Urmăriți un impresionant documentar despre distrugerile provocate de adicția de jocurile pe calculator. Vedeți până unde se poate merge și care sunt pericolele care pot să apară.
Vizionare cu folos! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Dacă ai copii, s-ar putea să fii puțin îngrijorat de cât timp petrec în fața ecranelor zilele acestea. Pentru unii, aceasta este doar o distracție inofensivă, dar pentru alții se poate transforma într-o dependență cu consecințe extreme. Molly Thomas investighează cât de mult este prea mult.
ÎNROBIT Producător – PAUL HABER
Când ești atât de sever dependent încânt acesta este întreaga ta viață, creierul tău se teme că vei muri dacă te lași.
Ca mulți copii, Jake Uskoski iubea să joace jocuri video. De mic a avut telecomandă [pentru jocuri] în mână. Ceea ce este special la jocurile video e că sunt un amestec de povestiri frumoase, evadare sau doar o acțiune pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Crescând în casa lor din Caledon, Ontario, la nord de Toronto, mama lui, Elaine, și-a dat seama că [Jake] era cu adevărat bun [la jocuri video].
ELAINE [mama lui Jake]: Cred că a început să joace [jocuri video] la 3 sau 4 ani, în mod firesc, pentru că fratele lui se juca, iar ceea ce am observat a fost cât de dibaci era și lumea comenta: “Vai! Coordonarea lui mână-ochi este uimitoare!”, și m-am simțit mândră.
REPORTER: Deci a fost ceva de genul “Grozav! Copilul meu e foarte bun la ceva”
ELAINE: Da…
REPORTER: Dar habar nu aveați că ar putea fi un pericol.
ELAINE: Nu, deloc! Dar la gimnaziu Jake a fost luat în râs. Pe măsură ce prieteni de la școală au dispărut, jucătorii online le-au luat locul, consumând tot timpul lui.
REPORTER: Cât timp petreceai jucând?
JAKE: Dacă nu era treabă de făcut pentru școală, petreceam ore și ore și ore, în fiecare zi, cât de mult puteam. Era întreaga mea viață pentru o perioadă de timp, la gimnaziul.
REPORTER: Da, tehnologia a devenit cel mai bun prieten al tău.
JAKE: Da. Jocurile au devenit prietenul meu cel mai bun. Am început să nu mai dorm, pentru a rămâne treaz mai târziu ca să joc mai mult. Sporturile și activitățile pe care obișnuiam să le iubesc au alunecat din prioritățile mele.
Sub acoperișul părinților, Jake a reușit să țină pasul cu școala, dar la Universitate a fost o altă poveste. În Guelph, departe de casă, în camera sa de cămin, Jake s-a prăbușit în tăcere.
Experiența mea cu jocurile s-a schimbat de la un mediu fericit de distracție, la acea provocare și mod de a încerca să atingi un fel de realizare și succes, până când, în cele din urmă, a devenit un mod de a scăpa de toată durerea mea. În acel spațiu al jocurilor, care îmi consuma atât de mult din timp și fiindu-mi necesar doar pentru a rămâne fericit, nu am mai avut timp nici măcar să mă ocup de teme.
A început să piardă cursurile de la Universitate, și-a pierdut locul de muncă și era pe cale să fie dat afară din cămin.
JAKE: Părinții mei nu știau situația mea. Credeau că fac grozav. De-a lungul anilor am stăpânit arta de a-i minți ca să pot păstra acest spațiu al jocului activ.
În 2014, Jake a devenit disperat și a ajuns la fundul prăpastiei.
JAKE: Aveam 3 variante: să trimit un email în care să-mi recunosc toate greșelile, următoarea opțiune era să fug sau [altă opțiune] să mă sinucid.
Într-un studiu realizat de Centrul pentru Dependență și Sănătate Mintală, 13% dintre adolescenții din Ontario experimentează o formă de dependență de jocuri video. La nivel mondial, estimările privind dependența variază între 1% – 9%. Unele țări asiatice au reacționat la această criză. China a introdus o limitare pentru jocuri și Coreea de Sud a fondat Centre de reabilitare.
