Pocăința: Definiție, practică – părintele Teologos

Ce este pocăința de fapt? Cum ne pocăim? Vizionați acest material pentru a afla răspunsuri la aceste întrebări dimpreună cu sfaturi practice legate de această temă.

Vizionare plăcută! (după videoclipul adnotat aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Sfinții Apostoli Petru și Pavel și pocăința

O să vorbesc puțin despre pocăință. De ce? Pentru că se apropie sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel și vedeți că aceștia sunt corifeii apostolilor, cum spune Biserica, cei mai mari dintre apostoli. Au fost cei mai păcătoși, dacă doriți. 

Adică Sfântul Apostol Petru L-a negat pe Mântuitorul. După cum spun Sfinții Părinți, negare este un păcat mai mare decât vinderea pe care a făcut-o Iuda. Iuda se află în fundul iadului pentru că s-a deznădăjduit, după cum spun Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Ioan Hrisostom. Pe când Petru s-a pocăit. Deci Petru este cel mai păcătos dintre apostoli, că L-a negat pe Domnul nostru Iisus Hristos, da. Iar Sfântul Apostol Pavel a fost prigonitor al Bisericii, i-a luat pe creștini, i-a dus la chinuri, la moarte și așa mai departe. 

Și deci cei doi sunt primii dintre apostoli, întâi-stătători dintre apostoli, nu pentru că au fost cei mai nepăcătoși dintre ei – au fost cei mai păcătoși – sunt primii pentru că au fost cei care s-au pocăit cel mai mult. 

Și deci din cauza asta astăzi o să vorbim puțin despre pocăință. 

Eh, după cum știți, Sfântul Apostol Petru și Sfântul Apostol Pavel, sigur că se cinstesc mai mult în Biserică, dar vedeți că Biserica nu accentuează atât pe tema nepocăinței. Desigur că și aceasta este un lucru foarte bun și trebuie încercat să o atingem însă nimeni nu poate să o atingă, ci Biserica accentuează cel mai mult pe pocăință. 

Pocăința – semnificație. Ascultarea

Bun și atunci ce este pocăința? Pocăința, dacă este să ne luăm după termenul exact din greacă, este „metania”. „Metania” înseamnă mintea cea de pe urmă. Adică mintea de dincolo sau dacă doriți, în termeni românești, dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă. Este mintea cea de pe urmă a românului. 

De fapt, aici vorbim despre flexibilitatea smereniei, fraților. Despre posibilitatea schimbării. Pocăința este părăsirea păcatului, schimbatul drumului, după cum spuneam. 

Deci pocăința depinde de faptul că omul se poate da înapoi, de faptul că este flexibil. Acuma, omul, pentru a se desăvârși, trebuie să dea înapoi, asta este vădit pentru că întotdeauna facem greșeli. Înțelegeți? Și ca să dăm înapoi, trebuie să vedem că greșim și această vedere provine sau din glasul conștiinței, da, adică ne mustră conștiința sau în clipa în care ne spun ceilalți că greșim. 

Bineînțeles, trebuie să fim atenți cine și ce ne spune. Asta nu înseamnă că trebuie să facem neascultare. Întotdeauna trebuie să facem ascultare față de persoanele pe care le validează Dumnezeu în fața noastră. Este vorba aici de șeful ierarhic, de instituția prin care vorbește Dumnezeu, în cazul planului duhovnicesc este vorba de duhovnic, de avva,  de stareț. Și dincolo de instituția aceasta ierarhică prin care vorbește Dumnezeu, este și planul așa-zis al specialistului, în care este un părinte recunoscut în Biserică, fiind un părinte duhovnicesc. 

Deci noi avem duhovnicul nostru, dar la un moment dat, în clipa în care avem o problemă mare pe care dorim să o rezolvăm, în clipa respectivă, mergem și întrebăm pe altcineva. Bineînțeles, asta ar fi bine să avem grijă să nu facem la fiecare cinci minute și mai ales, să nu facem ca acoperământ al răutății. Înțelegeți? Adică să nu spunem că da, mie nu-mi convine ce spune duhovnicul și mă duc altundeva. 

Dar dacă într-adevăr există problema aceasta, adică nu ne simțim odihniți duhovnicește și nu sunt rezolvate problemele noastre duhovnicești, atunci mergem altundeva să întrebăm, să găsim sfat. 

Condiții pentru pocăință

În general, pentru a ne pocăi, un alt lucru care ține de această ascultare și de această întrebare este faptul că trebuie ca opiniile noastre să fie foarte tari, însă ținute foarte slab. Ce înseamnă opinii foarte tari? Înseamnă că trebuie să fim bine documentați, bine citiți, să știm problema care ne preocupă, pe cât posibil, însă să fie ținute foarte slab adică în clipa în care cineva care este validat de Biserică, este validat de comunitate, în clipa respectivă, să părăsim această poziție a noastră. 

