Parohie și mănăstire: Prieteni sau dușmani? – Pr. Iosia Trenham

Urmăriți un cuvânt foarte bun în care părintele Iosia Trenham analizează relația dintre viața de parohie și cea de mănăstire.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

(pentru o vizionare optimă vă rugăm întoarceți celularul sau tableta pe orizontală înainte de a porni clipul)

Powered by RedCircle

Bun găsit tuturor! Dumnezeu să vă binecuvânteze și mulțumesc mult pentru prezență! V-am pregătit o reflecție, cred că va fi foarte edificatoare și hrănitoare [duhovnicește]. Se numește: „Parohie și Mănăstire – Prieteni sau Dușmani?”

 Subiectul relației dintre parohie și mănăstire și dacă aceasta va fi o relație prietenoasă de ajutorare, de sprijin reciproc, sau o relație acrimonioasă este tema mea de astăzi pentru această scurtă reflecție. Desigur că avem o istorie foarte lungă a relațiilor dintre parohii și mănăstiri și există o mare nuanță istorică. De exemplu, astăzi, eu vorbesc din Statele Unite ale Americii, dintr-un mediu ortodox în care, de-a lungul SUA, sunt doar puțin peste 70 de mănăstiri ortodoxe, dintre care majoritatea sunt destul de mici, iar Statele Unite ale Americii sunt o țară imensă, cu peste 3.000 de biserici ortodoxe. Acesta este un scenariu foarte diferit decât, să zicem, în România care este, ca suprafață, aproximativ de dimensiunea statului Pennsylvania și are aproximativ 500 de mănăstiri. Așa că vă puteți imagina relația dintre parohie și mănăstire, o realitate foarte diferită în România decât în Statele Unite.

Există unele zone semnificative, de exemplu în California de Sud, unde sunt aproximativ 22 de milioane de oameni, acolo unde locuiesc eu, aceasta e cea mai mare concentrație de oameni din întreagă SUA, și nu există mănăstiri aici deloc. Cea mai apropiată mănăstire de noi este în sudul Californiei centrale, într-un oraș numit Santa Paula, care este la aproximativ două ore de condus cu mașina de unde sunt eu. A fost un început de mănăstire cam la o jumătate de oră de parohia mea, dar acea mănăstire a cumpărat o proprietate și se construiește acum în Arizona, așa cum au făcut mai multe mănăstiri, așa că este o perioadă foarte unică, este un loc foarte unic. Și vorbesc din punct de vedere al contextului istoric.

Majoritatea mănăstirilor noastre nu sunt în orașe, majoritatea mănăstirilor noastre sunt pe dealuri sau în deșerturi și asta, de asemenea, poate depune mărturie despre un concept care este unic în istoria monahismului creștin. Mănăstirile din oraș sunt la fel de importante și mari și influente ca mănăstirile din deșert. Nu e ca în anul 800 în Constantinopol, unde erau peste 80, 80 de mănăstiri în interiorul zidurilor orașului, și nici ca mănăstirile noastre faimoase din deșerturile Palestinei și Egiptului și în alte părți, sau în nordul Rusiei. Toate acestea le spun ca să știți că vorbesc dintr-un context istoric unic aici în SUA.

Care este voia lui Dumnezeu pentru relația dintre parohie și mănăstire? Pentru a răspunde simplu, aș spune că voia Lui este să fie o sinergie sfântă între parohie și mănăstire, o relație mântuitoare, de sprijin reciproc între parohie și mănăstire. De fapt, viziunea noastră despre viață, viziunea creștină ortodoxă asupra vieții care este, desigur, și cea romano-catolică tradițională. Tradiția latină împărtășește acest angajament, tradițional vorbind, între două moduri de viață, viața monahală, sau consacrarea completă, pe care Sfântul Pavel, în celebrul său text, 1 Corinteni 7, o numește „alipire neclintită de Domnul”, și căsătoria, care este, de asemenea, o chemare divină.

Așadar, în mintea creștină există două moduri de viață, două moduri normative de viață, și anume: viața monahală, sau monahismul, și viața familiei creștine, căsătoria creștină, care e chiar piatra de temelie a parohiilor noastre și a societăților noastre.

