Vameșul și fariseul – p. Teologos

„Vameșul și fariseul” este o parabolă care parcă nu a fost niciodată mai actuală ca astăzi. Vom încerca să evidențiem în contemporaneitate cele două tipuri de caractere pe care Biserica le pune la începutul pregătirii pentru Sfântul și Mare Post al Paștilor.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere – Triodul

Perioada Triodului este o perioadă mai intensă din punct de vedere duhovnicesc pe care Biserica, în înțelepciunea ei, ne-o pune astfel încât să ne nevoim mai mult să ne desprindem de păcat și să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.

Se numește astfel pentru că în această perioadă se cântă trei cântări, trei ode mai speciale. Tri-odos în greacă înseamnă în acest context „trei ode”. Mai poate să însemne în alt context și trei drumuri.

Revenind la odele cântate la slujba de dimineață, adică la utrenie, la început slujbele arătau complet diferit – nu aveau nicio odă așa cum le știm astăzi. Astăzi avem la utrenie 9 ode, 9 cântări, sau mai bine zis, 8 pentru că se sare peste cântarea a 2-a care este mustrarea și blestemul lui Moise asupra evreilor și din această cauză nu se cântă în zilele obișnuite. Această cântare se cântă doar în Postul Mare când este o perioadă jelitoare prin excelență. În trecut însă, după o destul de lungă perioadă fără nicio cântare, au apărut primele 3 ode și după aceasta s-au extins la 9. În perioada Triodului se mai păstrează rânduiala veche de doar 3 cântări și de aici și numele.

Duminica Vameșului și Fariseului – perioadă de pregătire pentru Postul Mare

Astăzi însă nu o să vorbim despre liturgică cât despre semnificația duhovnicească a primului eveniment important din Triod și anume Duminica Vameșului și Fariseului. Pentru a înțelege și mai bine importanța acestei duminici, trebuie să ne amintim că este prima duminică din perioada de pregătire pentru Postul Mare. În această perioadă de pregătire, Biserica dorește să ne repună în armonie cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu noi înșine. Pentru aceasta, în duminicile din această perioadă, Biserica accentuează pe rugăciune, pe pocăință și pe milostenie pentru că acestea trei ne refac legăturile armonioase cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu ceilalți.

Rugăciunea

Prima dată, desigur, trebuie restabilită armonia cu Dumnezeu prin rugăciune pentru că dacă nu avem o relație corectă cu Dumnezeu nu avem o relație corectă cu nimic din acest univers, lucru care se vede foarte bine în drama căderii lui Adam.

Pilda vameșului și a fariseului ne învață cu o concizie și exactitate dumnezeiască cum să ne rugăm și cum să NU ne rugăm. Întâi de toate, vedem că doi oameni, un vameș și un fariseu, s-au suit la templu ca să se roage. Deci pentru a ne putea ruga cu adevărat trebuie să ne suim la templu. 

Desigur că pe primul plan care ne apare în fața ochiului sufletului asta înseamnă că trebuie să mergem la biserică pentru a ne putea ruga cu adevărat lui Dumnezeu. E necesar să mergem la biserică, fraților, pentru că la biserică găsim pe cât posibil cadrul imersiv în care se cinstește Dumnezeu în pace și bună cuviință. În biserică toate simțurile noastre sunt scufundate în previzualizarea vieții viitoare, în avanpremiera veșniciei.

Biserica – anticamera veșniciei și locul unității

Cel mai important, însă, este faptul că acolo sunt mai multe suflete care atrag harul lui Dumnezeu prin rugăciune în cadrul slujbelor făcute de sfinți sau de oameni duhovnicești și sunt făcute pentru cinstirea sfinților. Pentru că omul este o existență în rețea și un suflet este dependent de celelalte suflete cu care se însoțește, atunci, dacă ne aflăm la biserică și ne îndreptăm către sfinții care sunt surse puternice de har și încercăm să ne înălțăm dimpreună cu alte suflete care se înalță, rezultă că și noi ne vom înălța cu ajutorul celorlalți – ca o rețea, ca o plasă – și vom dobândi har la rândul nostru. Înțelegeți?

