Sensul vieții: pregătirea pentru veșnicie – p. Teologos

Mulți simt un gol lăuntric chiar și atunci când toate par a fi bune. În acest cuvânt vom arăta de ce pregătirea pentru veșnicie este singurul lucru care ne împlinește cu adevărat, fiindcă suntem făcuți pentru unirea cu Hristos. Vom vedea împreună cum gândul la moarte, bilanțul zilnic, milostivirea și golirea de egoism ne așază pe drumul către viața veșnică și ne ajută să dăm un răspuns bun la judecată, ca să dobândim fericirea veșnică.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere

Un pelerin mi-a spus că simte un gol, o lipsă de sens și ce să facă pentru că familia e bine, serviciul e bine, toate sunt bine numai că e rutină și se simte neîmplinit. De fapt, trebuie să știm că este de așteptat ca să fie astfel pentru că omul va fi împlinit doar în starea de Rai, adică doar în clipa în care va fi unit cu Hristos Dumnezeu și prin El cu ceilalți. Nimic din ceea ce este trecător aici pe pământ nu îl împlinește pe om pentru că nu avem aici cetate stătătoare. Starea în care ne aflăm este o stare căzută, trecătoare, care nu poate fi împlinită de nimic material fără numai de Dumnezeu pentru că suntem chipul lui Dumnezeu și făcuți pentru unirea cu El și prin El cu ceilalți.

Acel gol despre care vorbește pelerinul se umple numai în Hristos, iar despre cum se naște adevărata împlinire am stat de vorbă în Fericirea adevărată este în Hristos, un material care pregătește inima pentru viața veșnică.

Unitatea în Hristos

O piatră singură nu are sens, însă dacă avem liantul dragostei, acesta acționează ca mortarul care unește pietrele și formează o unitate ca de zid care este foarte puternică și plină de sens, de împlinire. Dacă nu există acest liant atunci pietrele se zdrobesc între ele și zidul tot nu se face, piatra tot nu are sens, tot nu se simte împlinită. Este adevărat că pentru pregătirea construcției, piatra trebuie să se cizeleze, să fie cioplită – și nu necioplită – astfel încât să poată să fie integrată mult mai ușor în acest zid. Dacă este colțuroasă atunci este nevoie de mult mortar, de mult liant al dragostei ca să acopere asperitățile. Este adevărat că noi vorbim de pietre vii, adică de oameni care au flexibilitatea smereniei și care au marele dar al timpului astfel încât să se cizeleze și să se pregătească pentru reunificarea în construcția casei duhovnicești sau, mai bine zis, în acest trup pentru că unitatea dintre noi formează un trup în care toți suntem mădulare, părți componente și complementare unii altora. Desigur că Hristos este capul acestui trup pe care Sf. Ap. Pavel îl numește Biserica, iar Sf. Părinți îl numesc uneori Παναδάμ care tradus ar veni „Adam cel global”.

Taina prin care pietrele vii se adună într-un singur trup o leagă Biserica de Botez, temă pe care am dezvoltat-o în Botezul: din singurătatea morții la viața unității, fiindcă pregătirea pentru veșnicie începe cu intrarea noastră în acest trup.

Problema păcatului

Trebuie să scăpăm de distorsiunile provocate de păcat pentru că o piesă distorsionată, nu se poate integra și atunci este fără sens, nefolositoare și se aruncă. Gândiți-vă la o rotiță dințată din mecanismul unui ceas. Dacă aceasta este strâmbată nu se mai poate integra în mecanism și nu își mai împlinește sensul și este aruncată afară. La fel și o piesă dintr-un circuit electronic: dacă are pinii strâmbi nu poate fi folosită până când nu ii se îndreaptă pinii. Sau, folosind imaginea mai corectă a trupului duhovnicesc al Bisericii, dacă celula nu este sănătoasă, ci canceroasă, atunci trupul însuși prin sistemul imunitar se va lupta să o scoată afară.

Aici apare și problema libertății care astăzi este promovată satanic ca fiind capacitatea de a te pune pe tine pe primul plan și a face tot ceea ce dorești – ceea ce evident că e greșit.

Problema cea mare este că noi nu dorim să ieșim din zona de confort. De fapt, aceasta era și problema pelerinului despre care am vorbit: nu dorea să se angajeze pe drumul către veșnicie. Exista desigur tensiune în sufletul lui, motiv pentru care a și întrebat, însă îi era greu să se desprindă de cleiul patimilor care ne ține lipiți de lumea căzută.