Vă voi citi câteva citate frumoase. Primul este din marele catehet al Alexandriei, Clement al Alexandriei (150-215), unde acesta descrie monahismul și căsătoria ca fiind ambele sfinte. El spune: „Ambele sunt sfinte în Domnul, una ca soție, iar cealaltă ca fecioară.” El merge mai departe și numește căsătoria o slavă consacrată, spunând: „Căsătoria este coroana soțului și soțul este coroana soției și copiii căsătoriei sunt florile pe care soțul duhovnicesc le strânge din pajiştile senzuale.” Ce cuvânt incredibil este acesta! Ce cuvânt incredibil!

Sf. Atanasie cel Mare, nu mult mai târziu, marele susținător atât al monahismului, cât și al căsătoriei, desigur, el este autorul vieții părintelui său duhovnicesc, Sf. Antonie cel Mare, marele monah care a populat deșerturile. Sf. Atanasie a fost și un mare apărător al căsătoriei și a numit căsătoria și monahismul „Har cu două fețe”, har dublu. Sunt două moduri de viață, spune el unul este moderat, care este căsătoria, iar celălalt îngeresc și de neîntrecut, și anume fecioria. Dacă fecioria este excepțională și prima dintre ele, totuși, căsătoria urmează imediat după ea și are propria ei mândrie. Acesta este punctul de vedere al Bisericii. Două stări sfinte, una – viața de devotament necurmat față de Domnul, viața cea mai extremă, zeloasă și îngerească a monahismului și apoi sfânta viață a căsătoriei.

Aceasta este punctul nostru de vedere. Și vă voi citi doar câteva cuvinte frumoase care detaliază un pic din modul în care vedem noi asta. Ia să vedem aici. Vă voi citi ceva din marele Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur). El spune: „Sunt coruri de fecioare și sunt adunări de văduve, sunt frății ale celor care strălucesc în căsătorie sfântă, pe scurt sunt multe grade de virtute. Căsătoria creștină este idealul mai mic decât viața monahală. Viața monahală este cea mai extremă, cea mai zeloasă sau îngerească formă. Dar Sf. Ioan Hrisostom spune așa, (după ce a spus un cuvânt frumos și despre sfințenia căsătoriei creștine): „Dacă cineva se căsătorește astfel, cu aceste opinii, va fi doar cu puțin inferior față de monahi în rândul celor căsătoriți, dar puțin sub cei necăsătoriți.”

Acesta este punctul de vedere al Bisericii. Sunt două căi ale sfințeniei, una creată în casa familiei prin poverile responsabilității mamei și tatălui și ale copiilor, nașterea copiilor și educația copiilor, iar cealaltă, cea mai înaltă și mai cerească, și anume viața îngerească a monahismului. Și voia lui Dumnezeu este ca parohia și mănăstirea să se sprijine reciproc. Sf. Pavel în 1 Corinteni 7 spune: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi”, adică într-un celibat consacrat, „Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel.” Atât căsătoria, cât și monahismul sunt vocații divine, chemări divine, căi către împărăția lui Dumnezeu. Și există, de asemenea, dacă vrem să reflectăm mai mult timp pe tema asta, există și multe interacții între ele, da?

Pentru mulți oameni căsătoriți, când un soț pleacă la Domnul, soțul rămas…, precum istoria Bisericii ne arată ca fiind ceva foarte comun, devine adesea călugăr sau călugăriță la sfârșitul vieții. Cele două moduri de viață sunt foarte întrepătrunse și se susțin reciproc. Aș spune că sunt și dependente una de alta pe lângă că se susțin reciproc. Se ridică împreună și cad împreună în multe feluri.

Permiteți-mi să închei prin a prezenta câteva dintre cele mai bune și cele mai rele scenarii pentru a răspunde la întrebarea [dacă sunt] „prieteni sau dușmani” parohia și viața monahală. Cel mai bun caz este când parohiile și mănăstirile se sprijină reciproc, când enoriașii care locuiesc în casele lor familiale, trăind în lume, mărturisindu-L pe Hristos, împlinindu-și misiunea lor, încercând să-și facă treaba de dragul lui Hristos, vizitează mănăstirile, merg la mănăstire pentru a se alimenta duhovnicește, pentru a se reîmprospăta, pentru a-și reorienta intențiile asupra împărăției lui Dumnezeu, când aceștia susțin mănăstirile, când casele familiale trimit candidați pentru monahism, desigur, toți călugării și călugărițele provin din familii (nu-i așa?), au propriile familii de origine, fără căsătorie nu ar mai exista nici monahism. Acesta este cel mai bun scenariu, acela că enoriașii au această frumoasă și pozitivă viziune asupra gloriei vieții monahale, dobândirea vieții viitoare, și merg la mănăstiri pentru a se împrospăta duhovnicește și, de asemenea, pentru a sprijini mănăstirea, financiar sau oferindu-și copiii sau oferindu-și sprijinul etc.