Urcarea

Un alt plan însă este deschis de acțiunea pe care cei doi oameni au făcut-o: „s-au suit”. Adică pentru a ne uni mintea cu Dumnezeu prin rugăciune trebuie să ne suim, să ne ridicăm din cotidianul patimilor în care ne înglodăm. Este necesară o curățire a noastră de multele griji pe care le avem și de centrii mulți de atenție care ne asaltează. Nu fiți îngroziți că nu o să fiți la curent cu cutare sau cutare pentru că să știți că cei mai multe surse de informație sunt, de fapt, zgomot informațional, zgomot proiectat să vă despartă de Dumnezeu și să vă conducă prin frică și confuzie. Înțelegeți?

Trebuie să le tăiem pe cât putem și să le menținem doar pe cele care ne ajută în mod concret la mântuire, adică pe cele care cresc iubirea din noi. Înțelegeți? Atunci sufletul se înalță la Dumnezeu ca un balon cu aer cald, aer încălzit de căldura iubirii lui Dumnezeu. Știți că dacă iubire nu e, nimic nu e. Înțelegeți?

Starea fariseului

Vedeți că fariseul s-a suit la templu însă avansul său este nedesăvârșit pentru că în loc să folosească faptele bune ca pe niște unelte ca să se apropie de Dumnezeu, le-a folosit ca niște pretexte să se auto-îndumnezeiască. Textul care arată starea fariseului este foarte frumos, expresiv și clar în greacă, în română însă este foarte dificil de tradus. În greacă textul sună cam așa: ὁ Φαρισαῖος σταθεὶς πρὸς ἑαυτὸν ταῦτα προσηύχετο· „σταθεὶς πρὸς ἑαυτὸν” s-ar traduce prin „stând către sine” care în românește nu sună bine, însă este foarte clar în context că vrea să ne spună că dumnezeul la care se ruga fariseul era chiar el însuși deși formal pare că se roagă Dumnezeului cel atotputernic.

Se vede foarte bine că fariseul nu-i mulțumește ca un nevrednic lui Dumnezeu cu smerenie pentru toate câte are, ci de fapt, uită de Dumnezeu și se pune pe sine cu mândrie întâi de toți și de toate, judecându-i și înjosindu-i pe ceilalți că au patimi grave inclusiv pe omul de lângă el. Foarte interesant este faptul că patimile pentru care îi osândește pe ceilalți precum și virtuțile cu care se laudă sunt toate trupești. Nu vedem o preocupare pentru viața cu adevărat duhovnicească a fariseului – adică pentru iubire, dreptate… – el considerând că dacă dă zeciuială din toate câte câștigă și postește de două ori pe săptămână, atunci a ajuns la dreptate adică la despătimire. De fapt, chiar la începutul pericopei notează evanghelistul că asta a spus-o Domnul pentru cei care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți. Înțelegeți? Un cuget cu totul trupesc și tiranic.

Vedeți că oamenii care se mândresc cu mulțimea isprăvilor lor, cu virtuțile lor, cu cunoștințele lor chiar și teologice, acești oameni se însingurează de Dumnezeu și de ceilalți. De ce? Pentru că sunt ocupați de auto-contemplarea propriului sine și astfel devin foarte limitați și se întunecă la minte și așa ajung într-o stare mai periculoasă decât cei din tipologia vameșului adică mai rău decât cei care păcătuiesc la arătare, păcătuiesc evident, însă au cunoștința păcatului lor – cum are vameșul – și ar dori să iasă de acolo. Înțelegeți?

Însingurarea fariseului

De ce se însingurează fariseul? Pentru că cel mândru este sigur și de acolo este și singur. Este sigur că direcția strâmbă pe care o ia este cea bună. În timp ce păcătosul care se pocăiește, întotdeauna întreabă și astfel, alege drumul cu adevărat bun.