I-am spus care este sensul nostru și pentru a ne menție pe direcția către sens trebuie să vorbim cu Dumnezeu, adică să ne rugăm și să ne gândim la moarte pentru că moartea este procesul prin care ne stabilizăm și trecem prin portalul către în viața veșnică. Nimeni nu ne-a garantat că trăim până mâine și din cauza asta trebuie să fim tot timpul atenți la volan ca să fim pe direcția corectă pentru că dacă nu suntem, atunci mașina deraiază pe nesimțite și după aceea va fi foarte dificil să o scoatem din mlaștina patimilor, a adicțiilor în care am intrat.

Unde mai pui că de multe ori nici măcar nu ne dăm seama ce nu merge bine pentru că ne convinge vrăjmașul că noi avem dreptate, iar ceilalți greșesc. Fraților, toți greșim, însă noi trebuie să disociem fapta pe care o considerăm rea de făptaș, pe făptaș să îl iubim și totdeauna să nu uităm de existența pocăinței pentru că altfel nu ne vom mai putea uni cu ceilalți în veșnicie. Trebuie să înțelegem că în clipa în care nu avem dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, milostivire, bunătate, facere de bine, înfrânare și nu îi vedem pe ceilalți oameni cu ochi buni înseamnă că avem o problemă, că suntem departe de Dumnezeu și deci trebuie să ne ajustăm GPS-ul.

Piesa strâmbată de păcat se îndreaptă prin pocăință, singura care ne readuce pe drumul drept; am explicat pe larg acest leac în Pocăința: definiție practică, pas de neînlocuit în pregătirea pentru veșnicie.

Bilanțul zilnic și pregătirea pentru veșnicie

Pentru asta este foarte important ca dimineața să ne întrebăm: „dacă deseară mor, ce o să schimb în viața mea?”. Seara să ne facem un mic bilanț al zilei și să ne întrebăm ce am făcut bine și ce am făcut rău. Pentru ce am făcut bine să mulțumim cu smerenie lui Dumnezeu și Sfinților iar pentru ce am făcut rău să ne cerem iertare de la Dumnezeu și cu prima ocazie și de la cel pe care l-am rănit și dacă e ceva mai mare care insistă atunci să ne spovedim. Evident că este foarte bine să ne cerem iertare imediat ce greșim și de la Dumnezeu și de la cei cărora le-am greșit – să nu lăsăm să apună soarele peste greșeala noastră pentru că nu știm dacă ne mai trezim până dimineață. Să ne întrebăm seara, „dacă până dimineață mor, unde mă duc?”. Dacă nu ne facem bilanțul zilnic, suntem ca și companiile care nu își monitorizează afacerile sau ca și site-urile fără analitice – deviază de la drumul drept și eșuează.

Este esențial să ne îmbunătățim în continuu gândurile și, de aici, comportamentul. De fapt, pentru posibilitatea transformării a creat Dumnezeu timpul și noi trebuie să-l folosim la maxim pentru avansul în duhovnicie, adică pentru apropierea de Dumnezeu. Noi din păcate îl folosim de regulă pentru a ne îngloda în materie și a crește plăcerea provocată de aceasta, în principal de trup, lucru care este în detrimentul sufletului pentru că acesta se chinuie în robia pe care materia o aduce, chin care în clipa morții devine maxim, iar unul din motivele principale este faptul că trupul dispare și sufletul este dependent de plăcerea provocată de materie, plăcere pe care nu o mai poate experia concret după moarte. Să nu uităm că pentru a ne ridica la cele duhovnicești trebuie să le tăgăduim cele lumești, chiar dacă ne folosim de cele strict necesare. În lume avem nevoie de o farfurie de mâncare, o haină și o casă în care să locuim. Trebuie să fim atenți la lăcomia care poate să însoțească aceste lucruri pentru că orice exagerare peste necesar produce o plăcere care ne depărtează de la drumul drept, liber de distorsiuni, către Dumnezeu.

Că veșnicia nu este o teorie îndepărtată, ci destinația spre care ne îndreptăm în fiecare zi, ne arată limpede Veșnicia nu este opțională, o completare firească a gândului la moarte și a bilanțului zilnic.

