Intrarea în Ierusalim, în pacea adâncă – părintele Teologos

Care este unul din sensurile duhovnicești adânci al intrării Domnului nostru în Ierusalim și cum putem să trăim și noi intrarea Domnului în Ierusalim în zilele noastre?

Urmăriți acest material pentru a afla!

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Etimologie și semnificații. Smerenia Domnului

În scurt timp o să sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim. Ieru-salim înseamnă… – e greu de tradus – înseamnă aproximativ „pace adâncă” sau, mai exact, să zic așa, „fundamentul păcii”. „Yarah” este a pune temelie, a funda – în ebraică.

Desigur că evenimentul intrării Domnului în Ierusalim a fost un eveniment istoric, însă dimensiunea lui cea tainică, duhovnicească este dimensiunea care contează și e cea asupra căreia am dori să ne concentrăm acum, cu ajutorul Maicii Domnului și cu rugăciunile părinților și ale voastre.

Fraților, trebuie să acceptăm cu toții că intrarea în Ierusalim, în pacea adâncă, în fundamentul, în fundația păcii se face numai prin smerenie. Altfel, nu se poate, fraților! Vedeți că Hristos nu a intrat în Ierusalim ca un lider popular mergând pe jos, zâmbind și strângând mâini sau călare pe un cal. Nu căuta slava. Dacă cineva merge pe jos și zâmbește așa ca și liderul popular este o faimă, o slavă că omul e popular. Iarăși, călare pe cal este tot un semn de slavă, este țanțoș. Hristos a ales să fie călare pe un mânz de asin, într-o poziție foarte smeritoare, după cum spun Sfinții Părinți. Are cea mai smerită poziție posibil.

Drama cea mare a Domnului nu era însă aceasta – că se smerea, pentru că El este smerit și blând cu inima -, ci faptul că oamenii care Îl ovaționau, Îl ovaționau pentru faptul că Hristos le-a făcut bine și nu pentru că-L iubeau pe Hristos ca om. Pentru că nu L-au iubit pe Hristos ca om, în nicio săptămână urmau să-L răstignească. Da, fraților, aceeași oameni. Aceasta este slava deșartă: azi intri ca un rege cu ovații și osanale în cetate și în 4-5 zile te răstignesc. Te răstignesc…

Tot timpul să-i iubim pe oameni și tot timpul să ne aducem aminte de aceste lucruri când ne ovaționează.

O ilustrație emblematică

Mă gândesc acum la Hristos cum era călare pe micul animal care nu-i permitea nici măcar să stea foarte bine Posibil Domnul să fi fost aproape să atingă cu picioarele pământul. Mă gândesc acum la Domnul cum poate că zicea în gândul Său cu infinită iubire: cutare care acum mă ovaționează o face asta că l-am vindecat de cutare boală, nu că îi pasă lui mult de Mine ca persoană, ci numai de împlinirea dorințelor sale pe care i-o asigur Eu, adică vrea să Mă folosească și în ziua răstignirii Mele va fi în cutare loc zicând sau făcând cutare lucru împotriva Mea. Și chiar și Petru, muntele de credință, se va lepăda că nu mă cunoaște… Cam așa cred că gândea Domnul. Și toate astea cu multă iubire!

Iubirea ucenicilor

Ceilalți doi corifei dintre primii trei apostoli, adică frații Ioan și Iacob, „Fii tunetului” cum i-a numit Domnul, chiar înainte de a se urca la Ierusalim, adică la sfârșitul activității misionare a Domnului, mai întâi au zis să se pogoare foc din cer – adică să-i trăznească – pe samarinenii care pentru iudei erau oameni necurați, da? Pe samarinenii care nu-i primiseră în satul lor și din cauza asta să-i trăsnească din cer, foc din cer. Deci vorbim despre apostoli, despre ucenicii cei mai apropiați care trebuiau să semene cu învățătorul lor, cu iubirea deplină Mirelui Ceresc.

