Închisoarea ne poate omorî însă ne poate și învia. Totul depinde de atitudinea noastră relativ la aceasta și la Dumnezeu. Ascultați o mărturisire duhovnicească a doamnei Galina Răduleanu în care doamna Galina ne arată cum a învățat în închisoare să iubească pe ceilalți.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
La anchetă n-a fost nevoie să mă tortureze pentru că aveau dovada scrisă, cu poeziile lui Gyr. Și concluzia: discuțiile cu tata.
Ce v-au întrebat în anchetă?
A, o luau așa, pe de departe. Să arate cât de prietenoși sunt. Oho.
Erau inteligenți în întrebările lor?
Nu. Erau de o prostie covârșitoare. Întrebarea ce era: „Ce discuții ați vorbit?” Erau agramați. Ca să arate că sunt foarte interesați de munca mea de la circumscripție, de la țară.
Era un fel de momeală întâi, nu?
Da, ca să-și arate prietenia. Și pe urmă îmi punea în față chestia asta. Punându-mi în față ajungea concluzia. Și ca să mă liniștească anchetatorul meu spunea:
– Să știi, mă, Galino, că în închisoare, primii 10 ani și ultimii 10 ani sunt cei mai grei.
Când am întrebat:
– Pe mama de ce n-ați luat-o?
– Ca să vă trimită pachete.
N-a fost nici un pachet, bineînțeles. Am stat cu această informatoare care era o femeie inteligentă, cultă, cu simțul umorului, evreică.
Ea de ce fusese închisă?
Era procesul cu marele jaf de la bancă, au fost evreii aceia care au făcut marele jaf, pentru ca să ia bani pentru problemele lor evreiești. Sevianu, a fost și executat, care a fost capul bandei și ea făcea parte din acest lot. Pentru că știa de el. Dacă știai un lucru și nu te duceai să spui la Securitate, erai condamnat pentru omisiune de denunț. Ei, ea știa și nu s-a dus. Avea și ea 10 ani condamnare. Cealaltă, tot așa, adăpostise pe cineva care se ascundea. L-a ascuns 10 ani de zile. Până la urmă fost prins, a intrat în închisoare. Era un liberal, un fruntaș liberal. În închisoare și ea și el.
A devenit informatoare?
Evreica era informatoare. Ea se ducea la anchetă și spunea tot ce discuta cu mine, mai punea și de la ea, ca am citit declarațiile ei.
Avea anumite beneficii?
Îi reducea din pedeapsă. I-a redus din pedeapsă și probabil că a și plecat în Israel, bănuiesc.
Cât ați rămas acolo?
Acolo? Păi, pe urmă ne-am mutat în alte celule. N-am stat tot timpul. După ce și-a făcut ea datoria, ne-a mutat.
V-a condamnat atunci?
Nu. Am stat, știu eu, vreo 9 luni de zile în anchetă. Pe urmă l-au arestat și pe fratele meu și pe verișoara mea, maica Mina.
Maica Mina care a intrat în mănăstire la Diaconești.
La Diaconești, da. A fost o anchetă mai lungă, și pe urmă am fost la proces. Procesul a fost extrem de traumatizant, pentru că am avut ocazia să-l revăd pe tata și pe fratele și amândoi erau două schelete. Adică, atunci când l-am văzut pe tata, am fost convinsă că nu-l voi mai vedea a doua oară. Așa arăta, era foarte bolnav. A fost foarte chinuit. A fost ținut singur 9 luni de zile în celulă. Avea tensiune mare, cădea jos, nimeni nu-l ridica. A fost foarte chinuit. Și fratele, la fel.
Până la urmă, așa, conform dictonului securității, a fost condamnarea care se știa. De fapt ei știau condamnările. Și s-au bucurat. M-au chemat, țin minte, după ce au primit sentința, pe care de fapt o știau. M-au chemat la anchetă și eram convinsă că îmi dă drumul acasă. Pentru că nu găseam nici un motiv pentru care să mă condamne, după logica mea. Iar colegele de cameră când m-au chemat, deja împărțiseră lucrurile mele, considerând că eu plec de tot. Și m-au chemat să mă întrebe, ca să se bucure. Nu am văzut încă așa o chestie.
Din satisfacție?
Din satisfacție, da. Da. O satisfacție așa, o bucurie:
– Ei, cât crezi că ți-au dat?
Eu, am crezut, în prostia mea, care o numeam naivitate, dar era deja prostie, am zis: „Măi, ăștia…”
Naivitatea nu înseamnă și o curăție sufletească? A inimii?
O ignoranță.
Să nu vezi răul.