Planul ceresc vs. planul lumesc, material

Pentru a ajunge pe planul ceresc trebuie să ne desprindem de planul pământesc, material. Trebuie să înțelegem că prin planul ceresc se înțelege înaintarea în cele duhovnicești, cele spirituale și desprinderea de cele materiale. Prin ieșirea din egoismul duhului lumesc, materialist o să începem să înțelegem mult mai multe și întâi de toate pe ceilalți pentru că adevărata cunoaștere este cunoașterea interpersonală și nu trupească, tehnică, materială și astceastă cunoaștere duhovnicească se face numai prin desprinderea de materie.

Prin înduhovnicirea noastră, prin apropierea de Dumnezeu, de Împărăția Cerurilor se realizează înseninarea și lărgirea vederii precum cum o dronă care se ridică dintr-un hățiș întunecat înspre înaltul cerului azuriu. Aceste lucruri sunt foarte concrete și, de fapt, singurele care îl împlinesc pe om, însă pentru cineva care este prins în hățiș și cu privirea numai în pământ este de necrezut posibilitatea zborului chiar dacă simte că trebuie să existe undeva un Cer unde este casa lui. Consideră toate aceste lucruri o nebunie și îi consideră retrograzi sau naivi pe cei care experiază seninătatea duhovniciei.

În clipa în care se apropie de moarte, își dă seama că toate țelurile sale sunt niște himere, doar niște reacții chimice care îi produc senzația de plăcere în sistemul nervos. Numai harul lui Dumnezeu, energia necreată rămâne în veac. Lumea sensibilă, materială nu are cum să-l împlinească pe om care este chipul lui Dumnezeu cel pur duhovnicesc și comunitar. Materia are în ea principul excluziunii, al războiului: ce e al meu, nu e al tău. Până aici e averea ta, mai departe e averea mea și pentru că omul are tendința perfecțiunii, a infinitului ca și componentă a chipului lui Dumnezeu atunci, dacă aceasta este distorsionată în materie, generează conflict, război, ură între persoane.

Materia a fost creată nu pentru a genera ură între persoane, ci pentru a fi expresia iubirii interpersonale prin darurile pe care le facem, prin frumosul pe care îl exprimăm. Unul din motivele principale pentru care îl iubim pe Dumnezeu, mai ales la începutul vieții duhonvicești, este că a creat foarte mult frumos în zidire. Florile nu au niciun sens fără numai a exprima frumosul și a ne ajuta să ne exprimăm dragostea față de ceilalți.

Tocmai harul, energia necreată care rămâne în veac, este scopul vieții noastre, lucru pe care l-am limpezit în Energiile necreate, harul lui Dumnezeu, scopul vieții, cheia oricărei pregătiri pentru veșnicie.

Milostivirea și răspunsul bun la judecată

Din cauza asta, dincolo de gândul la moarte, trebuie să ne gândim și la milostivire pentru că acesta este criteriul judecății finale. Trebuie să fim atenți ca în fiecare zi să fim milostivi după voia lui Dumnezeu adică fără să validăm păcat – cum ar fi păcatul lenei sau al ipocriziei – sau fără să rănim alte suflete care ar aștepta și ele de la noi ajutorul nostru în timp. Asta desigur că nu înseamnă că nu o să fim milostivi pentru că prin milostivire refacem pe Adam cel global și ne reîntoarcem în modul nostru corect de a fi, scăpând astfel de chinul conflictelor, a formelor de ură dintre noi. Cine își crește averea, își crește singurătatea, crește conflictul, chiar dacă este posibil să nu pară astfel la prima vedere. Spune Sf. Ioan Scărarul că uneori iubirea de avere începe cu iubirea de săraci și sfârșește cu ura acestora. Să avem grijă și să nu ne lăsăm înșelați de diferite pretexte pentru a ne crește patimile noastre pentru că lipsa de griji și lăsarea în voia lui Dumnezeu sunt esențiale pentru avansul nostru duhovnicesc.

Desigur că dacă Dumnezeu dă cuiva darul bogăției atunci acesta este responsabil pentru gestionarea lui pentru că este un dar cu mari îndatoriri, însă noi să nu punem asta pe primul plan pentru că atunci vom ajunge atât de săraci încât nu vom avea nimic altceva în afară de bani.