Din cauza asta Dumnezeu preferă un păcătos care se pocăiește decât un virtuos care se mândrește. Înțelegeți? Asta desigur nu înseamnă că se validează păcatul, ci ca să se arate că mult mai importantă este alegerea direcției corecte de deschidere către Dumnezeu și prin Acesta către ceilalți. E mult mai importantă aceasta decât absolutizarea egoismului.

Fraților, este demn de remarcat aici că ghiarele slavei deșarte pot să străpungă orice faptă chiar și bună să fie și să ne rănească cu aceasta. Dacă sunt sărac, mă mândresc că sunt sărac, dacă sunt bogat, mă mândresc că sunt bogat; dacă vorbesc, mă laud că vorbesc, dacă tac mă laud că tac. Înțelegeți? Slava deșartă este ca și o ghiară cu patru colțuri, ca un tetraedru care oricum ai arunca acest dispozitiv totdeauna stă pe trei picioare, trei țepușe, iar a patra este îndreptată în sus.

Vedeți că chiar în cazul milosteniei care este prin excelență o faptă de iubire și de folosire corectă a materiei, libertatea persoanei umane nu este anulată și omul poate să folosească o faptă de iubire ca să urască pe ceilalți prin dispreț și tiranie – după cum vedem în cazul fariseului din parabolă.

Faptele bune de fațadă

Din păcate știm că există până astăzi astfel de cazuri și chiar organizații care fac fapte care par bune la suprafață însă care sunt folosite pentru prinderea sufletelor în capcană – și a celor pentru care se fac și a celor care fac aceste fapte, chiar dacă cei care le fac foarte probabil că nu își dau seama de asta. Astfel se ajunge la situația paradoxală că printr-o faptă de iubire să-și valideze cineva disprețul față de ceilalți. Atât de mare este distorsiunea mândriei, fraților. Cu atât mai mult atunci când nu dorim să-i miluim pe ceilalți, ci dorim să-i desființăm, să-i înjosim prin atitudinea și cunoștințele noastre chiar dacă la prima vedere pare că ne folosim de Dumnezeu pentru asta – mulțumesc Ție, Doamne, că sunt mai mare și mai tare decât ceilalți. Înțelegeți?  Să nu uităm că diavolul este maestrul minciunii, este împăratul distorsiunii și regele ambiguității. Asta este drama lui și chinul tuturor celor care îl urmează. Înțelegeți?

Starea vameșului

Pe de altă parte, vedem în cazul vameșului că primul lucru pe care îl notează Domnul este că acesta stătea departe și nu voia nici ochii să-și ridice către cer. Demn de remarcat faptul este că și vameșul și fariseul se țin departe de Dumnezeu – unul însă din mândrie pentru că nu mai are nevoie de Dumnezeu decât ca o validare paradoxală a agresivității sale față de cei pe care îi disprețuiește, iar celălalt din smerenie pentru că are o acută conștiință a incapacității sale de a exista așa cum trebuie. Din cauza acestei conștiințe a incapacității sale de a se ridica la dreptatea umană, se bătea în piept și nu avea curajul să dea ochii cu cerul și zicea „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”. Vedeți că această rugăciune a smereniei fără margini, a vameșului, o folosim până astăzi – puțin modificată: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Înțelegeți?

Vameșul prin această rugăciune și zdrobire extremă a inimii îl trăia pe Dumnezeu atât de intens încât îi era frică să ridice ochii pentru a nu-L privi pe Dumnezeu în ochi, față către față. E o stare duhovnicească asta. Trebuie să știți că această stare duhovnicească există dacă omul se smerește cât de mult poate. La limitele existenței noastre create îl vom găsi pe Dumnezeu cel necreat și iubitor. Când omul vede frumusețea și delicatețea Creatorului său începe să plângă de bucurie și se retrage ca nu cumva prin barbaria sa să distrugă delicatețea inefabilă a atotputernicului Dumnezeu. Înțelegeți?

