Plânsul sau Moartea – Pr. Iosia Trenham

Ascultați un cuvânt al Părintelui Iosia Trenham legat de problemele ortodoxiei de astăzi, în principal de lipsa tinerilor și a copiilor în Biserică, a creșterii Bisericii și despre lipsa pocăinței.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Dumnezeu să vă binecuvânteze, mulțumesc mult pentru participare! Am o reflecție pentru voi. Am intitulat-o “Plânsul sau Moartea”. Aceasta este o reflecție asupra creșterii Bisericii dar și asupra suferinței personale. Sunt cele două subiecte pe care vreau să le abordez pe scurt sub umbrela a “Plângând sau murind”.

Știți că multe parohii din toată țara sunt gri, adică dacă mergeți acolo veți vedea mulți oameni ca mine, veți vedea bătrâni care au această culoare pe cap sau nimic. Nu este un semn prea bun. Dacă o familie interesată intră într-o biserică și singurul tip de oameni care sunt în acea biserică sunt bătrâni, este un semn foarte, foarte rău, că biserica este pe moarte și biserica este locul vieții, așa că să vezi o Biserică murind în timp ce auzi cuvinte despre viață și despre creșterea ireversibilă a vieții în Biserică, ești martor la o mare dihotomie. Sau dacă vizitezi o biserică și există copii minunați, vezi o mulțime de copii, vezi familii care au copii, fapt care este o mărturie masivă în sine, chiar și familiile numeroase cu trei copii și patru copii și cinci copii, mesajul Bisericii pe care îl vor auzi în lecturile din scripturi, în textele liturgice, în predici va fi în concordanță cu ceea ce ei vad în fața lor, ei vor vedea biserica ca pe un loc, un loc dătător de viață, un loc în care viața umană este prețuită și există o creștere, dar, desigur, există provocări deosebite pentru a avea copii în Biserică și pentru a sprijini familii deosebit de mari.

Unul dintre părinții mei spirituali preferați ai ultimelor decenii, Bătrânul Epos Theodoropoulos din Atena, ori de câte ori făcea un botez, cred că era la al cincilea copil, poate la al patrulea, dar cred că era la al cincilea copil, el întotdeauna încurajează cuplul și le spune că îmbrățișează o formă de martiriu pentru că au fost dispuși să accepte viețile pe care Dumnezeu a hotărât să le dea lor, cu cheltuiala implicată. Mulți nu ar face asta azi și consecințele sunt drastice pentru Biserica unde se întâmplă asta dar există, desigur, provocări uriașe pentru familiile cu copii. Acest lucru este valabil mai ales dacă tatăl, să spunem, este un cântăreț sau dacă tatăl vrea să slujească la masa sfântă ca slujitor al altarului sau dacă tatăl este un cleric, un cleric minor, ca un cititor sau un subdiacon, sau un diacon, sau din familie de preoți. De multe ori, preoții noștri au atât de mulți copii și nu sunt acolo pentru a-și ajuta soțiile și acestea sunt fără sprijin.

Provocarea de a avea copii în biserică

Așadar, există o provocare deosebită să ai copii în biserică, copiilor le place să se miște. Le place, ca uneori să nu îmbrățișeze liniștea, desigur, ceea ce poate fi foarte provocator. Și părinți, ca parte din maturizarea voastră ca părinți, e să învațați să vă mențineți rugăciunea vie în timp ce aveți grijă de copiii voștri, să nu fiți deranjați în niciun fel de ei și de nevoile lor și să învățați să vă mențineți rugăciunea vie în timp ce ieșiți cu copiii [din biserică]. Ei nu pot sta în biserică trei ore consecutiv, cum poate un adult. Ieșind cu copiii afară și făcând o plimbare în jurul bisericii sărutând unele dintre uși și altarele (icoanele) exterioare privind trandafirii și plantele frumoase, dacă există, și menținându-vă rugăciunea vie, neintrând în conversații lumești, care ar trebui să fie absolut inacceptabile în mintea oamenilor în timpul Sfintei Liturghii, dar scoaterea copiilor afară și aducerea lor înapoi confortabil, fără a deranja oamenii, aceasta e o mișcare foarte normală, e privegherea particulară a părinților, în special a mamei.

Știți, sunt tot felul de paralele la acesta în viața monahală. Brutarii și bucătarii și cei care au grijă de oaspeți, ei trebuie să vină și să plece de la Liturghie pentru a-și oferi serviciul lui Dumnezeu și altora într-un mod normal. E foarte important și pentru nași și pentru alții care nu au copii sau care și-au crescut deja copiii și acum poate că au nepoți, e foarte important pentru ei să exprime adevărul că suntem o singură familie spirituală și să nu privească cu dispreț părinții, ci să vină în ajutorul părinților și să le ofere ajutor. Uneori alții pot scoate copiii la plimbare și să-i înveselească, Aceasta e o expresie a cât de mult întreaga Parohie prețuiește parentingul și sprijinirea cuplurilor tinere. E absolut normal și acesta este modul frumos de a trăi.

Să nu îi “terorizăm” pe ceilalți

Desigur există și posibilitatea a ceea ce eu numesc părinți care sunt “teroriști” liturgici, care nu au simțul de a fi unici, ei presupun că îndelunga răbdare, cu care ei sunt obișnuiți ascultându-și copiii care fac zgomot tot timpul, e ceva ce ar trebui să aibă toată lumea. Am avut eu însumi un camion plin de copii. Ți se formează o acomodare specială la zgomot, pe care nu o poți pretinde de la oamenii care nu au copii sau persoane în vârstă care au o sensibilitate la auz și deci nu ar trebui să stai niciodată în biserică până când tu nu mai poți suporta, asta este mult prea mult pentru toți ceilalți.

