Pocăința: calea către libertate – părintele Teologos

Toți dorim să fim liberi. De fapt, întreaga istorie a omenirii se învârte în jurul a câtorva idei – una din acestea fiind ideea de libertate umană. Problema, este, însă, că fiind întunecați la minte nu știm cum să ne asigurăm libertatea și dacă reușim să o dobândim, nu suntem în stare să o păstrăm.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Astăzi o să vorbim puțin despre pocăință, fraților, ca și drum personal, călătorie personală a noastră către sfințenie. 

Toți păcătuim, dar să recunoaștem aceasta!

Am căzut de acord în episoadele anterioare că toți păcătuim, nu? De fapt, nici nu e nevoie de demonstrat acest lucru, pentru că orice om sincer cu sine însuși își dă seama că greșește. E adevărat, însă, că trebuie să avem curajul să recunoaștem acest lucru.

Chiar acest dar al vederii păcatului propriu, să știți că este un mare dar pentru care se ruga cu ardoare Sfântul Ignatie Briancianinov și nu numai, Sfântul Paisie și mulți, mulți alți sfinți din istoria Bisericii.

Să știți că aceasta este cea mai mare diferență dintre noi și diavoli: aceea că noi, cu darul lui Dumnezeu, putem să ne vedem păcatele proprii și să ne pocăim pentru ele, în timp ce diavolul este înțepenit în poziția sa. Omul este flexibil, are flexibilitatea smereniei de care am mai vorbit, pe când diavolul se îndreaptă cu toată viteza înspre ceea ce el consideră perfecțiune – adică înspre absurditatea răului absolut. Înțelegeți? Diavolul este un împietrit, pe când omul duhovnicesc este foarte moale, este flexibilitatea absolută, spiritualitatea absolută, duhul prin excelență. 

Pocăința deschide un nou început. Întoarcerea la Dumnezeu 

Pocăința este capitală pentru noi pentru că Dumnezeu ne dă posibilitatea unui nou început. O adevărată mare resetare, să știți, fraților, venită din iubirea lui Dumnezeu și din îngăduința Lui față de noi, fiii lui cei preaiubiți care ne-am rătăcit pe coclaurile existențiale pentru a ne satisface plăcerile, pentru a încerca să găsim tot felul de himere, de scopuri personale și așa mai departe. Și facem asta pentru a mia oară și-L supărăm pentru a mia oară, după cum ne supăram părinții sau în clipa în care facem vreo boacănă. Asta se întâmplă, fraților. 

Și atunci noi trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu, pentru că El ne așteaptă după cum și părinții noștri ne așteaptă cu răbdare să ne pocăim. E cam același mecanism și din cauza asta lui Dumnezeu Îi spunem Tată. Pentru că se comportă față de noi ca un Tată iubitor. 

Nevoință și durere – de ce?

Pocăința este trecerea de la starea împotriva firii la cea după fire. Datorită faptului că păcatul este plăcere distorsionată, pocăința se face prin nevoință și durere. Păcatul este plăcere, pocăința trebuie să fie durere și nevoie.

Fraților, noi astăzi suntem o societate foarte hedonistă – adică foarte iubitoare de plăcere – și din această cauză nu ne pocăim. Nu ne mai pocăim pentru că evităm cu toată ființa noastră nevoința și durerea. Pentru că nu ne pocăim, păcatul trece drept virtute și din cauza aceasta societatea greu se mai redresează – DACĂ se mai redresează și, tot din cauza aceasta, vedeți că vin mari necazuri peste omenire, fraților. Hidoșenii și grozăvii de neimaginat care sunt cu totul distructive pentru personalitatea umană.

Încă o dată: marile necazuri care ne așteaptă și în care am intrat deja, nu sunt atât din cauza păcatului, chiar dacă omul păcătuiește azi mai mult ca în alte dăți, ci datorită faptului că ne iubim foarte mult pe noi înșine, că păcatul trece drept virtute și deci se taie posibilitatea pocăinței, posibilitatea întoarcerii. Aici e problema, fraților. Înțelegeți? 

