Ascultați pe surorile sfântului Valeriu Gafencu – Valentina si Eleonora Gafencu – cum povestesc cu detalii inedite diferite momente din viața Sfântului Valeriu Gafencu. Astăzi vă prezentăm partea a 2-a.
Audiție plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Valentina Gafencu : Îl întreabă pe Valeriu, Nora:
– Și ia spune Valea, dar ce-ai mâncat? Ce mănânci?
El de colo:
– Păi ce să mâncăm?! Turtoi!
Când a auzit asta de turtoi, buf! A căzut, a leșinat! Că frate-su n-are ce mânca și mănâncă turtoi.
– Hai, hai! a început el de după gratii. Nu, nu! E bine! Norica, Nora! Nu..stau foarte bine!
Și la vorbitor a venit; că aici e un episod tot interesant, cumva. Fiind situația asta oricum mai liberă, la vorbitor a venit și cu doi prieteni apropiați ai lui. Cu Ioan Ianolide și cu Naidim Marin. Acolo am schimbat câteva vorbe, am vorbit și noi nu știu ce și din priviri ne-am plăcut, eu cu Ioan. A venit pe urmă, perioada asta de la Galda,în continuare fiind împreună, a început Valeriu în scrisori a mai adăuga și câteva rânduri de la Ioan și Marin. Și noi ne-am plăcut. O perioadă de, la un moment dat ne-am înțeles. Ei! Și scria foarte frumos. Zilnic unde stăteam la Ploiești (…) Ioan tot scria în fiecare zi. El se îndrăgostise de mine și eu eram Vali de iubire eternă. Asta eram eu pentru el. Înțelegându-ne noi, la un moment dat în felul asta zice:
– Ia, ce-ar să fi să ne logodim noi?
– Da. eu de colo.
Și într-adevăr am făcut o logodnă la biserică, cu doi martori: cu Naidim și cu Nicolae Trifoi care a scris prima carte a lui Valeriu. Da! Ei erau nași cu lumânări, în timpul ăsta a luat foc părul lui Ioan, care stăteam noi amândoi alături. Da da. La biserica de la Meseni, așa se chema. Biserica Oțoiu. Preotul, care a ținut o slujbă foarte frumoasă ca de căsătorie cumva, pe urmă, masa care a fost acolo la castel, la care a participat mama. Parcă o văd pe mama….„Încă un pușcăriaș!” Nu era destul că era tuța, era Valea acolo, mai era și Ioan de-acum.
Eleonora Gafencu : După vorbitorul ăsta, noi am ieșit și stăteam în fața închisorii și ne uitam:
– Oare la care geam o fi Valeriu?
La un moment dat, mă strigă:
– Nora! Norica! și începe să cânte așa de frumos că noi plângeam și el cânta.
Asta, un episod care ne mișca foarte mult. Cântece compuse de el. El a compus foarte frumos și cântece și poezii.
Și melodii.
V.G. : Ținem legătura și acum. C-a venit acum câteva luni, sau să zic chiar un an la București, la Măgurele, da. Și m-a chemat și pe mine și stăteam amândoi alături și el îmi cânta cântecele lui Valeriu; era medic de fapt.
E. G. : pisoade din viața lor de la Galda…Foarte frumos. Pe urma i-a dus la Aiud și n-am mai știut nimic de ei.
V. G. – Nu, nu, a fost la Pitești întâi. De la Aiud a fost dus la Pitești, o perioadă extraordinar de grea a fost acolo, pentru studenți în special și cine a fost chinuit tare, tare – Ioan. Valeriu, el s-a supus: cuminte, izolat, citea Filocalii. Citea numai cărți sfinte, Valeriu. Ajunsese în perioada asta să creadă foarte mult în Dumnezeu, să se roage, când a văzut felul cum îl chinuia. Nedându-i să mănânce, ținându-l dezbrăcat într-o singură cameră fără nimic absolut. Și asta l-a făcut – a căzut în genunchi, a început să plângă în hohote: „Doamne, dacă lumea m-a părăsit, Doamne, nu mă părăsi!” Și Dumnezeu, într-adevăr…
Mă rog, a mai trăit o perioadă de…și de acolo pe urmă s-a făcut o triere cu cei bolnavi și el a fost trimis pe urmă la Târgu Ocna, pe urmă, mai târziu s-a îmbolnăvit și Ioan și a fost și el. Acolo l-au îngrijit deținuții. De-acolo s-a numit și sfântul închisorilor! El și-a dat cămașa de pe el. Noi trimiteam și la Aiud. Cerea: plapumă, cutare, cutare. Pijama..și totul dădea. A dat lui Boldeanu care-i în Franța și acum, avea un cojocel care i-l trimisesem noi de acasă. Știu, că ei au fost la el, la Boldeanu.