Prof. univ. JEFFREY DARAVENSKY [Universitatea McGill] Majoritatea formelor de joc video produc, de fapt, dopamină și asta provoacă un nivel de entuziasm și plăcere în joc. Și acea goană după dopamină a fost privită ca fiind analoagă cu ceea ce se întâmplă pe parcursul abuzului de substanțe, atunci când cineva consumă cocaina, de exemplu.
Jeffrey Daravensky este profesor universitar la Universitatea McGill, care studiază jocurile video. A făcut parte dintr-o echipă revoluționară care a clasificat dependența de jocuri în categoria bolilor la Organizația Mondială a Sănătății.
JEFFREY DARAVENSKY: Acel nivel de entuziasm și acel nivel de plăcere pe care o experimentează indivizii, când au atins acel nou nivel, acea noua înălțime, este foarte greu de concurat.
Și pentru unii jucători, aceste exaltări, asemănătoare [celor date de] droguri, pot duce la prăbușiri acute.
JEFFREY DARAVENSKY: Știm că atunci când oamenii devin exagerat de implicați în jocuri, ei intră în ce psihologilor le place să numească stare disociativă. Ei intră în ceea ce unii numesc “zona”, unde se închid față de orice altceva.
Jake a intrat în acea zonă de pericol, prins de joc, în camera lui de cămin. În pragul colapsului a cerut cu disperare ajutorul.
JAKE: Aceea a fost o perioadă atât de dureroasă din viața mea. Am scris e-mailul plângând. L-am trimis și m-am întins și am plâns. M-a sunat mama și plângeam.
A fost SOS-ul lui Jake. Elaine a condus frenetic de acasă din Caledon, Ontario, la Universitatea din Guelph pentru a-și salva fiul, îngrozită de ce ar putea găsi.
ELAINE: Am bătut la uşă şi a deschis. A fost cea mai îngrozitoare zi din viața mea ca mamă. La o înălțime de 1,88 m cântărea 58 kg. Am îmbrățișat doar oase. Tremura, avea ticuri faciale, fața lui care era de obicei deosebit de curată, era acum plină de acnee, părul lui era extrem de gras, mirosea îngrozitor și camera mirosea îngrozitor și părea complet dezordonat și atât de fragil. L-am ținut [mult] în brațe și mi-am dat seama în acel moment că ochiii mei fuseseră închiși prea mult timp. Era timpul să-i deschid.
Elizabeth Woolley a ratat aceleași semnale acum 20 de ani și a încercat cu disperare să ajute alte familii. Mai are doar amintiri despre fiul ei Sean, care a crescut în Harrisburg Pennsylvania.
ELIZABETH WOOLLEY [mama lui Sean]: Era o persoană cu care te înțelegeai uşor, era blând şi foarte sensibil și era clovnul din familia noastră. Își dorea doar să îi facă pe oamenii să râdă. Sean avea 20 de ani când jocurile au preluat controlul. Viața i s-a schimbat cât ai clipi.
REPORTER: Cât de repede au răpit jocurile fiul pe care îl știați.
ELIZABETH WOOLLEY: În trei luni. Am văzut o schimbare drastică în viața lui. A început să stea treaz toată noaptea și dăruirea pentru munca a scăzut. Nu mai mânca, tot ce făcea era să rămână la acel computer cu acel joc. Apoi s-a întâmplat lucrul inimaginabil.
REPORTER: Deci este Ziua Recunoștinței…, mergeți să vedeți ce mai face… și ce vă amintești?
ELIZABETH WOOLLEY: Ușa era deblocată de ultima dată când fusesem acolo, dar lanțul era acolo și puteam mirosi ceva… și am intrat… și stătea în dormitorul lui cu pușcă lângă el iar jocul era pe computerul. El stătea chiar în fața computerului. M-am prăbușit pe hol. Nimeni din familia noastră nu a comis vreodată sinucidere.
Au trecut ani de când Sean și-a luat viața. Acum Elizabeth conduce Jucătorii Anonimi pentru a-i ajuta pe alți dependenți, dar își dorește să fi făcut mai mult pentru propriul ei copil.
REPORTER: Devine mai ușor [de dus cu timpul]?
ELIZABETH WOOLLEY: Nu… pentru că aud aceeași poveste iar și iar… și mă întristează atât de mult.