Da, o credință că celălalt nu poate să aibă decât bine în el. Da. A nu vedea răul, a nu-și închipui măcar că cineva are în el răul sau vreo posibilitate.
Eu credeam tot timpul că ei vor să facă glume cu mine, ca să-mi spună până la urmă: „Te eliberez.” Și-așa m-a smerit:
– Cât crezi că ți-au udat?
– Nu știu! zic „ Hai să le fac jocul, să se bucure și ei că plec.”
După un timp, mă plictisisem așa, că nu intru în jocul lor, așa cu scârbă mi-au zis:
– Și-au dat 7 ani!
Se așteptau probabil să fac vreo criză de isterie sau să țip, să plâng.
Aveau o satisfacție să vadă reacțiile.
Da. Eu până nu renunțam la ideea că : „Uite ce glumă bună o să facă”, după aia poate să spună că mă eliberează. O țineam pe a mea! Că e o glumă.
– Ei, știți, ce contează 7 ani în fața veșniciei?
Așa ați zis?
Da. L-am dezumflat complet. Așa, îngrețoșat de-a binelea:
– Du-te!
Și m-au trimis înapoi.
Se aștepta să vadă ceva mai spectaculos.
Nici un spectacol, nimic. La celulă când m-am întors și astelalte m-au văzut că mă întorc, nu le-a venit să creadă. După aceea, am început eu să mă gândesc: „Măi, dar dacă totuși e adevărat?” Și când după vreo două zile m-au chemat la grefă ca să iscălesc sentința și am văzut 7 ani, n-am mai avut nici o reacție. Adică se uita paznicul să vadă dacă nu fac cine știe ce minuni. Nici o minune. Singura reacție a fost că mi-a căzut părul. Am fost așa de șocată, că mi-a căzut părul. Am rămas cheală.
Peste noapte?
Câteva zile. În câteva zile nu am mai avut păr. Decât așa, ici colo, câte un fir. Asta a fost reacția de subconștient. Adică subconștientul a fost profund marcat. Tata: 15 ani, verișoara mea: 10 și fratele meu: 3 ani. Da. Dar am mai stat încă jumate de an acolo pentru că trebuia să fiu martoră la un proces al unor colegi de ai mei. Și abia în primăvară, martie, m-au trimis la Jilava. La Jilava ….
E bine să luptăm cu gândurile în momentul când primim o știre șocantă, când trecem prin evenimente traumatice?
Mie totuși mi-a folosit într-un anumit fel, pentru că perioada asta de jumate de an în care am stat, că trebuia să fiu martoră la proces. A fost o perioadă în care mi s-a dat voie să stau în pat, să mă lungesc în pat în timpul zilei. Ce să mai spun, până atunci trebuia să stau pe marginea patului și nu aveam voie nici să mă sprijin de perete.
Toată ziua?
Toată ziua. Numai noaptea.
Noaptea între ce ore dormeați?
Între 10.00 și 05.00. Trebuia să dormi cu fața în sus, cu mâinile deasupra.
Adică nu aveai voie să te întorci pe-o parte?
Nu.
Era cineva care te supraveghea continuu?
Da. Și să stai și cu becul aprins, cu lumina, așa trebuia să dormi.
Reușeați să dormiți?
Reușeam. De cele mai multe ori, însă, după ce mi s-a dat voie să stau ziua, dormeam ziua și noaptea stăteam trează. Atunci, noaptea, începeam să mă verific pe mine, să-mi verific trecutul, să-mi verific conștiința, să retrăiesc anumite momente, să trăiesc anumite fraze din Liturghie mai ales. Trăiam fraze care deveneau aproape concrete. Nu erau numai niște fraze auditive, aveau o consistență aproape materială. E foarte greu să spun, de exemplu, pe urmă am învățat, în închisoare Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Mântuitorului și Acatistul Buneivestiri. Și de la niște maici de la Viforâta – am stat cu maici de la Viforâta, care erau în proces cu părintele Anania. M-au învățat niște psalmi și maica Maftidia, foarte drăguță maică, m-a învățat psalmul 142. Ăla mi-a plăcut așa de mult, l-am ținut minte toată viața. Atunci stăteam și îmi retrăiam acel psalm, îl citeam în minte și fiecare cuvânt avea cu totul o altă semnificație.
Era rugăciune.
Era rugăciune, bineînțeles! Dar rugăciunea aceea, când spuneam: „Tins-am către Tine mâinile mele și sufletul meu ca un pământ fără apă”, parcă simțeam, parcă vedeam pământul ăla cum se crapă! Parcă simțeam că pe pământul ăla îl doare faptul că nu are apă și că el trebuie să se crape din lipsă de apă. Era o trăire extraordinară.