E.G. : În Franța am fost noi, eu cu soțul meu, după ani am fost la biserica din Paris. Am aflat că acolo era părintele Boldeanu, care a fost preotul bisericii. Era paralizat în scaun cu rotile într-o clădire a bisericii. Soțul meu s-a dus la el că-l cunoștea. L-a înmormântat pe tata lui Mircea – a soțului meu. S-a dus să-l vadă pe părintele Boldeanu, care i-a spus despre Valeriu că într-o iarnă a fost adus numai în zeghe. A ajuns la Aiud înghețat de frig, Valeriu a aflat de venirea lui. A venit și i-a dat cojocelul care-l avea pe el. I l-a dat părintelui Boldeanu și pur și simplu l-a salvat! Așa ne-a povestit părintele. L-a salvat de la îngheț Valeriu Gafencu. Și scria o carte despre ei și-a spus că ne-o trimite la București, dar n-a mai reuși că a murit. Asta a fost un episod din Paris.
V.G. : De acum, la Târgu Ocna el a facut multe, multe gesturi de genul ăsta, să hrănească el bolnavii , chiar dacă era atât de bolnav și el, dădea pâinea sau porția. Încerca să-l mai întărească pe Valeriu cumva, după halul în care l-a adus de la Pitești. Or el, renunța în favoarea altuia spunând: „ E și așa am să mor…” Camera 4 care era sigur pentru cei ce mureau.
E.G. : Era camera muribunzilor. Ei și-n Târgu Ocna, era director la spital un văr de-al soțului meu. A cărui mamă era infirmieră în spital. Și acolo a ajuns Valeriu cu o apendicită acută pe care l-au dus să-l opereze.
V.G. : Doctorița Danielescu.
E.G. : Iar mamei verișorului îi plăceau mâinile. Avea o pasiune pentru mâini și când văzut mâinile lui frumoase pe pătură s-a oprit. Dar nu l-a întrebat cine-i, că era ruda mea. Că eu eram căsătorită cu nepotul ei, dar n-a știut. Operația a fost făcută pe viu! N-a prins anestezia și el a suportat, după ce a ajuns la închisoare. După aceia i-a spus doctorului:
– Păi eu am suportat operația…
N-au știut. Le-a părut foarte rău că nu s-a ocupat de el. Dar el, așa era el. Suporta greul, era încântat să sufere – ăsta a fost Valeriu! Iar noi, n-am mai putut afla nimic despre el, că de-aia Vali s-a căsătorit că am crezut că au murit pe undeva. Nu aflam nimic despre viața lor, nici n-am știut că sunt la Târgu Ocna, barem. Iar noi eram aproape de Târgu Ocna. Soțul meu era inginer agronom la Bacău; între Târgu Ocna și Bacău locuiam noi.
V.G. : Restricție mare!
E.G : Era restricție mare că n-am putut afla nimic. La un moment dat, am aflat că ar fi la Târgu Ocna. Eu cumpărasem niște streptomicină și-am vrut să mă duc să-i duc. Fiind acolo, aproape de Târgu Ocna, n-am putut să ajung. Așa o viforniță a fost, o iarnă așa e grea că n-am putut să ajung! Asta a fost. Ei, pe urmă au fost episoadele lor cu Wurbrandt.
V.G.: E-o perioadă foarte interesantă. Și chiar asta am vorbit amănunțit când am fost la Câmpina. Acum, omul care stat cu Valeriu și știe exact cum a decurs situația. Era și el, a vorbit așa de mult perioada asta – o oră a vorbit Jenică despre Wurbrand și despre Valeriu. Leonid Stratan a primit cumva, prin nu știu ce minune niște streptomicină. El îl iubea foarte mult pe Valeriu, dacă el cu toată lumea se purta frumos. Era iubit, rar care… vorba lui „Și reeducații își plecau ochii în fața lui Valeriu”, la cât de bun și de blând era el cu toată lumea. Leonid, ce s-a gândit: să-i ofere lui Valeriu streptomicina, să-l salveze de la moarte. A venit și:
– Uite, dau streptomicina asta, trebuie să trăiești!