Desigur că este de înțeles avântul lor, însă acesta era cu totul nedesăvârșit, era trupesc. Iubirea lor era trupească. Asta se vede și din faptul că atunci când le spune Mântuitorul că vor merge și vor urca la Ierusalim, și Mântuitorul le spune că va fi batjocorit și răstignit și omorât, mesajul a sărit ca din colțul mesei din frații Iacob și Ioan – ei se gândeau la cine o să stea de-a dreapta și de-a stânga – adică oarecum pe post de generali, ceva de genul, pentru că își închipuiau că „acum mergem în Ierusalim, o să facem insurecția și Iisus al nostru o să fie rege și ce bine ar fi ca noi să avem poziții de conducere lângă el”. Au recurs chiar și la un tertip diplomatic punând în față pe mama lor care să-L preseze pe Iisus. Foarte probabil că-și închipuiau că din cauza vârstei, mama lor e mai respectabilă și bineînțeles că era o a 3-a persoană și de aceea, cererea ei ar fi avut o mai mare greutate.

Cunoașterea în Duhul Sfânt

Da, fraților, vedeți că dacă nu este Duhul Sfânt nimeni nu-L înțelege pe Hristos absolut deloc. Și apostolii L-au înțeles puțin după cincizecime. Hristos este cel mai de neînțeles om, să știți. Și o să mai repet asta. Numai Duhul poate să ne spună cine este Domnul.

De fapt, poporul aștepta un Mesia politic, un Mesia militar, un Mesia utilitar care să-i facă voile: adică să-i scape de romani, de sărăcie, de boli și de toate acestea. Nu doreau să scape de păcatele lor și de modul lor de gândire, motiv pentru care au și intrat în conflict cu Hristos. De ce au intrat în conflict cu Iisus? Pentru că aceștia doreau să fie fericiți, pașnici și mântuiți, însă îmbrățișați fiind cu patimile lor, iar Hristos spunea că nu se poate. Că e în noi cauza și nu în celălalt. Domnul ne-a arătat că nu forța, că nu inteligența acestei lumi, că nu politicul ne aduce pacea adâncă, ci smerenia, renunțarea la război, ridicarea pe un plan existențial superior. Domnul a venit să ne învețe și nu să facă minuni. Din cauza asta a fost numit „Învățătorul” și nu „făcătorul de minuni”, chiar dacă a făcut minuni ca nimeni altcineva.

Toți știm că viața vine prin vindecarea de boală, iar moartea prin permanentizarea bolii. Mda, însă când realizăm că boala e păcatul și că nu dorim sau nu știm cum să ne vindecăm, atunci lucrurile devin tragice. Este tragedia omului căzut. A omului distorsionat.

„Jesus wept”. A lăcrimat Iisus

Vedeți, pentru aceasta a lăcrimat Iisus înainte de intrarea sa în Ierusalim, ca rege. Momentul a fost atât de intens că cel care a împărțit Biblia în versete a lăsat acest lucru singur, într-un verset: „Jesus wept” – A lăcrimat Iisus. A fost un englez cel care a împărțit Biblia în versete. Este cel mai mic și cel mai mare verset din toată Scriptura: a lăcrimat Iisus când a văzut că suntem ca oile rătăcite fără păstor. Pentru asta a lăcrimat. Nu a lăcrimat pentru Lazăr, fraților, că știa că o să-l învie pe Lazăr. A lăcrimat pentru noi că suntem întunecați, anxioși, ezitanți, traumatizați, fără un sistem de valori, nu știm încotro să o luăm și ne ciocnim unii de alții, ca și niște copii care orbecăim sub timp.

Această lacrimă a lui Hristos va ține cât va ține lumea. Hristos va fi neînțeles și răstignit până la sfârșitul veacurilor. Și asta nu numai din cauza transcendenței Lui absolute pentru că milostiv este Domnul și se coboară la noi, ci mai ales din cauza lipsei noastre de interes, din cauza patimilor noastre, din cauza distorsiunii provocate de sistemul nostru de valori îndreptat către noi înșine și nu către iubirea de Dumnezeu și de semeni.

Oameni buni, repet, Hristos nu a lăcrimat pentru Lazăr pentru că oricum știa că o să-l recompună și o să-l învie. A-l trezi pe Lazăr din moarte era pentru Hristos ca și cum am trezi pe cineva din somn, însă Domnul nu se oprește aici: Hristos începe să-și arate anvergura ca rege și stăpân iubitor, bând și smerit a toate. Înțelegeți?