Momentele acestea v-au întărit, practic.
Momentele acestea de trăire care nu era numai o trăire, era aproape o trăire concretă.
Asta-i trăirea.
Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe singurul Lui fiu L-a dat. Ei bine, trăirea aceasta: „așa de mult a iubit Dumnezeu lumea”, aveam un simț așa, foarte concret, adică nu vag „a iubit”. Parcă simțeam așa pe mine, parcă mă simțeam atinsă.
Ca o realitate vie.
Ca o realitate concretă! Concretă, vie! Chiar și unele – eu am învățat foarte multe poezii pe dinafară și de multe ori citam. M-a impresionat, am învățat pe la școală, mi s-a părut foarte frumoasă – dar acolo, când am început să-mi spun Balada Miorița, a fost ceva extraordinar. Aveam zile în șir în care începeam să-mi spun numai câte o frază:
Oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge.
Le vedeam! Nu era numai o imagine auditivă, era o imagine vizuală. Și asta mi-am amintit când am fost la Putna, când eram studentă, cu o prietenă. Am fost de Paști la Putna. Ceea ce era o mare bravadă de îndrăzneală și de curaj. Dacă te prindea, riscai cine știe ce să-ți facă. Ei bine, Putna era numai cu oamenii din jur, nu era nimeni, eram singurii care venisem și mi-aduc aminte că am fost și era un călugăr bătrân, care nu voia să fie călugărit. El era frate și nu se simțea vrednic să fie călugărit. M-a impresionat. Era la pangar iar eu m-am dus să-l întreb nu știu ce. Și nu mi-a răspuns. Și după câteva minute a ieșit afară după mine și să-mi spună:
– Să mă iertați, nu am putut să vă răspund, că mă gândeam la un psalm.
Și eu, impresionată atunci…se gândea la un psalm, adică la un vers dintr-un psalm. Și-apoi eu, pe urmăm, în închisoare să-mi dau seama cum e să te gândești la un vers dintr-un psalm. El se gândea la un vers dintr-un psalm. Așa de frumos a fost.
Și alte lucruri, adică, tot ceea ce era foarte frumos am retrăit în închisoare mai ales în perioada aceea în care aveam nopțile aceea albe. Am retrăit momente din ce ceea ce spunea preotul la Liturghie c-o intensitate care nu știu dacă aș putea s-o mai trăiesc. Aș dori. Poate pe lumea aialaltă, dar aici…Când preotul spune: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea…”
Poate că într-un moment de suferință majoră altfel simțim dragostea Lui Dumnezeu. Ne învrednicim mai mult poate de dragostea Lui Dumnezeu. Ceea ce ați simțit dv acolo.
De astfel, am reușit și recunosc că am ieșit – poate dacă mai stăteam era altceva, n-am reușit să iubesc oamenii. Îi apreciam. În afară de bolnavi! Pe bolnavi îi iubeam extraordinar! Dacă era un om bolnav mă făceam preș!
Profesia dv de medic!
Nu. Eram toată a lui. Bolnavul era eu și el era eu. Adică era o întrepătrundere între noi.
În momentul în care ați intrat în închisoare aveați medicina terminată?
Da, da, păi eram medic la Poiana Mărului. Dacă era sănătos nu mă interesa, mă și plictisea.
Ce profesați ca medic?
Psihiatru.
Ați fost psihiatru de atunci.
Normal. Psihiatria. Când am rămas în închisoare am spus că dacă mă condamnă, mă fac psihiatru. Eu nu voiam până atunci psihiatrie. Dar bine, „dacă fac închisoare mă fac psihiatru.” Și-am făcut închisoare și-am făcut psihiatrie. Deci a fost un lucru, poate pe undeva, stabilit! Da. A trebuit să fac închisoare ca să fac psihiatria. Altfel nu făceam psihiatria.
Și nu, nu-i iubeam. Îi respectam, mă rog, dacă aveau nevoie de ajutor, îi ajutam, dar nu-i iubeam, adică sentimentul de dragoste față de te miri cine. Nu exista pentru mine, nu știu ce-i aia. Iubeam pe cine iubeam, dar să iubesc aproapele, omenirea…ăla care cerșește pe drum! Și mai ales poate care face gălăgie. Nuu! Să nu-l văd în ochi! Sau ăla care vorbește în biserică, îmi venea să-i dau ghionturi. Ei bine, dar s-a întâmplat totuși ceva când am simțit că există și așa ceva posibil.
Când s-a întâmplat?
