Sinuciderea nu rezolvă nimic – părintele Teologos
13 septembrie 2022
Aghiasma Sf. Gheorghe de la Măn. Xenofont: scurtă prezentare – Mihail Urdea
14 septembrie 2022
Sfânta Cruce este singura deschizătură luminoasă într-o lume cenușie, care ne ridică din mâzga cotidianului către înălțimi. Vizionați un cuvânt duhovnicesc al părintelui Spiridon Bailey legat de „nebunia” Sfintei Cruci în lumea păgână în care trăim.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Puțină istorie
Afierosirea zilei de 14 septembrie Înălțării Sfintei Cruci este o tradiție creștină foarte veche. De fapt, a fost sarbatorită pentru prima dată în anul 335 d. Hr. Împăratul păgân Hadrian, care a persecutat și a ucis mulți creștini și a pus asupra creștinilor biruri mari, a dorit să șteargă de pe fața pământului amintirea Crucii. Astfel, a construit un templu păgân în cinstea zeiței Venus în locul muntelui Golgota, încercând să distrugă definitiv tradiția creștină.
Desigur, aici vedem cum, chiar și prin lucrările, aparent rele, ale lumii, Dumnezeu este biruitor. “Din greșeală”, împăratul păgân a marcat locul exact al Golgotei. El a păstrat acest loc pentru creștini. Astfel, când Sfântul Constantin cel Mare a devenit împărat și a fost convertit la credința creștină printr-un semn – prin vederea Crucii – A trimis-o pe mama sa, Sfânta Elena, la Ierusalim să caute acest loc. Primul lucru făcut de aceasta la sosirea sa în Ierusalim a fost să distrugă templul păgân.
Când au excavat sub locul unde se afla (Golgota), aceștia au găsit trei cruci și, de asemenea, materialul pe care a scris Pilat “vina” lui Hristos, precum și cuiele, cuiele suferinței Sale. Ei nu erau siguri care este Crucea lui Hristos. Astfel, au luat trupul unui om mort care, atunci când a fost atins de una din cruci, omul a fost readus la viață. Vestea despre aceasta minune s-a răspândit cu repeziciune. Mulțimi uriașe veneau să cinstească Crucea lui Hristos. De fapt, mulțimile au fost atât de mari încât patriarhul Ierusalimului a ridicat Crucea și astfel mulțimile au putut să o vadă și să îngenuncheze înaintea ei.
Semnificația praznicului
Semnificația acestui praznic este alta decât celelalte zile în care sărbătorim Crucea lui Hristos. În alte zile, chiar și de Paști, cugetăm la cum trebuie să ne asumăm crucea noastră. Ne gândim la jertfirea de sine raportată la noi, la viața noastră. Dar la Praznicul Înălțării Sfintei Cruci din 14 septembrie ne concentrăm doar asupra Crucii Domnului Hristos. Ne amintim că este un Mântuitor răstignit. Aceasta este important deoarece noi, ca ortodocși, noi ne concentrăm asupra Întrupării și Învierii Domnului. Noi ne închinăm lui Hristos, Care este și Dumnezeu și om. Noi ne închinăm lui Hristos, Care S-a înviat pe Sine din morți și a biruit moartea.
Însă, nu trebuie să pierdem din vedere că El a suferit și a murit pe Cruce. În special, pentru mulți convertiți la ortodoxie, care, probabil, reacționează împotriva ereziilor protestante și latine referitoare la teorii despre ispășire, ei vor să se distanțeze de aceste idei eretice conform cărora mânia lui Dumnezeu a trebuit să fie oarecum plătită și că diavolul a fost achitat. Ei, cumva, au împins acest lucru atât de departe încât au pierdut din vedere că Cel căruia ne închinăm este un Răscumpărător suferind. Crucea și suferința lui Hristos sunt semne ale iubirii Lui pentru noi, dar, desigur, este o nebunie pentru lume. Așa cum împăratul păgân a încercat să distrugă Golgota, tot așa și lumea ar depăși “prostia lui Hristos”, “prostia” morții lui Hristos pe Cruce.