Tainele Bisericii și pocăința

Lucrurile sunt cu atât mai triste cu cât bunul Dumnezeu ne-a dat și o altă cale de pocăință adevărată, fără osteneală și nevoință care iartă, de asemenea, păcatele și această cale este participarea la viața tainică, la viața de Taine a Bisericii. Desigur că, prin excelență, Tainele care iartă păcatele sunt spovedania, botezul și schima mare („cel de-al doilea botez”), însă și Taina Sfintei Împărtășanii unde se spune „Spre iertarea păcatelor. spre viața de veci” și, dacă doriți, taina Sfântului Maslu unde, de asemenea, se spune „Spre vindecarea sufletului și a trupului”.

Acum însă nu o să intrăm în detalii legate de aceste taine pentru că această adevărată cale de pocăință nu are efectele scontate fără prima cale. Adică tainele sunt valide, dar este nevoie de pocăința noastră, pocăința prin asceză, prin osteneală și nevoință.

Ascultarea, tăierea voii ca durere

Pe această cale a ostenelii și nevoinței, desigur că cea mai mare asceză este ascultarea, tăierea voii în fața celuilalt – lucru despre care am vorbit pe larg în episoadele dedicate ascultării iar, pe scurt, de relația dintre pocăință și ascultare am vorbit în episodul dedicat pocăinței pe care l-am publicat la Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Acum, fraților, trebuie să știți că ascultarea este cea mai mare durere, de ce? Pentru că expresia prin excelență în afara personalității umane este voia sa, voința sa. Și din cauza asta, în clipa în care își taie această voie distorsionată care după cum spuneam, astăzi bolește de iubire de sine, în clipa respectivă pe om îl doare. Și știți foarte bine, toți avem experiența asta a tăierii voii.

Din cauza asta trebuie să ne tăiem voia. Nu neapărat pentru că celălalt este perfect, nu neapărat pt că celălalt este mai deștept decât noi, ci ca să scăpăm de această mare mare pacoste, de această mare plăcere care ne ține robi – adică, iubirea de sine, împlinirea voii proprii. 

Renunțarea și semnificația ei ca expresie a pocăinței

Astăzi, însă, o să vorbim mai mult despre pocăința ca și act de asumare personală a ieșirii din păcat, a ieșirii din distorsiunea existențială în care ne aflăm – pentru că păcatul este o distorsiune otrăvitoare, fraților, care îmbibă toată existența umană.

În discuția noastră, pocăința este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti, pentru că trupul, carnea este una din principalele surse de păcat, de plăcere. Pentru că trupul se războiește împotriva sufletului, pocăinţa este, de fapt, fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Și asta pentru că avem sufletul care se ridică deasupra trupului, începând să-l controleze și nu invers.

Înțelegeți, fraților? Trupul este irațional, are doar simțuri și prin astea vin plăceri și în clipa în care vin acestea plăceri omul se desparte de Dumnezeu și cade în deznădejde. Pe când dacă ne pocăim, adică ieșim din acestea, atunci sufletul începe să controleze trupul și începe cum spuneam, pocăința să ne dea nădejde. Nădejde și să scăpăm de deznădejde! Înțelegeți? 

Deci prin durere, vine nădejdea. Încă o dată repet – a treia oară lucrul ăsta, fraților.

Fără deznădejde!

Nu care cumva să vă imaginați că pocăința este ceva care ne duce în deznădejde. Aceea nu este o pocăință adevărată, fraților. Pocăința este gândul osândirii de sine. Ne osândim pe noi înșine, ținându-ne mintea în iad, fraților, însă nu trebuie să ne deznădăjduim pentru că atunci cădem în depresie, cum spuneam și nu este o pocăință adevărată. 

Pentru asta după ce ne osândim cu partea mânietoare, imediat ne întoarcem către Maica Domnului și către Domnul cu partea doritoare. Adică imediat o să zic că sunt un ticălos, un nemernic, un păcătos, un vai și amar de capul meu și toate astea. După aia, mă întorc imediat către Maica Domnului și o să-i zic „Maica Domnului meu, ajută-mă pe mine, nu mă lăsa pe mine, draga de tine, scumpa de tine, ajută-mă pe mine! Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă pe mine! Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Înțelegeți? Întotdeauna ne întoarcem cu dorirea, cu iubirea către Dumnezeu și cu mânia către noi astfel încât nici să ne iubim pe noi înșine și nici să cădem în deznădejde. 

