Întrebări și răspunsuri despre: smerenie, botez, judecată, cruce…
1 octombrie 2023
Ia-ți tricoul “Mă identific ca vaccinat”!
2 octombrie 2023
Vizionați un extraordinar interviu cu Nicolae Cune, un profesor român din Vancouver, Canada, care ne împărtășește din experiența sa cu tinerii.
Urmăriți acest material pentru a afla care sunt problemele dar și care sunt soluțiile și exemplele de urmat pentru tineri.
Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Introducere
Părintele Teologos: Dragii noștri, suntem aici cu un grup de pelerini – întâi de toate, suntem cu Nicolae Vune din Vancouver. A fost jurnalist la Evenimentul zilei, la Curierul național, Jurnalul național și astăzi, profesor de mate-fizică la un liceu din Vancouver. Am vrut foarte mult să fac un podcast cu el, de ce? Pentru că, fraților, e o mare problemă care pe mine mă doare foarte mult, e vorba de copii, de viitorul copiilor, de viitorul tinerilor, de învățământul tinerilor. Și am discutat cu el puțin înainte de a aduce camerele și vreau să dezbatem cu el cum putem să facem viitorul tinerilor mai frumos, mai duhovnicesc și mai bucuros, de fapt. Pentru că am văzut azi foarte multe lucruri și văd și filme făcute de tineri și muzică făcută de tineri în general, artă făcută de tine, iar tot ce fac tinerii e distopic. Este discopic.
Presiunea asupra tinerilor
Și cum ți-am spus înainte, discutam înainte, mi-am adus aminte de o fază în care era un tânăr la o admitere undeva, cred că la facultate era și în orice caz când li s-au dat subiectele pe tablă la un moment dat tânărul acesta începea să zică „nu știu, nu știu, nu știu…” Și a început să înnebunească. S-a aprins cu mâinile de cap, s-a ridicat în picioare și, efectiv, a făcut cu nervii. Ai putea să comentezi puțin pe tema asta?
Nicuale Cune: Nu am întâlnit un asemenea caz în practică. De vreo 17 ani predau la clasele a XI-a și a XII-a. Într-adevăr pe parcursul anilor, în special în ultimii ani, constat o mare presiune pe care și-o pun ei înșiși, cei de clasa a XII-a și, poate, totul se datorează competiției care poate avea ca sursă familia, dar poate nu în mare măsură… poate avea, mediul – societatea, să zic așa – fiind un factor hotărâtor, dar îmi este greu să dau o soluție la asta. Ce pot să spun este că din practică constat că din ce în ce mai mulți dintre copii să zicem că intră într-o stare de nervozitate, din ce în ce mai mulți apelează la psiholog, din ce în ce mai mulți au chiar probleme de natură psihologică, intră sub tratament, câteodată chiar îngheață anul respectiv.
Părintele Teologos: Din motive psihice, nu?
Nicuale Cune: Probleme psihice fără doar și poate. Foarte greu să dai o explicație la asta. Modul cum este privit este pur tehnic pentru ei, încearcă să găsească o soluție prin medicamente, tratament cu ajutorul psihologului și care din punctul meu de vedere nu aduce rezultatele… Poate că sfinția voastră ar putea să ne dați fi o soluție…
Pericolul absolutizării / idolatrizării
Părintele Teologos: Da, eu cred că problema vine din idolatrizare. Adică se observă o absolutizare a carierei logice. Adică învățământul acesta lumesc este văzut din punct de vedere logic ca absolutul, adică reușita în carieră și așa mai departe. Ăsta este țelul lor și de asta depinde mântuirea lor. Adică ei văd ca și reușita în viață absolut reușita în carieră, profesională. Desigur că noi nu suntem împotriva învățământului, Doamne ferește, dar socotesc că învățământul trebuie să-și aibă locul lui bine delimitat: nici neglijat că aici avem o altă extremă a lumii interlope și așa mai departe, a neglijenței, a tinerilor ratați din punctul ăsta de vedere, adică rămân tineri fără viitor în viață pentru că nu știu o meserie, să zic așa.
Dar pe de altă parte, sunt și tineri ratați care sunt ratați prin absolutizarea acestui lucru și atunci ei devin de fapt niște mașini de învățat, niște tineri fără viitor personal. Adică ajung să fie foarte buni în cariera lor, dar ca oamenii sunt singuri sunt… hai, să nu zic niște ratați, dar nici departe. Adică nu au viitor, suferă de anxietate, suferă de atacuri de panică, suferă de o duritate foarte mare și uneori chiar pot să ajungă și la boli de nervi, atacuri de panică, ADHD, surmenaj, anxietate, toate astea, înțelegi? Și cred că este nevoie aici de discernământ și discernământul acesta poate să vină numai prin crucea lui Hristos, prin crucea și iubirea lui Hristos. Adică crucea te ține pe mijloc – nici pe latura din stânga, nici pe latura din dreapta – deci te ține pe mijloc astfel încât să-ți răstignești mintea și să zici da, ok, nu trebuie să exagerez nici într-o parte, nici în alta și are grijă de mine Dumnezeu. Are grijă de mine Dumnezeu și nu are rost să absolutizăm lucrurile de aici pe pământ că oricum voi muri și oricum voi depăși treaba asta.