În sfârșit, discuțiile dintre ei. El, fără să-i spună nimic lui Leonida, venise într-un hal fără de hal Wurbrand, de fapt protestant, evreu, în sfârșit. Nici nu am știut ce s-a întâmplat, numai acum, Jenică Popescu, la Câmpina, foarte amănunțit a descris toată situația cu acest Wurbrand, că l-a adus într-un hal fără de hal.Și l-au îngrijit deținuții, că el se mira, cum că poate să facă asemenea gest, zișii legionari. Și, Valeriu, foarte frumos a primit streptomicina, i-a mulțumit lui ăsta. El se duce și i-o oferă lui Wurbrand. Când a auzit Stratan de situația asta:
– Bine, dar eu ți-am dat-o ție! Vreau să trăiești tu!
– Nu contează cui dau. Din moment ce mi-ai oferit-o mie, streptomicina, înseamnă că-i a mea și-o ofer eu cui cred! Salvez un om care mai mult bine ar face el în libertate, dacă se face bine, decât eu, care nu știu cât mai trăiesc!
E.G. : El era pe moarte.
V.G. : Da. El era cel mai terminat și într-adevăr, lui Wurbrand i s-a făcut streptomicina și-a revenit și târziu a aflat, i-a destăinuit lui Ianolide cine-i el. Că de fapt intrase la Târgu Ocna cu denumirea de Georgescu. Și s-a destăinuit lui Ianolide :
– Uite ,de fapt, eu sunt Wurbrand și uite ce-i cu mine și cum de- am ajuns aici. Că era și el mare comunist, în fine, o perioadă foarte interesantă. Numai acum am aflat la Câmpina legat de viața lui Wurbrand. A cerut să fie botezat, în discuțiile care le avea cu Valeriu, până la urmă s-a convins și-a spus c-ar vrea să fie botezat cât stă el acolo și numele lui să fie Valeriu.
Valeriu, săracul, atât ne scria faceți așa și faceți așa. Noi am respectat întocmai dorința lui cât a fost voie să mai corespondăm. Chiar dacă erau cenzurate scrisorile, totuși, reieșea de acolo că nu se făcea politică, nu îndemna la rele sau la ceva. Se ocupa de familie și de noi, surorile. „Cinstite, corecte, gospodine să fiți lauda mamei și a mea aici.” Da, așa că perioada cea mai grea a fost, pentru el, când a fost izolat în zarcă. Singurătatea asta! Într-o celulă, fără lumină, ciment pe jos, dezbrăcat…l-au ținut acolo care a băgat boală grea în el, înafară de faptul că era suferind și de inimă încă de pe la Galda de-acolo sau chiar și mai dinainte, el totul era bolnav. Și numai spunea:
– Acum am căpătat și icter dar sper să mă fac bine, nu vă îngrijorați. Că țin un regim mai strict și îmi revin.
Ne ținea la curent, cumva cu bolile, dar nu, niciodată nu spunea că avem voie să-i trimitem vreun medicament sau ceva vreodată, asta n-avea voie. Niciodată, nu era în nici o scrisoare să spună că vreau cutare sau cutare.
A fost o perioadă, când într-adevăr, cerea pachet, dar ce spunea ce anume: mere, cutare, cutare. Dacă nu ajungeau la el în timp scurt, erau trimise înapoi acasă. Am și primit înapoi. Deși cu greu procuram, că eram cumva ale nimănui, fără salar. Am trecut prin perioade grele și el își dădea seama de treaba asta, de acolo de unde era. Și de asta nici nu cerea. Fiindcă se gândea cât e greu procurăm noi ceva.
E.G. : Eu am vorbit cu dascălul bisericii că e biserica acolo…
V.G. : Eu îmi doream să-l dezgropăm să-l aducem.
E.G. : Am vorbit, i-am spus, dacă cumva, careva găsește cruciulița, să știe că e Valeriu ăla. Ei, deocamdată N-am aflat nimic, s-au făcut acum morminte și nu se știe locul exact unde sunt ei. Poate vreodată vreun semn cumva.
V.G. : L-au ținut câtva timp acolo, sub zidul închisori, în lada în care era el, dar probabil au așteptat să mai moară și alții să-i bage în aceeași ladă cu el. Și-atunci, înmormântarea lui a fost…Orban într-adevăr a plecat din secție și i-a lăsat pe deținuți să treacă să-și ia la revedere de la Valeriu – asta a fost un gest extraordinar, da! Dar l-au ținut totuși, câteva zile acolo, afară. Și chiar descrie că, începuse fulgi mari de zăpadă care au acoperit sicriul.
E.G. : A început să ningă peste corpul lui și au crezut că e un semn. Așa a vrut Dumnezeu. Până atunci n-a nins. Dar în timp ce era el acolo pe ladă, a început să ningă.