Deci fraților, nici pe de o parte să vorbim fără să știm ce ni se întâmplă și pe de altă parte, nici dacă citim ceva să ne menținem poziția că noi suntem mărturisitori în pofida  a tuturor celorlalți din Biserică sau, mă rog, din comunitatea duhovnicească a lui Hristos.

Deci cum spuneam, sunt cele două surse: este vorba de conștiință și este vorba de întrebarea, de cuvântul lui Dumnezeu, legea lui Dumnezeu, care vine prin ceilalți și, dacă doriți, și prin Sfânta Scriptură. 

Conștiința curată

Conștiința. Aici apare problema curățirii conștiinței și aici desigur că avem toată ascetica Bisericii. Desigur că asta e o problemă de lungă durată, un proces îndelungat și deci fraților, trebuie să avem curaj!

Unu: să fim sinceri cu noi înșine. Și doi: să avem curaj să ne privim așa cum suntem, nu așa cum credem că suntem. Trei: avem nevoie de un mediu liniștit astfel încât să putem să ascultăm ceea ce ne vorbește conștiința, ceea ce ne spune conștiința. Dincolo de faptul că trebuie să fin deschiși față de orice ne-ar spune Dumnezeu prin conștiința noastră. Patru: să avem răbdare, fraților! Cum spuneam, e un proces îndelungat, deci nu de pe azi pe mâine. Și cinci: bineînțeles, trebuie să avem un avva, un conducător duhovnicesc experimentat care să ne învețe să interpretăm și să vindecăm ceea ce găsim în noi. 

Atenția/trezvia și curajul

Am vorbit de glasul conștiinței, avem nevoie de ascultare. Pe drumul pocăinței, dincolo de sfătuire ca să nu pierdem drumul, avem nevoie și de faptul că trebuie să fim atenți. Și această atenție este iarăși foarte necesară în timp, adică trebuie să urmărim faptul de a ne ajusta în continuu GPS-ul nostru duhovnicesc și cu răbdare…

Și trebuie să știți că aici, diavolul știe treaba asta și din cauza asta lovește în continuu în constanță și în curaj, în răbdare și în curaj.

De ce și în curaj? Pentru că știe că dacă omul nu se lasă, îl va birui cu ajutorul lui Dumnezeu. Sigur o să biruim fraților, trebuie să știți că nu se pune problema. Nu e o probabilitate. Noi suntem fiii lui Dumnezeu, fraților – bine, nu după fire, ci după har și Dumnezeu ne-a creat ca și chip și asemănare a Sa. Deci nu se poate ca Dumnezeu să nu ne ajute, fraților! Imposibil. Și din cauza asta diavolul spune în continuu: „lasă-te!” Înțelegeți? „Nu te mai lupta!”

Nu trebuie  să ne ascultăm gândurilor! Am spus de foarte multe ori treaba asta și trebuie să continuăm orice s-ar întâmpla, orice păcat am face, pentru că diavolul trebuie să știți că întotdeauna aruncă două gloanțe ca și asasinii. Asasinii așa fac: primul glonț este să ne facă să păcătuim și al doilea glonț este să ne facă să deznădăjduim. Niciodată, niciodată nu trebuie să dăm înapoi, dacă suntem răniți de primul glonț, să nu fim omorâți de cel de-al doilea glonț!

Deci din cauza asta trebuie neapărat să avem curaj, să avem răbdare să ascultăm de Dumnezeu Care ne vorbește prin conștiință și bineînțeles, prin persoanele pe care Dumnezeu le validează în fața noastră. 

Acuma, trebuie să știți – apropos de ascultare, că de fapt toată zidirea reușește să-și împlinească existența dacă ascultă de Dumnezeu. Până și diavolul ar reuși pe calea asta, să știți fraților, să fie împlinit, să trăiască plenar, dacă ar asculta de Dumnezeu. Însă diavolul nu vrea să asculte. 

Fără descurajare!

Eh, și din cauza asta pentru că diavolul știe toate astea, principala lui țintă este să îl descurajeze pe om. Nu aveți binecuvântare să vă descurajați! 

Dincolo de curajul în care lovește diavolul, este cum spuneam și faptul că încearcă să ne abată de la drum, să ne distorsioneze calea, să ne îndrepte în altă parte. Asta este păcatul. Păcatul este o distorsiune existențială. Dacă diavolul reușește să ne facă să păcătuim, a câștigat o bătălie. Dacă ne-a făcut să ne descurajăm, a câștigat războiul. 