Cred că oricum oricât de bun ai fi tu într-un anumit domeniu, clar de vei fi depășit, clar o să se găsească altcineva mai bun decât tine. Din cauza asta este esențial să nu absolutizezi lucrul ăsta ca să nu cazi în depresie în clipa în care te vezi depășit. Și dincolo de asta, cred că pe primul plan trebuie pusă iubirea – iubirea interpersonală, adică tânărul să se cizeleze ca și caracter, nu atât din punct de vedere profesional. Da, ok. Dacă nu se cizelează ca și caracter atunci o să fie… – și cred că ai avut exemple de genul acesta și chiar te rog să dai – cred că o să fie generator de o atmosferă foarte toxică, de bullying, nu știu…
Forța dragostei…
Nicuale Cune: Sigur, sigur că da. Sunt fenomene de acest gen. Vreau să vă zic că în practica de zi cu zi, vezi întreaga gamă, vezi oameni foarte stresați, vezi oameni, vezi și copii foarte așezați. Și de multe ori te și întrebi de unde vine asta. Fără doar și poate că există ceva acolo. Predau fizică și de multe ori poate că și pe undeva că am avut în urmă cu vreo 20 de ani șansa să cunosc un părinte care încă din prima zi când m-am întâlnit cu sfinția sa mi-a spus că „eu m-am făcut călugăr pentru din cauza profesorului meu de fizică”. Nu-i dau numele, părintele este foarte bine cunoscut. Și întotdeauna sunt profesori care încearcă să introducă în procesul de educație, se extindă un pic, să extrapoleze un pic, nu numai să predea materie brută.
Pentru că ați menționat aici lucruri ca dragostea, ați menționat și moartea… într-o societate în care nimeni nu discută despre moarte, când toată lumea este atât de pragmatică pe lucrurile concrete, încât e greu să aduci în discuție un cuvânt ca acela. Dar în schimb poți să aduci dragostea. Spre exemplu, îmi amintesc de unul dintre profesorii de acolo, care punea o ecuație pe tablă, să zicem ecuația forței de gravitație, spunea ce intră, ce ingrediente intră în acea ecuație și apoi, lângă spunea: „Fraților, dați-mi un exemplu de artă forță! Ce forță e mai mare pe lumea asta decât orice forță a gravitației sau orice formă de forță din lumea asta, care este forța care unește totul și care poate să facă o diferență în toate?” Bineînțeles, copiii aleg una alta și apoi desena respectivul o inimă pe tablă și spunea: „forța dragostei și acum, dragilor, dați-mi și ingredientele care sunt necesare în ecuația asta, cum o găsim?”
Deci cred că există resurse de acest gen. Evident că este greu, trebuie să faci un efort pentru asta și ca să faci nu poți să vorbești doar despre dragoste, nu poți să vorbești despre subiecte care țin de o altă lume, într-o lume foarte secularizată decât atunci când creezi acele canale de comunicație ca să găsești modalitatea să accesezi poate niște energii nebănuite în acești copii. Copiii sunt cum să vă spun ca și profesor, știu că mulți se plâng că sunt nerespectați, dar din contră atât de mulți suntem respectați de către copiii din Canada și orice din Canada poate să mă contrazică, dar cel puțin ăsta sunt eu…
Părintele Teologos: Da, în cazul tău.
Menirea de profesor
Nicuale Cune: Există o dispoziție pentru copii foarte mare de a se deschide, de a discuta lucrurile astea. Într-adevăr, competiția este foarte acerbă, dar tu ca profesor trebuie să îți dai seama că nu este o meserie ca oricare. Dacă îi spui că trebuie să mergi acolo ca și o meserie nu ai făcut absolut nimic. Trebuie să privești la ceea ce faci în fiecare zi ca o vocație. Și în momentul în care vezi asta, lucrurile se mai simplifică un pic și poate că ai timp când vezi un copil într-o situație din aceasta foarte delicată… Într-adevăr ați dat exemplul aceluia care zicea „am înnebunit, am înnebunit, am înnebunit”. Nu am întâlnit așa ceva, dar am întâlnit cazuri apropiate de situația asta. Îi vezi că încep să tremure, îi vezi că se înroșesc. Sunt toate ingredientele, ai tot ca și profesor… dacă te uiți, ești activ, ești viu, vezi aceste simptome în copii și trebuie să faci ceva. Nu poți să-i lași în situație că poate săracii au lucrat zile întregi pentru pregătirea unui examen și trebuie să fii viu ca să-ți dai seama, trebuie să găsești o modalitate ca să transferi… Că nu poți să-i spui „hai, să vorbim despre dragoste” dacă nu o și pui în aplicare.
Deci evident că ei aleg metodele arhicunoscute de ei, mulți dintre ei poate de ani de zile cu medicamente, cu psiholog și așa mai departe, dar cred că fiecare dintre noi dacă un pic acolo i-am arătat prin modalitatea noastră de a reacționa în aceste situații extreme, am reușit să le transferăm puțin un pic din pacea noastră lor și din dragostea noastră și să meargă un pic mai departe. Că nu mi se pare un capăt de țară dacă îi zici nu poți să dai acum, îl dăm mâine, îl dăm poimâine sau găsim o altă modalitate nu este un capăt de țară să poți să faci asta.
