Tristețea este o ispită pur demonică – p. Varnava Iancu

Tristețea este mult mai periculoasă decât credem și este altceva decât credem. Părintele Varnava Iancu comentează cuvântul Părintelui Emilianos Simonopetritul la Avva Isaia și ne atrage atenția asupra faptului ca tristețea arată, de fapt, lipsa pocăinței adevărate.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Cea mai mare problemă este tristețea. Cea mai mare piedică și cea mai mare ispită demonică – așa cum o numește [Cuviosul Isaia] – este tristețea. Nu ne lasă să facem nimic. Căci voile, dorințele, greutățile pricinuiesc tristețe omului…

Tristețea provine din voia proprie

De ce tristețe în voia proprie? Pentru că nu mi se satisface voia. Nu-mi voi face după voia mea, pe placul meu? Și greutățile… Nu am reușit, ce voi face cu viața mea? Cine mă va susține? Ce cale voi urma? Deci toate acestea produc întristare omului, iar tristețea este cel mai mare succes al diavolului. De aceea Avva Isaia revine asupra tristeții. Cea mai mare reușită a diavolului este tristețea, dar aceasta nu are niciun motiv de îndreptățire. Și o explică foarte frumos. Să vedem, deci, ce spune: „Priveghează, ca să nu te biruiască demonul întristării.”

Priviți, așadar, o ispită pe care nu am luat-o în calcul niciodată. Și nu numai atât! Am confundat străpungerea inimii cu depresia. Am confundat pocăința – care conține bucuria – cu încruntarea – care este egoism rănit. Și am confundat plânsul după Dumnezeu cu tristețea, cu supărarea. În această strădanie, cea mai mare ispită este acum tristețea.

Tâlcuirea părintelui Emilian Simonopetritul

Și nu o spune oricine, ci marele ascet [Avva Isaia] și o tâlcuiește Părintele Emilianos Simonopetritul. „Câteodată tristețea provine dintr-o pricină sufletească rezonabilă, pe care ne-o adeverește duhovnicul nostru. Bine, poate te-a întristat ceva… Asta e îndreptățit, suntem oameni! Nu se referă la așa ceva. Spune că în acest caz nu avem nicio vină. Însă, în general, tristețea este un element pur demonic.

Spune, de pildă, că hotărăsc să nu mănânc în afara meselor de obște. Dă un exemplu din viața monahală, însă noi putem face orice altă comparație. În 5 minute – pentru că există un canon monahal ce spune că nu trebuie să mănânci înainte de ora rânduită; se mai numește „mâncare pe ascuns” – înmoi pâinea, o mănânc și apoi îmi pare rău. În 5 minute primesc pâine caldă cu brânză, înmoi pâinea, o mănânc și apoi îmi pare rău. Firește că asta o să fac cu pâinea caldă și cu brânzica… Așadar, diavolul se folosește de acest fapt și îmi produce tristețe. Dar eu cred că, întristându-mă, m-am pocăit de pâinea pe care am mâncat-o.

Ce e pocăința și ce nu e

Noi nu ne imaginăm în felul acesta? Încălcăm o poruncă și ne pare rău. Noi o numim pocăință. Însă nu e pocăință! Tristețea pe care o conține nu este pocăință. Iar eu cred că prin tristețe m-am pocăit de brânzica pe care am mâncat-o. De ce nu e pocăință? În realitate nu m-am pocăit, pentru că tristețea arată întotdeauna lipsa de pocăință. Omul se întristează pentru că nu vrea să se schimbe. Spune că tristețea arată întotdeauna lipsa de pocăință. De ce? Dacă cineva se pocăiește cu adevărat, deja s-a eliberat de păcatul patimei și simte izvăvire prin sentimentul bucuriei și al libertății. Tristețea apare pentru că ne-am supărat, nu pentru că am făcut un păcat, – pentru că nu vom putea să nu-l facem iarăsi -, ci pentru că vom pierde această ocazie, această desfătare. Aceasta nu e pocăință! Sau regretăm că nu ne-a reușit ceva. Nici asta nu e pocăință.