Pocăința ca îngrijire de veșnicie

De asemenea, pocăința este îngrijirea fără de grijă de sine. Adică ne îngrijim de cele veșnice, suntem foarte focusați pe cele duhovnicești, pe cele nevăzute, pe când pe cele materiale, pe cele trecătoare, pe cele vremelnice le menținem la minim – cât se poate, adică strictul necesar – astfel încât să avem netulburarea necesară pentru a ne ocupa de cele veșnice.

Sfinții Părinți știți foarte bine că au ajuns la măsuri mari aici, unii având doar haina de pe ei, însă noi nu spunem asta – bine, acum să nu presăm chiar dacă modelul este Domnul nostru Iisus Hristos care a zis că „Fiul Omului nu are unde să-și plece capul”. Nu spunem asta. 

De ce nu spunem asta? Pentru că măsura noastră duhovnicească, credința noastră, iubirea noastră și puterea minții noastre nu este destul de puternică astfel încât să avem mintea nedezlipită de Dumnezeu.

Dacă nu avem un confort sau nu facem răbdare, ci avem război de gând, zicând „mă deranjează asta, cealaltă, asta vreau să o fac mai bine și așa mai departe” – acest război trebuie să înceteze astfel încât să putem să ne rugăm și să ne concentrăm pe cele cerești.

Desigur că este nevoie de discernământ: nu imediat cum apare un disconfort sau un confort să încercăm să-l aplanăm prin oferirea confortului sau disconfortului contrar. Din contră! Și asta este distructiv, fraților. Extremele sunt de la diavol. Înțelegeți?

Trebuie să ne presăm cu inimă bună înspre simplitatea vieții noastre și la un moment dat vedem că suntem distrași de durere sau de plăcere, adică de disconfort sau de confort, atunci acest deranj trebuie anihilat ca și cauză de păcat și depărtare de Dumnezeu. După cum trebuie anihilat și confortul adică plăcerea. 

Confort și disconfort 

Acum trebuie să știți că de multe ori, plăcerea este cea care ne ispitește și nu atât disconfortul pentru că am spus că trăim o societate foarte foarte hedonistă, foarte iubitoare de plăceri adică. 

Vedeți că și în istorie au fost, în discuția noastră, două mari categorii de sisteme politice care depărtau pe om de Dumnezeu: cele care îl îndepărtau pe om de Dumnezeu prin plăcere, prin plăceri de tot felul – cum vedem azi în societatea vestică, mai ales și cele care îl îndepărtau pe om de Dumnezeu prin durere, la noi bineînțeles, fiind exemplul clasic comunismul.

Îmi amintesc acum de IPS Pimen al Sucevei care zicea „Pe vremea comunismului ne-am luptat cu răul, acum ne luptăm cu vicleanul”. Înțelegeți? Este mult mai perfidă tăierea pocăinței prin plăcere pentru că nu acționează frontal, nu acționează pe față. Înțelegeți?  Grecii, după cum ei înșiși spun și trăiesc în Grecia de mai mulți zeci de ani, grecii spun că nu au fost învinși de foametea din timpul celui de-al doilea război mondial și din perioada imediat următoare, ci de huzurul de la sfârșitul secolului XX. Înțelegeți? Deci mare atenție la plăcere, fraților. Mare atenție! 

Sfinții Părinți chiar mergeau la locuri fără niciun fel de mângâiere din punct de vedere al reliefului, în deșert care îi ajuta nu numai datorită peisajului dezolant, ci și datorită faptului că era o liniște foarte mare și oamenii lipseau. Asta bineînțeles, îi ajuta să se desprindă de cele lumești și atunci mintea, în mod natural, se îndreaptă către Dumnezeu. Înțelegeți? 

