, ai auzit ce-o spus Sfântul Ioan Scărarul?”. Și când striga odată lucrul ăsta, tresăreau toți și luau poziția de drepți. El accentua doar să îi deștepte un pic, dar cu un citat de la Sântul Ioan Scărarul sau de la Sfântul Isaac Sirul. Și zâmbea așa un pic, vedea că i-a deșteptat și gata, toți erau activi. Avea darul lui.

Mihai Morar: Câți oameni se strângeau acolo în seriile alea? 

Părintele Pimen: Deci începând de la 50 până la 300, cum se nimerea în ziua acea în funcție de câți erau cazați la mănăstire. Și la Sihăstria nu conta, că erau 50, că erau 300, toată lumea mânca la mănăstire. Se făcea un cazan mare cu mămăligă, avea o coadă de lopată care era prinsă sus în tavan, ca să poată învârti în ea. Era de trei ori mai mare decât masa asta, atât era mămăliga de mare. Și dădea la toată lumea, că la pâine nu făcea față. Pâine se făcea doar dimineața ca să dea un supliment muncitorilor din mănăstire, că nu făcea față. În rest se făcea mămăligă, ca să poată da la toată lumea. 

Mihai Morar: Dar v-a mai rămas vreun alt cuvânt de la Părintele Cleopa? Sau o vorbă de duh pe care o purtați cu dumneavoastră? Care vă călăuzește în misiunea dumneavoastră, părinte…

Plăcerea de a povesti

Părintele Pimen: Nici nu știu acum ce să vă povestesc. Au trecut mulți ani de atunci. Am întâmpinat multe în viață încât astea au rămas undeva la arhivă să zicem. Și pe moment nici nu știu la ce să mă gândesc. Pe mine m-a ajutat foarte mult să îl ascult pe Părintele Cleopa. La timpul ăla aveam și eu o minte… că dacă citeam o carte de 200 de pagini ți-o spuneam aproape toată cu cuvintele autorului. De copil, mie mi-a plăcut să citesc și când terminam o carte de citit, când eram cu oile cu vacile, începeam să povestesc și toți copii de acolo se adunau în jurul meu și le povesteam cartea aceea. Se uitau toți cu gura căscată și eu povesteam basme, șeherezade, ce era la timpul ăla.

Mihai Morar: Ce frumos!

Părintele Pimen: Și lucrul ăsta m-a ajutat. Ascultând la Părintele Cleopa tot timpul, când m-am dus în armată, eu mi-am continuat obiceiul, dar nu am spus la nimeni că am stat în mănăstire 2 ani înainte de armată. Nu eram călugărit. Și seara, se adunau în jurul meu câțiva colegi, ne-am împrietenit mai ales că ne-au mutat la Măgurele când a fost cu mineriada în București. Pe noi de la Iași ne-a adus în București. 

Mihai Morar: Anii ’90… 

Părintele Pimen: Și ne-au băgat într-un garaj, erau vreo 100 de soldați veniți din zona asta. Dintr-un garaj au scos mașinile și au pus 100 de paturi și stăteam acolo. Ne împrietenisem noi vreo 10 și în fiecare seară ne adunam pe pat în jurul meu și eu le vorbeam. Și bineînțeles, se mai ridica câte unul, ceilalți voiau să doarmă că era după stingere și spuneau: „Dar mai opriți-vă!”. Și aveam un coleg mai impunător cu care și acum sunt prieten: „Care n-are somn?”. Imediat toți erau sub pături. Și eu vorbeam câte o oră, două în fiecare seară, povestind povești auzite de la Părintele Cleopa.

Atât de multe aveam, minuni și altele povestite de Părintele Cleopa, că tot ce e scris în cărțile lui acum eu le povesteam atunci prin viu grai. Acum le-am uitat multe că vă dați seama, memoria începe să mă lase încetul cu încetul. Și lucrul ăsta m-a ajutat permanent. Unde mă duceam aveam ceva de spus tot timpul de la Părintele Cleopa. 

Părinții Sihăstriei

Mihai Morar: Ce frumos! Ce alți părinți v-au influențat și v-au format în afară de Părintele Cleopa?

Părintele Pimen: Ce să spun? Eu la Sihăstria aveam simțământul ăsta, când ieșeau părinții de la biserică sau de la masă, bătrâni, erau 60 de bătrâni din care erau cel puțin 7 duhovnici care spovedeau în continuu, eu îi vedeam ca pe niște generali. Senzația asta o aveam eu, fără se vreau, luam poziția de drepți și spuneam: „Trec generalii!”. Cei care se întorc de pe front cum era, după războaie și războaie. Bătrâni, unul șchiop, cu bărbile albe. Deci, ăștia erau bătrânii care se întorceau de pe front. Adică, cei care au trăit o viață în mănăstire, care trecuseră prigoana când au fost scoși din mănăstire și s-au dus și au trăit prin păduri. 

Părintele Ignatie

Era un părinte, Ignatie, era șchiop un pic. El fusese ceasornicar, repara orice ceas. Dar acum ce făcea? El așeza lemne? Era într-un loc la moară, acolo unde erau toate lemnele mănăstirii. Toată ziua așeza lemne, avea o toporișcă, le bătea și buzele i se mișcau: „Doamne Isuse, Doamne Isuse!”. Nu vorbea niciodată nimic toată ziua. Dacă îi ziceai „Binecuvântează părinte, blagosloviți!”. Dădea așa din cap, că ți-o răspuns și își continua treaba. Toată ziua se ruga, buzele mergeau. Niciodată nu îl vedeai supărat, el tot timpul se ruga, nu exista să nu se roage.

Părinte Nicodim 

Era un Părinte Nicodim, avea o lumină pe față bătrânul asta… Avea o chilie spre lacul Sihăstria, era ca un iaz în spate. Și vedea din chilia lui că acela era închis. Și ieșea și se plimba acolo. El repara butoaiele mănăstirii, făcea și rame la icoane, era tâmplar. Doar venea la împărtășit duminica la biserică. Când ieșea bătrânul avea lumină pe față și un zâmbet continuu. Când mă mai duceam pe la el, un zâmbet pe față și o lumină continuă avea. 

Părintele Damian

Părintele Damian. Un bătrân, aproape 80 de ani. Avea un picior aproape îl târâia. Noi plecam la coasă pe dealuri, făceam jumate de oră. Plecam la 7,30 la 8,00 eram acolo. El pleca de la 5 ca să fie și el la 8 acolo târându-și piciorul după el, cu coasa în spate. Cosea în rând cu noi și când venea masa el nu mânca. La 3 mânca doar pâine cu apa și își continua treaba. Avea o smerenie bătrânul… Când pleca de la trapeză avea vreo 200 de metri până la chilia lui. Și la un moment dat era o stivă cu lemne. Acolo făcea pauză. Avea o metanie lungă și lua pauză pe stiva aia și stătea și se ruga. Cu piciorul ăla mergea greu, tot cu pauze. 