Pocăința nu înseamnă că îmi pare rău că n-am reușit. Pocăința înseamnă că regret că L-am trădat și L-am rănit pe Hristos și vreau să se refacă legătura cu El. Dacă imediat mă poziționez corect și spun: „Am păcătuit!”, și se reface legătura mea cu Hristos, am bucurie. Pentru ce tristețe? Întotdeauna pocăința înseamnă reabilitarea relației. Și acolo există bucurie. De ce tristețe? Sau nu m-am pocăit corect, pentru că am fost închis în mine, am fost închis în sentimentul meu de vinovăție, în egoismul meu rănit, în căderea mea și iarăși am zis: „Vai de mine, iar am făcut-o lată!”. Ce este aceasta? Nu e închidere în sine? Pocăință? E deschidere? Pocăința înseamnă să-I spun Domnului: „Sunt un ticălos! Dacă vrei, primește-mă! Am ieșit din comuniunea cu Tine. Sunt un împuțit! Miluiește-mă!”.

Ce e întristarea?

Întristarea înseamnă a-ți plânge de milă, este egoism, închidere în noi. Este continuarea închiderii în sine. Și, în același timp, regretăm că nu ne putem despărți de patima noastră. În realitate, însă, nu te-ai pocăit, căci tristețea arată mereu lipsa de pocăință. Omului îi pare rău, fiindcă nu dorește să se schimbe. Firește că vom vedea acest lucru din experiența vieții noastre. Ce vedem din experiența vieții noastre? Atunci când avem dispoziția spre schimbare reală și simțim că ne-am hotărât și că s-a făcut deja prefacerea noastră, că am tăiat ceva din conștiința noastră, ceva ce atacă legătura cu Dumnezeu, imediat simțim eliberare și bucurie. Ce se petrece cu tristețea? Nu suntem hotărâți să punem capăt. Nu suntem concentrați pe Hristos, pe legătura cu El și suntem închiși în egoismul nostru.

Așadar, să avem în vedere acest lucru: tristețea nu înseamnă pocăință, ci lipsă de pocăință. Tristețea este o acoperire, o justificare pentru a nu ne asuma responsabilitatea propriei schimbări. Noi doar ne plângem și ne văicărim, ca să ne acoperim această lipsă.

Ce arată întristarea?

Mai departe… Spune că tristețea înfățișează cruzime și lipsă de omenie. Din ce cauză cruzime și lipsă de omenie? Dacă tu te pocăiești, atunci Îl cinstești pe Dumnezeu și Îi mulțumești pentru că te primește. Deci se înmoaie inima ta, ești mulțumitor. Îi mulțumești Domnului și Îl slăvești pentru că te-ai pocăit și El te-a primit. Însă dacă are tristețe, nu există acest duh de mulțumire. Și dă exemple… De pildă, am o reușită… Și zice ceva și mai dur: „Prin tristețe se arată că nu ascult de nimeni, ci doar de diavol.” Diavolul îmi aduce gândul tristeții, Hristos îmi dă gândul bucuriei și al nădejdii. Lucruri foarte clare! De pildă, am o reușită, iar apoi mă întristez că mi-a venit un gând egoist. Satana mi-a adus întristarea. Fiece întristare din viață, de la oameni, de la firea mea e mereu demonică.

Ce să facem?

Dar ce voi face? Nu mă voi întrista? Nu! De multe ori ne întristăm pentru că ne expunem oamenilor care ne considerau buni, liniștiți, pașnici, binecuvântați… Iar apoi spunem: „Vai de mine! Ce-am făcut?! L-am supărat!”. Nu e vorba că l-am supărat, ci pentru că ne-am expus, iar acum nu va avea o părere bună despre noi. Să nu aibă niciodată! S-a pierdut lumea? Și nu mă interesează asta! Însă ne pasă, ne interesează! Pentru asta trăim! Pentru imaginea noastră! Fie din ochii noștri, fie din ai altora. Așadar… Să ne facem și de râs! E un lucru rău? Deci Satana mi-a adus tristețea; orice tristețe ce provine din viața mea, de la oameni, din firea mea este întotdeauna demonică. Pentru greșelile mele, pentru comportamentele oamenilor care nu mă respectă, nu-mi dau importanță.