Trebuie să ne asemănăm cu Hristos cel blând și smerit cu inima pentru a da răspuns bun la judecata finală pentru că, de fapt, judecata este comparația cu Adevărul Hristos. Să nu uităm că osânda caprelor vine din faptul că s-au împotrivit evidenței păcătoșeniei lor. Dacă noi ne smerim ca oile atunci Dumnezeu ne salvează pe baza unei singure fapte bune pentru că importantă este dispoziția noastră de smerire, adică de iubire față de Dumnezeu și prin Acesta de ceilalți, și atunci, Dumnezeu ne va plini neputințele noastre.

Fiindcă milostivirea este criteriul după care vom fi judecați, am așezat această temă în inima pregătirii pentru veșnicie în Judecata de Apoi: cum ne pregătim prin milostivire, iar o privire patristică asupra milei găsiți la milostenia naște milostenie.

Golirea de egoism

Cea mai mare avere a noastră, credem că este, de fapt, voia noastră, gândurile și ideile noastre și apoi, pe loc secund sunt banii. Dacă ne bazăm pe voia noastră, ne însingurăm în chinurile iadului. Din cauza asta a spus Domnul că fericiți cei săraci cu inima, cu duhul că a lor este Împărăția Cerurilor. Adică cei care au conștiința că sunt săraci în centrul lor existențial, adică cei care știu că gândurile și ideile lor nu sunt de valoare pentru că sunt pervertite de păcat, vor dobândi Împărăția Cerurilor pentru că aceștia se vor deschide în fața Împăratului Hristos care este de fapt și dătătorului stării de împlinire și bucurie maximă care caracterizează Împărăția Cerurilor. Dacă omul este încrezător în sine, nu mai poate fi încrezător în Dumnezeu dătătorul de viață și atunci se stinge în moarte.

Dacă omul este plin de sine, atunci Dumnezeu nu mai are loc în inima sa. Dumnezeu cel suav și delicat poate să intre numai în inima golită de egoism și nu în cea plină de sine. Din cauza asta să fim atenți tot timpul să nu ne credem cineva pe baza gândurilor și a faptelor noastre pentru că astfel ne umflăm și dăm afară tot harul din noi și o dată cu acesta și persoanele celorlalți din inima noastră. Desigur că așa ne vom însingura și fără Dumnezeu ne vom sparge precum o bășică și nu vom mai exista, ci vom subzista și aici pe pământ și în veșnicie.

Este esențial să nu uităm de veșnicie pentru că acesta este destinația noastră – fie că vrem, fie că nu vrem. Cei mai mulți nici nu cred că există, chiar dacă au fost destui oameni care au murit și au înviat, în frunte cu Domnul. Chiar și eu cunosc câteva cazuri. Desigur că Hristos este un caz deosebit pentru că este singurul om care a biruit moartea, a trecut dincolo de moarte, fiind și Dumnezeu adevărat. Dumnezeu Cuvântul a făcut asta pentru noi și asta nu pentru că El ar fi avut nevoie de asta. Dincolo de faptul că trebuie să fim recunoscători, trebuie să ne pregătim pentru veșnicie, trecând prin portalul morții și prin strâmtoarea judecății.

Inima se golește de egoism numai prin smerenie, ușa pe care Hristos intră la noi; despre puterea ei tămăduitoare am vorbit în Smerenia: accesul, puterea, fără de care nu există pregătire pentru veșnicie.

Raiul și iadul – ce sunt

Trebuie să știm ce este raiul și ce este iadul astfel încât să alegem corect. Ambele sunt și locuri, însă întâi de toate sunt stări și ambele stări sunt țintele luminii iubitoare dumnezeiești maxime, fără margini și opreliști. Diferența este că în rai suntem pregătiți pentru asta și este împlinirea deplină a unității, a întrepătrunderii totale și deci a cunoașterii totale prin experiență și nu prin rațiune, depășind orice limitare, în timp ce în iad ne chinuim în singurătatea veșnică, incapabili să mai răspundem la dragostea care ne copleșește și nemaiputând să ieșim din încrâncenarea concentrării pe egoismul nostru și pe patimile care ne ard prin dorința maximă de împlinire a lor, însă care nu mai pot fi împlinite niciodată.