Rugăciunea smerită vs rugăciunea cu gânduri

Rugăciunea scurtă ca o săgeată smerită plină de zdrobire de inimă este foarte importantă pentru că arde toate gândurile necurate. Mintea se concentrează pe mesaj și pe vorbirea cu Dumnezeu cel personal și iubitor și nu se răspândește în cugetări deșarte. Dacă însă spunem rugăciuni lungi în care avem o mulțime de gânduri atunci, de fapt, nu ne mai rugăm, adică nu mai vorbim cu Dumnezeu, ci vorbim cu gândurile, idolatrizându-le. Înțelegeți? Diavolul știe aceasta și din cauza asta ne aduce foarte multe gânduri în timpul rugăciunii. Nu trebuie să primim aceste gânduri, să nu le dăm atenție, să nu începem să discutăm cu ele pentru că dacă le deschidem poarta atunci ne vor răni.

Gândurile sunt ca avioanele – nu putem să facem să nu vină. Altceva este, însă, să nu le facem piste de aterizare. Dacă însă vedem că vine un elicopter și încearcă să-și lase desantul acolo unde nu trebuie, atunci luăm Bazooka și dăm după el – adică ne concentrăm pe rugăciune cu durere și atenție și îl spovedim cu prima ocazie, gândul respectiv care insistă. Înțelegeți?

Cea mai bună rugăciune este cea scurtă, dintr-un gând, pentru că nu răspândește mintea în patimi. Rugăciunea cu multe gânduri nu este atât de puternică pentru că este mult mai ușor să ni se răspândească mintea. Dacă se întâmplă asta, atunci trebuie să aducem mintea înapoi la rugăciune. Chiar uneori e bine să ne mustrăm puțin. Dacă însă în timp ce – chipurile – ne rugăm, începem să ne lăudăm în mintea noastră sau să facem tot felul de planuri sau fantezii, atunci de fapt ne aflăm într-o înșelare, într-o minciună existențială care, dacă nu este anihilată prin adevărul smereniei, se întărește înăuntrul nostru și devenim ca ceapa putredă care la arătare este strălucitoare, însă înăuntru, sub multele foi se ascunde o putoare insuportabilă – putoarea păcatului. Înțelegeți?

Să nu uităm că smerenia este acceptarea adevărului așa cum e și nu așa cum am dori noi să fie. Smerenia este trăirea lui Dumnezeu mai presus de cuvânt, mai presus de minciunile parfumate ale societății.

Statutul social și adevărul

Vedeți că în vremea respectivă, societatea considera pe farisei ca fiind elita societății în timp ce vameșii erau considerați ca fiind vrednici de dispreț pentru că ei colaborau cu stăpânirea romană și, dincolo de asta, erau celebri prin faptul că aveau un comportament abuziv pentru că ei erau cei care aveau dreptul să strângă impozitele și din cauza asta puteau să-i preseze pe oameni cu mult dincolo de limitele bunului simț. Cu toate acestea, vedeți că nu putem să judecăm persoane pentru că nu știm niciodată ce este în inima fiecăruia și cum se pocăiește fiecare. Ceea ce contează, fraților, este cum ne vede Dumnezeu pe fiecare dintre noi pentru că Dumnezeu este dătătorul de viață, dătătorul de existență.

Ei, fraților, dacă omul greșește în fața lui Dumnezeu atunci acela va da răspuns iar dacă nu, el va fi bine, orice am face noi. Să nu fim invidioși sau disprețuitori pe ceilalți, ci să ne concentrăm pe relația noastră cu Dumnezeu pentru că dacă ne concentrăm pe problemele altuia, tot nu o să-i dăm de capăt și suntem ca și străjerul care încearcă să păzească de la distanță o cetate străină uitându-se cu binoclul ce se întâmplă acolo. Dacă face așa, în spatele său vrăjmașii îi pradă cetatea sa și îl înjunghie pe la spate și tot nu va reuși să facă ceva pentru cetatea străină. Înțelegeți?

Trebuie să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor noastre prin pocăință și smerenie cu conștiința limitărilor noastre și să nu ne preocupe problemele altora dacă Dumnezeu nu ne validează pentru aceasta. Înțelegeți?