Când era să mor. După ce m-au operat pe inimă.
Asta recent, acum câțiva ani.
Acum 4 ani. Încetul cu încetul s-a mai întâmplat. Acum 4 ani când am fost internată de urgență la reanimare pentru că eram într-o stare foarte gravă și a venit părintele Șișmanian și cu maica Pantelimona la mine la spital, fără să-i cer eu, au auzit probabil.
Da, da, știam și noi. Am trimis și noi o maică de aici.
Da. Și a venit ca să mă împărtășească. Și am zis: „Asta e împărtășania din urmă.” Când m-a împărtășit i-am spus părintelui:
– Părinte, parcă s-a rupt un arc, parcă s-a crăpat un zid. Ceva, împietrirea pe care o aveam în mine față de dragoste, s-a sfărâmat.
Au început să-mi fie dragi oamenii. Chiar și ăla de pe stradă, dacă se oprea să mă întrebe, stăteam de vorbă. Am început să iubesc, ceea ce până atunci nu iubeam.
Asta nu înseamnă că iubeați. Dv erați o fire mai introvertită, tot timpul v-a plăcut liniștea și introspecția.
Dacă era un bolnav, ți-am spus – făceam pentru el orice! Da. Când era sănătos: Pleacă! La distanță. Bine, asta este. Dar la închisoare, într-adevăr, am fost foarte legată de-o parte și foarte împotriva a unei alte părți.
Adică?
Adică, cei care-i știam că sunt legați de Securitate. Dar a fost pentru mine totuși o problemă, eu îmi propusesem să fiu conform spuselor Mântuitorului – Iubiți pe vrăjmașii voștri. Și care sunt vrăjmașii mei? Și cum să-i iubesc? Dar trebuie să-i iubesc! Asta era porunca. Ăla, gardianul, nu era vrăjmașul.
Ați încercat să identificați vrăjmașul, din personajele pe care le aveați acolo.
A trebuit să identific vrăjmașul și să-l și iubesc! Până la urmă era cineva care fusese informatoare și după aia decăzuse, n-o mai respecta nici Securitatea iar lumea din celulă o ocolea cu dispreț. Nimeni nu vorbea cu ea. Și am zis: asta-i vrăjmașul, trebuie să-l iubesc. Dar cum să-l iubesc? Și m-am dus și am stat cu ea de vorbă. Nimeni nu vorbea cu ea, dar eu m-am dus să vorbesc cu ea. Am vorbit cu ea, am stat, era bolnavă – i-am făcut masaj. Maxim ceea ce puteam să fac eu.
Ne-ați mai povestit.
Asta era „iubiți pe vrăjmași.”
Că nu puteați să vă atingeți de nimeni, mai ales să faceți masaj cuiva, nu vă stătea deloc în fire. Deci v-ați depășit firea să faceți ceea ce nu vă place ca să vă demonstrați, să luptați ca să iubiți. Ați reușit?
Am reușit, dar să vă spun ceva, acum chiar îmi face plăcere să mă îmbrățișez sau să îmbrățișez pe cineva, o fac așa din inimă. Înainte, să nu mă atingă!
Care este explicația psihologică sau duhovnicească?
Eu de exemplu, pacienții simțeau nevoia să mă îmbrățișeze. Eu îi îmbrățișam cu plăcere pe pacienți.
Asta era ceva terapeutic.
Nu terapeutic. Era ceva de suflet. Adică le dădeam ceva din mine prin îmbrățișare. Și mai era ceva: simțeam forța mâinii. Puneam mâna și parcă ieșea ceva prin mână. Și mi-am dat seama cât de mult înseamnă mâna: pentru că și preotul când îți dă dezlegare îți pune mâna. Și faptul că când iei pe cineva de mână înseamnă o legătură în plus. Și când te duci să ceri în căsătorie pe cineva îi ceri mâna. Deci mâna are o forță extraordinară. Și Mântuitorul, punea mâinile. Deci când puneam mâna pe pacient era ceva care ieșea din mine. Așa cum spune Mântuitorul: a ieșit din mine. Dar și eu simțeam că ceva iese din mine. Și când pun mâna, ceva simt că iese din mine. Atunci nu o făceam foarte des, acum o fac mai ușor, acum chiar simt nevoia să îmbrățișez pe cineva, să-i dau ceva din mine. Nu știu, m-am schimbat.
Asta-i dragostea, nu?
Probabil. Probabil…
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
1 Comment
Minunat. Și eu m-am tot întrebat cum sa ii iubesc pe oameni și poate ca incet-incet Domnul ma invata dacă sunt deschisă…deocamdată e o taină.