Statul într-un loc

Un alt factor care ajută la pocăință este statul într-un loc. Dacă cineva să într-un loc atunci mintea nu mai are lucruri „interesante”, lucruri „noi” de care să fie atrasă și, deci, plictisindu-se de cele din jur se întâmplă același fenomen: mintea le lasă pe cele din afară, pe cele din relief și se întoarce către sine și prin sine, către Dumnezeu.

Nu trebuie să ne intereseze ce se întâmplă în afara noastră. Acum vă vorbesc așa caz concret și pe lentilă s-a pus chiar o gâză, nu știu ce-i acolo. Da… Nu trebuie să ne gândim la lucrurile astea și mintea noastră să se ducă în direcția respectivă. Înțelegeți? Noi trebuie să ne concentrăm pe ceea ce avem noi de făcut. Dacă însă acest lucru este deranjant și posibil să vă deranjeze pe voi, atunci trebuie dat la o parte. Și acum chiar o să dau la o parte asta de pe lentilă, bineînțeles că n-am atins lentila. 

Răbdare și liniște

Deci întotdeauna trebuie să facem răbdare cât posibil și să avem o stare lină astfel încât să nu fim deranjați nici de plăcere și nici de durere. Nu trebuie să acționăm imediat, ci trebuie să ne concentrăm pe ceea ce avem de spus, pe ceea ce avem de făcut – pe Dumnezeu, pe cele veșnice. Înțelegeți?

Știrile ca piedică. Centrii de atenție și de plăcere

Un al treilea factor, care este foarte important aici sunt știrile – care duc mintea departe de pocăință, de Dumnezeu. Știrile, fraților, să ne înțelegem – nu sunt numai știrile socio-politice, astea pe care le vedeți la televizor, ci și bârfa fraților. Adică: ce-i acolo, a, uite că a croncănit un corb, ce e ăla, vreau să-l văd. Nu mă interesează, fraților. Nu mă interesează, înțelegeți? Ce s-a întâmplat acolo, ce s-a întâmplat dincolo. Nu. Trebuie să tăiem aceste știri. Da.

Nu știu dacă remarcați, fraților, că în continuu vorbesc despre centrii de atenție. Știrile sunt centri importanți de atenție și știrile pământești îl trag pe om înspre pământ, îi atrag mintea de la Dumnezeu, înspre materie, înspre duritatea materiei și deci îl materializează pe om, îl apropie de păcate și omul nu se mai poate desprinde de multitudinea acestora.

Când omul se concentrează pe știri – că ce a făcut, ce a zis ce așa sau ce s-a mai întâmplat la televizor și peste mări și țări – este ca și când se concentrează pe un ecran și nu mai vede nimic ce este în jurul său. Când, însă, știrile încetează atunci omul începe să vadă dezordinea din cameră și începe să vadă ce-i în jurul său, începe să facă curat, să pună ordine în lucruri.

Așa este și cu mintea, fraților. Când ea este atrasă de centrii de interes, de plăcere – adică de luminile din afară ca de niște forțe așa-zis magnetice – forțe care sunt resimțite de către creier ca plăceri – atunci mintea, ochiul sufletului, atenția ultimă nu mai are timp să se îndrepte către sine și către problemele ei, către „știrile” care provin din universul interior pentru că este amețită, preocupată și atrasă de știrile din universul exterior. Adică ce-i în jurul meu, cine a pus lemnele astea aici, ce-i cu corbul ăla de sus. Nu mă interesează, fraților. 

Unde mai pui că dacă aceste plăceri sunt puternice ca intensitatea și/sau omul este foarte aproape de sursa lor – de femei, de băutură, toate astea, știți la ce mă refer ca sursă de păcat – atunci omul nu mai poate să scape de caracterul magnetic, atractiv. Adică omul este tras în direcția respectivă. 

Chiar se spune că este atrăgătoare sursa respectivă și atunci omul se lipește de aceste plăceri și devine dependent, se lipește acolo ca fierul de magnet. 

O forță contrară plăcerii: pocăința

Trebuie o forță cel puțin analoagă și de sens contrar cu păcatul, adică sursa de atracție, să fie învins și omul să devină liber. Pocăința este sursa libertății noastre.