Cel mai bun caz pentru monahi este când călugării și călugărițele sunt exemple bune ale vieții consacrate lui Hristos, sunt acolo pentru a trăi în tăcere, pentru a-și dezvolta rugăciunea interioară, nu pentru a-și abandona familiile din lume și prietenii și pe cei plecați, ci, așa cum spune Sf. Siluan, ei se retrag la mănăstire pentru a se stabiliza in Dumnezeu astfel încât apoi, împreună cu Dumnezeu, să poată îmbrățișa lumea în rugăciunea lor și să ajute la mântuirea lumii. Acesta este cel mai bun caz și, într-adevăr, când parohiile și mănăstirile interacționează astfel, asta e ca o centrală generatoare de har.

Acum care sunt cele mai rele cazuri? Și, evident că nu sunt doar cazuri grozave și frumoase de colaborare, în această sinergie sacră, ci sunt și cazuri total lipsite de sinergie si cu opoziție uriașă și cu acrimonie distructivă sau chiar demonică, am putea spune. Și asta atunci când enoriașii nu au niciun respect pentru viața îngerească, unde persoanele căsătorite care trăiesc în lume și în parohiile lor nu înțeleg chemarea înălțătoare care este așa-numitul celibat consacrat. Desigur, dacă acesta este cazul, ei își vor descuraja copiii sau nepoții să devină monahi în loc să-i încurajeze. Și cu siguranță nu se vor îndrepta către mănăstiri pentru a se încărca duhovnicește. pentru a se spovedi și a-și reînnoi mințile și aceasta este o realitate teribilă.

Acum, acest lucru e foarte comun aici în SUA, Statele Unite ale Americii sunt cea mai bogată națiune din istorie, cea mai materialistă națiune din istorie și cea mai puțin deschisă, aș spune, către viața monahală. De aceea viața monahală este un martor atât de stelar împotriva viziunii materialiste a americanismului. Există totuși și scenarii rele care nu vin doar de la mireni sau enoriași care nu au respectul și viziunea adecvată pentru viață îngerească, dar am putea spune și că există o mulțime de exemple rele care vin de la monahi care nu sunt buni monahi, care nu sunt in manastire ca să se dedice pocăinței și rugăciunii și liniștirii, ci de îndată ce ajung la mănăstire se cred acum că ei sunt învățătorii lumii deoarece enoriașii se duc la mănăstiri și în loc să se alăture liniștii lor și să învețe să se roage, exteriorul mănăstirilor, băncuțele devin centre de bârfă, toată lumea judecă pe toată lumea, vorbesc despre un detaliu sau altul, au opinii teologice, ca și cum ar fi adevăruri revelate de Dumnezeu.

Există, de asemenea, și scenariul rău în care călugării și călugărițele nu apreciază valoarea căsătoriei sau vorbesc despre viața de căsătorie, și în special despre aspectul sexual al vieții de căsătorie, ca și cum ar fi murdar sau în esență păcătos. Asta se numește erezie și cu siguranță există și aici, în Statele Unite, printre unii călugări și călugărițe. A trebuit, de-a lungul anilor mei ca preot, de mai multe ori decât mi-aș fi dorit, să ajut la recontextualizarea relațiilor cu enoriașii care vin de la mănăstiri și rămân cu un sentiment, fie că primesc acest sentiment de la vreo experiență confesională pe care au avut-o sau de la o persoană cu care au vorbit sau de la un călugăr sau călugăriță care le-a spus că sexualitatea conjugală este în esență păcătoasă.