Trebuie să ne pregătim pentru rai și trebuie să facem asta în fiecare zi. Pentru că Raiul este comuniunea, întrepătrunderea deplină cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți, trebuie să învățăm să trăim în comunitate, să învățăm să iubim interpersonal, să fim puțin mai nobili în fiecare zi. Dumnezeu ne-a spus prin consensul Sfinților Părinți care este calea care ne duce la unirea cu Dumnezeu și prin Acesta cu ceilalți. Trebuie să exersăm în fiecare zi această apropiere pentru a fi pregătiți când vine clipa trecerii. Este o cale în care în fiecare ne ajustăm GPS-ul. Să avem grijă să nu mergem la extreme pentru că e foarte posibil să intrăm în parapeți sau în prăpăstii. Din cauza asta este mai bine să fim atenți la manifestările noastre pentru a nu răni pe cineva. Desigur că trebuie să fim sinceri pentru că ipocrizia este un mare păcat, însă sinceritatea să nu fie un acoperământ al răutății pentru că dacă e așa atunci ieșim de pe cale. Din cauza asta în monahism învățăm să nu fim foarte exuberanți și să vorbim mult fără rost pentru că din vorbirea multă vine și păcatul.

Ce este de fapt raiul și cum îl pierdem robiți de patimi am tâlcuit în Cele 3 mari patimi, raiul și realitatea virtuală, o oglindă a celor două stări veșnice între care alegem astăzi.

Drumul spre rai

Noi trebuie să studiem calea, să o știm și să o străbatem după putere. Desigur că asta nu se poate dintr-o dată și din această cauză Domnul cel milostiv ne-a dat timpul și posibilitatea pocăinței, a întoarcerii de pe drumurile greșite pe care am luat-o la drumul drept. Dacă avem ceva despre care știm că dacă o să afle oamenii lui Dumnezeu o să se întristeze și nu o să dorească să se unească cu noi atunci trebuie să scăpăm de lucrul sau lucrurile respective până în clipa morții. Asta se face prin pocăință, prin schimbarea modului de a gândi și de a ne comporta, prin luptă în fiecare zi.

Aici, evident că un rol esențial îl au spovedania, atenția la noi înșine, mustrarea de sine și amintirea morții și a veșniciei. Este foarte important să ne repetăm ideea că suntem veșnici și deci nu trebuie să ne legăm și să absolutizăm nimic trecător. De asemenea, tot de dragul veșniciei, să renunțăm la expunerea la centri de plăcere care ne pot înrobi și atunci vom uita și de veșnicie și de țelul nostru și chiar și de noi înșine. Să nu spunem că hai să ne trăim viața acum și ne pocăim mai încolo pentru că înrobirea de patimi și adâncirea în ele nu este trai – este chin și cu cât mai mult rămânem într-o adicție cu atât mai greu vom ieși de acolo. Atunci chiar dacă Dumnezeu își revarsă iubirea Sa la maxim, noi suntem închiși în robia patimilor, adicțiilor noastre și nu mai putem să simțim nimic. Iadul este închis pe dinăuntru, nu pe dinafară. Este înghețarea definitivă în robia patimilor.

Încă din această lume unde mai avem posibilitatea întoarcerii vedem atâtea cazuri de oameni care sunt dependenți cronic de alcool, tutun, păcănele, desfrânare, substanțe psihoactive și alte forme de droguri, de adicții de care nu se mai lasă, chiar dacă teoretic se pot lăsa și toți le spun că nu fac bine ce fac. S-au obișnuit astfel și sunt dependenți de centrul de plăcere respectiv începând de la modul de gândire în care adicția ocupă un loc central și terminând cu pusheul de dopamină fără de care cred că nu pot trăi.

Este esențial să ne deschidem către Dumnezeu dătătorul de viață cel atotputernic și nu către vițelul de aur inert al egoismului, al plăcerii de sine din inima noastră. Iadul se definește și ca singurătatea veșnică, cel mai depărtat punct de Dumnezeu și asta nu spațial, pentru că Dumnezeu este prezent pretutindeni, ci ca stare de închidere totală față de lumina iubirii Sale, stare care îl chinuie pe omul care o vede și nu se poate bucura de ea.

Robia adicțiilor despre care vorbesc, de la substanțe până la puseul de dopamină, ține sufletul departe de viața veșnică; o mărturie vie a ieșirii din ea este De la adicție la record mondial și mântuire, iar mecanismul chimic este descris simplu în Dopamină.