Și treceam noi ăștia mai tineri la treabă pe acolo. Se ridica în picioare, făcea o închinăciune până la pământ, făcea cruce și spunea: „Trec sfinții părinți!”. Noi, niște copii abia călugăriți… Zâmbeam, dar ne minunam de smerenia lui, bătrân de o viață, el ne făcea închinăciune și spunea: „Trec sfinții părinți!”. Era un bătrân cu foarte multă smerenie, un om cu o viață de nevoință în spate.

Odată mă duc la el la chilie:

– Părinte!

– Da, intră!

– Deschid ușa, nu era în chilie.

– Părinte unde ești?

Și scoate capul de sub pat. El dormea sub pat. Într-un suman învelit și trăia sub pat. 

Mihai Morar: De ce?

Părintele Pimen: Patul era mai mult de reclamă. El se băga sub pat și acolo dormea. Nevoință, pe podea. Și era un frate care avea chilia perete în perete cu el. Și îmi zice odată: „Dar ce, eu nu pot dormi noaptea din cauza lui? Toată noaptea face metanii!”. El având un picior aproape paralizat, nu își putea da drumul ușor în jos. Își dădea drumul și se auzea poc. Se ridica și iar își dădea drumul. Normal că cel din vecini auzea parcă îi bătea cineva cu ciocanul. El toată noaptea făcea metanii. Gândiți-vă, un bătrân care își târâia un picior, făcea toată noaptea metanii. Câtă râvnă la el și îl durea piciorul, la fiecare căzătură pe el îl durea. El iar se ridica și continua. Cum să nu-i sfințească Dumnezeu pe aceștia?

Era plină Sihăstria de astfel de oameni. De asta le zic tuturor, când mergeți în Sihăstria, duceți-vă în cimitir să vedeți câtă pace și liniște e! Că toți bătrânii ăștia sunt în cimitir acum.

Mihai Morar: Și au murit împăcați cum se spune.

Părintele Dimitrie Bejan 

Părintele Pimen: Vă dați seama! Spune și Părintele Dimitrie Bejan, dacă ați citit cărțile lui. El a trecut prin multe, închis 6 luni prin Siberia, tot ce o trecut el cu viață sfântă. Venea și se spovedea la Părintele Cleopa, că era cu domiciliul obligatoriu undeva pe la Hârlău. Și venea pe ascuns la Părintele Cleopa. Și dimineața pleca din Sihăstria și spune că odată în Sihăstria stătea ascuns într-o strana. El întotdeauna se băga într-un colț, că securitatea nu avea voie să știe că el e acolo. El având domiciliu obligatoriu nu avea voie să se deplaseze și mergea pe ascuns, noaptea la Sihăstria. 

Și cum stătea el acolo, după Utrenie, care era noaptea de la 11 la 1, se întorceau și plecau toți. Și erau doi frați, călugări bătrâni, care rămâneau și se puneau în fața icoanei Maicii Domnului. Și o zis că atunci când ridicau mâinile, se făcea o aureolă de lumina în jurul lor. Ei credeau că nu e nimeni în biserica, dar el ascuns după ușă îi vedea. Și stăteau o oră și se rugau bătrânii cu aureolă în jurul lor și apoi plecau.

Stăruință în rugăciune

Mihai Morar: Vreau să vorbesc puțin despre cum reușiți să trăiți în solitudine. Un părinte spunea că a fi creștin înseamnă a rezista gândurilor. 

Părintele Pimen: Mintea noastră e ca o moară. Ce-i pui la o moară? Îi pui grâu scoate făină, dacă îi pui pietre, ce scoate? Nisip! La fel și noi. Ce-i dăm minții aia lucrează! 

Mihai Morar: Unii dau… Dacă pui lemne scoți rumeguș… 

Părintele Pimen: Ce se întâmplă? Mintea, dacă o umplem cu ceva, nu mai încape altceva. Uite o găleată. Ai umplut-o cu ceva, nu mai încape altceva în ea, că e plină. Deci, ce se întâmplă? Dacă umplem cum am spus, mintea cu rugăciune, nu mai încap gândurile rele. Dar pentru că noi o lăsăm liberă, vin gândurile celelalte. Și pentru că nu avem statornicie în rugăciune. Te duci în biserică, începi să te rogi și deodată te trezești că ești pe dealuri. De-asta Sfântul Efrem s-a dus odată într-o biserică și se minuna c-o văzut că jumătate din oameni nu avea cap. Și a zis: Doamne, dar ce e asta? Ăștia nu-s prezenți în biserică decât cu trupul, minte lor e dusă! Asta se întâmplă la noi!

E nevoie de insistență în rugăciune. Și nu rugăciuni lungi, rugăciuni scurte. Când ești pe drum în mașină, nu te aude nimeni și știi că mintea se împrăștie, rostește cu voce tare rugăciunea. Doamne Isuse, Maica Domnului, nu mă lăsa sau Maica Domnului, ajută-mă! Învață o rugăciune scurtă, Tatăl Nostru. Rostește ceva cu voce tare ca să te auzi și în felul ăsta te obișnuiești să te rogi. Că dacă începi cu mintea, mintea o ia razna și nu reușești să ții rugăciunea.

Cauza depresiei

Mihai Morar: Mai ales în rugăciune, mai ales că asta spuneam, în era asta a singurătății marea problemă nu e că stăm singuri, ci că singurătatea asta duce într-o groapă a gândurilor, într-o depresie. 

Părintele Pimen: Diavolul la început ne duce ușor. La început ți-l ia pe Dumnezeu. Și nu trebuie să gândești rău: „Fii liber, eliberează-ți mintea!”, cum fac ăștia în yoga. Eliberează-ți mintea ca să aibă diavolul după aceea cu ce se ocupa. Adică scoate-l pe Dumnezeu din mintea ta. De aici pornește. După ce l-ai scos pe Dumnezeu, încep grijile, probleme, planuri, necazuri și neavându-l pe Dumnezeu, nu reușești să îți rezolvi toate astea. Atunci vine deznădejdea, care te aruncă în toate. Ori faci haos în jurul tău, ești nervos tot timpul, nu te mai înțelegi nici cu familia, cu nimeni sau începi să te porți urât și la urmă îți vine să te arunci de nu știu unde că nu mai ai niciun sprijin, niciun suport. Pentru că lipsește Dumnezeu.

Mihai Morar: Și cum să faci să stai cu mintea în inimă?… Ca să zic așa…

Părintele Pimen: Noi trebuie să o luăm cu începutul. Sunt mulți care merg la Biserică și după ce ies de acolo se duc la crâșmă, se ceartă cu toți sau fac alte necazuri. Mersul la biserică și rugăciunea vin ca o împlinire a vieții noastre. Să ai duhovnic și să te spovedești permanent, să te împărtășești, să ai rânduială acasă de rugăciune, să ai un program duhovnicesc, în pace cu ceilalți, cu familia și așa ajungi la o liniște și o pace. La început faci și tu rugăciunea asta normală, te lupți cu tine însuți.

