Crucea vieții – p. Teologos

Puterea absolută a lui Hristos a transformat Crucea din instrumentul morții în singura cale spre Viață. Aceasta nu este o figură de stil – este de fapt cea mai concretă realitate. Cum ajungem la Viață prin Cruce? Urmăriți acest material pentru o încercare de răspuns.

Vizionare plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Vedenia părintelui Efrem din Arizona

Țin minte că la un moment dat p. Efrem din Arizona, după ce a plecat de la Filotheou și a ajuns în SUA a avut o vedenie: alerga ținând un copil mic în brațe urmărit de un balaur. Când s-a întrebat cine este copilul respectiv, l-a informat harul că este sufletul lui.

Fraților, cât timp suntem aici pe pământ în Valea Plângerii, ne luptăm cu vrăjmașul diavol, să știți. Dincolo de diavol, ne luptăm cu lumea văzută ca un ghem întunecat de patimi – pe oameni trebuie să-i iubim, însă lumea trebuie s-o urâm pentru că ne trage în jos. Ptimile lumești ne trag în jos. Oamenii sunt ca niște nestemate care ar trebui să reflecte lumina iubirii dumnezeiești, însă, din păcate, datorită păcatului oamenii sunt murdari sau/și distorsionați și astfel lumina iubirii nu mai ajunge unde trebuie și astfel rămâne întunericul urii. De aici vedem că cea mai puternică luptă trebuie dusă cu cel mai periculos dușman al nostru care suntem noi înșine. Înțelegeți?

De asemenea, vedem că soluția este să aducem în interiorul nostru lumina lui Hristos prin curățirea organelor de simț sufletești, prin curățirea minții care este ochiul sufletului. Înțelegeți? Trebuie să fim foarte atenți astfel încât acest ochi al sufletului, acest ochean să nu fie atras pe alți centri de pseudo-lumină, de interese, de la poziționarea corectă pe sursa de lumină adevărată, adică pe Dumnezeu, pentru că atunci acest organ foarte fin prin care receptăm lumina se întunecă, fără ca măcar să ne dăm seama ce se întâmplă. Înțelegeți? Ba chiar mai mult, uneori credem că vedem mai multă lumină, care însă nu este lumina adevărată, lumina de la capătul tunelului, ci este lumina trenului care vine din față.

Lupta omului cu patima din el

Am spus că noi suntem cei mai periculoși dușmani ai noștri pentru că dorințele și interesele noastre sunt foarte diferite de voia lui Dumnezeu. De fapt, din cauza asta ne-a dat Dumnezeu timp: ca să învățăm să dorim corect. Să ne tăiem dorințele și voile care ne distrug și ne înrobesc sufletul și să începem să dorim cele cerești care ne duc sufletul la perfecțiunea iubitoare a lui Dumnezeu. Înțelegeți? Această dramă a luptei noastre împotriva perfecțiunii crezând că face bine este descrisă admirabil de Domnul atunci când ne dă soluția. Da, fraților Dumnezeu este chiar perfect și poate prin darea soluției, în câteva cuvinte să descrie această distorsiune din noi, atunci când a zis că oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Înțelegeți?

Rostul crucii în viața omului și gândirea lumii

Crucea este renunțarea la dorințele acestei lumi trecătoare de dragul lui Hristos cel veșnic. Asta este crucea, fraților. Renunțarea la lupta pentru împlinirea voii proprii de dragul păcii cu ceilalți în Hristos.

Să nu credeți că e mic lucru ceea ce a spus Domnul sau că e ceva abstract. Deloc, fraților. Vedeți că toți mai marii lumii, toți cei care au tendințe de dominație mondială, mai mult sau mai puțin globalistă și globalizantă fac planuri care mai de care mai inteligente pentru a-și atinge scopurile, dar dacă este să ne luăm după sistemul de valori al acestei lumi, este haos. Rezultatul acestor planuri este goliciunea sufletească, anxietatea, încrâncenarea, lipsa bucuriei și a păcii – și asta indiferent dacă planurile lor reușesc sau nu. Fraților, numai harul lui Dumnezeu aduce pacea și bucuria. Cei care încearcă să impună o altă ordine fie ea și mondială în afara lui Hristos sunt sortiți eșecului și mai rău fac. Generează numai tristețe, depresie, neliniște și nemulțumirea oamenilor mai mult sau mai puțin exprimată în afară.

