Închisoarea acestei lumi – părintele Teologos

Înfricoșător este faptul că oamenii departe de Dumnezeu se chinuie mult mai mult decât cei aproape de Dumnezeu fără rezultatele scontate și fără să dorească să se apropie de Dumnezeu.

O analiză a acestui fenomen și a celor conexe veți găsi în materialul de față.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Despre nevoință

Sunt impresionat zilele acestea de un fapt pe care îl remarc în lumea neortodoxă – e adevărat că am tot timpul să spun  „în lumea vestică”, însă este vorba și de estici: China, Japonia, Coreea de sud – părțile de acolo.

Sunt impresionat de faptul că în acest areal de gândire există – dacă privim lucrurile dintr-un anumit unghi – o nevoință mult mai dificilă decât cel mai dur capitol din „Scara” – capitolul 5. O nevoință mult mai dificilă, însă cu rezultate – NU mult mai mici în cazul neortodocșilor – ci cu rezultate negative; distructive de suflet. Adică e vorba de un paradox, oameni buni.

Deci lumea neortodoxă, din afara Ortodoxiei se chinuie mai mult și are rezultate nu zero, ci rezultate negative.  Desigur că noi nu judecăm oameni, nici nu putem și, dincolo de asta, avem poruncă să nu judecăm pe oameni – judecăm însă duhul, faptele care există, fenomenul și aceasta pentru a ne putea feri.

Fraților, trebuie să ne informăm, să stăm treji. Din cauza asta ridic problemele acestea. A sta într-o carapace și a face abstracție de realitatea care ne înconjoară, părăsindu-ne tinerii cu problemele lor nu este o soluție, să știți. De fapt, părăsindu-ne tinerii și chiar pe noi înșine în ghiarele marilor probleme concrete cu care ne confruntăm, de fapt ne părăsim prezentul și viitorul. Zic asta pentru că unii doresc o viață ortodoxă așa tihnită – și eu doresc de fapt! – simplă – și eu doresc, da…! – să vorbim lucruri duhovnicești simple, de fotoliu, care să dea nădejde într-un mod magic – fraților și eu doresc de fapt treaba asta, dar …Realitatea însă este alta.

„Scara” – Închisoarea

Să ne întoarcem însă la „Scara”. Pentru cine nu știe, „Scara” este socotită în Biserică a 2-a carte după Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a vieții ascetice, duhovnicești în special pentru mănăstirile de obște, însă nu numai, pentru că trebuie să menționăm că nu sunt două asceze, două duhovnicii – una pentru mireni și una pentru monahi. Desigur că există niște diferențe de intensitate, în principal, precum și de anumite lucruri legate, desigur, de familie, însă atât. Există o singură duhovnicie pentru toți pentru că firea omenească este aceeași și pentru monahi și pentru mireni. Și Domnul nostru Iisus Hristos o singură învățătură a dat. 

Cum spuneam, citesc zilele acestea celebrul capitol 5 din „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, a Sfântului Ioan Scărarul, capitol în care Sfântul descrie o închisoare – „Închisoarea”. De fapt, o mănăstire foarte ascetică în care intrau monahi care se zăvorau acolo de obicei ca să se pocăiască în urma unor mari păcate pe care le comiseseră anterior. Ceea ce trebuie să menționăm aici este faptul că acești oameni se pocăiau de bună voie – unu, pentru că au simțit în sufletul lor că au călcat în picioare delicatețea iubirii lui Dumnezeu, frumusețea iubirii lui Dumnezeu.

Nu pentru că Dumnezeu se supără pentru asta sau se răzbună ca un tiran, nu e vorba de asta – ci este vorba de o simțire foarte înaltă a prezenței lui Dumnezeu și a iubirii Sale sublime înăuntrul lor, adică a raiului. Deci omul simțea raiul înăuntrul lui în toată delicatețea sa și din cauza asta omul se pocăia. Și doi, faptele de care se pocăiau, fraților, nouă ni se par insignifiante. Înțelegeți? Dar pentru că oamenii aveau trăirea asta foarte înaltă din cauza asta ei simțeau retragerea harului. 

Exemple de pocăință din „Scara”

De exemplu, era unul care avusese o discuție în contradictoriu cu altul și îi spusese „flecarule!” și pentru acest lucru a cerut să se ducă în „închisoare” – și a insistat pentru aceasta chiar dacă starețul său a încercat să fie împăciuitor la început.  Trebuie să știți fraților că în clipa în care cineva a avut un har foarte mare și rănește harul, știe ce a pierdut și face tot posibilul ca să-l recapete. Din cauza aceasta veți vedea în acel capitol – dacă dă bunul Dumnezeu să citiți cartea și vă rog să citiți cartea – niște asceze extreme pentru a recăpăta harul înapoi.