Cum să ne rugăm

Mihai Morar: Și dacă îți vin tot felul de gânduri în timpul rugăciunii ce faci?

Părintele Pimen: Pai cum am spus, strigi la Dumnezeu, daca vezi că încet nu merge! Începi să te lupți șoptit, cumva să te auzi doar tu. Exact ca la un antrenament. Vezi că te depășește, atunci începi și tu să alergi mai tare, accelerezi! Și aici e o luptă continuă. De-asta spunem că drumul nostru e Drumul Crucii, asta înseamnă o luptă continuă. Ca să luptăm trebuie permanent un exercițiu și atunci când nu mai putem, când nu mai merge rugăciunea, ne ocupăm de alte fapte bune. Du-te, fă o milostenie, ajută pe cineva, ascultă o cântare bisericească, umpleți timpul, nu lăsa mintea goală. 

Mihai Morar: Deci primul sfat este : Omule, adună-ți mințile, ia-ți mințile de afară, baga-le în casă, în rugăciune! Și apoi odată cu vremea, cu exercițiul va veni și momentul în care să îți bagi mintea în inimă la locul ei.  

Părintele Pimen: Dar atunci, ca să nu o iei razna, tu trebuie să îți rezolvi problemele vieții. Să nu stai toată ziua să te cerți cu ceilalți, să nu bei, să nu fumezi, să nu înjuri. Adică sunt niște lucruri pe care trebuie să ți le îndrepți în viața ta. Adică nu poți trece la un stadiu sărind etape, nu poți trece de la 8 clase la facultate, trebuie să treci prin liceu. Nu ai cum altfel, ăsta e liceul. Este ca pregătirea pentru a putea ajunge la facultate, să treci la rugăciunea aceea. Diploma ți-o dă Dumnezeu la urmă. 

Mihai Morar: Cât ați stat cel mai mult în rugăciune, singur?

“Neîncetat să vă rugați”

Părintele Pimen: Ce spune Sfântul Apostol Pavel? „Neîncetat să vă rugați!”. Noi trebuie să transformăm totul în rugăciune. Că asta mi-a rămas frumos de la Părintele Iulian. Îmi spunea: În tot ce facem noi, trebuie să fie o rugăciune! Că nu poți să te rogi continuu, dar ceea ce faci trebuie să fie întru slava lui Dumnezeu. Doamne, cât de frumoase le-ai făcut pe toate, Doamne, ce frumos cântă păsările alea, ce frumoase sunt florile astea Doamne, ce frumoși sunt oamenii în jur, ce buni sunt oamenii! Asta e o rugăciune. Sunt trepte ale rugăciunii.

Mihai Morar: Creșterea copiilor e o rugăciune.

Părintele Pimen: Da, toate aceste trebuie transformate într-o rugăciune. Și dacă reușim lucrul ăsta, atunci totul devine frumos.

Omul smerit este cel mai puternic

Mihai Morar: Cuviosul Paisie spunea că omul smerit este cel mai puternic dintre toți oamenii.

Părintele Pimen: Și altceva, omul smerit nu are cum să cadă. Știi de ce?

Mihai Morar: De ce?

Părintele Pimen: El se vede cel mai jos, pe fundul prăpastiei. El întotdeauna se vede jos. De unde să mai cazi? Cum se zice că Ierihonul este 300 și ceva de metri sub nivelul mării, adică cam așa se vede și omul smerit. De acolo nu se vede o altă groapă mai jos și spune sunt jos am căzut. 

Exact mai spunea cineva, că a fost la duhovnic și i se plângea:

– Părinte, uite unde am ajuns la nivelul ăla cel mai de jos.

–  Acum e bine!

– Cum e bine, părinte? Nu vezi în ce stare sunt?

– Ai ajuns la nivelul cel mai de jos, nu mai ai de unde cădea. Acuma hai să începem să urcăm.

Mihai Morar: Păi da părinte, dar smerit, smerit, dar nici să nu îți cunoști valoarea? Adică totuși, e stima de sine…

Smerenie și milostenie

Părintele Pimen: În momentul în care începe lucrul ăsta deja începem să cădem. Ce se întâmplă? Știți ce însemnă smerenie?…că eu folosesc foarte mult lucrul ăsta. Smerenia te ridică până la porțile cerului și milostenia ți le deschide. Cu astea două virtuți poți intra în Rai. Dar smerenia ce înseamnă? Smerenia înseamnă să nu judeci pe nimeni niciodată și ca să nu judeci ce înseamnă! Să te vezi mai rău decât toți întotdeauna. Și tu gândești și să crezi lucrul ăsta: Sunt mai rău ca toți! Ăla e bețiv, dar cine știe ce fapte bune o fi făcut el?

Asta nu înseamnă să îți dărâmi încrederea în tine, ci de a te a vedea cel mai rău. Și asta te ajută să nu judeci. Știți ce înseamnă? Nu judecați, ca să nu fiți judecați! Deci omul care nu judecă, nu mai este judecat nici de Dumnezeu, pentru că el a împlini totul. Pentru că omul ăla e smerit și se vede rău tot timpul. Pentru că ce se întâmplă?

Vedem toate credințele astea orientale care încearcă să-ți mărească încrederea în tine. Că tu ești cineva, că tu ești grozav. Deja te bagă în calea spre prăpastie, direct! La noi e altfel. La omul smerit știți ce se întâmplă? El are harisme, o grămadă îi dă Dumnezeu, dar le acoperă pe toate cu smerenie, el pur și simplu nu le vede, el se vede rău. Și toți se minunează, măi ce om e ăsta, dar el nu se vede. Smerenia le acoperă pe toate, deși el are harisme date de Dumnezeu.

Vedem la sfinții ăștia mari. Căutau virtuțile cele mai mari și le scriau pe perete: dreapta socoteală, rugăciune inimii, nepătimirea. Și când îi venea un gând citea și se smerea. Te-ai uitat la ăla și l-ai judecat. Ce scrie acolo? Nu judeca! Întotdeauna se compara cu cei mai buni și în felul ăsta se vedea la nivelul de jos. Că dacă tu te compari cu cel mai de jos, întotdeauna ți se pare că ești bun. Întotdeauna în momentul în care tu te uiți la ăla bețiv din șanț vei spune: Eu sunt mai bun, nu-s ca ăla!… deja ești căzut. 

Mihai Morar: Dar cum se face să avem un pic mai multă încredere în noi? 

