Istoria Papalității în 12 minute

Urmăriți un foarte bun, interesant și documentat material despre istoria Papalității în 12 minute. Socotim util și important să știm aceste lucruri.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

(pentru o vizionare optimă vă rugăm întoarceți celularul sau tableta pe orizontală înainte de a porni clipul)

Powered by RedCircle

Biserica Primară era o instituție episcopală în care episcopii prezidau peste clerul inferior și mireni într-o anumită regiune. A existat întotdeauna o ierarhie între episcopi. Aceste regiuni și ierarhii erau moștenite chiar de la apostolii înșiși. Cei care moșteneau mantaua Sfinților Petru, sau Pavel, sau Ioan, sau Iacov etc. aveau prioritate mai mare decât cei care moșteneau mantaua Sfinților Marcu, sau Tit – unul dintre binecuvântații 70 de apostoli mai mici sau a oricui altcineva.

Dat fiind că Sfinții Petru, Pavel, Ioan și Iacov evanghelizaseră anumite regiuni în trecerea lor, toți cei pe care i-au hirotonit deveniseră succesorii lor. Aceia care le moșteniseră episcopatul din regiunile de unde au murit, cum ar fi Roma, Efes și Ierusalim, erau șefi între succesori, de aceea toți succesorii din teritoriul evanghelizat, (adică din jurisdicție) au devenit de fapt Sinodul local, cu un succesor șef, cunoscut mai târziu ca mitropolit și apoi patriarh, care era un fel de “director executiv al organizației”. Fiindcă Sfinții Petru și Pavel fuseseră cei mai de succes evangheliști din epoca apostolică, teritoriul lor era de departe cel mai mare, acoperind de la Asia Mică, Creta și Balcani până la Italia și Spania. Ambii sfinți au fost martirizați la Roma, făcând astfel ca episcopul Romei moștenitorul de drept al mantalei lor.

Autoritatea spirituală a episcopului Romei și a sinodului căruia îi aparținea era, implicit, preeminent. Totuși, așa cum am menționat înainte, asta nu l-a făcut pe episcopul Romei a fi exclusiv în preeminența sa. Sf. Iacov a fost episcopul Ierusalimului și, fiind martirizat acolo, jurisdicția sa funcționa independent. Așa cum detaliază istoria, Sf. Ioan s-a mutat la Efes și a fost episcop acolo. Deși orașul fusese inițial evanghelizat de Sf. Pavel, prezența Sf. Ioan acolo, de fapt, a resetat succesiunea apostolică a regiunii și a revocat drepturile jurisdicționale locale inițiale ale Romei. Din faptul că nimeni nu fusese ofensat de Sf. Ioan că a făcut asta, ci chiar consimțind situația, demonstrează că jurisdicțiile se pot schimba prin consimțământul tuturor.

Puterea acordului comun nu poate fi subestimată, a fost principiul de funcționare din spatele Sinodului Ierusalimului, așa cum este consemnat în Fapte 15. Când întreaga Biserică hotăra ceva aceasta se considera ca fiind dovadă că Dumnezeu a făcut asta, prin ei. Domnul a învățat ca disciplina în Biserică să funcționeze la fel, în Matei 18:18-20. În istoria Bisericii, lucrările cele mai omniprezentele ale Duhului Sfânt nu sunt miracole vizuale uimitoare, ci mai degrabă sunt lucrările zilnice ale poporului creștin, în unitate. Când întreaga Biserică are consens asupra a ceva, aceasta este dovadă a lucrării Duhului Sfânt, așadar, Biserica din vremurile apostolice a funcționat cu o ecleziologie bazată pe consens.

Efortul de a identifica și stabili un consens este evident în toate controversele ecleziastice dinainte de Sinodul de la Niceea. Consiliile locale operau pe baza votului unanim, iar nu majoritar, deoarece consensul exprima Autoritatea Spirituală. Lucrările consiliilor locale ținute în concordanță unele cu altele era ideal să cadă toate de acord. În secolele II și III s-au ținut consilii locale în întreaga lume pentru a stabili ziua în care să fie sărbătorit Paștele, statutul jurisdicțional al Bisericii din Efes vis-a-vis de Biserica Romei, alegerea corectă a episcopilor Romei în timpul controversei Novaționiste, primirea corectă în Biserică a celor botezați din alte grupuri creștine și înlăturarea lui Pavel din Samosata de la episcopatul Antiohiei.

Cu mult înainte ca Biserica să devină o instituție imperială chiar și fără mijloacele logistice de a aduna toate consiliile locale într-o singură cameră, într-un sinod ecumenic, pentru a rezolva o problemă, Biserica a căutat întotdeauna să stabilească un consens universal asupra chestiunilor de dispută. Roma a fost subiectul specific a două dintre aceste controverse: situația ecleziastică din Efes și problema rebotezării. În ambele situații [Roma] a pierdut. În sec. al II-lea, Roma a reintrat în comuniune cu Biserica din Efes, recunoscându-i pretențiile jurisdicționale. În sec. al III-lea, Roma a abandonat politica Papei Sf. Ștefan I de a accepta botezul tuturor ereticilor, sub Papa Dionis având să ceară ca botezurile să fie oficiate corect. Pozițiile anterioare ale Romei, nu aveau consensul restului Bisericii, care, ca răspuns, a cenzurat în mod specific Roma. Infailibilitatea papală, jurisdicția directă și altele asemenea pur și simplu nu erau pe radar.