Pocăința

Pocăința, adică părăsirea păcatului, se realizează numai cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că numai iubirea arzătoare a lui Dumnezeu care ne duce în rai ne poate scoate din robia iubirii arzătoare de noi înșine care ne duce în iad. Înțelegeți? Pentru a ne îndrepta către Dumnezeu trebuie să ne depărtăm de idolatrizarea sinelui nostru. Vedeți că vameșul se bătea în piept. Asta este expresia fizică a stării de ură bineplăcută lui Dumnezeu, ură împotriva răului din noi, ură împotriva egoismului din noi, împotriva cornului întunecat a lui Adam care ne străpunge existența. Astfel omul se îndreaptă către Dumnezeu care ne poate mântui. Înțelegeți?

Pe de altă parte, fariseul se contempla pe sine, se ruga către sine, era întors înspre sine însă nu ca să curețe mizeria din interior, ci ca să se idolatrizeze și astfel ca să-și întărească și să-și permanentizeze marea patimă a iubirii de sine, patimă care îl desparte de Dumnezeu și care nu le-a permis fariseilor să-L recunoască pe Mesia și astfel au răstignit pe Domnul Slavei. Înțelegeți? Iubirea de sine, lauda de sine, chiar și cu pretexte așa-zis plauzibile, îl închide pe om în fața oricăror alte persoane și astfel omul se îndreaptă către iadul singurătății, către iadul relativității, către iadul nesiguranței și al înșelării. Înțelegeți?

Fraților, numai cu smerenie ne putem mântui pentru că smerenia este haina dumnezeirii și asemănarea cu Dumnezeu, pe când Lucifer din primul a ajuns ultimul prin mândrie, fără să aibă alt păcat. Înțelegeți?

Rugăciunea smerită

Rugăciunea smerită este mântuitoare și sfințitoare, pentru că ea ne umple de prezența lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune ca rugăciunea adevărată este însăși prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smerește, adică se golește de sinele egoist, atunci se umple de prezența smerită, iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu.

Omul plin de sine

Când, însă, omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezența iubitoare și smerită a lui Dumnezeu. Că e plin de sine și nu mai lasă loc pentru alții. De aceea, Domnul ne învață că “oricine se înalță pe sine se va smeri”, adică va fi umilit, va cădea, va decădea și se diminua spiritual. Omul este nimic prin sine și dacă se depărtează de Creatorul atunci în mod tainic, însă foarte concret toată creația va fi împotriva lui și-l va smeri chiar și prin posibilele păcate ale altora, adică va fi smerit sau umilit de oamenii care îl înfruntă și îl pedepsesc tocmai din cauza aroganței sau a orgoliului său. Înțelegeți? Este lege duhovnicească. Cei care îl pedepsesc vor da răspuns pentru faptele lor, chiar dacă pentru omul arogant aceștia fac în mod paradoxal voia lui Dumnezeu pentru că arogantul trebuie să plătească prin durere plăcerea păcatului său, conform legii duhovnicești. Înțelegeți?

Din cauza asta să nu ne descurajăm când vedem pe cei aroganți că par că au succes în toate, că domnesc și din cauza asta sunt agresivi cu ceilalți. Fraților, ca iarba vor trece chiar dacă ni se pare că domnia lor va fi veșnică. Dincolo de asta, chiar în timpul părutei salve și domnii a lor, nu sunt odihniți, nu sunt liniștiți, nu au bucurie. Credeți-mă că știu. Fraților, roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, facerea de bine, bunătatea, înfrânarea și multe altele. Deci nu vă așteptați ca un om departe de smerenia și harul lui Dumnezeu să aibă dragoste, bucurie, pace și toate celelalte chiar dacă la arătare poate să fie o prezență strălucitoare care să fie apreciată de lume. Fraților, să avem grijă! Cu înțelepciune.

Pe de altă parte, fraților, marile drame provocate de cultura anulării – cancel culture – ne arată că și judecata în rău, agresivitatea maselor de oameni lumești este și mai nocivă. Înțelegeți? Și judecata în bine este nocivă și judecata în rău este nocivă.