Este adevărat că cei mai mulți dintre noi nu avem o simțire mare a harului încă de la început, pentru că această cale este și cel mai greu de dus, după cum spune Sf. Siluan.

Zelul și Harul

Noi cei mulți avem o cale graduală, treptată, încet-încet da și gustăm harul cel mare – dacă îl gustăm, bineînțeles – abia către sfârșitul vieții noastre. Să știți că principalul criteriu de diferențiere aici este interesul, zelul. Cât de mult ne interesează, cât de mult dorim, cât zel avem, cu atât mai mult vine harul și ne cercetează.

Problema la cei cu mult har la început este faptul că nu au experiență și diavolul – care are o experiență mult mai mare – îi invidiază foarte tare și dacă cei cu mult zel aleargă cu viteză mare și fără povățuire (!), după capul lor, atunci se vor împiedica și vor pierde harul. În clipa respectivă, este nevoie de susținere, în clipa în care se pierde harul. Multă susținere. Să nu caute să-și rezolve problemele de unii singuri, ci să meargă să se spovedească la un duhovnic experimentat pentru că vor avea Cruce mare și bineînțeles, dacă rezistă, o Înviere mare.

Trebuie însă să nu-și piardă curajul! Nu vă pierdeți curajul! Am spus de 100 de ori. Nu aveți binecuvântare să vă pierdeți curajul. De fapt asta este valabil pentru noi toți: să nu ne pierdem curajul, fraților! 

Analogii cu Vechiul Testament

Chiar și pentru noi cei ce nu avem aceste trăiri intense, care am avut la început un har puțin mai mic, la început trebuie să știți că este de neevitat o perioadă de uscăciune, de retragere a harului.

Se aseamănă asta cu drumul evreilor către Țara Făgăduinței: la început – dacă ați citit Vechiul Testament, Dumnezeu prin conducătorul duhovnicesc – acolo era  reprezentat prin Moise – face o mulțime de minuni; aceasta este perioada harului care este abundent la început și în care ucenicul trebuie să facă ascultare și să aibă zel. Să fie aproape de conducătorul său duhovnicesc pe cât posibil. În principal, ascultare. Și nu atât după capul lui.

Această perioadă, după cum spune Sf. Iosif Isihastul ține vreo 3-4 ani, după care harul se retrage. Nu pleacă, pentru că dacă pleacă din cauza neglijenței noastre generale, a modului grosier în care ne comportăm sau din cauza unei greșeli grave, atunci e grav, da, și ajungem la „închisoarea” de care aminteam mai înainte, de perioada de uscăciune a harului sau, în alte cuvinte, dacă este să continuăm analogia noastră cu drumul evreilor către Țara Făgăduinței, este vorba de acea perioadă de uscăciune care este simbolizată prin trecerea prin Deșertul Arabiei, adică prin deșertul lipsei de har, în care apar și setea după acesta, vederea iadului interior și, paradoxal, dar de așteptat, cârtelile împotriva conducătorului duhovnicesc care ne poate scoate din acest deșert. Înțelegeți? 

Desigur că la sfârșit este intrarea în Țara Făgăduinței, adică luminarea îndumnezeitoare a harului – asta pentru cei care nu mor în deșert prin păcatul deznădejdii sau al întoarcerii în Egipt adică în țara plăcerilor lumești.

De ce închisoarea?

Ei, și aici sunt problemele. Adică amintirea sau chiar experierea plăcerilor în clipa în care se retrage harul. În clipa respectivă avem nevoie de asceză, avem nevoie de nevoință ca sursă de durere pentru a tăia senzația de plăcere care ne vine de la păcatul pe care l-am experiat din trecut sau chiar pe care îl experiem acum.

Din cauza aceasta părinții aceia cunoscători doreau să meargă în „închisoare” și aveau experiențe duhovnicești acolo – chiar dacă pentru noi este aproape de necrezut asceza lor. Înțelegeți?

E un fenomen asemănător cu cel al sfinților români din închisori, însă aceștia din urmă nu au intrat cu voia lor și nu s-au chinuit singuri. E adevărat că și chinurile sfinților români din închisori, foarte probabil, au fost cu mult mai mari decât a părinților care s-au nevoit în închisoarea amintită de Sfântul Ioan.