Dacă tu, ca părinte, nu mai poți suporta, dar oamenii care nu sunt părinți sau care nu au crescut copii de zeci de ani și sunt lângă tine, ei își vor pierde cu siguranță înaintea ta capacitatea de concentrare, așa că anticipează, nu fi ignorant și nici nu fii egoist… și pentru că tu vrei să stai în biserică și vrei Liturghia o să-i faci pe toți ceilalți să plătească ascultându-ți copiii sau lăsându-ți copiii să cadă ca peștii pe jos sau să joace jocuri peste tot, asta e dincolo de ridicol, e absolut dincolo de ridicol, e extrem de egoist. Nu este timpul din viața ta potrivit să faci asta. Copiii tăi vor crește într-o zi și atunci vei avea liniștea necesară în biserică, dacă nu vor fi alți oameni ca tine care să-i chinuiască pe toți ceilalți. Nu fii un terorist liturgic. Este mai bine pentru toată biserica, cu dragoste, să sprijinim familiile și să recunoaștem că “dacă nu plângi, mori”. Acești copii frumoși dacă sunt “îmbrățișați” de Liturghie, iar oamenii din biserică vor iubi Biserica ca pe nimic altceva, și dacă vor rămâne în Biserică și își vor crește propriile familii în Biserică, în acest mod Biserica se propagă și crește.

“Plângând sau murind”, totuși, e de asemenea o paradigmă, nu doar pentru creșterea copiilor în Biserică și a creșterii Bisericii, ci este și o paradigmă universală pentru viața creștină. Fiecare creștin plânge, fiecare creștin se tânguiește, jelește și fericiți suntem când facem asta. Pentru noi, acum este un moment pentru o mare pocăință și îndurare a unor cruci serioase și acesta este modelul pe care Domnul nostru Iisus Hristos ni l-a arătat nouă. Domnul nostru a plâns și a fost îndurerat și și-a purtat crucea și s-a luptat și abia apoi a fost încununat și a stabilit paradigma pentru noi: acum este vremea purtării crucii, timpul eliberării de suferință, timpul pentru a fi încununat și bucuria nespusă și necurmată va veni, va veni. Dar calea este drumul îngust care duce la viața veșnică. Nu drumul ușor.

Ascultă aceste cuvinte frumoase, unul de la Sf. Ap. Iacov și unul de la Sf. Ap. Petru. “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.” (Epistola. Sf. Ap. Iacov 1:12)

Aceasta e vremea perseverenței, dragilor, îmbrățișați plânsul pentru că dacă nu suferi mori, dacă nu îți porți crucea ești deja mort. Asta e de la Sf. Iacov. Iată și de la Sf. Petru, (Ep. Sf. Ap. Petru 1:6-9): Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum [ar trebui să fiți triști], împovărați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, încât credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos.” Crucile pe care Domnul le-a fixat pentru noi! Aceasta este calea spre înfrumusețarea credinței tale, astfel credința e testată, crescută, adâncită, făcută strălucitoare, la fel ca aurul. Nimeni nu își bagă capul în munte și scoate o cruce frumoasă de aur nu așa funcționează. Focul este implicat, testarea și purificarea. Este o descriere frumoasă a acestei mentalități că fie plângi, fie mori.

Un exemplu de pocăință

În lucrările marelui părinte spiritual și teolog al secolului 20, Părintele Arhim. Serafim Alexiev, un mare părinte și mărturisitor bulgar, profesor de teologie la Universitatea din Sofia. Cred că s-a odihnit în Domnul în 1956, dacă nu mă înșel. În lucrarea sa despre semnificația suferinței, el descrie o întâmplare în care slujește Sfânta Liturghie și aude o femeie plângând cu mare tristețe în biserică. Și el abia se mai poate concentra, îl trimite pe diacon să o mângâie și să-i spună: “uite, părintele va veni să te vadă de îndată ce se termină Liturghia, doar încearcă să te stăpânești iar preotul va veni la tine imediat ce va putea. Așadar a continuat Liturghia, a terminat slujba și a venit și s-a așezat lângă ea și i-a spus: Draga mea, care e problema? De ce plângi?” Și ea a spus: “Părinte, este mai rău decât îți poți imagina. Sunt complet distrusă” Și el a spus: “Păi, spune-mi ce s-a întâmplat?” El se gândea în mintea lui: “Oh Doamne, poate soțul ei a fost ucis, sau cineva din familie s-a sinucis… Oare ce se întâmplă?” Și ea îi spune: “Părinte, eu și soțul meu am fost căsătoriți în toți acești ani în totală armonie, ne-am crescut copiii, sunt toți perfect sănătoși, toți au familii frumoase, ferma noastră prosperă, niciunul dintre animalele noastre nu moare, fiecare sămânță pe care o punem în pământ se înmulțește din belșug, avem mai multe resurse decât putem folosi sau chiar distribui. Părinte, Dumnezeu ne-a abandonat!”

Asta e mintea ortodoxă, dragilor! Aceasta este mintea ortodoxă! Acum, nonsensica prosperitatea în Biblia Creștină din America, acesta ar fi semnul marii binecuvântări a lui Dumnezeu. Dar nu și în mintea ortodoxă, nu dacă drumul către viața veșnică este un drum îngust, iar nu drumul larg, nu și dacă purtarea crucii este calea către o cunună. Această femeie știa că, dacă nu se lupta, dacă nu avea o măsură de lacrimi în viața ei, atunci nu era purificată, nu purta deloc cruce și ce asemănarea are viața ei cu cea a Stăpânul ei Hristos? Nu, dragii mei. Există lacrimi binecuvântate. Dacă nu le plângem pe acelea, murim. Dumnezeu să fie cu voi!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!