Trăirea în prezent cu gândul la veșnicie

Din cauza asta trebuie să trăim în prezent cu conștiința viitorului. În prezent cu atenția relativ la noi înșine și cu cizelarea gândurilor, a caracterului și a comportamentului față de Dumnezeu și de ceilalți, lucruri pe care să le facem aducându-ne aminte de scopul nostru, de sensul drumului nostru în viață care este mântuirea, adică moartea cu o inimă iubitoare, răspunsul bun la judecată prin asemănarea cu Hristos cel milostiv, blând și smerit cu inima și ajungerea la fericirea veșnică prin unirea cu Domnul și prin Acesta cu ceilalți. Deci moarte, judecată, veșnicie.

Toate scopurile noastre temporare trebuie să se supună și să ajute la acest scop principal. De fapt valoarea unei fapte, a unui lucru, a unei idei ține de aportul pe care îl are la acest scop principal. Dacă acest aport nu există sau este mic, atunci ideea, fapta sau lucrul nu au valoare, chiar dacă pare strălucitoare, atrăgătoare sau e posibil să coste mult. Desigur că în general noi avem o optică total diferită fiind concentrați pe noi înșine și încercăm să ne autoîndumnezeim, să controlăm toate, să avem de toate, să ne impunem punctul de vedere în cât mai multe și dacă celălalt nu este de acord atunci ne rănim în inima noastră și chiar devenim agresivi la adresa lui. Desigur că un astfel de om are traume și datorită arsurilor existențiale pe care le are datorită egoismului are o toleranță foarte mică la critică și atunci în loc să se smerească își crește trauma. Astfel el alege singurătatea și devine un mizantrop. Se chinuie în accesele sale de ură și nu mai poate să iasă de acolo pentru că s-a obișnuit astfel.

Trăirea în prezent cu gândul la veșnicie urcă în trepte, iar aceste stadii le-am descris în Stadiile vieții duhovnicești, ca să știm pe ce treaptă a pregătirii pentru veșnicie ne aflăm.

Tăierea voii și apropierea între noi prin Dumnezeu

Fraților, trebuie să ne pregătim să ne tăiem voia și să acceptăm că alții pot avea o altă părere decât noi, dacă, desigur, nu este vorba de păcat. Și în cazul temelor de păcat, să ascultăm de ce spune Biserica, consensul oamenilor duhovnicești, pentru că uneori, dacă nu întrebăm, o să ajungem să avem poziții greșite. De obicei, însă, astăzi oamenii se radicalizează, certându-se până în pânzele albe pentru nimicuri. Nu merge nici măcar să le spui să se liniștească până nu își revarsă ura și sunt siguri că vor câștiga bătălia cu celălalt. De fapt, nu o câștigă, ci mai vârtos devin robi patimilor lor, până când ajung să trăiască un iad în singurătatea lor. Omul pătimaș, chiar dacă este înconjurat de multă lume, tot singur se simte pentru că nu există liantul dragostei dumnezeiești care să unească interpersonal inimile între ele. Trebuie să știm că nu există drum direct între două persoane fără numai prin Dumnezeu. Să ne imaginăm creația ca pe o sferă, iar în centru este Dumnezeu Creatorul. În clipa în care două creaturi se apropie de Dumnezeu, se apropie între ele, ajungând să se întâlnească cu adevărat doar în clipa în care se unesc cu Dumnezeu.

Trebuie să înțelegem foarte bine că nu ne ajută nicio altă strategie, nici banii, nici plăcerea pe care o avem sau o generăm și mai ales nici puterea pe care credem că o avem. Doar Hristos cel răstignit din dragoste jertfitoare față de noi cei nerecunoscători ne poate ajuta prin harul Său și prin exemplul Său să depășim asperitățile patimilor noastre și să ne înmuiem inimile care au devenit de ghiață în urma păcatului.

Tăierea voii proprii și așezarea ei sub voia lui Dumnezeu este miezul acestei lupte, temă pe care am limpezit-o în Voia lui Dumnezeu, drum sigur către viața veșnică.

Libertatea, responsabilitatea și pericolul însingurării

Dacă nu Îl acceptăm pe Dumnezeu ca Dumnezeu atunci în mod necesar ne vom instaura noi ca dumnezei în inima noastră și credem că putem face orice fără să suportăm consecințele. Vedeți că primul lucru pe care Dumnezeu l-a învățat pe Adam a fost responsabilitatea ascultării libere: i-a spus să nu experieze fructul neascultării pentru că va muri. Nu a zis că o să-l omoare El – deci nu e un act de răzbunare din partea lui Dumnezeu – ci că „cu moarte veți muri” – adică este o prevenire a toxicității neascultării și o responsabilizare a persoanelor, semn al iubirii și prețuirii depline a lui Dumnezeu pentru om și libertatea sa.