Patimile

Legat de această paralelă cu zilele noastre, am spus la începutul cuvântului că sunt impresionat de un fenomen care există în lumea neortodoxă, în lumea dezvoltată din punct de vedere științific și tehnologic ca urmare a relativei păci, a echilibrului și a luminării minții aduse de creștinism – chiar dacă această lume folosește aceste daruri mai degrabă spre pieirea ei.

Vedeți, creștinismul a adus ideea de iubire, de cooperare, de progres împreună într-un cadru stabil, pașnic – lucru ce a schimbat fața lumii. Este adevărat că datorită patimilor noastre tot la război ne ducem, tot distorsionăm aceste idealuri însă influența creștinismului este indubitabilă, fraților și propulsează societatea pe un plan cu totul superior.

Ei, și atunci unde e problema? Problema principală este prezența patimilor, fraților, după cum spuneam, lupta acestora de a distorsiona pe om, de a ne distorsiona din calea spirituală pe care ne aflăm; dacă cei din „închisoarea” Sfântului Ioan erau plini de nădejde sub unda ușoarei deznădejdi provenite din vederea păcatului lor, din vederea iadului interior, civilizația noastră în care trăim este plină de deznădejde, de depresie. Suntem depresivi ca civilizație. Diferența aceasta provine din deschiderea față de Dumnezeu. Deci oamenii aceia care erau în închisoare erau deschiși față de Dumnezeu. Și în al doilea rând, cine este dumnezeul căruia i se închină fiecare?

Asta pentru că dumnezeul civilizației actuale este, în genere, banul, materia, faima, plăcerile trupești. Toate sunt moarte, reci, incapabile de iubire și de a împlini personalitatea umană.

Oamenii de astăzi se află într-o mare închisoare, fraților, suntem prizonieri, sclavi de bună voie – fără ca măcar să o știm, doar așa unii dintre noi bănuim – prizonieri ai celei mai crunte tiranii: tirania patimilor lor, indusă, desigur, de către cei care conduc care și, ei, la rândul lor, sunt robi patimilor. Nu-i invidiați, fraților! Toți suntem robi patimilor și toți suntem în închisoarea patimilor noastre în care orbecăim. Și fraților, noi toți oamenii suntem vinovați de asta. Nu alții. Nu sunt ceilalți. Toți suntem vinovați. Înțelegeți? Facem mari eforturi, asceze poate chiar mai mari decât ale celor din „Scara” și rezultatul e distrugerea sufletului și a sistemului nervos. Înțelegeți? 

Deschidere, comuniune, iubire

În clipa în care ne deschidem față de Dumnezeu cel personal, iubitor și atotputernic, în clipa respectivă avem nădejde, fraților. Avem nădejdea iubirii, a mântuirii, a unei veșnicii fericite, a comuniunii interpersonale. Ne putem bucura de persoane, ne putem bucura de iubirea celorlalți.

Trebuie să știm că dacă încercăm să scurtcircuităm această relație și să avem contacte directe cu ceilalți fără Dumnezeu rezultatul va fi tot singurătatea, tot depresia. Paradoxal, dar așa este. Desigur că este absolut necesar să comunicăm cu ceilalți pentru a nu se instaura depresia mai repede însă ceea ce lipsește, de fapt, într-o relație este Dumnezeu.

De ce? Pentru că Dumnezeu este izvorul existenței adevărate, a vieții adevărate, dincolo de existența biologică, faptică pe care poate să o aibă până și o piatră. Înțelegeți? 

Vedeți, Dumnezeu fiind izvorul existenței El este în centrul Creației ca în centrul unui cerc iar existențele sunt pe circumferința acestui cerc și sunt legate de Dumnezeu ca prin niște raze existențiale. Cu cât se depărtează de Dumnezeu, cu atât mai mult se depărtează de existența plenară, cu atât mai puțin există. Cu cât se apropie de Dumnezeu pe razele acestui cerc cu atât viază mai mult, cu atât există mai plenar.

Însă imaginați-vă puțin: dacă două existențe se apropie de Dumnezeu pe razele lor existențiale – pe acest cerc în care Dumnezeu este în centru – cu atât mai mult cele două existențe se  apropie între ele. Deci două existențe, două persoane, ajung să se întâlnească cu adevărat numai în Dumnezeu. Să nu căutăm altă cale, fraților, că nu există. Numai iubirea Crucii, a jertfei, a deschiderii față de celălalt prin Dumnezeu  este cheia care adună și unește cioburile umanității. Înțelegeți? Ale lui Adam celui global. 