Și sfinția voastră ați spus niște lucruri, dar nu poți să faci lucrul ăsta decât atunci când tu însuți ești un model. Nu spun ca și când aș face eu lucrul ăsta, dar sunt destui acolo care o fac și cred că dacă ținem un pic ochii deschiși, am putea găsi pentru copii o modalitate de a-i înțelege. Într-adevăr competiția este foarte mare. Nu cred că este vreo diferență dintre competiția de aici și sau de dincolo, cred că este una generală, într-adevăr, fiecare copil vrea să fie partea celei mai bune programe, la cea mai bună universitate. Poate că înainte când eram în liceele noastre poate voiai să te faci inginer să revii acolo de unde erai – asta a fost cazul meu cu prima facultate, ce s-a întâmplat ulterior că am luat-o într-o altă direcție, dar cred că competiția era de mai mică avergură. Acum este una extrapolată la nivel foarte mare așa cum am zis. O vedem la clasele de-a XII-a și este greu că nu sunt pregătiți copiii.
Părintele Teologos: Nu sunt pregătiți nici profesional, dar cred că mai degrabă nu sunt pregătiți duhovnicește. Mai ales într-o societate secularizată cum e Canada. Și mai ales, pe mine mă asta mă îngrozește că acolo nu există duhovnic, adică ei nu știu, copii în general nu știu de duhovnic.
Nicuale Cune: Acum adevărat este, dar așa cum am zis, sunt câțiva copii. Întotdeauna găsești într-o clasă.
Părintele Teologos: Un exemplu?
Din practică
Nicuale Cune: Este foarte simplu. Atunci când vezi un copil care este într-o situație delicată, vezi pe cineva că sare să ajute într-un fel sau altul. De exemplu, a lipsit de la școală și are nevoie de notițele din clasă. De cele mai multe ori noi le postăm pe Google classroom, spre exemplu, dar dacă este nevoie ca… De obicei, la anii mari cum predăm noi în clasa a XI-a sau a XII-a ai niște notițe lay-cadru, dar apoi apar în clasă… Dacă ești un profesor viu, când apare o a doua întrebare, trebuie să mergi mai departe mai ales când predai la clasa a XI-a sau a XII-a, tu întotdeauna faci și îți asumi că el a făcut în clasa a VIII-a, în clasa a IX-a anumite lucruri. Într-adevăr, nu trebuie să te duci înapoi la 1 și cu 1 fac 2, dar poate că îi dai posibilitatea când spui că unul și cu una poate că fac o familie și încep și extrapolezi în zona asta.
Întotdeauna găsești un om care care sare „Da, uite, îi dau eu acum un telefon, îi trimit pe WhatsApp ce ați făcut aici dumneavoastră.”
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Nicuale Cune: Sunt acei copii și îi simți că sunt un pic diferiți și când constați asta parcă te rușinezi și tu ca tată, ca mamă – n-am făcut asta, ai mei nu sunt așa și parcă… Și știți ce este uimitor? Ne întâlnim de obicei de două-trei ori în acele ședințe cu părinții. Ele sunt individuale, nu poți să faci cu toată clasa, sunt lucruri care țin de individ și sunt elemente pe care nu poți să le spui la toată lumea. Și apoi, tu știind copilul , avându-l în clasa ta de două-trei luni, te aștepți și la părinți. Și de multe ori dai greș. Îl vezi și pe părinte și dacă știi cum este și copilul, vezi și pe părinte și te aștepți…
Părintele Teologos: Exemplu…
Influența familiei asupra copilului
Nicuale Cune: Exemplu fără doar și poate. Și vezi respectul pe care ți-l dă copilul este acela și al părintelui. De multe ori, la acești copii unde presiunea este foarte mare și ei încep să capoteze, vezi și problemele din familia respectivă. Mulți recunosc, vin și spun lucrul acesta. Ați menționat de lipsa pregătirii duhovnicești sau lipsa duhovnicului în viața lor. Sfinția voastră cum vorbește despre niște lucruri pe care nici părinții lor – deci e o scuză, acești copii sunt săraci și nu au pomenit lucrurile astea în familia, lor singurul lucru pe care le știu este psihologul și medicamentația și ea începe de la o vârstă foarte fragedă. Cel puțin, noi, profesorii avem acolo o listă cu acești copii care au trecut… și noi trebuie să fim atenți, ni se spune la începutul anului. Și am constatat în ultimul an o creștere a numărului lor. Nu pot să prevăd ce se va întâmpla. Dar și numeric e o constatare cantitativă.
Părintele Teologos: Crește, da…
Nicuale Cune: Calitativ… sigur că nu pot să îmi dau cu părerea, dar sigur că da, globalizarea, elementul ăsta de extrapolare la lucruri nemaiîntâlnite până acum fac ca presiunea pe acești copii să fie extrem, extrem de mare. Soluția nu văd curând pentru că ea nu există.