Așa și cum afce diavolul întâi de toate să ne abată din cale? Întâi de toate, ne lovește în atenție. Da… se pare că am ispite. După cum vedeți, și pe mine mă ispitește… nici nu știu ce era – o muscă, un bondar, o viespe, un ceva mare, așa, care să ne abată de la atenție.

Nu trebuie să ne abatem atenția noastră la lucrurile ce sunt în jur. niciodată. Adică ce pom este ăsta? Este smochin, fraților, acuma nu vă uitați și voi! Ce e acolo, ce-i în spate, ce se aude? Nu!

Urmărirea scopului duhovnicesc

Întotdeauna trebuie să fim atenți la scopul nostru. Ce mă ajută pe mine să devin mai duhovnicesc, mai spiritual? Care este țelul meu acum astfel încât să mă apropii de Dumnezeu, să mă apropii de perfecțiunea personală veșnică? Deci întotdeauna să fim foarte atenți la atenție pentru că diavolul țintește atenția. Acum ați văzut? A trimis vrăjmașul – cu îngăduința lui Dumnezeu, bineînțeles – un ceva mare și bâzâitor ca să îmi distragă atenția. Nu o să-mi distragă atenția! 

Programul constant – importanța sa

Deci dincolo de distragerea atenției, diavolul încearcă să ne taie programul. Pentru că prin tăierea programului, îi taie omului două mari arme: constanța și atenția. 

De constanță, de răbdare, am amintit înainte. Este absolut necesară pentru a ajunge la final, trebuie să știți că este un proces îndelungat. Oameni buni, trebuie să avem răbdare! Nu totul se face așa pe loc. Nu suntem nici civilizația butonului și mântuirea nu este nici fast-food, să știți. Nici McDonalds. Tot respectul pentru companie și pentru…, dar mântuirea în timp se face fraților, și din cauza asta Dumnezeu ne-a dat timp.

Timpul este posibilitatea mântuirii. Înțelegeți? Timpul este posibilitatea de a deveni mai buni. Importanța capitală a morții este faptul că după moarte, timpul dispare. Sau prin depășire, în clipa în care mergem în rai sau prin căderea sub timp în clipa în care, Doamne ferește!, ajunge cineva în iad. 

Dar să ne întoarcem la constanță. Întotdeauna trebuie să ne luptăm, fraților, pentru a ne menține constanța programului. Trebuie să aveți un program! Deci dacă eu vă sun la ora 2 noaptea din Sfântul Munte și vă întreb care e programul vostru de mâine, voi trebuie să știți să îmi spuneți. Nu trebuie să întrebați care e boul care sună la 2 noaptea din Sfântul Munte. Înțelegeți? Foarte important asta. 

Din cauza asta întotdeauna să avem un program foarte clar: ce fac eu mâine. Nu așa cum bate vântul. Desigur că uneori apar tot felul de hârtoape, dar în clipa respectivă să ne comportăm cu aceste hârtoape, cu aceste asperități, cu aceste gropi din drumul mântuirii noastre ca și cum se comportă roțile de la mașină, ca  suspensia de la mașină, adică să facem puțin și imediat să revenim la loc. Înțelegeți? Trebuie să existe o anumită flexibilitate astfel încât să nu apară scandal, să nu apară tulburare, dar nu multă fraților, nu ne lăbărțăm, nu ne băltim mintea și nu ieșim din program că ah, hai, să ne lălăim. Nici vorbă! Nu așa! 

Păstrarea atenției

Identificarea piedicilor

Trebuie să ne păstrăm atenția. Și în această atenție, în această trezvie, fraților, constanța programului ajută foarte mult. Dacă nu avem atenție, nu putem identifica păcatele, fraților, nu ne putem pocăi – tema noastră de astăzi. 

Diavolul atacă în atenție până la inducerea de griji, foarte multe griji. Asta e necesară, cealaltă e necesară, trebuie să fac aia, trebuie să repar aia și așa mai departe.

Dincolo de griji, diavolul ne pune să judecăm, o judecată pozitivă: asta e interesantă, trebuie să văd aia, trebuie să citesc ailaltă, trebuie să și așa mai departe. Asta e bună, cealaltă e bună și așa mai departe. Sau prin judecată negativă, fraților. Aia nu e bine, cealaltă nu e bună, ailaltă e nebună și așa mai departe, ce face ăla și așa mai departe. Nu trebuie, fraților! Trebuie să tăiem toate aceste lucruri!

Desigur că avem nevoie, dar de un minim necesar. În clipa în care vedem că ne pleacă mintea tăiem. Întotdeauna trebuie să ne păstrăm atenția minții. Trezvia, fraților!