Părintele Pimen: Încrederea în noi vine de la încrederea în Dumnezeu. Noi dacă nu avem legătura cu Dumnezeu încrederea în noi este falsă. E din mândrie, e din lucruri care ne păgubesc. Încrederea în noi vine prin încrederea în Dumnezeu, deci fără Dumnezeu e încrederea asta demonică, ce ne duce spre rău, să facem rău celorlalți. „Ce puternic sun eu, ce am eu in spatele meu, nu îmi e frică de nimeni!” Apare încrederea asta care dă în mândrie. Deci încrederea smerită nu e în noi, e în Dumnezeu că eu pot orice prin Dumnezeu. Adică tu nu te mai împiedici de nimic.

Minunea Maicii Domnului

Uitați, eu când am început casa asta aici, aveam 1000 de euro datorie, niciun leu în buzunar și aici era o grămadă de bolovani. Nimic nu era! Și când am venit aici cu atâta drag pentru că știam că e casa Maicii Domnului, m-am pus jos în iarbă și îmi venea să iau locul în brațe, atât de mult îmi doream să fac lucrul ăsta. Și eu nu aveam un leu în buzunar.

Erau niște greci cu care mă înțelegeam bine, acum sunt bătrâni, au peste 80 de ani. Auziseră ca am luat chilia asta, mă cunoșteau și au zis: Ori are un sac de bani ori e nebun ăla! Ce s-o apucat să facă acolo? Conștienți de ceea ce înseamnă o lucrare aici, eu neavând nimic. Dar aveam atâta încredere în Maica Domnului că știam că ea nu mă lasă. Nu mă interesa, Maica Domnului eu fac ce pot omenește și tu te ocupi de restul. Și vedeți ce s-o făcut! Asta înseamnă încrederea în Dumnezeu, asta nu se pierde niciodată nu se dărâmă. Și indiferent de ce necazuri și ispite dai, tu știi că pe alea le-a îngăduit Dumnezeu pentru folos.

Începutul construcției

Mihai Morar:  Și ca să înțelegeți, părintele Pimen a avut practic de săpat în munte. Nu știu câte buldozere ați scos de aici.

Părintele Pimen:  Nu, o venit un buldozer din ăla mare și-o rupt muntele, tot roată și mi-o deschis locul. Și după aia, o început muntele să vie la vale cu copacii. Doi ani de zile am muncit și am făcut ziduri de susținere a muntelui. 

Mihai Morar: Astea au fost încercările.

Părintele Pimen: Și hai să vă zic doar prima minune. Că are legătură și cu un om din țară, dacă mai avem timp…

Mihai Morar: Sigur că mai avem timp! Mai avem o oră până când începe slujba.

Acumularea datoriilor

Părintele Pimen: Aici am început în 2005. Înainte construisem cealaltă chilie, Sfântul Artemie despre care tot vorbesc în filmări. Și se adunau datorii. Cum v-am zis, eu nu aveam un leu. Aveam un prieten, Sava cu care și acum țin legătura, de ani de zile și mă suna:

– Gheronda, cum îi treaba? Cum merge? Mai ai datorii?

– 10.000! 

Mai trecea o vreme.

– Cum îi? Cum sunt datoriile?

– 20.000!

Ăla îmi curățase cu buldozerul, altul mi-o adus prund, altul îmi aducea piatră. Astea erau pe datorie. Ei cunoscându-mă, ziceau: Gheronda, avem încredere, când ai să poți atunci ne dai banii! Nu stăm în banii ăștia, noi ne facem treaba în alte parți și îți aducem ce materiale îți trebuie. Și începusem primul zid, aveam primii 4 muncitori și datoria a crescut la 30.000.

Mă sună grecul (Sava):

– Părinte, Gheronda, oprește-te! O să îți dea în cap muncitorii. Nu i-ai plătit. Ce faci? Tu nu ai niciun leu!

– Să știi un lucru! Eu nu fac casa mea, fac casa Maicii Domnului, eu muncesc ca om cât pot, iar de restul se ocupă Maica Domnului!

Ajutorul neașteptat

Într-o zi se oprește aici un Land Rover care făcea un fel de taximetrie. Din el coboară 6 inși, unul având cu o pălărie de paie, iar noi lucram acolo la zid…

– Doamne ajută!

– Doamne ajută!

– Ce faceți aici?

– Muncim!

– Merge?

– Merge!

– Bani aveți?

– Nu avem!

– Dar datorii aveți?

– Avem!

– Cât?

– 30.000!

– Dă sacoșa încoace! 

Îi dă acela o sacoșă, scoate bancnote și numără 30.000. 

– Hai, ia de aici! Doamne ajută și ne mai auzim!

Și întoarce spatele și pleacă. Îl trage pe unul de mânecă din oamenii lui.

– Mă, dar cine e ăsta?

– Dar nu ai auzit de el?

– Nu! 

– E Gigi Becali! 

Nu auzisem în viața mea de el, eu cu treburile pe aici, nu mai știam despre oamenii din țară sau de nivelul lor. Și mi-o dat 30.000! 

Mihai Morar: Dar nu ați încercat să-l căutați vreodată?

Părintele Pimen: Nimic! Dar nu auzisem de el. Nici de numele lui nu știam. Întâmplător ajunsese aici. Și la fel s-o dus la toate locașurile românești. Și în vremea aia se reparau multe chilii. Și o achitat datoriile la toate locașurile românești din Athos. Până a terminat sacoșa și apoi: – Hai mă, plecăm acasă! Și în felul ăsta pe parcurs a mai revenit și tot a ajutat. 

Mihai Morar: Dar nu e singurul, sunt foarte mulți români care… 

Părintele Pimen: Nu, dar el o ajutat cel mai mult. Am mai mers cu el, că mă ruga să merg cu el prin Athos uneori, că aveam atunci mașină și mai mergeam cu el. Și am ajuns la un bătrân care avea aproape 80 de ani. Și avea chilia dărăpănată și un singur ucenic. Când am ajuns acolo i-o dat și lui 30.000, „Ia părinte și repară-ți chilia!”. Și o început bătrânul care trăia în sărăcie, nu avea nimic, o început să plângă. Nu pentru că i-o dat bani, dar se uita la el și i-a zis: „De la voievozi încoace nimeni n-o mai ajutat Athos-ul cum ai ajutat dumneata!”.

Milostenia deschide poarta raiului

Mihai Morar: Părinte Pimen. Banii spală păcatele? Sau faptele bune?

Părintele Pimen: Numai dacă este și pocăință! Nu numai banii!

Mihai Morar: Și am ajuns la alt subiect pe care mi-l notasem aici, pe lângă smerenie să vorbim despre pocăință. Ce înseamnă pocăința?