REPORTER: Când vă gândiți la pierderea propriului fiu, când vă gândiți prin ce a trecut, pe cine dați vina pentru asta?
ELIZABETH WOOLLEY: După ce a murit oamenii au început să mă contacteze și să îmi spună că jocurile sunt concepute acum pentru a fi cât mai adictive. [Companiile producătoare] aveau [angajați] oameni cu diplome în psihologie pentru a folosi jocuri mintale și trucuri și capcane în jocuri pentru ca oamenii să rămână pe jocuri și astfel scopul companiei de jocuri era să determine oamenii să intre în jocuri și să-i păstreze acolo. Exact ca un traficant de droguri care vrea ca propriul client să devină dependent ca să poată face mai mulți bani. Exact asta fac companiile de jocuri chiar și astăzi.
JEFFREY DARAVENSKY: Semnul succesului unui joc online este cât timp joacă oamenii și cât de des joacă și câți jucători poate avea.
Daravinsky admite că este o luptă împotriva unei industrii a jocurilor de mai multe miliarde de dolari.
JEFFREY DARAVENSKY: Industria a fost evident foarte mult împotriva noastră. Nu voiau să vadă nimic legat de jocuri în nicio clasificare psihiatrică sau, în termeni uzuali, în clasificări ale Organizației Mondiale a Sănătății. Erau foarte îngrijorați că asta ar produce un stigmat și se împotriveau.
In timpul pandemiei când părinții și copiii sunt blocați acasă, tentația de a exagera este necruțătoare. Doar în prima lună, cheltuielile globale pe jocurile digitale au crescut peste 12 miliarde de dolari, iar vânzările totale de jocuri video au crescut cu 35% față de anul precedent la aceeași dată.
JEFFREY DARAVENSKY: Știm că în Marea Britanie a existat o creștere, în Germania a fost o creștere a numărului de jucători, și în USA, de asemenea, a crescut numărul de jucători în timpul pandemiei. Industria jocurilor de noroc face profituri record și continuă să facă, mai ales în perioada pandemiei.
De-a lungul frumoasei coaste a Thailandei, un canadian ajunge la mii de urmăritori din întreaga lume.
CAMADERE: Când vrei să te oprești de la jocuri, există patru lucruri diferite pe care trebuie să le faci: mai întâi trebuie să te angajezi să faci schimbarea…
Camadere este un fost dependent de jocuri în curs de recuperare el însuși. El a creat Dezertorii din Jocuri, un grup de suport online pentru utilizatori, care să renunțe definitiv la ceva ce putea fi un obicei periculos.
CAMADERE: Avem aproximativ 75.000 de oameni pe lună care caută ajutor pe site din 95 de țări diferite. Așa că oamenii din toată lumea caută ajutor. Și în timpul pandemiei numărul părinţilor care caută ajutor a crescut vertiginos. În aprilie am început să primesc o creștere masivă a cererilor de la familii din întreaga lume și continui să văd o creștere semnificativă.
Înainte să ajuta mulțime de oameni, Cam a creascut aici, în Calgary, Alberta. Jucător de hochei în devenire, Cam și-a petrecut majoritatea timpului liber la acest patinoar, până când jocul video a preluat controlul. El a trecut de la câteva ore online pe jocuri după şcoală, până la incapacitatea de a se mai opri.
REPORTER: A trebuit să-ți minţi mult familia pentru a păstra acest obicei.
CAMADERE: A fost multă minciună și la acea vreme nu consideram că este o problemă, așa că pentru mine a fost doar raţionalizarea comportamentului meu pentru a face ceea ce voiam să fac, adică să mă joc jocuri video.
Iar acele ore petrecute online i-au rupt relația cu familia, o durere pe care speră să îi împiedice pe alții să o trăiască.
REPORTER: Cam, sunt părinți în toată țara noastră care se uită la copilul lor întrebându-se dacă doar iubește jocul sau este dependent. Ce le-ai spune?
CAMADERE: Este important să facem distincție între ce este doar un hobby, o pasiune, și ce este o dependență. Dependența începe atunci când au predat controlul jocului, când pierd interes pentru toate celelalte activități pentru a câștiga și când jocul lor escaladează și joacă din ce în ce mai mult și mai mult și când niciun timp nu este suficient.