Sfântul Grigorie Palama
Sfântul Grigorie Palama ne spune: “De câte ori Îl contemplăm pe Dumnezeu, contemplăm frumusețea Lui, bunătatea Lui, dar și moartea Lui pe Cruce”. El spune ceva neobișnuit: “Noi răstignim lumea în inimile noastre”. Cu alte cuvinte, condamnăm la moarte viziunea lumii. Luăm în considerare realitatea biruinței lui Hristos, biruința lui Dumnezeu în slăbiciune și vulnerabilitate. Ceea ce este prostie pentru lume, este biruință la Dumnezeu, în smerenia Sa, în dragostea Sa, în suferința Sa. Suntem chemați să recunoaștem că nu trebuie să căutăm putere, finanțări, bani, statute, toate acestea sunt lucruri pe care lumea le prețuiește, deoarece Crucea este o comoară mai mare decât toate bogățiile împărățiilor pământului. Crucea este comoara noastră! Este biruința lui Dumnezeu în slăbiciune.
“Dorința lui Dumnezeu de a te salva este incomparabil mai mare decât dorința vrăjmașului de a te distruge” – Sfântul Nicodim Aghioritul
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
8 Comments
Doamne Ajuta!
Am o nelamurire legata de cinstirea Sfintei Cruci. Daca Sfanta Cruce a fost lemnul pe care S-a rastignit Hristos, de ce in rugaciunile Bisericii, ea este personificata? De exemplu, in Acatistul Sfintei Cruci, dupa fiecare icos se zice: „Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor!” . Cum poate Crucea sa se bucure ? Doar nu avea suflet crucea? Inteleg ca atunci cand ne gandim la Cruce, ne gandim la Patimirile Mantuitorului, la Dragostea si Jertfa Lui pentru noi, dar de ce personificam Crucea ? Inteleg cand citim un Acatist al Maicii Domnului, sau al vreunui Sfant, cand zicem “bucura-te”, ne adresam Sfantului sau Macii Domnului, dar cand citim Acatistul Sfintei Cruci si zicem “Bucura-te, Sfanta Cruce”, cui ne adresam ? Mantuitorului, sau Crucii Mantuitorului? Imi vine greu sa cred ca poate sa se bucure Crucea .
Va multumesc!
E bună întrebarea, dar poate că această întrebare e un exemplu al încercării noastre de a înțelege prin logica lumească niște realități și întâmplări suprafiresti, dumnezeiești. Desi, într-adevăr, e ciudată și pare nefirească acesta adresare către Sfânta Cruce, eu nu mi-am pus aceasta întrebare, deoarece am simțit că este totodată firesc să i ne adresăm astfel, fiindcă bucuria și minunea Învierii este atât de mare, încât toată creația participă la aceasta și nu este nimic în creație care să nu o simtă, să nu o trăiască și să nu fie transformată prin aceasta. Cu atât mai puțin Crucea lui Hristos, care l-a purtat pe acesta până la moartea dătătoare de viață și i-a primit sângelea, așa cum și Hristos a purtat-o și a primit-o pe ea. Prin moartea și prin învierea Domnului, crucea și lemnul ei mort, au devenit vii, așa cum întreaga creație a trecut de la moarte la viață. După cum și Sfântul Pavel spunea ca întreaga creație așteaptă aceasta salvare și geme pentru renașterea ei. Așa cum și în acatistul Sfântului Mormânt se folosește aceiași adresare: bucură-te!. Pentru că mormântul însuși a devenit, la rându-i, viu. Așa cum și corpurile noastre ne erau morminte și supuse morții, după învierea Domnului și începând cu El, au primit învierea și nădejdea înnvierii firii noastre muritoare și căzute. De fapt, mormântul lui Hristos nu s-a limitat doar la un loc pe și în pământ, ci a fost întregul pământ, ba chiar întregul univers, întreaga creație în care Dumnezeu a coborât , s-a întrupat , a trăit , a murit și a înviat pentru a o restitui la rostul ei inițial și firesc și a o învia, pentru că este a lui Hristos și pentru Hristos.