De vreme ce atracția este simțită ca plăcere, în mod necesar, pocăința – adică procesul eliberării, procesul părăsirii păcatului – este simțită de către om ca durere, ca osteneală. Am mai spus asta și o accentuez. 

Acuma, în cazul universului exterior, material, trupesc trebuie cineva să facă analize pentru a depista bolile trupești. E normal lucrul ăsta, să aloce timp, să meargă la medic, să se examineze, să fie examinat de un specialist, să vadă ce are și după aceea să se trateze. 

Analiza duhovnicească

La fel și în cazul bolilor sufletești trebuie să alocăm același timp – ba chiar mai mult pentru examinarea problemelor noastre duhovnicești, a universului nostru interior, a problemelor noastre de viață. Înțelegeți, fraților? Deci se aseamănă foarte mult bolile sufletești cu bolile trupești și trebuie să facem exact la fel pe plan duhovnicesc bineînțeles. 

Dacă noi nu dăm atenție acestora și mergem prin viață ca bolovanul la vale, desigur că simțim în existența noastră aceste forțe distorsionate de atracție, aceste forțe magnetice care ne înrobesc însă nici măcar nu le identificăm, nu știm din ce parte vin și cum trebuie acționat – mai bine zis reacționat – pentru a ne păstra libertatea pe drumul nostru către perfecțiunea personală veșnică.

Deci trebuie să avem timp să ne ocupăm de noi înșine și trebuie să știți că diavolul asta este jobul lui astăzi, principalul lui țel: să ne dea o mulțime de centri de atenție, de plăcere, de preocupări astfel încât să nu ne ocupăm de noi înșine, să nu vedem ce se întâmplă în cămara sufletului nostru să ne putem vindeca, să nu putem să facem analize ale universului nostru interior. Înțelegeți? 

Duhovnicul

Continuând analogia cu terapeutica universului exterior, în terapeutica universului interior, adică în terapeutica atenției, avem nevoie de un specialist, de un medic de suflet, de un medic de univers interior, adică de un duhovnic.

Fraților, psihologul e o mare problemă – dacă este creștin ortodox practicant, ar putea să ajute ceva, însă și acesta trebuie să trimită la duhovnic pentru că prin duhovnic vine harul lui Dumnezeu, vine energia necreată a lui Dumnezeu singura forță care ne poate scoate din robia forțelor pământești, create, de care vorbim astăzi. Înțelegeți? 

Programul duhovnicesc ca leac

Mergând mai departe, după cum în cazul bolilor de trup trebuie să luăm în fiecare zi, de două ori pe zi – de exemplu – pastile, la fel și în cazul bolilor sufletești avem nevoie de program duhovnicesc constant – adică să luăm de două ori pe zi sau chiar de mai multe ori pe zi, pastile duhovnicești. Înțelegeți? Adică avem nevoie de rugăciune. 

Pentru program duhovnicesc constant, avem nevoie de separarea de lume, de oameni, de sursele de perturbație. Tema separării de lume am dezbătut-o pe larg în postări anterioare și am amintit-o pe scurt aici. Ne retragem în deșert și așa mai departe.

În cadrul acestui program duhovnicesc constant avem nevoie, bineînțeles, de rugăciune și de „mers la medic de suflet” la analize, adică de sfătuire duhovnicească la un conducător duhovnicesc, la un duhovnic, fraților. Desigur, peste asta și dincolo de asta avem nevoie de fapte bune ca să atragem energia necreată, harul lui Dumnezeu de care vorbeam mai înainte, care necreată fiind, ne scoate din cele create. E vorba și de fapte bune, fraților. 

Deci rugăciune, fapte bune, spovedanie. Desigur că în faptele bune se includ și rugăciunea și spovedania, dar am accentuat foarte mult pe cele două. 

Efectele programului duhovnicesc

Primul efect al acestui program este bucuria și luminarea. Relativ la bucurie, trebuie să știți că în greacă har, haris vine de la „hara” care înseamnă bucurie. Și asta pentru că, după cum spuneam, primul efect al harului este bucuria. Această bucurie este lină, senină, ca un răsărit de soare care îl lasă pe om cu mintea întreagă și stăpân pe sine și nu ceva violent, strident, țipător ca unul ce izbucnește într-un râs necontrolat.