Părintele Pimen: Pocăința, este momentul în care începe să îți pară rău pentru păcat. Și începe să îți pară rău și te căiești pentru ele: „Doamne iartă-mă, uite îți promit că nu am să mai fac! Încerc, mă lupt, mă opresc de la ele!”. Așa începe pocăința. Și atunci te duci și te spovedești. Doamne, îmi pare rău, mă duc să le scot. Le scoți toate, îți dă duhovnicul un pic de canon și începi să te îndrepți. Deci ăsta e începutul pocăinței. Și ușor, ușor începi pocăința și atunci începi să faci și milostenie, că în cadrul ăsta al pocăinței tu știi, poate ai nedreptățit, ai făcut rău…

Ce-o făcut Zaheu Vameșul? Când s-o urcat în dud și o trecut Mântuitorul: „Zahee, coboară că în casa ta vreau să rămân!”. Și Zaheu făcea parte dintre bogătanii timpului acela și vameșii erau socotiți cei mai păcătoși, că jefuiau la vamă tot ce puteau. Și Mântuitorul s-o dus la el în casă. Harul Mântuitorului l-o pătruns atât de tare pe Zaheu când a văzut că Dumnezeu o venit chiar la el în casă și a început căința, s-a spovedit în fața lui. Și-o spus: „Doamne, știu că am greșit și uite tot ce am nedreptățit întorc împătrit, deci nu cât am jefuit. Dacă ălora le-am luat un leu, le dau patru înapoi. I-am luat zece îi dau 40 înapoi!”.

Și ce-o spus Mântuitorul când o văzut căința lui și spovedania, simplu ne-o dat răspunsul: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia!”. Prin căința lui și a întregii sale familii s-o făcut mântuirea. Deci Dumnezeu l-o iertat pentru că o început căința, spovedania, și pe urmă să întoarcă înapoi, milostenia. Că de-asta se spune că smerenia ne ridică până la porțile cerului și milostenia ni le deschide. Și de-asta vedem și la domnul Becali, el o început cu milostenia. Adică o început să îi pară rău pentru păcate și o început milostenie. Și atunci Dumnezeu încet, încet prin milostenia lui acoperă totul.  

Mândria

Mihai Morar: Și mândria?

Părintele Pimen: Depinde cum privim mândria. L-am întrebat odată pe domnul Becali un lucru, că a venit odată și a dormit aici după ce trecuse și perioada de închisoare. 

– Cum privești lucrurile astea? Pentru că am văzut schimbare mare față de cum era înainte. Mai ales perioada de închisoare prin care trecuse. Era schimbat total. Și l-am întrebat: – Cum privești lucrul ăsta că tu faci publice lucrurile astea?

– Eu privesc din alt unghi. Sunt mulți ca mine, când spun mulți, sunt mulți care au făcut bani și ei, care în continuare fac, și care poate nedreptățesc. Eu dacă fac publice lucrurile astea, poate încep și ei să urmeze exemplul. Adică omul ăla, îl știm cum o fost, ce a făcut și uite ce face acum. Eu încerc în felul ăsta. Nu pot să îi ajut pe toți, de multe ori îi alung pe unii, dar mie milă de ei. Și când mă duc cupă colț și nu mă vede nimeni eu plâng pentru ei, îmi pare rău. Doamne, vezi că nu pot să îi ajut pe toți! 

Deci sunt multe lucruri, nu vreau să le detaliez. Și minuni s-or făcut cu el. Asta mi-a spus personal și nu vreau să intru în detalii. Dar cu el s-or făcut adevărate minuni.

Lupta cu mândria 

Mihai Morar: Dar cum luptăm cu mândria asta a noastră zi de zi, clipă de clipă?

Părintele Pimen: Eu ce am zis? Te laudă lumea, tu permanent să te cobori în mintea, în inima ta, permanent!

Era unul tot așa care se lupta cu mândria asta. Și o zis, trebuie să o biruiesc. Și o spus unui om: Uite, te plătesc îți dau salariu, în fiecare zi când am eu contact cu oamenii și mă laudă lumea, să vii să mă ocărăști cu tot ce poți tu de față cu toți. Și îl ocăra în toate felurile de față cu toți. Și lumea se uita, măi ce-o fi făcut de-l ocărăște ăsta în așa hal? Doi ani de zile a plătit om să facă lucrul ăsta ca să poată să se smerească. După doi ani omul ajunsese la o stare din asta de smerenie. Odată merge într-un loc și l-a deranjat pe unul că a trecut în fața lui. Și începe ăla să-l înjure, la care el începe să râdă. Ăla îl înjura și el râdea. La un moment dat se oprește ăla:

– Bine, eu te înjur, te fac cu ou și cu oțet și tu râzi?

– Știi de ce râd? Că doi ani de zile am plătit pe unul să-mi facă ceea ce îmi faci tu și acum tu îmi faci gratis lucrul ăsta, cum să nu râd?

Adică ajunsese la o stare de smerenie că nu îl mai afecta lucrul ăsta.

Smerenia e unită cu dragostea

Mihai Morar: Părinte, se spune: Semeni dragoste, culegi dragoste. Cum semănăm dragostea?

Părintele Pimen: Ca să oferim dragoste ne trebuie și smerenie. Astea-s nedespărțite, să ne fie clar! Smerenia e unită cu dragostea, nu o poți despărți. Ca să ajuți pe cineva trebuie să te smerești în tine. Te duci la un amărât sărac, te duci în casa lui, poate în mizerie. Deci trebuie să te smerești să te duci acolo, să cobori din limuzina ta. Dacă te duci la un spital cu bolnavi de cancer, îți trebuie smerenie să te duci acolo între bolnavi. Ceea ce faci tu e dragoste, dar smerenia te ajută să faci lucrul ăsta, să-ți uiți scaunul tău ala comod și să te duci unde e suferință și unde sunt necazuri. Ca să faci acest pas îți trebuie smerenie.

Mihai Morar: Deci nu aștepta dragostea vieții, du-te și iubește!

Părintele Pimen: Tu du-te, iubește, oferă și Dumnezeu o să îți ea și ție de unde nu te aștepți! Oferă tot ce poți tu, ți-a dat Dumnezeu mâini, picioare nu contează cât de sărac ești, poți face voluntariat unde vrei tu. Oferă dragoste și Dumnezeu îți întoarce lucrul ăsta când crede el de cuviință. 

Și de veșnicie să nu uităm! Aici ne dă o frântură pe pământ, dar ne dă ceva care nu se termină niciodată, veșnicia. Adică ne dă ceva ce nu se termină niciodată. Aici pe pământ toate-s limitate, dar dincolo e nelimitat. Vă dați seama, din orice bucurie din care ai gusta aici, e doar unul la mie din bucuria de dincolo. 

Cu Dumnezeu, dar fără Dumnezeu 

Mihai Morar: Părinte, puteți să-mi spuneți o poveste despre Dumnezeu fără să pronunțați Dumnezeu?

Părintele Pimen: Stați să mă gândesc, că nu m-am gândit niciodată la așa ceva! 