Platformă lui Cam, Dezertorii din Jocuri, este una dintre puținele resurse pe care părinții din Canada le au pentru a putea lupta cu această dependența [a copiilor].
REPORTER: OMS a pus dependența de jocuri în categoria bolilor. Cât de mult contează acest lucru?
CAMADERE: A fost o semnificativă piatră de hotar în acest domeniu şi este ceva care, atunci când am început să îmi împărtășesc povestea, cu peste 10 ani în urmă, nici măcar nu mi-aș fi imaginat că acest lucru se va întâmpla, dar este important pentru că oferă mult mai multă validare. În timp ce aceia care renunță la joc se lipsesc de o nevoie online, unii psihologi spun că situații extreme necesită măsuri extreme, ca de exemplu reabilitarea totală [prin prezență] în persoană [la Centru]. Canada nu are nici măcar o singură facilitate de acest fel pentru jucători, dar SUA are.
Aici, la acest centru de tratament în Bellevue, Washington, bărbați și femei tinere sunt încurajați să își reînceapă viața. Mă face să mă simt singur și izolat. Ultimele zile au fost foarte grele pentru mine. Cadrul este intenționat simplu. Fără telefoane, fără computere, fără jocuri. Psiholoaga Hilary Cash este co-fondatorul programului [Restart].
HILARY CASH [psiholog]: Am făcut practică privată mulți ani, specializându-mă în toată această zonă, și [eram] frustrată mereu că nu exista o unitate de tratament de specialitate pentru acele persoane cu care lucram, care aveau nevoie de asta. Dar nu am simțit că s-ar mula bine pe un program pentru dependenții de droguri și alcool, deoarece personalitățile tind să fie foarte diferite și poveștile diferite.
REPORTER: Există un profil anume pe care îl vedeți mereu la dependenții de jocuri?
HILARY CASH: Da. Vreau să spun că sunt într-o formă proastă adesea, sunt atât de deprimați încât au gânduri de sinucidere, unii au avut tentative de suicid. Adesea sunt destul de disperați…
Programul Restart are trei niveluri. Începe cu trei luni intensive fără tehnologie.
HILARY CASH: Cred că este foarte important pentru oameni să înțeleagă că schimbările pe care le suferă creierul, sunt aceleași, indiferent dacă renunți la un drog sau la un comportament. Terapia și tratamentele sunt intense.
Persoanele care absolvă, trec la programul de tranziție, în cadrul căruia sunt reintegrate treptat în societate.
CHARLES BRACKE: Locuiesc cu persoane care toate au absolvit programul.
Charles Bracke a absolvit programul Restart acum 5 ani.
CHARLES BRACKE: Deocamdată cei mai apropiați oameni din viața mea sunt cu toții absolvenți ai programului de restart și alți dependenți.
REPORTER: Grozav! Ți-a schimbat viața!
CHARLES BRACKE: 100%… Viața mea de acum este ceva ce nu înțelegeam înainte de Restart.
În perioada cea mai rea, Charles petrecea 65 de ore pe săptămână jucând. Și-a pierdut locul de muncă, avea un cont bancar gol și se gândea la sinucidere. Asta l-a forțat să-și înfrunte dependența.
CHARLES BRACKE: Am trecut prin procesul de renunțare. În primele 10 – 14 zile aveam probleme cu somnul, eram incredibil de iritabil. Mi-a făcut o harababură în toate emoțiile, a aruncat totul în dezordine.
REPORTER: Sunt cam aceleași simptome pe care le-ai vedea la un dependent de droguri sau alcool.
CHARLES BRACKE: Oh, da! Absolut! Au trecut 5 ani jumătate de când am ieșit din [clinica de] reabilitare. Nu mai am nicio dorință de a reveni la jocuri, nu că poftele nu ar veni din când în când, dar viața mea e infinit mai bună acum încât nu s-ar merita… și nu aș fi reușit niciodată să ajung aici dacă nu aș fi avut ajutorul cuiva care să mă ghideze.
REPORTER: Unde crezi că ai fi?