Învierea lui Lazăr

Vedeți fraților că Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, ci ne arată o demonstrație, un demo a Învierii din morți – pentru că vedeți că Lazăr începuse să se descompună deja – era a patra zi – iar Hristos stătea în mod intenționat într-o altă localitate, departe de locul respectiv. Și după aceea S-a apropiat Hristos.

Atunci, Hristos a făcut un șir de minuni care au făcut bucățele mințile privitorilor: a ales o persoană publică, aproape de Ierusalim, cunoscută fariseilor – Lazăr era fiul lui Simon leprosul, unul din fariseii de vază din Ierusalim – pe care l-a recompus, i-a recompus trupul, după care i-a pus sufletul la loc în trup și după care l-a teleportat afară numai cu cuvântul zicând „Lazăre, ieși afară!”. Vedeți că Lazăr a venit afară legat de mâini și de picioare cu marama pe față, complet sănătos. Efectiv l-a teleportat. Și când a ajuns Lazăr afară, Domnul a zis: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!”. Domnul nu l-a semi-înviat pe Lazăr, știți așa cu jumătăți de măsură, adică acesta abia se mișca sau abia i se mai simțea pulsul. Nici vorbă!

Hristos nu a fost înfrânt

Domnul a acționat ca stăpânul absolut și dătătorul de viață prin Sine și asta a făcut-o pentru noi pentru că trebuia să ne arate că moartea Sa, așa-zisa înfrângere a Sa pe Cruce nu sunt rezultatul neputinței Sale, ci al înțelepciunii Sale, înțelepciune care distruge tot sistemul nostru de valori. Înțelegeți?

Această acțiune distructivă în sensul bun al cuvântului se vede și din faptul că un om normal s-ar fi gândit „măi, acum sunt la cuțite cu fariseii, hai să nu mai fac minuni, să nu mai tulbur lucrurile, să stau departe să nu escaladez conflicte, să nu mă duc la Ierusalim că-i periculos”. Vedeți că Petru așa a gândit, din dragoste către Domnul cel preaiubit. Însă Domnul i-a zis cu bărbăția eroului ceresc cel adevărat: „Mergi înapoia mea satano! Că tu nu gândești cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. E adevărat, niciun om nu putea să gândească o asemenea jertfă totală, o asemenea jertfă maximă cât tot universul, doar, doar se va sensibiliza cineva. Cine iubește mai mult e mai mare fraților! Hristos Dumnezeu e cel mai mare pentru că a iubit și iubește cel mai mult!

Vedeți că singurul actual în toată istoria este Hristos care S-a jertfit pentru toți, inclusiv pentru spurcați și necurați, cum erau considerați samarinenii și romanii, sau pentru vameșii, adică mafioții de azi, și desfrânații și desfrânatele, știind că oamenii nu se vor vor jertfi pentru El sau în orice caz nu în totalitate. Gândiți-vă, fraților, azi cum ar apărea în ochii presei și nu numai, un simplu monah de 33 de ani, un tânăr de  33 de ani, simplu, care se însoțește cu lumea interlopă, cu prostituatele, cu ereticii și cu cei de la marginea societății. Un monah. sau să mă vedeți pe mine. Bine, eu sunt mult mai în vârstă. Cum vi se pare? Gândiți-vă, așa era Hristos!

Urmarea lui Hristos

Nu zic că trebuie să facem asta, desigur, pentru că nu avem măsurile lui Hristos și, de fapt, nici măcar ale Sfinților Părinți. Întâi trebuie să ne curățim de patimi pentru a face așa ceva și să nu judecăm! Și după aceea, dacă Dumnezeu ne binecuvântează prin intermediul oamenilor de care ascultăm, atunci vom face așa ceva. Dacă, însă, noi nu suntem în stare, asta nu înseamnă că trebuie să-i judecăm ușor pe ceilalți pentru că nu știm în cine viază Hristos, dincolo de aparențe. Oamenii trăiesc mari drame. Noi trebuie să ne concentrăm pe jertfa și dragostea noastră față de aproapele nostru, față de cei din preajma noastră.