Mihai Morar: O întâmplare, ce vi s-a întâmplat de când sunteți aici în munte, sau un cuvânt pe care vi la spus cineva care a venit.

Părintele Pimen: Bun, de acord. Doar Dumnezeu? Eu, dacă o să urmăriți, în tot ce vorbesc eu, foarte puțin folosesc cuvântul Dumnezeu. Ați fost atent? 

Mihai Morar: Tocmai de aceea!

Părintele Pimen: Eu știți ce rostesc? Maica Domnului!

Mihai Morar: De foarte multe ori! 

Viața mea e Maica Domnului

Părintele Pimen: La mine, viața mea e Maica Domnului. Pe mine Maica Domnului m-a adus în mănăstire. Plecarea mea la mănăstire a fost prin har. La 10 noaptea, zăpadă de aproape doi metri, Ea m-a luat și m-a dus la mănăstire. Eram într-un foc, eu nu mai vedeam, nu știam ce e cu mine. Deci m-a luat Maica Domnului și m-a dus la mănăstire. Venirea în Athos tot așa a fost. Eu am plecat de la Sihăstria fără bani, fără viză, fără nimic. 

Mihai Morar: Atenție, când ați venit dumneavoastră în Athos, nu veneai din Romania direct în Athos.

Părintele Pimen: Sub nicio formă nu se punea viză pentru Grecia.

Mihai Morar: Trebuia să ajungeți la Ierusalim.

Părintele Pimen: Da, singura cale era prin Ierusalim. Dar foarte greu, trebuia cu recomandări să ajungi la Ierusalim și apoi alte recomandări de la Ierusalim să ajungi în Grecia. Și bani de buzunar eu nu aveam. Eu pot să vă vorbesc o zi întreagă numai de Maica Domnului.

Mihai Morar: Sunt absolut convins! Dar nu vreau să vorbiți despre dumneavoastră, vreau să ne vorbiți despre visul fiecăruia dintre cei care ascultă acuma. Cu siguranță sunt mulți care au un har, un vis. Cum să reziste tuturor tentaților de a nu și-l urma, de a se duce pe altă cale decât pe calea visului lor? 

Fiecare om are un talan

Părintele Pimen: Să nu uităm că noi avem un talan de la Dumnezeu. Voiai să nu folosesc Dumnezeu? Aia o trecut!

Mihai Morar: A trecut, a trecut și vă mulțumesc!

Părintele Pimen: Deci fiecare om are un talan de la Dumnezeu. Că spune, dar eu nu am nimic. Nu ai? În primul rând ai picioare, ai mâini, uite în jurul tău câți nu au picioare, câți n-au mâini, câți sunt orbi, câți sunt surzi. Sănătatea e cel mai mare dar de la Dumnezeu pe care ți l-o dat. Și după aceea orice om poate să învețe orice meserie din asta simplă. Nu mă refer la alea mari că alea-s talanuri pentru anumiți oameni în anumite situații. După aceea fiecare om trebuie să înceapă de jos. În primul rând să lupte cu el și daca nu face față cu el, să se apuce să ajute pe ceilalți.

Că ajutând, Dumnezeu văzând mila și dragostea ta, te duci în spitale, te duci la orfani, ajuți, nu contează. Poate să te lupte toate patimile, tu du-te și fă bine, că Dumnezeu văzând binele pe care îl faci tu o să se milostivească de tine și o să îți dea putere să scapi și tu de toate lucrurile astea care te luptă. Deci, fă bine, du-te unde e cea mai mare suferință, în spitalul unde-s cele mai grave cazuri de cancer. Am întâlnit pe cineva care se ducea permanent în spital la oameni bolnavi de cancer. Și la anumite zile se ducea cu un braț de trandafiri, le ducea la femeile alea amărâte fără păr pe cap, la chimioterapie și el ducea un trandafir. Zicea că atâta bucurie strângea trandafirul ala, că cineva străin vine și le dăruiește. Știți ce înseamnă lucrul asta? 

Oferă și vei primi bucurie

Mihai Morar: Dar câtă bucurie îți făcea lui sau ei?

Părintele Pimen: E vorba de o femeie care trăia aici în Atena. Atâtea minuni… Se ducea permanent și ajuta așa. Unde auzea de un caz, se ducea în anumite zile în spitale, făcea permanent lucrul ăsta. Cu atâta bucurie mă suna și îmi spunea, uite ce am făcut azi! Plângeam și eu de bucurie când vedeam bucuria celor cărora le-am oferit.

Deci se poate lucrul ăsta. Și știu multe cazuri de la oameni care îmi spuneau: Părinte uite ce am făcut, uite ce am gustat făcând lucrul ăsta!

Mihai Morar: Dar e o minune pe care nu vi-o explicați încă? Sau nu trebuie să ne explicăm totul?

Părintele Pimen: Știi care e minunea pe care nu ne-o explicăm? Bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a sfinților nemărginită față de noi, la cât de răi suntem noi. Cum poate avea Dumnezeu atâta dragoste și atâta răbdare cu noi care în fiecare zi îi facem parcă împotrivă. Cum spunea părintele Iulian: E ca și cum ai scuipa în fața lui Dumnezeu. Acuma face minunea cu tine și acuma îl înjuri. Și totuși Dumnezeu ne rabdă și ne îngăduie.

Simplificați-vă viața cât mai mult

Mihai Morar: Suntem în săptămâna mare părinte, când lumea o să asculte, publicul ăsta fain și simplu, și chiar e un episod fain și simplu, într-un loc fain și simplu. Dar trebuie să veniți în Athos să simțiți minunea!

Părintele Pimen: Și aici doar intervin. Dacă  vrem viață frumoasă, atunci să o simplificăm cât de mult. Eu și la ora actuală scriu cu pixul când scriu o carte, nu că nu aș putea la computer, nu. O scriu, pun în plic caietul și îl trimit la editură. Vă ocupați de restul că vreau să simt eu pe caiet, să simt încă lucrurile astea.

Mihai Morar: Vreți să vă spun cum mi-am simplificat eu viața venind în Athos? Eram mare vedetă de televiziune când am venit prima oară în Athos. Am venit cu prietenul Dragoș și cu colegul și prietenul Daniel Buzdugan. Am trecut pe aici pe la chilie și pe la mai mulți părinți în Sfântul Munte. La un an după ce am venit aici în Athos s-a întâmplat minunea. Am scăpa de cea mai mare povară a carierei mele, televiziunea. Și am început să simplific. Am făcut podcast-ul ăsta, Fain & Simplu care are un scop, are un sens.

Chemarea Athosului 

Părintele Pimen: Știți ce se întâmplă cu Athosul? Există o chemare a Athosului. Sunt unii pentru care trec ani până ajung. Și îmi zic:

– Părinte, știi de când îmi doresc eu să ajung în Athos? Mi s-o împlinit visul, mă duc acasă.