Doar ortodoxia oferă soluția de vindecare
Părintele Teologos: Nu există soluție pentru că nu există ortodoxie, înțelegi? Toate aceste probleme sunt problemele omului căzut, care aceste probleme ale omului căzut Sfinții Părinți le-au vindecat o dată și prin experiența lor evident, dar dincolo de asta și mai presus de asta, prin luminarea harului Duhului Sfânt. Adică nu numai că Sfinții Părinți erau niște oameni foarte deștepți – că erau, dar erau, cum spuneam, luminați de Dumnezeu și atunci dădeau soluția. Din cauza asta în ortodoxie, nu avem nici ideea de star, dar de pe de altă parte, ortodoxia ca și consens al Sfinților Părinți a ținut aceste probleme la un nivel foarte scăzut.
Acolo, datorită faptului omenirea a avansat foarte mult într-o direcție greșită, problemele au crescut și ele și cresc. E foarte dificil, cred eu, nu știu, să vorbim de ortodoxie într-o țară secularizată. De ce? Pentru că ei au un strat foarte gros de dezinformare relativ la Hristos. Lor li s-a prezentat un Hristos fals, un Hristos distorsionat printr-o mulțime de erezii și din cauza asta, cred că ei rejectează. Cu toate că într-adevăr după cum bine ai spus există anumite familii care își țin conștiința și sunt chiar exemple, știi. De ce râzi?
Nicuale Cune: Pentru că exemplele să le vezi în fiecare zi, nu trebuie să alergi după ele….
Părintele Teologos: Da, da, da… Există.
Cazul unui director de școală
Nicuale Cune: Ele sunt. Sigur că da, eu nu mă pot pronunța aici și în ceea ce privește partea aceasta religioasă, dogmatică, este greu, dar îi vezi în acțiune, îi vezi pe acești oameni. De exemplu, este un director adjunct care de 17 ani, în fiecare an, în fiecare zi, 185 de zile pentru că ăsta e numărul de zile la școală, acest om iarnă vară ploaie și e multă ploaie la noi acolo, cu umbrela – la liceul meu sunt în jur de 600 de copii – acest om în fiecare zi zice „good morning sau bună dimineața” la fiecare copil pe nume.
Părintele Teologos: Serios?!
Nicuale Cune: Și asta în prima zi. Și când a văzut asta, cum să vă spun? Să mă iertați, dar mie în nesimțirea mea, a trebuit să treacă un timp până să realizezi „băi, dar tu ce faci măi, omule? păi, uite ce face ăsta!…” Adică eu am 30 de copii sau 25 de copii – depinde când sunt în clasă – și am patru clase, îmi vin 100 de copii și eu nu fac lucrul ăsta, îmi trebuie două luni de zile ca să-i rețin pe nume. Dar știu pe un altul care nu știu de unde a primit și el sfat și ce face? Zice: „Doamne miluiește! Doamne miluiește!” și le pune pe capul lor – când intră ăla în clasă zice „Doamne miluiește!” Când intră al doilea zice „Doamne miluiește!”
Părintele Teologos: Serios?!
Nicuale Cune: Da, așa face. Pentru că în felul ăsta cred că dacă noi nu setăm tonul, dacă înainte de a veni la școală ne uităm pe mobile și mai vedem o știre că a omorât, eu ce se mai întâmplă în trafic sau mai stai pe la vreun pod încă o jumate de oră și apoi vii și la școală și te uiți la ăia… „ufff… iar i-am întâlnit pe ăștia aici. cine mi i-a adus?” Nu o să putem să facem să fim ca acei profesori de fizică în viața acelui părinte care a spus „eu am ajuns călugăr din pricina acestui profesor de fizică”. Noi trebuie să găsim această liniște, o pace sufletească. Pe ea nu poți să o gătești că nu ți o dă nimeni. Sigur că da, noi putem citi viețile sfinților, dar dacă noi nu-l vedem pe acel om care face lucrul ăsta cu 600 de copii și dacă noi nu încercăm să imităm…. Nu știu ce credință împărtășește acel om, dar nu trebuie să îi scrie pe frunte. Măcar să imităm și noi un pic.
Părintele Teologos: Da, da, da, exemplul!
Nicuale Cune: Și exemplele astea le putem vedea în fiecare zi. Câteodată ne rușinează și copiii.
Părintele Teologos: Da, da… Aveți un exemplu de copil?
Nicuale Cune: Păi, da, cum să nu? Vezi pacea lui, te uiți la el și îți este de ajuns. Păi, sigur că da! Câte nu sunt? Nu e zi de la Dumnezeu.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Bucuria de a fi profesor
Nicuale Cune: Părinte, cum să vă spun? Dar nu cred că există meserie mai frumoasă. Știu că oamenii se mai plâng, dar ce profesie e mai frumoasă decât asta în care la sfârșitul fiecărei ore ai câte 20 de copii și cel puțin 15 îți spun „mulțumesc”! Unde pe lumea asta? Când ies afară „thank you, Mr.” Unde este pe lumea asta? Că noi muncim un an de zile pentru cineva, anul viitorul o să ne dea mai mult de făcut, de Crăciun poate că o să ne dea ceva, eu știu, un mulțumesc, nici măcar acela că plec în concediu sunt Hawaii sau în Mexic. Deci copiii sunt foarte recunoscători și atunci când întâlnești acele situații tragice pe care le-ați menționat la început, suferi și tu alături de ei, nu există altă soluție.