La fel putem spune și despre moaștele sfinților: deși , aparent, sunt rămășițele unor trupuri moarte, noi totuși le veneram, ne închinăm și de adresăm lor, nu doar sfinților care sunt în Ceruri, și asta tocmai pentru că sfinții, cu trup și suflet, au fost și sunt în Hristos și ai lui Hristos, de aceea trupurile lor sunt vii, poartă viața lui Hristos, în virtutea faptului că sunt parte din trupul lui Hristos și că l-au purtat pe Hristos. Și sfinții au fost morți în păcat, ca orice om, dar au înviat prin Hristos. Așa și Crucea lui Hristos este vie, pentru că e a lui Hristos, Domnul Vieții.
Apoi, Crucea lui Hristos, dincolo de a fi doar un obiect, este și semnifică și acțiunea de renunțare la lume, la cele trecatoare, la voința proprie, și de dăruire lui Dumnezeu și acceptare a voinței Sale, acțiune pe care trebuie sa o facem cu bucurie, întrucât ne trece de moarte la viață.
De asemenea, prin moartea și învierea Domnului, crucea a devenit, dintr-un instrument și un simbol al morții, al decăderii, al pedepsei, al chinului și al umilinței, a devenit unul al vieții, al bucuriei, al salvării, al virtuții și al slavirii, ceea ce, într-adevăr, justifică chemarea ei la bucurie.
Slavă lui Dumnezeu!
Este un procedeu literar (personificarea). De exemplu și dl. Mihai Eminescu spunea „Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule?” ca expresie a iubirii fără ca să creadă cineva că pădurea o să intre în dialog cu poetul. Sunt folosite astfel de procedee pentru a ne genera starea sufletească adecvată relativ la codru, în cazul poeziei lui Eminescu sau relativ la Sfânta Cruce în cazul troparelor Bisericii. Din punct de vedere teologic, starea sufletească corectă trebuie să ne ducă la Cruce ca simbol al ascetismului Bisericii reprezentat la absolut prin exemplul Domnului nostru Iisus Hristos.
Părinte, legat de istorie, este greșit dacă sunt sceptic sau am îndoieli cu privire la unele evenimente relatate de tradiția Bisericii, precum, în acest caz, găsirea Crucii lui Hristos? Nu neg ca ar putea fi adevărat, dar nici nu sunt convins. De exemplu, mă gândesc că, după 300 de ani, crucile îngropate ar fi putrezit. Sau că, întrucât pe Crucea lui Hristos a fost prinsă acea tăblița cu “regele iudeilor”, crucea ar fi putut fi recunoscută după urma cuiului. Dar, nu știu, poate că în Palestina, clima și regiunea fiind mai uscată, lemnul putrezește mai greu, mai ales dacă este îngropat sub o clădire, sau pe un loc ridicat, precum Golgota, sau pietros, sau în moloz… Sau poate că toate trei crucile aveau tăblițe inscripționate cu motivul condamnarii și, deci, urme de ciue. Sau, cu sau fără urmă de cui, incertitudinea ar fi rămas oricum, și era necesară o confirmare a oricărei presupuneri, o asigurare, chiar miraculoasă, precum prin învierea acelui mort.
Nu este foarte greșit, însă în acest caz în care avem o mare sărbătoare a Bisericii și, deci, o puternică tradiție validată de Biserică, da, e greșit.
Si eu sufar de aceeasi ispita ca si Domnul Niculescu. E greu de citit acatistul Sf Cruci. O personificam si ii acordam mai mare importanta decat Celui care a suferit pe cruce. Eu ma gandeam mereu la sensul ” Bucura-te Sf Cruce” la actul in sine care e foarte complex, asa cum explica si Parintele Spiridon Bailey. Poate e datorat unui arhaism, cruce/ crucificare.
Luminati-ne, va rog, Parinte.
Eu nu aș spune că acordăm Crucii mai multă importanță decât lui Hristos, ci că o asociem cu Acesta și nu o separăm de însăși viața, misiunea și ființa lui Hristos. La Liturghie se spune: Crucii tale ne închinăm, Hristoase! Deci, după cum am menționat anterior, ne închinăm vieții și acțiunii mântuitoare a lui Hristos, o luăm ca exemplu de sfințenie și ne identificăm și noi în aceasta. Cu voia, cu mila și cu harul lui Iisus Hristos. Să dea Dumnezeu!
I-am răspuns dl-ui Niculescu. Iertare pentru întârziere!