Fraților, să știți că cei mai buni dintre noi, jertfim foarte puțin din noi în comparație cu necuprinsul jertfei Hristice care este veșnică și fără margini: Dumnezeu Cuvântul și Creatorul se jertfește continuu de la căderea lui Adam până la învierea din morți pentru tot acest univers care a fost jertfit și împins în decadență, în moarte nu pentru că ar fi vrut universul să fie acolo, pentru că ar fi păcătuit universul. Pentru că universul, animalele sunt nepăcătoase, știm foarte bine. Ci a fost împins în stricăciune de dragul omului, din iubire pentru om l-a răsturnat Dumnezeu în stricăciune, ca nu cumva omul să se deznădăjduiască de mântuirea sa. Adică să nu se simtă complexat ca singurul decăzut, mortal, dezintegrabil și dezintegrat, o tristă și bolnavă ruină a perfecțiunii de odinioară.

De asemenea, Domnul l-a înviat pe Lazăr și pentru un alt motiv. O să înțelegem motivul dacă vă spun ceva.

Simbolistică – Sfinții Părinți

Sfinții Părinți spun că Lazăr este chipul minții, iar Marta și Maria sunt chipul, icoana vieții practice – Marta – iar Maria este chipul vieții contemplative. Maria – viața contemplativă, Marta – viața practică. Vedeți că Marta s-a dus și l-a adus pe Hristos în casă. Da, fraților, viața practică, faptele bune, îl aduc pe Hristos în inima noastră, însă ceea ce îl ascultă într-adevăr pe Hristos este viața contemplativă – ea stă la picioarele Domnului – reprezentată prin Maria. Fără Hristos, mintea, adică Lazăr, este condamnat să bolească și să moară, să se descompună. Numai Hristos poate să învie mintea noastră moartă de păcat. Înțelegeți? 

Și astfel ajungem la motivul duhovnicesc pentru care Hristos l-a înviat pe Lazăr înainte de intrarea în Ierusalim. Fraților, numai prin învierea minții noastre, prin recompunerea și ridicarea acestea din păcat, poate să intre Hristos în pacea adâncă a inimii noastre. Înțelegeți? Asta se întâmplă prin împletirea dintre viața practică – adică faptele bune – și viața contemplativă, adică rugăciunea, în principal, și după aceea, pocăința, plânsul duhovnicesc, trezvia – adică atenția la noi înșine – și cele asemenea. Trebuie să învățăm să contemplăm, fraților. 

Regele cel blând

Așa ajunge să intre Hristos ca rege blând în Ierusalim – în pacea adâncă: prin învierea minții, prin eliberarea acesteia de păcat, prin recompunerea acesteia din patimile în care a fost îmbucățită.

Vedeți că aceasta a fost minunea care prin excelență i-a făcut pe cei mulți să ofere lui Hristos tot ceea ce aveau mai necesar și puteau să-i ofere pe calea pe care mergea Hristos – adică hainele lor. La fel și omul ar trebui să-L întâmpine cu osanale pe Hristos în clipa în care îi înviază mintea. Iudeii atunci însă strigau „Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” și, din păcate, atunci când îl chemau „fiul lui David” oamenii se gândeau mai degrabă la latura militară a lui David și nu atât la iubirea sa față de Dumnezeu și la smerenia Sa. Cum spuneam,  Hristos a fost și este cel mai puțin înțeles om din istoria omenirii. Da… 

Vedeți că cei mici i-au recunoscut regența și au devenit mari prin cunoștința, conștiința lor; copiii au fost cei care l-au întâmpinat în timp ce invidia celor mari le-a arătat adevărata micime care se ascundea în spatele puterii politice și religioase pe care o dețineau. După cum vedem, la lumina minții înviate de Hristos se vede cu adevărat cine suntem. Brutele care suntem. Ipocriții care suntem.