– Nu mai vii?

– Nu părinte!

– Stai liniștit, eu te asigur că nu trece anul și te văd iar aici! 

Și trece un timp și îl văd iar aici. Din pensia lor, sunt bătrâni care trăiesc doar din pensie.

– Părinte, nu am putut!

Asta se cheamă chemarea Athosului. Cel care calcă odată aici, va reveni.

Doar minunea asta vi-o mai spun, care are legătură…

Mihai Morar: Haideți părinte că începe slujba, imediat…

Doar minunea asta

Părintele Pimen: Doar minunea asta, e vorba de câteva minute. Un stareț la Sfântul Pavel care a murit acum nici 60 de ani, starețul Andrei. Sunt părinți la Sfântul Pavel care au fost călugăriți de el. 

El stătea la aceasta mănăstire, dar la un moment dat a avut o ascultare undeva spre Mănăstirea Hilandar. Avea o căsuță acolo, o bisericuță și se ocupa acolo de măslini, curăța măsline. Uneori se mai ducea la malul mării și aducea lemne de acolo la chilia aceea. Odată coborând la malul mării vede o femeie îmbrăcată cuviincios cu trei cărți în brațe, scria în ele. El o rămas așa… Ce caută femeie în Athos?

– Femeie, cum ai ajuns aici? A naufragiat vreo corabie? Că atunci erau corăbiile vechi, de lemn.

– Nu!

– Dar cum ai ajuns aici?

– Păi, eu sunt stăpâna locului acesta! 

– Și ce faci aici? Că te văd ca scrii acolo!

– Într-o carte scriu pe cei care vin, vizitează Athosul, stau o zi sau două și pleacă înapoi. Întra doua îi scriu pe cei care vin și viețuiesc ani de zile în Athos, dar nu mor aici, care la urmă tot pleacă. Și întra treia îi scriu pe cei care toata viața stau aici și mor aici. 

– Bun, și pot să te ajut cu ceva?

– Nu, doar eu-s stăpâna!

Omul nu a priceput. S-o întors la chilia lui și s-a dus în biserică să aprindă candelele. Când a ajuns la icoana Maicii Domnului s-o trezit! Același chip!

– Văleu, Maica Domnului!

Desculț a fugit la malul mării. Când a ajuns la malul mării nu mai era nimeni. S-a pus în genunchi pe locul unde era Maica Domnului.

– Maica Domnului, te rog vreau să te mai văd odată, n-am știut că ești tu!

În momentul ăla a simțit o mireasmă de mir acolo, dar nu o mai văzut pe nimeni. Asta ca să înțelegem că toți care ajung în Athos sunt trecuți într-o carte a Maicii Domnului și asta înseamnă că Maica Domnului îi ia în grija ei. De asta spun că există chemare. La un moment dat îi cheamă să le ceară și socoteală. Te-am lăsat în grădina mea, ce ai făcut în anul ăsta de când ai fost aici? Ai schimbat ceva cât de puțin în viața ta? Și uite, eu te mai primesc! Și în felul ăsta îi cheamă din nou, ca să schimbe ceva în viața lor.

Nimic nu e întâmplător!  

Mihai Morar: Uite, prima dată când am mărturisit asta, pentru că probabil e prima oară când am raționat asta. Că de fapt după ce am venit din Athos am lăsat povara asta cu televiziunea în spate și m-am apucat să-mi simplific viața.

Părintele Pimen: Nimic nu e întâmplător! 

Mihai Morar: Să fac Fain & Simplu, care are un sens. Și episodul ăsta are foarte mare sens. Cum a rămas după Părintele Cleopa – Mânca-v-ar Raiul, ce ați vrea să rămână după dumneavoastră? Un cuvânt, o vorbă, un vers?

Părintele Pimen: Știți că niciodată nu m-am gândit la lucrul ăsta? Prima dată mă întâlnesc cu asta. O să mă gândesc! 

Mihai Morar: Să îmi spuneți la urătoarea întâlnire, dacă vreți să mai facem o întâlnire.

Părintele Pimen: Nu știu ce aș putea spune, să mă gândesc la ceva anume. Pentru că nu m-am gândit niciodată. După mine… Eu am deja locul lângă biserică făcut, unde am flori, acolo. Le-am spus părinților, vreau aici că dacă cumva nu faceți slujbă o să strig și de aici. Slujba să fie în continuare cum trebuie.

Milă voiesc, dar nu jertfă

Mihai Morar: Țineam minte ce scrie la mormântul Părintelui Dionisie de la Colciu, chilia Sfântul Gheorghe. Vă gândiți pentru următoarea întrevedere.

Părintele Pimen: Da, eu întotdeauna am gândit: Milă voiesc, dar nu jertfă. Mila asta, că Dumnezeu este milă. Smerenia ne ridică la porțile cerului, milostenia ni le deschide, bunătatea, mila. Că Dumnezeu având lucrurile astea, dacă noi le facem ne asemănăm Lui.

Mihai Morar: Dar care e diferența între milă și jertfă. 

Părintele Pimen: Mila, ți-e milă de orișicine, ajuți pe orișicine. Dar la jertfă nu ți-e milă de ceilalți. Eu mă închid în chilie să postesc o săptămână, fac o jertfă, renunț la mâncare, tu faci jertfa pentru tine, pe când milă îți e de orice. Merg prin grădină de multe ori (vedeți mie îmi plac florile), calc dintr-o parte în alta să cu calc florile. Sunt atât de frumoase că mi-e milă să le calc. Și mai văd un părinte care merge cu mine și calcă.

– Măi, n-ai văzut că ai călcat pe floare? Și-s mii de flori!

Mila formează o legătura. Și păsărilor le pun în fiecare zi mâncare în două locuri, le strig, vin toate, ciripesc. Se formează o legătură, ți-e milă de orișice.

Pacea e mai mare decât dreptatea

Mihai Morar: Deci milă, nu jertfă!

Părintele Pimen: Da, asta ar fi. Mai este un cuvânt care s-ar potrivi la ce se întâmplă în lume acuma. Pacea e mai mare decât dreptatea de nu știu câte ori, spun Sfinții Părinți. Adică nu numai pacea asta exterioară, ci și cea interioară. Că tu ai dreptate și te cerți cu ăla pentru că ai dreptate ți ajungi în judecăți pentru că ai dreptate. Astfel, îți dărâmi ție pacea și la toți cei din jur.

Mihai Morar: Pacea e mai mare decât dreptatea și oricum dreptatea nu e sinonimă cu adevărul. 

Părintele Pimen: Da, și dreptatea e dreptate în general din asta omenească. 

Mihai Morar: Exact, care nu are legătură cu adevărul.