Părintele Teologos: Da.
Nicuale Cune: Într-adevăr, sunt și situații în care implicându-te foarte tare, mai poți fi și lovit într-un fel sau altul, dar așa se întâmplă, este firesc să fie așa, dar ceea ce primești în schimb este enorm.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Nicuale Cune: Nici nu ar fi altfel, pentru că nici nu văd altfel meseria asta. Energia vine de la ei. Noi nu avem absolut nimic de la noi, fără doar și poate. E ceva…
Părintele Teologos: Cred că ar fi extraordinar… trebuie să fim exemplu, cred că trebuie să ne și rugăm pentru ei, trebuie să-i iubim cu adevărat! Adică să fim aproape de ei.
Nicuale Cune: Am constatat la fel – aceia care fac probleme, de aceia trebuie să avem mai multă grijă pentru că ei fac lucrul ăsta pentru că au nevoie de de atenție…
Părintele Teologos: Da, da, da…
Nicuale Cune: Și nu este firesc… „Da, sunt acolo, dragule, te văd dă-mi timp, am timp, dă-mi un pic de timp, sunt aici cu tine, te-am văzut”. Îmi amintesc că aseară ați dat un exemplu când vorbeam aseară despre acel profesorul care a stat o jumătate de oră și n-a spus nimic sau mai puțin până când a captat atenția fiecăruia. Știu pe un altul care la fel, de la care am învățat. Spre exemplu, în prima săptămână el nu predă absolut nimic. Păi, cum poți să predai dacă tu nu ai comunicat cu ăla. E ca și în orice lucru, în orice lucru în viață – dacă tu nu-i spui aceluia cine ești, de unde vii, care este istoria ta. Păi, cum ai vrea ca celălalt să vină la tine, să-ți mărturisească?…
Părintele Teologos: Să se deschidă, da.
Comunicarea profesor – elev
Nicuale Cune: Să se deschidă. De ce ai venit în clasa mea, copilule? Spune-mi care este planul tău? Că asta am constatat de fapt: ei dacă nu au un plan nici nu pot să meargă un pic mai departe că nu au acea determinare, nu știu unde să meargă. Fraților, aveți carnet de conducere? Și mulți dintre ei au acel carnet de conducere. Și dacă îți propui să ajungi de la A la B, nu trebuie să faci un plan? Așa și aici. Ești aici, poate că sunt prieteni în clasa asta, dar poate ai și un plan, vezi acea determinare la ei și că țin mai mult de obiectiv…
Părintele Teologos: Un scop, da.
Nicuale Cune: Un scop. Da, fiecare zi este o zi deosebită, dacă o privești în perspectiva asta a laturii din care poți să înveți. Iar cei care într-adevăr trec prin situații mai delicate, singura soluție este să le dai timp, să ai răbdare cu ei, să le dai mai multă atenție. Să fii lângă el. Pentru că altul are nevoie de o secundă, altul are nevoie de mai mult timp și trebuie să-ți faci timp pentru ei. Altfel nu ai cum să ajungi la ei. Da și trebuie așa cum ați menționat și sfinția voastră să vezi sufletul lui. Amintiți-vă că înainte, vorbeam când ne refeream la populații sau ziceam „un sat cu 100 de suflete”. Cine mai spune în ziua de astăzi suflet? Cetățeni, i-am numit tovarăși, i-am numit în tot fel și chipul… Deci încercăm tot felul. Schimbăm vocabularul, dar de fapt noi suntem niște suflete și toți suntem în căutare de frumusețe, de dragoste de toate astea.
Doar iubirea învinge orice
Părintele Teologos: Da, da, da. Foarte important pentru că foarte mulți oameni astăzi nu-și dau seama cât de importantă este latura sufletească, latura iubitoare. Cred că se rezumă totul la tehnică, la tehnologie, la învățământul strict profesional. Dar tu acum îmi confirmi și îți mulțumesc tare mult pe tema asta – îmi confirmi că mai presus de toate este relația iubitoare cu cu elevii.
Nicuale Cune: Fără doar și poate! Întâlnești elevi în clasa a XI-a, a XII-a, adică în școala la care lucrez eu e una academică și mulți vor să se facă doctori, ingineri și cei care vor să meargă în direcția asta cu de doctorii – sunt multe fete… Foarte multe fete vor să se facă doctor de copii. Adică trebuie să-i expui un pic. Nu spun că o fac eu, dar știu pe cineva care face. Ești în stare să vezi sânge? Ești în stare să iei un copil? Și gândește-te că este posibil să-ți moară pe masa de operație. Este posibil să te duci la spital atunci când este ziua de naștere a copilului tău sau poate că ai toți invitații acasă și tu trebuie să mergi pentru că este o urgență. Te gândești la asta, te gândești la toate lucrurile astea? Pentru că de cele mai multe ori, poate că lucrurile vin și din familie și din mediu, se uită numai la câștigurile materiale sau se uită la lucrurile care îți dau respect în societate și așa mai departe, nu se uită la lucrurile care vin la pachet cu lucrurile astea. Și cred că este și menirea noastră ca educatori, unii zic profesorii, dar până la urmă îi educi…
Părintele Teologos: Educatori….