V.G.: Așa spunea:
– Să nu fiți îngrijorați, dar viața asta eu singur mi-am ales-o! Așa că nu e cazul să mă compătimiți, fiindcă eu am crezut în salvarea lui Dumnezeu, Care m-a urmărit toată viața!
E.G. : El s-a sacrificat pur și simplu, pentru Hristos. Da, dar i s-a arătat Maica Domnului odată. Scrie și- carte. Avea poza unui camarad de-al lui cu care a fost închis acolo și uitându-se la poza lui Țeta, i-a apărut Maica Domnului și i-a spus:
– Eu sunt mireasa ta de aici încolo!
Așa că: sunt niște semne.
V.G. : Valeriu a fost deosebit de mic, să știți, absolut de mic copil, prietenos, să iubească pe toată lumea, părinții să ajute cât de mult pe oricine, că aveam posibilitate, că averea pe care o aveam, puteau să ajute. Și într-adevăr ajuta, pe multă lume ajuta el, să știți, da. Și sfătuia și părinții să fie la fel.
E.G. : Cu soțul meu – asta, episoade din viața lor – elevi erau, umblau cu colindul, căpătau colaci, puneau pe un băț mare și dădeau la săraci.
V.G. : Da, da!
E.G. : Asta au făcut ei, în Sângerei.
Emoții împreună cu soțul meu: că erau colegi, prieteni buni – s-au întâlnit la o adunare de-a lor frățiilor de cruce și i-a dat un plover. Ploverul cu care-i acolo pe poza aia, e de la soțul meu. L-a dat lui Valeriu, așa a fost o prietenie între ei.
V.G. : Se înțelegeau foarte frumos, se înțelegeau bine ei, se potriveau în idei.
L-a impresionat pe Steinhardt, conduita lui din închisoare și cu lumea, cum dădea totul, absolut renunța la el, complet, numai să-i știe pe alții că pot trăi, ca și cum am spus și de Wurbrand: „Mai bine pentru Wurbrand. Că el se duce în lume și să poată să propovăduiască (mai ales că-l creștinase) în continuare ortodoxia și să fie model și exenplu.” Și a fosto perioadă așa, dar influențat de situație, s-a schimbat oarecum acest Wurbrand.
Rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa! Păcătosul.
E.G. : Rugăciunea asta o practica mereu și citea mult. A citit foarte mult El era foarte cult. Nu numai bisericești, nu numai credincioase. El a vrut să-și continue Dreptul, cerea cărți, cât a putut să citească.
V.G. : Cerea cursuri de Drept și Limba Germană, mai ales, el voia să studieze în continuare Dreptul. El totuși a sperat până în ultima clipă c-o să fie liber, o să poată să fie cum scrie undeva, că voia să devină un om mare. Chiar așa, ăsta era titlul. Un om mare, să poate să facă bine lumii întregi, nu că a neglijat familia, nu se poate spune că nu ne-a iubit pe noi sau pe părinți, dar voia pentru toată lumea bine. Era legătura cu Dumnezeu.
Iisus Hristos, asta a fost în ultimul timp; nu că ne neglija, pe noi, familia, dar întâi era Iisus Hristos. Credința era pe primul plan, chiar, asta a fost tot timpul la el. Și spun, perioada asta: el când a fost ținut izolat. După ce-am vorbit eu cu directorul s-a schimbat cumva și situația lui , absolut, s-a îmbunătățit total, că a continuat greul pe urmă: Piteștiul, unde acolo i-a chinuit tare. Dar nu, spun și ăștia, alde Jenică ăsta și alții – nu a fost bătut fiindcă era cuminte și faptul că se ruga lui Dumnezeu, era cunoscut peste tot, că numai sfaturile care și din priviri le dădea cuiva fără să se impună el, îi schimba complet pe unii dintre deținuți. Îi plăcea să prindă drag mai mult de Dumnezeu, de viață, încurajându-i el – asta a făcut tot timpul perioadei de închisoare Valeriu, să știți.
Au fost cazuri când a spus:
– Tu vei pleca acasă!
– Ei, cum să plec acasă?
– Da! Uite, peste 2 zile vei fi liber! a spus la unii din deținuți.
De aici a reușit sfințenia lui! Și prezicerile care le avea și gândul, rugăciunile lui care se realizau cumva. Dacă el știa, uite, curtare mâine pleacă acasă, ăla spunea:
– Cum? De unde ști tu?
– Da. Uite, vei fi liber!
De aici a ajuns să fie numit Sfântul Închisorilor. Înafară de jertfa renunțării total la el, pentru binele altora și pentru mulțumirea unora. De aicea și Sfântul Închisorilor – Steinhardt l-a numit.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