Trebuie să redevenim copii cu păcatul și pentru asta nu trebuie să fim copii cu mintea, ci la minte să fim desăvârșiți, după cum spune Sf. Ap. Pavel. Astăzi, pentru că oamenii păcătuiesc de copii, devin copii cu mintea, imaturi, fără putere de concentrare și de concepere pentru că păcatul este alienare. Fraților, nu mai avem învățători adevărați pentru că toată societatea noastră zace în umbra morții, sub stăpânirea celui rău, în gândirea foarte superficială a păcatului. Cum spuneam, Hristos, este Învățător, Învățătorul absolut. Cine își putea imagina un învățător absolut care să fie absolut blând și smerit? Da…

Fiind învățător trebuia să ne învețe că ceea ce pătimește, pătimește de dragul nostru și numai de dragul nostru, fiind complet lucid și stăpân pe situație și nu pentru că ar fi fost depășit de brutalitatea conducătorilor trupești. Asta a fost una din cauzele principale pentru care după intrarea Sa în Iersualim, în pacea adâncă, Mântuitorul a blestemat smochinul în care nu erau roade ci numai frunze, l-a blestemat să nu aibă rod în veac. Și, fraților, smochinul s-a uscat îndată, de s-au minunat apostolii care erau acolo.

Fraților, l-a blestemat nu din ură, ci ca să-și arate puterea Sa pedepsitoare – că este stăpânul vieții și al morții și, deci ce o să pățească o să pățească pentru că vrea El, din iubire pentru noi și nu învins de brutalitate. Să știți că totdeauna iubirea învinge. Totdeauna.

Cele mai mari cărți din istoria omenirii – Biblia, cărțile Sfinților Părinți și, dacă doriți, „Frații Karamazov” au ca temă exact asta: iubirea totdeauna învinge și duce la înviere. Cum spuneam de multe ori: cine iubește mai mult e mai mare, chiar dacă o să treacă prin Cruce și posibil să sufere mai mult.

Dacă este să vedem semnificația duhovnicească a faptei, smochinul s-a uscat pentru că nu avea roadele iubirii legii celei noi, a Noului Testament, ci doar frunzele slavei deșarte, frunzele învățăturii vechi a Vechiului Testament, a legii, a legalismului care calcă în picioare iubirea. Acum că a venit prin Hristos, iubirea nu mai are nevoie de pedagogia legalismului, a legii vechi. Când se arată iubirea întrupată, adică Hristos, nu mai avem nevoie de umbra – pedagogul legii vechi.

Să continuăm însă.

Intrarea în Ierusalim

Ce s-a întâmplat după ce a intrat în Ierusalim? În pacea adâncă. Păi, să vedem: după ce a intrat în Ierusalim și a fost întâmpinat cu ramuri de finic, semnul biruinței, a izgonit ca un biruitor pe negustorii din Templu cu biciul, fraților. A izgonit pe cei care au introdus averea în Templu, în casa lui Dumnezeu. A izgonit cu biciul pe cei care făceau comerț în casa lui Dumnezeu cel pur imaterial și transcendent. A izgonit materia din duh. A izgonit gândurile materiale cu biciul pentru a face loc duhului iubirii. A declanșat un întreg război împotriva distorsiunii, împotriva neînțelegerii relativ la Dumnezeu. Vă imaginați ce era acolo, un adevărat tărăboi. Revoluție, fraților! Imaginați-vă pe Hristos cu biciul izgonind animalele!

Așa se întâmplă la început, paradoxal, și în inima omului când acesta ajunge la pacea adâncă și începe să intre Hristos în ea. Ce se întâmplă? Atunci la primele licăriri a luminii lui Hristos își vede toate animalele de acolo, toate fiarele și trebuie să conlucreze cu Hristos să le dea afară. Să stea în pacea adâncă și să facă răbdare trezvitoare și luptătoare în această pace și să dea afară toate gândurile trupești păcătoase, toate animalele.

După izgonirea neguțătorilor și a animalelor, adică a gândurilor trupești, din Templul inimii, Hristos propovăduiește în acest Templu fariseilor, adică gândurilor fine de-a dreapta, adică gândurilor de mândrie și de slavă deșartă. Asta, desigur, dacă nu ne învoim mai înainte cu acestea, dacă nu le acceptăm. Trebuie să le descoperim, fraților, prin mărturisire, ipocrizia lor chiar dacă aceasta înseamnă război, chiar dacă asta înseamnă lepădarea de lumea păcătoasă, chiar dacă asta înseamnă că vom fi vânați și prinși și ridicați pe Cruce.