Lipsa resposabilității este unul din motivele principale pentru care singurătatea este foarte periculoasă. Crezi că poți să faci foarte multe fără consecințe și nu îți dai seama când deraiezi. Nu există altcineva care să te tragă de mânecă, cineva care să îți fie ca și un indicator de circulație care să te corecteze în clipa în care deviezi.

Adevărata libertate nu este a face orice, ci a ne uni cu Cel ce ne-a făcut liberi; am arătat această deosebire în Libertatea adevărată în Hristos, fără de care pregătirea pentru veșnicie se preface în însingurare.

Neajunsurile singurătății

După cum vedem nu este bine deloc ca omul să fie singur, însă pentru conviețuirea cu ceilalți trebuie să se pregătească și, de fapt, acesta este principalul lucru pe care trebuie să-l învețe în familie. Din păcate, însă, de regulă părinții cred că au făcut destul dacă îi asigură copilului partea trupească – adică masă, casă și o carieră cât mai de invidiat în viață. Nu e deloc destul pentru că totdeauna pe primul plan este virtutea, cizelarea caracterului, igiena minții. Dacă tânărul nu este învățat să fie un om bun, credincios nu va avea o viață bună, oricât altceva ar face și oricâtă putere, avere și plăcere ar avea. Omul bun nu este omul regulamentar, politicos, ci omul care are virtutea ce vine de la Dumnezeu. Adică trebuie să depășim cu mult rânduiala și politețea, adică trebuie să fim duhovnicești. Nu spun că nu trebuie să fim politicoși, ci cum mult deasupra. Fără Dumnezeu cel atotputernic, omul căzut este incapabil să gestioneze complexitatea vieții. Dacă ne aruncăm în valurile lumii înainte să fim pregătiți, ne vom îneca în noianul de ispite. Din cauza asta, trebuie să ne depărtăm de lume, însă să nu ne însingurăm total pentru că asta este cealaltă extremă și totdeauna extremele sunt de la diavol.

Omul avansează duhovnicește în grupuri mici – în familie și mai ales în monahism, dacă cineva are această chemare. În aceste structuri este mult mai ușor ca omul să învețe să-și iubească aproapele și astfel să se pregătească pentru fericirea veșnică. Chiar și acolo, omul trebuie să se desprindă de duhul lumesc centrat pe sine-și, pe iubirea de sine, pentru a putea să se deschidă prin credință către Dumnezeu și astfel să primească siguranța care vine de la comuniunea cu Cel Atotputernic. Dacă nu face asta, va fi pururea nesigur, timorat și anxios.

Drumul de la robie la starea de fiu, despre care vorbesc aici, l-am așezat în 3 stări existențiale, 8 patimi, iar calea ne-o arată consensul Sfinților Părinți, neîntrecuți povățuitori în pregătirea pentru veșnicie.

Desprinderea de lume și pregătirea pentru veșnicie

Deci ne desprindem de lume nu pentru că îi urâm pe oameni, ci pentru că urâm mâzga ce nu ne lasă să vedem Soarele Dreptății. Dincolo de dragostea lui Dumnezeu – care este starea de fiu, cineva se poate desprinde de lume și pentru că este interesat și preocupat de fericirea veșnică și dorește să evite chinul veșnic, chin pe care îl experiază parțial în de aici de pe pământ. Aceasta este starea de salariat, care este inferioară stării de fiu însă tot e o stare bună. Pentru a ajunge la starea de fiu trebuie mai întâi să trecem prin starea de rob, adică să încercăm să ne desprindem de lume pentru a ne plânge păcatele și a ne tămădui patimile. În vâltoarea lumii nu vom putea face acest lucru și vom crede că totul este bine după cum în clipa în care intrăm într-o cameră întunecată credem că totul este bine acolo. Atunci când aprindem lumina se văd însă mizeria și dezordinea de acolo. Trebuie și noi să ne desprindem de lume, să ne rugăm în liniște în fiecare zi, și să ne pregătim pentru moarte, judecată și veșnicia cea fericită pe care să o facă Domnul să o dobândim cu toții!

Amin!

Vă mulțumesc că ați stat cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!