Nicuale Cune: Da, da, pedagogi.
A învăța să gândești în școală. Un exemplu
Părintele Teologos: Cred că e foarte importantă această aducere cu picioarele pe pământ, la realitate. Adică să îi spui: tu te-ai gândit că o să trebuiască să faci asta și asta și asta? E foarte importantă treaba asta. Și iarăși, ceea ce pe mine m-a impresionat foarte mult este un exemplu al unui student de la MIT – Massachusetts Institute of Technology, pentru cine nu știe. Să spun așa foarte grosier, cea mai celebră facultate tehnologică, dacă doriți. El terminase el terminase la MIT, își făcuse un startup foarte bine văzut și l-au întrebat reporterii ce folosești din tot ceea ce ai învățat de la MIT în start-up-ul tău?” Și el a spus: „Nimic”. Ăștia s-au blocat și au spus „cum? nimic?” Și el zice „nimic”. „Sigur nimic?”. Zice: „nu, e adevărat că folosesc un lucru. La MIT, am învățat cum să gândesc”.
Cred că este foarte important ca tinerii să învețe cum să gândească. Și asta am pățit și eu – numai puțin și apoi te las pe tine să vorbești și chiar aș dori să vorbești pe tema asta – vreau să-i mulțumesc pentru a nu știu câta oară lui Francisc, Dumnezeu să-l binecuvinteze! Eu am avut… Ceea ce auziți acum, fraților, sunt șacalii… Revenind, am avut de foarte tânăr un calculator. Pe vremea respectivă în România nu existau calculatoare. Era un Comodore 64, un calculator foarte bun pentru vremea respectivă. Venise din Germania. Ne uitam la calculator, calculatorul se uita la noi și părinții mei care erau niște oameni nu foarte avuți, foarte normali, doreau să-mi găsească un meditator astfel încât să învăț cum să folosesc calculatorul respectiv. Nu exista pe vremea respectivă profesor de informatică și găsesc un hacker. Dar un hacker, hacker la Centrul de calcul din orașul unde eram și care știa calculatorul ăsta – Comodore 64 și mai ales, știa limbajul de asamblare adică efectiv hardcore, să zic așa.
Primul lucru, când a venit, pe care mi l-a spus și asta mi-a rămas și vreau să fie pentru toți și mărturie și pradă de război, este că mi-a spus în felul următor:„Uite, care e treaba – eu nu sunt profesor de informatică, eu nu te pot învăța informatică, eu o să te învăț cum gândesc eu”. Și asta a fost fenomenal pentru că socotesc că profesorul trebuie să-l învețe pe elev – dincolo de informațiile care or fi ele din carte – cum gândește el. Cum gândește în cazul de față mașina, calculatorul și să-i genereze un un mod corect de a gândi astfel încât să poată să extrapoleze această învățătură și la… în cazul informaticii și la alte limbaje de programare și alte sisteme de operare și la alte microprocesoare.
Ce ai de spus? Am văzut că ai râs.
Realitatea din învățământ
Nicuale Cune: Da, da. Ce vreau să vă spun este că în momentul de față – încă o dată, asta este percepția mea, nu știu dacă este una generală, dacă greșesc să mă ierte Dumnezeu – este că din contră, mergem în direcția opusă. Copilul este dispus a îngurgita a asimila lucruri în porțiuni foarte mici și în momentul în care îi ceri să vadă la scară mai mare nu neapărat că nu ar putea să facă lucrul ăsta, dar refuză, e reținut a face asta.
Și în ultimii ani, cel puțin personal, am această predispoziție a tăia materialul în cât mai mici lucruri cu speranța că la un moment dat acel copii se va lovi de o situație în care el trebuie să pună toate aceste mici lucruri împreună. Într-adevăr, multe lucruri se pot face, dar trebuie să ne rezumăm la lucrurile, la ceva pe care poți să-l atingi. Să-i dai copilului sentimentul că ai finalizat ceva care la un moment dat a împlinit ceva. Pentru că poate că asta am putea-o lega și de faptul că în ultimii ani – și poate am deschide o întreagă discuție pe tema asta – în legătură cu deficitul de atenție al copilului, cât de mult poate el să urmărească. De exemplu, și dacă îl introduci într-o metodă de predare care să-i dea această extrapolare a simplului către complex este posibil să-l pierzi pe undeva pe drum.
Părintele Teologos: A, pentru că are un interval de atenție foarte redus, nu?
Nicuale Cune: Da, foarte redus și, spre exemplu, poate că nu poți să faci asta pe parcursul unei ore de 70 de minute cum avem noi sau 75 de minute și cumva trebuie să o prelungești în ora următoare, va fi foarte greu. Trebuie să te duci înapoi. Sigur că poți să faci asta, dar din experiența personală este foarte greu. Ei preferă lucruri mici, ușor de reținut, foarte ușor de memorat. Eventual, cu ocazia testelor și ulterior în anii când merg la universitate. Dar sigur că da, acesta ar fi idealul pe care l-ați menționat aici. Din păcate, mergem în direcția contrară.