Judecata

Fraților, să nu ne încredem în judecata lumii, ci în judecata Bisericii, în ceea ce spun oamenii duhovnicești din Biserică. Să nu judecăm persoane pentru că cineva cu darul lui Dumnezeu poate să aibă patimi ca vameșul și să se ridice de nenumărate ori și lui Dumnezeu să-i placă mult mai mult asta decât închiderea omului în turnul de fildeș al mândriei sale. Nu știm niciodată cum vede Dumnezeu lucrurile. Lui Dumnezeu nu-i place păcatul și cu toate acestea lui Dumnezeu îi place mai mult o greșeală care ne duce la smerenie și pocăință decât o faptă bună pe care nu știm să o gestionăm și ne duce în mândrie. Înțelegeți?

Avem nenumărate cazuri în istorie în care păcătoși notorii s-au întors cu multă pocăință și au ajuns să fie cu mult mai duhovnicești decât cei care îi judecau cu mai mult sau mai puțin dispreț. Înțelegeți? Dincolo de cazurile celebre ale Sfintei Maria Egipteanca și Sfintei Pelaghia, vedeți că în cazul tâlharului de pe cruce, acesta a fost în fața morții, iar Iuda în fața Vieții și într-o clipită s-a produs o minunată și înfricoșătoare schimbare între pozițiile celor doi. Înțelegeți? Niciodată să nu fericim sau să nu osândim pe cineva până când se arată judecata lui Dumnezeu, fraților! Mare atenție.

Un caz

Îmi aduc aminte acum de cazul unui părinte care a ajuns în Sfântul Munte trimis de părinții lui în perioada foarte tulbure a celui de-al doilea război mondial. Nu știu dacă știți, că în Grecia în al 2-lea război mondial era o foamete cumplită – mureau efectiv oamenii pe stradă – și din cauza asta anumite familii, în disperare de cauză, își trimiteau copiii mici în Sfântul Munte în speranța că vor găsi ceva de mâncare – nici vorbă de viață duhovnicească. La fel – însă din cauza diferitelor războaie, inclusiv a războiului civil din Grecia a fost la fel.

Părintele de care vă vorbesc nu a găsit conducător duhovnicesc și a ajuns să aibă o viață foarte neconformă cu monahismul. Săracul, nu știa. După zeci de ani în care își târa astfel zilele, bunul Dumnezeu a făcut astfel încât să se întâlnească și să locuiască împreună cu o obște care avea o viață duhovnicească. Atunci bătrânul părinte care și-a dat seama că și-a irosit viața a început să plângă încontinuu. Toată lumea se întreba ce o să se întâmple cu acest părinte care a făcut atâtea, însă uite că acum încearcă să se pocăiască, cum putea ea, având conștiința acută a păcatelor sale.

Într-un final, fraților, s-a întâmplat un lucru cu totul extraordinar: a murit de Paște. Nu știu dacă știți, dacă cineva moare de Paște, se spune că merge direct în Rai și din cauza aceasta slujba de înmormântare de Paște este foarte, foarte scurtă și caracteristică Paștelui și nu tristeții morții. Țin minte că părinții din obștea nouă se minunau și slăveau pe Dumnezeu când își aduceau aminte de părintele dus. Înțelegeți? Niciodată nu știm, fraților.

Oameni celebri

Pe de altă parte, știu oameni celebri cu mare tam-tam și o mulțime de adepți care fac pe justițiarii și care se situează pe poziție de judecători care devin foarte încrâncenați. Acești oameni ajung să cadă în mari și rușinoase ispite, fraților, pe care încearcă cu greu să le ascundă de ochii lumii și asta pentru că lui Dumnezeu nu-i place de omul mândru, omul tiranic și din cauza asta Dumnezeu îi stă împotrivă și credeți-mă că este înfricoșător să cădem în mâinile lui Dumnezeu celui viu, chiar dacă Acesta este milostiv și ne dă timp de pocăință. Ferească Dumnezeu să ne punem contra Lui.