Referitor la luminare, aceasta are un comportament asemănător – adică lină ca un răsărit de soare și asta pentru că are ca sursă pe Hristos, Soarele dreptății care este, după cum El Însuși afirmă despre Sine, blând și smerit cu inima.

Aici fraților trebuie să știți că avem o problemă mare de tot, însă nu cu Hristos, Soarele Dreptății, ci cu noi.

Luminarea și pocăința

De vreme ce este vorba de lumina dreptății care vine și ne luminează interiorul, iar mintea, ochiul sufletului, este întoarsă în spre interior, aceasta vede – ce vede? – vede cu Dreptate, sub lumina Dreptății,  interiorul său. Și asta este iadul. Iadul, fraților. Înțelegeți? Pentru că asta avem înăuntrul nostru după cădere.

Este, după cum spuneam, ca și dezordinea, praful dintr-o cameră. Dacă o cameră este întunecată socotim că totul este în ordine, însă dacă dimineața intră primele raze care străbat camera, vedem praful și dezordinea din aceasta, cum spuneam, iar dacă raza este mai intensă, mai focusată, atunci putem vedea până și praful care plutește în cameră. Înțelegeți?

Așa este și cu luminarea sufletului nostru. Sfinții văd până și cele mai mici firicele de praf din sufletul lor și din cauza asta plâng, în timp ce nouă ni se pare că totul este bine mersi. Chiar auzeam oameni pe la spovedanii care spun: părinte, eu n-am niciun păcat, n-am ucis pe nimeni, n-am pus foc la nimeni, n-am niciun păcat. Fraților, aceasta este întunecarea minții, asta e noaptea minții. 

După cum vedeți, termenii legați de lumină se potrivesc foarte bine și din cauza aceasta Sfinții Părinți foloseau acești termeni, chiar dacă este vorba de un fenomen duhovnicesc, înțelegător.

Punctul critic pentru noi aici este ce facem? Ce facem când vedem așa ceva? Trântim ușa camerei sufletului nostru, o închidem, pretinzând că nimic nu s-a întâmplat? Ne deznădăjduim? Ne pierdem speranța?

Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!

Nu, fraților! Nu. Nu-i bine! Răspunsul îl dă Sfântul Siluan: Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!

Sper că ați citit cartea Sfântului Siluan, dacă nu ați citit-o să o citiți! „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”. Și acolo punctul central pe care Însuși Domnul nostru Iisus Hristos i l-a dat Sfântului Siluan este exact această frază: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”

Adică ai curajul să recunoști cine ești – și nu cine crezi că ești – adică să fii în iadul camerei sufletului tău, să vezi și să începi să faci ordine acolo, să cureți de praf și de toate mizeriile care sunt acolo și să ai nădejde că te va ajuta Dumnezeu. Să ne osândim pe noi înșine, fraților, să plângem, însă să avem nădejde prin rugăciune.

O să-mi spuneți acum că nu veți reuși, că nu o să reușește. Așa este – nimeni nu reușește. Însă dacă ne silim, ne luptăm cu plăcerea iubirii de sine, osândindu-ne pe noi înșine fără cruțare și rugând pe Dumnezeu cu nădejde, atunci Dumnezeu va lua această luptă nereușită a noastră ca dovadă a faptului că vrem și ne va da victoria.

Drumul pocăinței este drumul eliberării noastre

Acesta este drumul pocăinței, fraților, acesta este drumul eliberării noastre din tirania patimilor adică a dependențelor existențiale și altul nu este, să știți, fraților.

O țară liberă înseamnă un popor liber și un popor liber nu se obține atât cu forța armelor, cu forța materiei – chiar dacă, Doamne ferește! – uneori e nevoie și de aceasta, nu se obține așa. Adevărata libertate se obține mai presus de această forță, prin forța Duhului, prin forța necreată a harului lui Dumnezeu. Înțelegeți? 

Vedeți că Iisus a eliberat toată omenirea prin duh și nu prin materie, nu prin forța armelor. Așa să facem și noi că nu este altă cale.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin 

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!