Părintele Teologos: Cred că au mintea vraiște, să zic așa, de o mulțime de centri de atenție de pe ecrane, de pe celulare, de pe știri și așa mai departe și nu se mai pot concentra, nu mai au capacitatea de concepție.
Atenția și tehnologia
Nicuale Cune: Da, mă iertați! Sigur că da, vedeți, dar întotdeauna când noi facem niște afirmații în fața copiilor și asta este esențial – știu pe cineva care face lucrul ăsta și bineînțeles că problema telefoanelor este una foarte mare – observi comportamentul, ce se întâmplă după. Spre exemplu, dacă unui copil îi spui „lasă telefonul acum”. Evident că regula în clasă este să nu utilizeze acele telefoane, dar el dintr-un motiv sau altul, că îi bâzâie sau nu știu ce, se uită pe telefon. Acum sunt studii academice care arată că în momentul în care apeși pe tasta unui telefon îți trebuie două minute ca să revii la situația precedentă.
Părintele Teologos: Serios?
Nicuale Cune: Două minute îți trebuie.
Părintele Teologos: Doamne ferește!
Nicuale Cune: Și auzi spre exemplu, sunt studii care la fel care arată că dacă schimbi la mode culoarea, dependența scade cu 80%. Și profesorii respectivi le-au spus copiilor „hai, să încercăm să scăpăm de lucrul ăsta, hai, să schimbăm culoarea! dați-o pe alb-negru dacă susțineți că voi numai informații aveți, tata, mama, cine vă sună pe voi aici, schimbați pe negru”. Și constați că nu renunță pentru că acea culoare care stă în spate are un factor de drog, de dopamină acolo care intervine. Este o problemă, dar în anul în curs, spre sfârșitul anului se încearcă, chiar sunt state prin America și la noi sunt câteva districte care au politică zero de telefoane – copiii nu au voie să vină cu telefonul în sala de clasă.
Părintele Teologos: Ei își dau seama că au ei o problemă?
Nicuale Cune: Sigur că da. Copiii își dau seama.
Părintele Teologos: Serios? Slavă lui Dumnezeu!
Nicuale Cune: Sigur că își dau seama. Știu că sunt dependenți, dar nu pot să scape și cred că astea se întâmplă și la adulți fără doar și poate. Să știți, câteodată simt asta, noi ca și educatori și cred că nu numai în Canada, dar suntem de un fariseism grosolan. Când noi le spunem copiilor voi nu și noi doar asta facem, stăm numai pe telefon și așteptăm. Vedeți, vorbeați de suflet la început, dar cred că privim lucrurile numai din punctul nostru de vedere – eu predau fizică, celălalt predă chimie sau ce mai predă – problema asta cu sufletul, cu moartea nu e treaba mea, e problema profesorului de religie…. Dacă privim lucrurile astea niciodată n-o să rezolvăm absolut nimic. Păi, ele trebuie să fie văzute în perspectiva lor…
Părintele Teologos: Global.
Avem un suflet înainte de toate
Nicuale Cune: Întotdeauna există un moment în care poți să intervii și fraților, mai avem și un suflet! Într-adevăr trăim într-o lume secularizată. Într-adevăr acolo la noi este o situație cu totul specială, dar mă gândesc că lucrurile sunt extrapolate tot și cred că menirea noastră ca educatori este să ne ducem să îl ajutăm pe omul acela la religie, să încercăm și noi să putem să ne facem partea. Ca în momentul în care cineva se duce la clasa de religie vorbește despre suflet să nu fie mirat, dar „stai, ce-i ăla?” Mai ales în științe, sigur că da, noi explicăm situații care par explicabile până la un punct – că e fizică, că e chimie. Păi, o reacție din-aia cum să o explici în chimie sau chiar și în fizică? Acum nu suntem Einstein în fizică, dar încearcă oricare dintre profesorii de fizică se explice, să intre puțin mai în amănuntul forței gravitației, să explice de ce e așa…
Părintele Teologos: Da, da….
Nicuale Cune: Sau forța magnetismului sau să găsească care este…
Părintele Teologos: Suportul ultim, să zic așa, da.
Nicuale Cune: Da. Cum îi explici, cum mergi la baza ei? Nu neapărat, da, uitați asta e formula, intră asta și intră cealaltă. Asta nu! Să intrăm puțin și o să vedem că nu există acea limitare și dacă acea limitare există poate că acela este un prilej pentru tine să mergi puțin mai departe să-i explici omului ăluia – da, domnule, uite, noi explicăm, dar începem să extrapolăm lucrurile mici, să le facem mai mari, în clasa a XII-a și mai mari la universitate o să le facem și puțin mai mari, dar cu cât mai multă știință o să ai, o să vezi că o să te blochezi undeva și atunci Doamne, Tu ești!…
Părintele Teologos: Tu ești! De acolo încolo e Dumnezeu.
Nicuale Cune: Da și acolo ajungem cu toții.