Împărăția Cerurilor se silește, se ia prin asalt, prin război și când spun prin război mă refer la războiul duhovnicesc pentru că totul pleacă de la duhovnicie și, de aici, pe un plan inferior, de la ideologie. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla astăzi dacă aripii dure din Ortodoxie și politică li s-ar spune de către un fost tâmplar sărac de 33 de ani, care și-a lăsat meseria și are numai haina de pe el – un nimeni în drum, chipurile, cum era Hristos – li s-ar spune teologilor și politicienilor că lumea interlopă, durii, păcătoșii și desfrânatele merg înaintea lor în Împărăția Cerurilor. Că asta a spus Hristos. Înțelegeți? Ce s-ar întâmpla dacă noi am fi cei vizați, adică nouă ne-ar spune asta Hristos? Să ne uităm la duritatea inimii noastre și s-o răstignim, s-o înmuiem, să plângem pentru asta! L-am răstignit pe Hristos sau pe noi? 

Crucea și Învierea – semnificație

Fără Cruce nu vine Învierea. Fraților, fără Cruce nu vine depășirea morții. Gândurile noastre de mândrie, fariseul din noi, se vede în prejudecățile noastre, în pozițiile noastre de care suntem absolut siguri, mai ales atunci când ni se pare că știm noi legea și mai ales ni se pare că știm legea absolută, legea lui Dumnezeu. Fraților, trebuie să avem flexibilitatea smereniei și să recunoaștem că am greșit. Da, și eu am greșit de atâtea ori. Vă rog să mă iertați! 

Și trebuie să recunoaștem acest lucru chiar dacă ceilalți poate că ne vor crucifica. Pe Hristos l-au crucificat fără să fi făcut vreo greșeală. Noi o să scăpăm? Oricum vom fi Crucificați, fraților, oricum ni se va găsi o vină: reală, exagerată sau imaginară.

Totul este ca, pe cât posibil, în clipa crucificării să fim curați de păcat și să avem relație bună cu Dumnezeu Tatăl, adică să fim în voia lui Dumnezeu și să avem conștiința curată. Desigur că nu putem să fim ca și Hristos, însă pe cât posibil să nu ne mustre conștiința. Din cauza asta, fraților, avem nevoie de un Simon Cirineul care să ne ridice Crucea, adică de un conducător duhovnicesc experimentat. Înțelegeți? 

Desigur că pericolul de care nu scăpăm decât numai cu darul lui Dumnezeu cel preaînalt este să fim vânduți fariseilor, adică gândurilor de mândrie și ipocrizie, de către o iudă, adică de către un gând de logică și de ascunsă iubire de avere, de putere și de slavă deșartă adică gândul de „a ne pune bine” cu gândurile de mândrie. „Să nu deranjăm…” Da… „că ne vede lumea…”

Duplicitatea lui Iuda

Vedeți că Iuda a fost logic, a fost atât de logic, fraților, încât a trebuit să ne descopere evanghelistul că, de fapt, sub această iubire de săraci logică și virtuoasă, chipurile, – că este mare virtute iubirea de săraci – se ascundea altceva: adică iubirea de furt, egoismul. Era vorba de folosirea logicii și a virtuții ca armă. Asta era la Iuda. E vorba de pervertirea virtuții prin egoism. Lucrurile sunt foarte fine, fraților, pentru că vedeți că spune Scriptura că Iuda nu fura toată punga, ci fura parte din ce se punea în ea. Adică Iuda făcea milostenie, dar fura parte din ce se punea. Vedeți că logica noastră egoistă ne spune să preferăm materia în pofida duhovniciei supraraționale a lui Hristos și astfel Îl vindem pe Hristos. 

Concluzie

Da, fraților, drumul către înviere, drumul către pacea totală merge prin intrarea noastră în pacea adâncă, prin smerenie și lupta prin liniștire cu gândurile. Înțelegeți?  Și faptele trupești care trebuie să fie duhovnicești, bune, iar mai apoi cu gândurile de mândrie și de slavă deșartă, în ultimă instanță. Dacă ne răstignim mintea și inima prin lepădarea logicii egoiste și a pseudo-virtuților pervertite de egoism, atunci într-adevăr vom ajunge la Înviere. Să ne ajute bunul Dumnezeu!

Să nu uitați să luați ramuri de finic duminică la biserică pentru că e semnul biruinței.

Vă mulțumesc că ați stat într-o pace adâncă cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!