Tot în sec. al III-lea, când Roma a făcut o alegere disputată cu privire la cine să devină Papă, Sf. Papă Corneliu a scris o scrisoare ecleziologică de consacrare apărându-și propriile argumente împotriva lui Novațian. Cererea sa de a fi Papă necesita atât consimțământul celor din propria sa jurisdicție, precum Sf. Ciprian, cât și a celor din alte jurisdicții, ca Sf. Papa Dionis din Alexandria. Aceasta demonstra două principii: Sinodul local trebuia să fie de acord cu patriarhul său, în acest caz, cu Papa de la Roma, și, pentru a fi egal cu ceilalți patriarhi, consimțământul lor era necesar de asemenea.

În mod firesc, și destituirile funcționau în același mod. Când Consiliul local din Antiohia l-a destituit pe ereticul Pavel de Samosata, ei au cerut consimțământul patriarhilor lumii. În timpul sec. al IV-lea, Sf. Constantin a pus capăt persecuției creștinismului. La primul Sinod ecumenic de la Niceea, cei care au participat, precum și contemporanii lor, au recunoscut imediat că sinodul a fost condus de Dumnezeu însuși, așa cum fusese și Sinodul apostolic de la Ierusalim cu secole mai devreme. Toți au citat fără echivoc consensul ca factor determinant. În controversa semi-ariană ulterioară, Roma a folosit uneori veto împotriva consiliilor estice pe motivul lipsei lor de consens, spre deosebire de Consiliul din Niceea, ceva ce Roma nu a asigurat mereu în această regiune.

Nesurprinzător, consensul a fost citat de papi precum Iulius I chiar și atunci când anumiți papi au abdicat în timpul secolului din cauza torturii, precum Sf. Marcellinus și Liberius. Sinoadele lor, nici în mod liber, nu au obținut consens. La sfârșitul sec. al IV-lea comuniunea cu Papa a fost tratată ca opțională în perioada așa-numitei Schisme Meletiane deoarece Roma nu era în comuniune cu Antiohia, dar avea comuniune cu alții care erau în comuniune cu Antiohia. În sec. al V-lea, decizia Papei a fost respinsă explicit în Sinodul de la Cartagina, excomunicarea sinodului său tratată ca obligatorie doar local în timpul Sinodului de la Efes, și învățăturile sale, precum Tomul lui Leo, supuse la revizuiri și acuzații de erezie în timpul Sinodului de la Calcedon.

Dacă nu am citit niciodată un onorific papal, nu am putea deduce de la sine nici măcar semințele Vaticanului 1 în conștiința Bisericii Primare. Totuși, căderea Imperiului Roman de Apus sub regatele germanice a pus în mișcare schimbări geopolitice. Aceste regate aveau doar loialitate nominală față de Constantinopol, ca state romane cliente. Nu după mult timp, Roma a fost ocupată de Bizanț și tratată ca teritoriu ocupat, începând papalitatea Bizantină. În această perioadă, detronarea Papei cu consimțământul Patriarhilor a fost repetată de trei ori și de două ori acceptată de Roma. Cealaltă dată, Papa a abdicat și detronarea sa a fost inversată.

Dacă am crede fapte mai degrabă decât cuvinte, așa cum ne învață Sf. Papa Grigorie cel Mare, deși limbajul din jurul papalității a evoluat în acest timp, realitatea operațională a rămas aceeași. Deloc surprinzător, papi presupuși slabi, precum Grigorie, au declarat explicit că jurisdicția Romei ar fi strict locală. Totuși, chiar și papii presupuși puternici, precum Sf. Martin, au declarat adesea lucruri care sună foarte puternic, dar prin care reiterau, de fapt, ecleziologia istorică a Bisericii. De exemplu, Papa Martin a declarat explicit că nu stă în puterea lui să-l numească pe Patriarhul Ierusalimului, o declarație ireconciliabilă cu doctrina jurisdicției directe de la Vatican 1. Alți papi sunt la fel. Acțiunile lor sunt mereu inconsistente cu idei ale [Conciliului de la] Vatican 1.

E greu de subliniat cât de important este principiul de a cântări acțiunile mai presus de cuvinte izolate pentru un istoric. Metoda științifică, de exemplu, testează o teorie și prin observație directă confirmă sau infirmă adevărul unei teorii. Dacă istoria e o știință socială legitimă, cu siguranță acțiunile actorilor istorici sunt testele care confirmă sau infirmă interpretările date de istorici pentru cuvintele lor.