Părintele Pimen: Și atunci caută pacea! Tu smerește-te, că Dumnezeu dacă vrea să îți facă dreptate îți face când nu te aștepți. Dar tu smerește-te și lasă cum zice ăla și vezi-ți de treaba ta.

Jertfa lui Isus a fost îmbrăcată în milă

Mihai Morar: Dar ați spus vorba asta atât de faină, cu milă nu jertfă exact în săptămâna în care vorbim de cea mai mare jertfă. Dumnezeu Tatăl și-a jertfit Fiul în săptămâna asta.

Părintele Pimen: Dar știți ce-o însemnat asta? A însemnat adevărata milă. Aici putem spune că jertfa asta a fost îmbrăcată în milă. Ce-o făcut Dumnezeu? Aici Vedem dragostea și mila, o întins mâinile și-o spus în timp de îi bătea piroanele, Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac! Ce-o însemnat asta? Milă, dragoste, adică jertfa asta a fost îmbrăcată în milă, în dragoste. Deci aici de jertfa aceea, care nu are milă. E jertfa aia care te privește pe tine, jertfesc ceva, renunț la ceva, dar mă privește pe mine. Dar mila, e mila asta care îmbracă totul.

Mihai Morar: Vă mulțumesc tare, tare mult!

Să o privim pe Maica Domnului ca pe o mamă

Părintele Pimen: Să ne ajute Maica Domnului, să ne aibă în pază!  Eu așa zic întotdeauna, să ne ia în brațele Ei. Și s-o privim ca pe-o mamă. Ce face un copil la mama lui? Dacă îl doare ceva aleargă repede – mamă, l-o supărat cineva – mamă, suferă de ceva – mamă. Și nu mai că se duce la mamă, dar îmbrățișează, picioarele, mâna ei, o strânge în brațe. Așa trebuie să fim noi față de Maica Domnului. Și dacă ne purtăm așa față de ea, la fel o să se poarte, ca mama cu copilul, adică și ea față de noi.

Mihai Morar: Cu toți avem nevoie, e o planetă de neiubiți, de oameni care nu oferă iubire. 

Părintele Pimen: E greșeala noastră. Toți căutăm iubire, dar nu oferă nimeni.

Mihai Morar: Hai să începem a căuta iubirea prin a o oferi! 

Dragostea se dă nu se cere

Părintele Pimen: Mai au un fel de moto: Dragostea se dă nu se cere. În momentul în care cer, acela e egoism. Nu mai e dragoste. Dragostea doar oferă. Dragostea vrea să îl vadă fericit pe celălalt, nu pe el. Dacă îl pui pe celălalt să facă un lucru, – pentru că te iubesc fa-mi cutare – asta înseamnă egoism, ca să mă simt eu bine, și poate celălalt suferă.

Mihai Morar: Vă mulțumim tare mult. Dacă v-a plăcut conversația asta din livada cu măslin…..

Părintele Pimen: Vreo 20 de soiuri, smochini, măslini, meri, peri, pruni, piersici, caiși, rodii…

Mihai Morar: E minunat aici. Livada de deasupra chiliei părintelui Pimen Vlad de aici de la Schitul Lacu din Muntele Athos. Dacă v-a plăcut conversația asta, vă rog eu mult de tot dați-o mai departe, comentați, puneți întrebări. Am să vă răspund dacă aveți întrebări despre Athos am să întru eu să vă răspund. Dacă nu o să intre poate părintele Teologos, că el e foarte activ.

Părintele Pimen: Da, el! Eu niciodată. La un moment dat spunea și părintele Teologos, uite întrebă oamenii, să intrăm live. Live, niciodată noi! Pentru că acolo înseamnă ceartă de multe ori. Intră și oameni care nu au nicio treabă și atunci am spus așa: El se ocupă de site și răspunde la comentarii. Eu niciodată nu mă bag. Eu prefer libertatea, să mă ocup de flori, de păsări. Am nevoie de lucrul asta ca să intru în cadrul ăsta al naturii care mă leagă de Dumnezeu.

Mihai Morar: Mulțumesc mult de tot, Părinte Pimen Vlad! Episodul ăsta de aici din Sfântul munte a fost un dar cu har. Vă mulțumesc!

Părintele Pimen: Să ne ajute Maica Domnului și să ne aibă în pază! 

Mihai Morar: Doamne ajută! Și în câteva zile vom cânta cu toții: Hristos a înviat din morți.

O ultimă istorioară

Părintele Pimen: Aici mai era o istorioară, dar nu ne mai permite timpul… 

Mihai Morar: Puteți să o spuneți!

Părintele Pimen: Cu învierea, hai să o spun. La Sfântul Pavel o fost un diacon român, bătrân care o trăit aici în schit și când s-o pustiit schitul înainte de a veni noi, l-o luat mânăstirea Sfântul Pavel. Avea un picior rupt, orbise. L-am prins și eu în Sfântul Pavel, ca am stat și eu doi ani acolo, mă mai duceam seara îi mai citeam, sunt mai multe. Și o ajuns ziua Paștelui, Învierea. Și starețul după înviere, după-amiază trece pe la toți bătrânii, bolnavii, să ciocnească un ou roșu, un Hristos a înviat, să îi întărească. Și îl întreabă pe Neoflit (așa îl chema) diaconul :

– Cum te simți azi?

– Mai rău. Avea dureri, și orb, piciorul rupt, nu se putea mișca…

Bucurați-vă!

– Cum mai rău părinte? Nu îți dai seama? Azi a înviat Hristos, e Învierea, nu știi ce-o spus Mântuitorul la mironosițe? Bucurați-vă! Și l-o lăsat pe bătrân în starea asta și-o plecat. Și bătrânul a început să rostească singur: Bucurați-vă, bucurați-vă, bucurați-vă și apoi mai tare bucurați-vă, bucurați-vă. Și îmi spunea fratele care avea grijă de el că toată noaptea aia o strigat „bucurați-vă!”, iar în dimineața aia o închis ochii… și o plecat la Domnul strigând bucurați-vă… chiar de Înviere. Asta ca să vedem că Dumnezeu poate să ne îngăduie și o plecare ca aceasta în bucurie. 

Mihai Morar: Exact asta simt eu după episodul ăsta. Dacă mi-ați pune o singură întrebare, cum te simți după ce ai stat două ore și jumătate cu părintele Pimen de vorba? Exact așa aș fi spus. Bucurie și liniște. Scrieți-ne și voi în comentarii ce simțiți. Sper să aveți bucurie, pace și iubire acasă de sărbătorile pascale. Doamne ajută din Sfântul Munte.

Părintele Pimen: Să ne ajute Maica Domnului! Doamne ajută!

---

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!

Sumă donație

20 €

5 €

10 €

31 €

50 €

100 €

300 €

Altele

Valoare

€

Frecvență donație

O singură dată

Săptămânal

Lunar

Pomelnic Vii:

Adormiți:

Adresă email

Nume titular card

Donați