Fraților, Dumnezeu nu se batjocorește și devine foc mistuitor atunci când noi ne folosim ca niște uzurpatori de harisme și daruri de la Dumnezeu pe post de furi și ne folosim de aceste daruri și harisme pe post de arme împotriva semenilor noștri. Ferească Dumnezeu! Cel care este agresiv, exigent și neiubitor cu alții este foarte îngăduitor cu sine și iubitor de sine. Unde-i atunci dreptatea?! Cum spune Mântuitorul „iudeule ipocrit, tu care îi înveți pe ceilalți, pe tine nu te înveți?”.

Desigur că uneori se impune să fim exigenți cu ceilalți însă asta o vom face numai dacă ne-a validat Dumnezeu pe acest post, dacă le-am dovedit că îi iubim pe ceilalți și dacă am făcut și noi la măsurile noastre ceea ce cerem de la ceilalți. Înțelegeți?

Să nu fim generali de fotoliu pentru că Dumnezeu nu validează duritatea și lipsa de îngăduință. Din cauza asta cel tare la cerbice va fi zdrobit dintr-o dată fără vindecare și este mult mai înțelept să avem flexibilitatea smereniei și conștiința limitărilor noastre și mai ales a frățietății noastre cu toți oamenii. Dumnezeu totdeauna unește, în timp ce diavolul totdeauna divide și asta pentru că firea lui Adam cel global este restaurată prin unirea dintre noi prin Hristos. Și diavolul, care știe asta, întotdeauna vrea să-l distrugă pe om. Să avem conștiința eficacității și a unirii și a prezenței lui Hristos în cotidian. Hristos ne ajută. Cum avea vameșul conștiința prezenței lui Dumnezeu.

Unitatea cu Hristos

Noi între noi nu ne putem uni pentru că nu avem iubirea necesară pentru răstignirea pentru celălalt. Din cauza asta trebuie să ne unim cu Hristos de la care luăm iubirea și după aceea prin Hristos ne unim între noi. Hristos este în centrul existenței noastre și nu la marginea ei. Înțelegeți? Lumea este așa ca un cerc pe care se află existențele și în centru este Hristos. Pe măsură ce două existențe se apropie de Hristos, se apropie și între ele. În clipa în care ajung în Hristos, atunci, se unesc între ele.Desăvârșit. Înțelegeți?

Biserica este loc de vindecare, fraților, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor. Înțelegeți? Nimeni nu a venit la Hristos că a fost disprețuit de ceilalți, ci că s-a disprețuit pe sine, văzând bunătatea Domnului strălucind prin libertatea celorlalți. Libertatea iubirii.

Logica în Dumnezeu

Așa vom căpăta curaj și sens vieții noastre și vom face binele din frica de a nu răni pe ceilalți și nu din frica de a nu fi răniți de aceștia. Atunci vom ajunge să avem o viață extraordinar de frumoasă cu mult mai frumoasă decât logica strâmtă a omului trupesc, viața în Hristos cel care a biruit moartea și atunci vom vedea frumusețea în toți și în toate. Fraților, să nu căutăm răul în ceilalți pentru că îi vom găsi întunericul acestora. Să căutăm frumosul în ceilalți și îi vom găsi și vom găsi lumina la care ne vom desfăta.

Dumnezeu este minunat și face minuni, iar oamenii care își curăță prin smerenie chipul lui Dumnezeu din ei devin și ei minunați strălucind ca nestematele în lumina Soarelui. Înțelegeți? De ce? Pentru că asta se va întâmpla pentru că tot cel ce se va smeri pe sine va fi înălțat de către bunul Dumnezeu pentru că rugăciunea cu smerenie este trăirea lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu ne înalță, fiind uniți cu El.

Atunci sufletele noastre vor exploda de bucurie și se vor deschide ca și bobocii de flori și această deschidere prin smerenie va fi starea raiului nemărginit în iubire față de toți pe care să ne-o dea bunul Dumnezeu să o atingem cu rugăciunile Sfinților Părinților noștri! Amin!

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut smerenia să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!