În orice caz, poate cea mai importantă afirmație pentru studenții unei papalități dinaintea Marii Schisme se găsește în procesul-verbal al Sinodului ecumenic de la Niceea 2. Sinodul, în sesiunea 6, definește explicit ce este un sinod (consiliu) ecumenic, prin contrast cu un consiliu pseudo-ecumenic, cel de la Hieria. Conciliul de la Hieria nu s-a bucurat de cooperarea Papei Romei de atunci sau a preoților săi, nici prin intermediul reprezentanților săi sau al vreunei scrisori enciclice, precum este regula pentru sinoade, nici nu a câștigat acceptul Patriarhilor din Est, din Alexandria, din Antiohia și din orașul sfânt, sau al preoților și episcopilor lor. Nici vocea lor, ca cea a apostolilor, nu a traversat peste tot Pământul sau cuvintele lor până la marginile lumii ca acelea ale celor șase Sfinte Sinoade ecumenice.

După cum vedem, un sinod ecumenic nu este un exercițiu al Papei Romei care îl decretează a fi asta, ci mai degrabă, Papa al Romei cooperează cu sinodul, în timp ce Patriarhii din Răsărit ajung la consens. Patriarhul Greciei cere convingere și activitate, ca și restul Bisericii din întreaga lume.

Cu mult înainte de Niceea 2, Papalitatea Bizantină s-a încheiat oficial datorită actorilor politici conflictuali din Peninsula Italiană, în special francii și lombarzii. Când puterea bizantină s-a prăbușit, orașul Roma a putut să-i joace pe franci împotriva lombarzilor pentru a atinge un anumit grad de independență politică. De fapt, statele papale au fost create cu reforme ecleziastice întreprinse cu intenția de a izola și mai mult afacerile ecleziastice ale Romei de uzurparea politică străină. De-a lungul timpului, francii aveau să domine afacerile papale. Francii au fost într-o luptă geopolitică împotriva bizantinilor și, în afară de scurte momente de apropriere, au căutat mijloace politice, militare și ecleziastice pentru a-și domina inamicul.

Așadar, fiind constrânsă de franci, Roma, în timpul sec. al IX-lea, s-a întors hotărât împotriva bizantinilor și a expus o nouă și dramatică ecleziologie. Această schimbare bruscă s-a învârtit în jurul a doi bărbați, în special, Anastasie bibliotecarul, un scriitor fantomă franc și, de fapt, șef diplomat pentru papii Nicolae, Adrian al II-lea și Ioan al VIII-lea și Sf. Fotie, Patriarh al Constantinopolului. Pentru prima dată, cancelariile papale au respins explicit ecleziologia bazată pe consens. Întâmplător, exact în același timp, documente falsificate care oferă o origine istorică pentru astfel de schimbări au fost exploatate în mod convenabil. Acestea au inclus cel puțin Decretele pseudo-isidoriene, dar se va arăta că falsuri semnificative au fost inserate și în procesele-verbale de la Niceea 2 și Constantinopol.

Toate aceste scrieri fie au provenit din condeiul lui Anastasie, fie au fost popularizate în mod specific la nivel internațional de el însuși. Anastasie a dat voce și unor noi idei care aveau să devină fundamentale pentru papalitatea modernă, cum ar fi infailibilitatea papei. De fapt, Anastasie a reinventat sau repornit biroul papalității pentru a confrunta realitățile geopolitice ale vremii sale. Brusc, în anii 870 d.Hr., bizantinii recucereau sudul Italiei. Alianțele politice cu Constantinopolul vis-a-vis de prăbușirea puterii france, a devenit de preferat în vederea stabilității statelor papale.

Anti-bizantinul Anastasie a murit sau a fost pensionat. Interesant e că ideile lui nu au fost lăsate deoparte de Papa Ioan al VIII-lea în timpul Sinodului Ecumenic de la Constantinopol, dar au fost suficient de tacite pentru a face pace cu Fotie. Aceasta se va dovedi a fi ultima suflare pentru papalitatea ortodoxă. Până în ajunul cruciadelor, ecleziasticii franci răsăriteni și-au subsumat puterea în Colegiul Cardinalilor. Un program de reformă a fost inițiat, care depindea în mare măsură de anumite precedente din scrierile lui Anastasie și din Decretele pseudo-isidoriane. Au schimbat constituțional Biserica Romană pentru a o face mai independentă de nobilimea locală italiană, precum și de implicarea francilor, a Sfântului Imperiu Roman.

Diseminarea numeroaselor falsuri de către Anastasie a permis ideilor inovatoare din acestea să dospească în Roma timp de 2 secole. Acestea au fost, de înțeles, confundate cu dovezi patristice autentice. Necesitățile geopolitice au motivat acum punerea lor în practică. Această combinație specifică de incidente istorice a schimbat decisiv papalitatea, pentru totdeauna. Papalitatea căzuse, în sfârșit.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!