Desigur, că acest lucru este absolut interzis, nu este ortodox, nu se poate spune așa ceva. Sf. Ioan Hrisostom, în tratatul său despre feciorie este foarte clar că, de îndată ce un monah sau o monahie începe să sugereze că sexualitatea conjugală este necurată, atacă de fapt și monahismul, nu numai pentru că cei care vin la monahism toți provin din familii, din părinți care au trebuit să aibă relații intime pentru ca aceștia să existe, deci toți provin dintr-un mediu „nucurat”, dar bineînțeles, așa cum spune Sf. Ioan Hrisostom, în momentul în care întinezi sexualitatea conjugală cu păcat ataci și monahismul pentru că atunci monahismul s-a schimbat dintr-o iubire gratuită, un dar gratuit pe care călugărul sau călugărița îl oferă lui Dumnezeu, nu pentru că trebuie, ci pentru că aleg să lase deoparte marele bine al vieții de căsătorie și al vieții de familie pentru binele cel mai înalt, care este dobândirea vieții îngerești.

Aceasta nu mai e o paradigmă dacă căsătoria este păcătoasă. Dacă sexualitatea conjugală e păcătoasă, atunci monahismul e singura viață creștină pură și, prin urmare, trebuie să devii monah și nu este nimic special la asta. Sf. Ioan Hrisostom spune foarte clar asta. Așa că este posibil să avem și un caz rău, o experiență proastă în care nu există o sinergie sfântă între parohie și mănăstire, ci o lipsă de apreciere.

Știți că mănăstirea este un loc al exactității, al acriviei, iar parohia este un loc al iconomiei, parohia este un loc al unei îndoiri care este complet deplasată în monahism, și deci oamenii căsătoriți imaturi sau călugării imaturi nu pot face cu ușurință acea separare clară. și să aprecieze reciproc pentru starea lor în viață. Ar trebui să fim atenți, cred. Enoriașii ar trebui să meargă la mănăstiri cu ochii larg deschiși și să meargă din motivele corecte și, de asemenea, călugării ar trebui să se dovedească a fi adevărați călugăriți și nu atotștiutori, băgându-și nasul în treburi ale oamenilor, care nu-i privesc pe ei, sau sugerând cumva că tipicul monahal e singura cale de a fi un creștin devotat în această viață. Asta este o formă foarte imatură de monahism.

Sfatul Sfântului Ioan Hrisostom e acesta, și voi încheia cu acest gând, și anume că toți creștinii credincioși care trăiesc în intensitatea vieții urbane ar trebui să părăsească regulat orașul, spre binele sufletului lor, și să meargă în două locuri, spune el, ar trebui să iasă în natură și să-și amintească cât de bun și frumos este Domnul Dumnezeu, Creatorul Cerului și al Pământului, să stea în munți, să stea lângă pâraie, să se uite la copacii și florile magnifice și la creaturile câmpului și să fie înviorați știind că Domnul Dumnezeu, Tatăl nostru, a făcut toate acestea pentru fericirea creaturilor Sale, din dragostea Lui pentru ființa umană.

Și, în al doilea rând, cei ce locuiesc în orașe, creștinii credincioși, ar trebui să meargă regulat la mănăstiri. Ar trebui să meargă acolo și să-i vadă pe cei care au renunțat la orice ambiție pământească pentru marea ambiție singulară de a dobândi Împărăția lui Dumnezeu. Ar trebui să meargă acolo pentru a participa la slujbe și pentru a ține privegherile lungi de noapte și pentru a posti agresiv și pentru a dezvolta pocăință, din ce în ce mai profundă, astfel încât să se poată întoarce în lume cu mai multă dragoste pentru aproapele lor, cu mai multă dorință de a-i sluji pe colegii lor enoriași și o mai mare apreciere pentru preoții lor care îi slujesc. Acesta ar trebui să fie rodul vizitei la mănăstiri.

Și cei mai buni călugări sunt, desigur, aceia care, din marea lor dragoste, sunt dispuși să permită vizitatorilor să intre în viața lor și să împărtășească bogățiile rugăciunii și imnografiei ortodoxe cu cei care vin din lume și caută niște pârâuri de apă curate, pentru a avea acea încurajare paternă sau maternă a unui părinte spiritual devotat, sau a unei mame spirituale devotate. Acesta este un mare dar, un mare dar.

Așadar, iată! Să dea Dumnezeu ca parohiile și mănăstirile să fie prieteni! Și să-i întărească pe toți monahii ortodocși și pe toți mirenii ortodocși pentru ca noi să ne îndeplinim îndatoririle unii față de alții spre slava numelui Său! Dumnezeu să fie cu voi!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!