CHARLES BRACKE: Aș fi mort. 100% mi-aș fi pus în aplicare planul de sinucidere. Profesorul
Jeffrey Daravensky spune că Canada trebuie să ajungă din urmă SUA.
JEFFREY DARAVENSKY: Nu cred că există suficientă pregătire pentru profesioniști în sănătate mintală în special, care să fie cu adevărat familiarizați cu jocurile și cred că Guvernul, atât la nivel federal cât şi la nivel provincial, ar trebui să aloce niște fonduri pentru mai multe cercetări asupra acestei probleme.
Pe măsură ce pandemia se dezlănțuie, Hillary Cash își face griji că urmările vor fi cumplite.
HILARY CASH: Deja auzim de rapoarte și clienții care vin către noi acum, în pandemie, sunt oameni care au căzut rău de pe „stâncă” în această perioadă. Copiii mici sunt acum mult mai mult expuși într-un grad pe care îl consideram destul de tulburător, și acum asta a crescut vertiginos și cred că o să vedem copii în număr mult mai mare și la vârstă mult mai mică dezvoltând probleme de la utilizarea ecranului.
Înapoi în Guelph, Ontario, Jake Uskoski nu a avut ajutor non-stop de la experți, dar a avut-o pe mama lui.
JAKE: A fost un lung parcurs… 3 ani și jumătate, cred, de recuperare-recidivă în dependență… Una dintre întrebările pe care mi le-a pus mama a fost: „Jake, ce trebuie să facem pentru ca treaba asta să funcționeze, ca tu să poți să mergi în continuare la Universitate?” Răspunsul la care am ajuns în sfârșit a fost: “Am nevoie să mă conduci și să mă duci la sălile de curs.”
REPORTER: Aveai nevoie de a o bonă…
JAKE: Aveam nevoie de cineva care să mă țină literalmente de mâna în acea prima perioadă de timp. Mama lui, Elaine, a stabilit un program strict de a fi prezentă pentru a-l ține departe de dependență.
ELAIN: Îi ceream să facă fotografii cu el însuşi în sala de curs sau în clasă și să mi le trimită pe email ca să știu că participa, așa că avea responsabilitate și trebuia să vină acasă în weekend-uri pentru a fi monitorizat. I-am spus atunci: „Te voi salva de tine însuți!” Astazi Jake locuiește singur în procesul de recuperare, îmbrățișând tehnologia ca inginer software. Dar când pandemia a lovit, a fost izolat și a știut că are nevoie de ajutor.
JAKE: Creierul mă bătea constant pe umăr: „Hei, știi, ar fi distractiv chiar acum să joci un joc! Un joc ar fi grozav! Relaxează-te! Joacă un joc! Ești bine! Ai rămas curat atâta timp încât ai putea să te descurci.” Dar mi-am dat seama că a fost îngrozitor de periculos și am alunecat mult mai repede decât în vremurile anterioare.
REPORTER: Trebuie să fii pregătit pentru acel telefon pe tot parcursul vieții.
ELAIN: Da. Întotdeauna.
REPORTER: Acesta este un proces de o viață întregă.
ELAIN: Așa este…
Așa că acum, în timpul pandemiei, [Jake] stă cu mama lui. Au o rutină strictă care să-i țină lui Jake mintea ocupată și corpul sănătos. Pentru Jake sprijinul și prietenia i-au schimbat viața.
REPORTER: Ce înseamnă pentru tine faptul că [mama] nu a renunțat niciodată la tine?
JAKE: Într-una dintre conversațiile pe care le-am avut, s-a aplecat în fața mea și a spus „Jake, ai din nou încrederea mea! Nu s-a dus! Am încredere în tine, te cred! Cred cuvintele pe care le spui! Și sunt atât de recunoscător pentru ea și pentru familia mea și prietenii mei, care cred în mine acum, care au continuat să creadă în mine, care nu s-au oprit niciodată din a crede în mine. Nu aș fi aici dacă nu ar fi fost ei… și să știu că au încredere în mine este o experiență pe care nu o pot exprima în cuvinte.
Există un test simplu cu șase întrebări care vă va ajuta să vă dați seama dacă jocul s-a transformat într-o dependență. Îl avem pe site-ul nostru: www.ctvnews.ca/w5
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