Fraților, Dumnezeu nu este un bătrânel scos din priză cu un triunghi pe cap și cu o bilă în mână având niște îngerași dolofani care zumzăie în jurul său. Dumnezeu este existența mai presus de orice existență, este existența de Sine, este atotștiința mai presus de orice știință, este atotputernicia mai presus de orice putere, este iubirea mai presus de orice iubire. Este comuniunea interpersonală desăvârșită.

Imaterial și material

Datorită faptului că Dumnezeu este pur spiritual, imaterial – cel mai depărat lucru de Dumnezeu pe care Acesta l-a creat astfel este materia; piatra, banii, averea – asta fără ca aceasta să fie rea prin sine, că Dumnezeu a creat-o, ci este rea prin forța ei de atracție departe de Dumnezeu. Deci problema e la noi – este un pol de atracție. Nu e problema în materia în sine. Înțelegeți?

După cum probabil știți, Diavolul a fost creat cel mai aproape de Dumnezeu însă a ajuns cel mai departe – nu prin creație – ci prin voia sa. Deci trebuie să fim atenți la voia noastră. Diavolul este cea mai mare dramă din continuul spațiu-timp și, am putea spune, și dincolo de acesta. Înțelegeți? 

Ei, un punct crucial în dematerializarea noastră, depărtarea noastră de materie și aici evenimentul principal este moartea, pentru că prin aceasta ne pierdem trupul, legătura noastră indisolubilă cu materia și prin aceasta ne pierdem și conștiința, cunoștința limitărilor noastre, a căderii noastre. Și deci dacă până la moarte nu ne schimbăm pe o direcție iubitoare, de unire cu Dumnezeu și cu ceilalți, atunci vom fi în veșnicie înghețați în singurătatea noastră, departe de centrul existenței, adică de Dumnezeu. Țineți minte ideea aceea cu cercul imaginea cu cercul, care nu e a mea, e a Sfântului Dionisie Areopagitul, în secolul I.

Gândul la moarte

Din cauza aceasta tot timpul trebuie să ne gândim la moarte, tot timpul să ne gândim cum să devenim mai buni, cum să iubim mai mult, însă nu cu depresie, ci cu nădejde, cu multă nădejde și cu dorința de a ne uni cu Dumnezeu și cu ceilalți, dincolo de păcatele lor.

Da, ok, ceilalți au păcate. Toți avem, fraților – toți avem. Asta desigur nu înseamnă că trebuie să validăm păcate însă trebuie să fim înțelegători cu ceilalți și să nu ne despărțim de ei în inima noastră.

Cei din închisoarea Sfântului Ioan Scărarul aveau această nădejde, această mângâiere în timp ce noi, cei de astăzi din închisoarea acestei lumi suntem pe culmile disperării – ca să-l citez pe Cioran – fraților nu-l citiți pe Cioran, mare atenție, pentru că o să ajungeți din depresivi mai depresivi. Și suntem pe culmile disperării, de ce?  Pentru că ne lipsește această mângâiere a nădejdii comuniunii cu un Dumnezeu iubitor și cu toți oamenii, cu toate mădularele lui Adam cel global.

Dincolo de asta, gândul la moarte avut în Duhul lui Dumnezeu de care am amintit este un catalizator esențial întru îmbunătățirea comportamentului nostru și față de Dumnezeu și față de ceilalți. Fraților, ce facem până la moarte facem! Nu ne putem permite să ne băltim. Acest gând este esențial pe toate planurile vieții umane, fraților, inclusiv în afaceri, în business.

Toți sfinții părinți îndemnau să ne gândim la moarte, să știți, toț. Puteți să citiți unde vreți voi. Vă dau numai câteva exemple.

De exemplu un Sfânt foarte mare – celebru în Cipru – Sfântul Neofit Zăvorâtul spunea că cea mai mare bogăție a omului este frica de Dumnezeu și amintirea morții. Sfântul Porfirie spunea că trebuie să trăim ca niște oameni care mor mâine și să muncim ca niște oameni care nu mai mor niciodată. Înțelegeți? Gândul la moarte este foarte prezent în toată ascetica ortodoxă.

Un exemplu contemporan

Dar numai în ascetica ortodoxă? Să vă spun un caz… Vi l-am mai spus, cred, însă nu contează că mă repet pentru că trebuie să învățăm marea valoare a conștiinței morții ca trecere dincolo și nu în sens depresiv, valoare de care și-au dat seama până și oamenii de afaceri, cum spuneam.