Jocurile
Părintele Teologos: Apropo de dependență și de forme de drog, am fost foarte impresionat la un moment dat că am văzut un catalog de software și acolo la început, erau programele business și bineînțeles că erau fotografiile acestor programe și fotografiile erau cutiile programelor respective care arătau cum arătau, nu vreau să spun că erau monumente – Doamne ferește – de spiritualitate, dar erau niște cutii oarecare. Ei, și la sfârșit erau jocurile pentru copii. Dacă cele de dinainte nu erau monumente de spiritualitate, cutiile jocurilor pentru copii și în general, jocurile pentru tineri sunt niște monumente hai, să nu zic de satanism, dar nici departe. Unele chiar sunt. Nu crezi și nu se vede această presiune, acest satanism, acest păcat care apasă asupra copiilor, care îi face să fie uneori mai duri și în limbaj și uneori chiar și în comportament?
Nicuale Cune: Evident că eu nu sunt în măsură să dau explicații de natura satanism sau nu, dar se pot să vă spun așa văzând. Este că evident în cele sunt 60 – 70 de minute cât predai, trebuie să le dai și timp copiilor un pic să respire. Câteodată mai poți să le zici – puteți să vă uitați, să vă utilizați telefoanele. Să zicem. Poți să faci și lucrul ăsta. Și ce am constatat este faptul că imediat băieții – deci vorbesc de copii de 17, 18 ani – trec pe jocuri, instantaneu, iar fetele pe tik tok sau ceva asemănător, pe social media.
Evident, părinte, nu aș putea să vorbesc de explicațiile fenomenului, aș putea spune care sunt cauzele.
Părintele Teologos: Da, da. Experiența ta.
Nicuale Cune: Care sunt cauzele lor și aici, copiii nu sunt decât o plată pe care o primim noi, părinții și constatăm asta pentru că vrem să fim ca toți ceilalți. De la 4, 5 ani copiilor le cumpărăm echipamentele respective…
Părintele Teologos: Tablete, console….
Nicuale Cune: Și așa mai departe ca premiu sau cadou pentru ziua de naștere. Cred că aici este, este influența și a faptului că noi, părinții suntem dependenți de vizual foarte tare. Trebuie să ne aducem aminte… Încercă să intri în acea discuție cu copiii ca să-i faci conștienți de lucrul ăsta și să le spui, fraților, știm cu toții, creierul este în creștere până la 20 de ani. Gândiți-vă că orice mutație care are loc la momentul ăsta veți merge cu ea toată viața și așa mai departe. Și noi, dacă am fi conștienți ca părinți de lucrul ăsta, că la un copil de 5, 6 ani – că lucrurile evoluează în ani – creierul lui, mutațiile care au loc pot fi pentru întreaga viață datorită … sunt o mie și una de motive pentru care facem lucrul ăsta ca părinți, este evident că lucrurile când ajung la vârsta de 18, 19, 20 de ani când copilul trebuie să iasă în lumea reală, el nu poate să facă față.
Și vedem lucruri tragice, care nu sunt o noutate pentru nimeni nici acolo, nici aici, nicăieri. Într-adevăr, impactul este major și soluția, așa cum ați zis și sfinția voastră nu poate fi decât duhovnicească. Dar trebuie una în familie, nu numai copilul.
Părintele Teologos: Familie, da.
Nicuale Cune: Comunitate și așa mai departe.
Despre viitor…
Părintele Teologos: Cum vezi viitorul?
Nicuale Cune: Oh, Doamne ferește! Este greu de spus, dar încă o dată, speranța este la cei doi, trei pe care îi găsești întotdeauna. Vreau să vă spun că eu cunosc pe cineva, e profesor, n-are telefon mobil de vreo 18 ani, de 19 ani. Da!
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Nicuale Cune: Da. A zis că nu-i trebuie telefon mobil dar să știți că întreabă la fiecărui la începutul fiecărui an dacă există copii care nu au telefon mobil. Și întotdeauna există trei, patru copii.
Părintele Teologos: Da? Sava lui Dumnezeu!
Nicuale Cune: Ăia din clasa a XII-a, ăia n-au telefon mobil. Deci există sămânță peste tot. Da, dacă vrei să o vezi o găsești. Sigur că da, este greu de prognozat, dar cred că soluțiile acestea generale, hai, să o aplicăm la nivel de școală de clasă, de de comunitate, de țară… Trebuie individual, fără doar și poate. Dacă tu reușești să fie o oază într-o mare, într-adevăr vei fi un germene care nu știi când va da roade. De ce să așteptăm? Cine suntem noi să cerem de la ceilalți dacă noi nu ne putem impune nouă înșine? Fi fiecare în parte, cred că dacă și-ar impune lui, copiilor lui dacă mai are vreo influență, dacă n-a făcut nimic 20 de ani… poate o găsi vreo soluție, dar altfel nu. Individual, fără doar și poate!
Părintele Teologos: Cu ajutorul lui Dumnezeu! Mulțumim tare mult, Nicolae! Slavă lui Dumnezeu! Să avem nădejde că ajută bunul Dumnezeu, să știți! Mă bucur tare mult. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