Și dă un exemplu legat de oameni, din viața laicilor, pe care-l readuce în cadrul vieții monahale. „Oamenii au comoditatea de a călători, de a se distra, de a petrece. Acest lucru le aduce bucurie? Le împrăștie tristețea? Niciodată. Dimpotrivă! Viața lor are mai multe complicații și mai multe labirinturi de tristețe”. Pentru că vrei să rezolvi o problemă, ea nu are o bază corectă, iar aceasta se va vădi cu o mai mare încărcătură în continuare. Cu toate acestea, au impresia că vor putea vreodată să învingă tristețea. Au o așteptare. E important să ai așteptări. Să ai nădejdi, mai degrabă.

Viziunea monahilor

Dacă tu, ca monah, nu ai această viziune, Avva Isaia zice că ai sărăcia, tristețea, toate cele ce te întristează. Întristarea este boala, nereușita, camera ta, vara – să-ți fie foarte cald, iarna – foarte frig. Ia aminte, așadar! Ca nu cumva sărăcia și mâhnirea să-ți adauge o întristare mai mare. Adică: tristețea îl îngreunează pe om să ajungă la virtuți mai mari. Tristețea te slăbește, îți ia puterea. Tot așa cum spune și Sf. Ioan Hrisostom despre deznădejde – care e ceva asemănător: „Disperarea și deznădejdea îți omoară nervii”. Te destramă și nu poți face nimic. Ați văzut vreun om trist care se poate ruga? Ați văzut vreodată vreun om supărat să poată dărui iubire? Nu poate dărui iubire. Sunt manifestări ale egoismului. Și cel mai mare păcat să facem, dacă nu ne întristăm, Îl vom găsi pe Dumnezeu!

Ce se întâmplă dacă ne întristăm?

Ce se întâmplă dacă ne întristăm? E continuarea păcatului nostru. E lipsa noastră de pocăință, nu înseamnă smerenie. Este egoism rănit și nimic mai mult. Cum vom discerne dacă ceva e după Dumnezeu sau nu? Dacă acea situație îți aduce rugăciune adevărată și dispoziție spre schimbare, păstreaz-o! Însă cui aduce tristețea dispoziție spre schimbare și spre rugăciune? Atunci vrei dădaca ta, vorbele dulci, interesul, mângâierile, ca să stai confortabil și să spui: „Ah! Pot să stau pe picioarele mele!”. Nu ați văzut asta în cupluri?

Cine vrea să atragă interesul celuilalt își plânge de milă. După 10 ori, asta se transformă în ceva obișnuit, iar apoi în ceartă, iar după 30 de ori, ajunge la divorț. Acestea sunt zbenguieli pe care le poți face și înaintea lui Dumnezeu. Facem pe bociții, pe triștii, de parcă Dumnezeu ne-ar compătimi pentru asta. Dumnezeu ne iubește întotdeauna! Nu facem la fel și într-o relație?

Ce spunem într-o relație adevărată? Îmi asum responsabilitatea, n-o fac pe amărâtul, ca să văd dacă celălalt se va interesa de mine. Și mă uit strâmb să văd ce se întâmplă și îl pun la încercare. Dacă văd că celălalt are alte intenții și mi-e frică, slăbesc un pic șurubul, zâmbesc puțin și îmi revin. Este aceasta o relație? Închipuiri copilărești! Lucruri caraghioase! Și pierdem timp prețios în aceste relații care ar fi putut să se dezvolte foarte frumos.

Căci nu avem sinceritate – asta înseamnă iubire și smerenie – să spunem: „Da, am greșit! Sau cred că tu ai greșit. Hai să-ți explic gândul meu și apoi fă ce dorești!”. Cu sinceritate, cu noblețe, cu responsabilitate. Modul acesta arată noblețe, celălalt înseamnă să-ți plângi de milă.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!