Există la ora asta în teologie, cuvântul de părinți trezvitori sau părinți niptici, folosind cuvântul din greacă. Fraților, nu există părinți netrezvitori. Toți sfinții au fost trezvitori că fără trezvie, fără atenție, fără cuget treaz, mântuire nu există, fraților! E doar așa, cum spuneam, o lălăială, o băltire existențială. 

Și deci ca să concluzionez, într-un cuvânt, diavolul aduce multe, multe gânduri pe care noi să le judecăm, multe lucruri care să ne zgâlțâie mintea. Multe gânduri plăcute bineînțeles, mulți centrii de atenție sau multe lucruri neplăcute care iarăși la rândul lor, sunt acești centri de atenție. 

Renunțarea la plăcere

Deci pentru a ne pocăi trebuie să scăpăm de aceste plăceri, de aceste gânduri și fapte care ne place să le gândim sau ne place să le facem sau ne tulbură.

Și (pentru) acești centrii de atenție care pot să fie în principal centrii de atenție ai plăcerii, trebuie să facem pocăință. Și aceste plăceri pot să fie în gând, pot să fie cuvânt – adică e o plăcere mare fraților, să înjure cineva, da, adică se descarcă zice el, dar el de fapt, își satisface patima. Și bineînțeles, poate să ajungă la aceste plăceri și în lumea faptelor, în lumea materială. 

Exersarea pocăinței

Și atunci, pocăința noastră, fiind părăsirea păcatului și păcatul fiind în principal plăcere, din cauza asta pocăința se caracterizează prin diferite forme de durere. Osândire de sine, cercetarea gândurilor, certarea gândurilor, post, lacrimi, priveghere, toate astea. Sfinții Părinți vorbesc pe larg pe tema asta.

Dacă însă omul este distorsionat pe tema durerii, atunci e nevoie de puțină plăcere. Adică dacă omul este depresiv, trebuie să asculte puțină muzică bună, să aibă o încurajare, un suport duhovnicesc de la cineva. Înțelegeți? Dar în principal, vorbim de plăceri.

Cea mai mare formă  de plăcere care duce desigur la despărțirea de harul lui Dumnezeu și duce la durere mare, este desigur facerea voii proprii. Exprimarea mea. Adică Eu, ego, egoismul. A face ce vreau eu, nu? 

Tăierea voii proprii

Din cauza asta cea mai mare formă de pocăință este a face ce vrea celălalt. Întâi de toate, să facem ceea ce dorește Dumnezeu, pe El să-L ascultăm. Pe ceilalți și pe Dumnezeu. 

Facerea voii celuilalt are desigur două planuri. Deci o dată, să îl asculți pe celălalt ce zice, da, adică atunci când spune cineva ceva, cineva pe care îl validează Dumnezeu în fața ta – duhovnic, părinți, șef ierarhic, un avva, un specialist, trebuie să îl ascultăm ce zice. Dar există și o formă mai activă. Adică să îl întrebăm pe celălalt ce dorește. 

Rugăciunea

În cazul lui Dumnezeu, această întrebare se numește, fraților, rugăciune. Deci Îl întrebăm pe Dumnezeu, fraților: Doamne, ce dorești? Cam asta ar fi rugăciunea adevărată, chiar dacă noi, căzuți fiind, dorim din păcate să facă Dumnezeu ceea ce vrem noi. Adică în loc să zicem: Doamne, ce dorești să fac? Și noi zicem: Doamne, fă ce doresc eu!

Fraților, e invers! Ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască și să facem noi ce vrea El, nu să facă El ce vrem noi. Înțelegeți? 

Dumnezeu e mai deștept decât noi. Știe mai multe. Înțelegeți? 

Din cauza asta când ne rugăm și îi cerem ceva lui Dumnezeu, e bine să Îi spunem: facă-se voia Ta! Așa e în rugăciunea domnească. Și dacă totuși Îi cerem ceva să Îi cerem cu conștiința faptului că suntem constrânși de neputința noastră, de ne-voile noastre. „Pâinea noastră cea spre ființă” – adică avem nevoie de ceva foarte stringent, acum, pentru existența noastră. Astfel, rugăciunea este o formă de pocăință, o formă de ne-voință și pocăința este prin excelență ne-voință. Din cauza asta trebuie să facem nevoințe. Vorbesc toți Sfinții Părinți de nevoințe. 

Așa ajungem fraților, să ne mântuim. Așa ajungem ca Sfinții Apostoli. Așa ajungem să ieșim din plăcerea păcătoasă a propriului nostru egoism, din cadrele foarte strâmte ale viziunii noastre punctiforme, a voii proprii care ne duce în iadul singurătății noastre. Înțelegeți? 

Să ne ajute bunul Dumnezeu și Sfinții Apostoli să ne pocăim!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!