Erau doi tineri care aveau o companie de calculatoare, fraților și compania asat merge a bine, începea să crească… Unul dintre ei era foarte bun din punct de vedere tehnic, celălalt era foarte bun din punct de vedere managerial. La un moment dat, conducerea companiei l-au dat afară pe cel… mă rog, o întreagă poveste foarte tristă… l-au dat afară pe cel din punct de vedere managerial. 

Într-un anumit timp, nu foarte mult compania ajunge în pragul falimentului Și în disperare de cauză îl cheamă înapoi pe cel care era foarte bun din punct de vedere managerial. Când spun în pragul falimentului fraților, zic cu acte în regulă, cu documente, nu glumă. Și vine înapoi cel care era foarte bun din punct de vedere managerial și pe baza unei singure întrebări reușește s facă din această companie prima companie de un trilion de dolari din lume. Nu știu dacă știți de cine este vorba – este vorba despre Steve Jobs și Apple.

Care era întrebarea? Steve Jobs dimineața când mergea să se spele, să se ferchezuiască în baie, se uita în oglindă și se întreba și spunea: „Dacă până seara mor, mă duc, ce o să schimb în firmă? Ce o să schimb astăzi? Ce o să schimb în viața mea?”. Înțelegeți? Și pe baza acestei singure întrebări, Jobs a făcut din Apple prima compania de un trilion de dolari din lume.

Fraților, gândul la moarte e esențial și trebuie să știți că înainte, filosofia era știința care se ocupa cu studiul morții. Asta este filosofia, iubirea de înțelepciune – studiul morții. În timp, după Grecia antică, s-a dezvoltat în toate ramurile pe care le știm astăzi. Înțelegeți? Asta este foarte important: întotdeauna să ne gândim la moarte și întotdeauna să murim cu o inimă iubitoare – asta este moartea corectă.

Ce contează, de fapt!

Trebuie să știți, fraților, că pe Dumnezeu nu-L interesează ceea ce facem noi. Îl interesează cantitatea de iubire pe care o depunem. Dumnezeu a creat tot universul ăsta, nu-L interesează munca noastră și așa mai departe. Îl interesează cât de multă iubire punem în munca pe care o facem.

Toți ceilalți oameni așteaptă raiul de la noi, așteaptă iubirea. Și noi trebuie să oferim iubire – bineînțeles, fiecare pe planul său, inclusiv profesional. Produsele pe care le oferim trebuie să fie o dovadă a iubirii noastre, o expresie a iubirii noastre. Înțelegeți?

Notăm iarăși aici că a-l iubi pe celălalt înseamnă a-l asculta – ascultare care nu este perfect egală cu a-i face toate voile în mod necondiționat.

În afara lui Dumnezeu… haos

Zic asta pentru că astăzi oamenii sunt foarte dezorientați. Suntem dezorientați pentru că în clipa în care Dumnezeu dispare Adevărul și deci totul este numai poveste și putere. Fiecare are poveștile pe care le crede sau nu, puterea lui pe care dorește să o impună și adevărul lui. De fapt, ne facem noi pe noi înșine dumnezei și atunci spunem că adevărul suntem noi, că toate sunt povești și e o problemă de putere, nu e o problemă de adevăr.

Nota bene, fraților, să știți că și o IA poate să spună că ea este adevărul, pentru că este făcută după modul nostru de gândire. Mda, însă este cu totul diferit când un program se crede dumnezeu, un program care gestionează sectoare critice ale societății. Gândiți-vă puțin!

Ieșirea din închisoare

Deci fraților, pentru a ieși din închisoarea acestei lumi este nevoie de asceză, pe care oricum o facem, fraților, însă este nevoie și de o viziune corectă a realității, adică de o credință corectă în Dumnezeu, de o legătură corectă cu Acesta, cu ceilalți și asta se face cum spuneam prin asceză, prin jertfă și osteneală însă în numele lui Dumnezeu pentru El și pentru oameni, pentru persoane și nu pentru avere, pentru bani.

Deci în clipa în care avem o gândire corectă, totul se rezolvă. Pentru că fraților pentru a ieși din închisoare trebuie să avem gândul corect, gândul bun și atunci vom ști cum să ieșim. Dacă însă avem gândul bun, legătura cu Dumnezeu veți vedea că nici nu mai contează unde suntem. Ieșirea din închisoare dintr-o dată a devenit ceva secundar, pentru că ne-am unit cu Libertatea de Sine, cu Dumnezeu cel atotputernic și iubitor.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu! 

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!