Din păcate, vedeți că acesta este modul de gândire a celor mari – chiar unii dintre cei mai bine cotați filosofi din istoria omenirii sunt de părere – eronat, desigur – că doar conflictul duce la progres. Acuma, trebuie să-l înțelegem și pe Hegel, săracul, pentru că el nu avea o cultură ortodoxă, nici pe departe și din cauza asta n-avea cum să aibă experiența învierii în inima sa, experiența păcii. Din păcate, însă, Hegel a influențat mulți gânditori după el, inclusiv pe comuniști, în principal pe Karl Marx și Friederich Engels, care gândind astfel au batjocorit pacea și deci Crucea ca și mod de obținere a păcii și fericirii care vine de la Dumnezeu. Din păcate, până astăzi neomarxismul, sexomarsismul sunt ideologii prevalente în destule părți ale lumii, fapt care le și provoacă chinul societăților respective în spatele fațadei strălucitoare.

Fraților, n-are cum un om să reușească de unul singur pentru că omul este distorsionat și astfel nu vede cum trebuie care sunt cauzele, urmările și mai ales remediile problemelor cu care se confruntă. Nu se poate de unul singur, fraților. Cu atât mai mult nu înțelege aceste lucruri atunci când vine vorba de alții. Dacă pe sine nu se înțelege, cum să înțeleagă pe ceilalți. Este nevoie de luminare de sus, de la Dumnezeu. Lumea ar trebui să se conducă prin rugăciune și virtuți. Faptul că astăzi lumea este în haos arată că nu este rugăciune și nu este virtute cel puțin la cei care ne conduc. Înțelegeți?

Deci fraților, chiar dacă gândul ne spune că o să câștigăm lumea întreagă, ce folos are dacă ne pierdem sufletul? Sau poate că o să ziceți că ce o să zică lumea dacă ne comportăm ca și creștini, dacă urmăm modul de viață evanghelic. Fraților, nu trebuie să uităm că dacă ne vom rușina de Hristos și de învățătura Sa în neamul acesta desfrânat și păcătos, neam a cărui părere nu contează datorită păcatului în care se află, atunci și El se va rușina de noi când va veni în Slava Sa în veșnicie. Înțelegeți?

Despre lepădarea de sine

Dacă nu ne lepădăm de noi înșine în totala deschidere iubitoare a Crucii atunci ne vom pierde viața, murind îmbrățișați cu patimile noastre pentru că închiderea în sine înseamnă însingurare față de ceilalți și față de Dumnezeu. Desigur că este foarte dificil să facem acest lucru dintr-o dată. Din cauza asta Dumnezeu ne-a dat marele dar al timpului și marele dar al răbdării, daruri pe care, din păcate, le irosim într-un mod crunt astăzi, atrași de tot felul de lucruri care ni se par importante.

Fraților, avem nevoie de răbdare, avem nevoie de concentrare, avem nevoie de atenție pentru a ne stabiliza pe drumul nostru către fericirea veșnică.  Nu este de ajuns să încercăm odată să ne lepădăm de omul cel vechi adică de patimi. Trebuie să ne luptăm toată viața cu asta pentru că aici pe pământ greșim încontinuu, având privirea încețoșată de păcat și tocmai din cauza asta Dumnezeu cel drept ne dă și posibilitatea de a ne întoarce din căile noastre greșite. Dacă cineva are privirea sigură, după cum crede el, însă întunecată atunci el nu se mai poate întoarce pentru că el e sigur de ceea ce face el, după cum crede el, chiar dacă nu este bine ceea ce face. Asta este marea dramă a diavolului, a celor mândri, a celor încrâncenați.

Cum se arată mila lui Dumnezeu și harul începătorului

Pentru că suntem în această ceață, în această umbră a morții care se datorează faptului că suntem căzuți, Dumnezeu în marea Lui milostivire ne arată lumina Sa cea mare și asta desigur că și prin exemplul Întrupării Sale însă și prin prezența Sa negrăită în inimile noastre.

La început această prezență se manifestă printr-un har foarte mare, printr-o sumedenie de lucruri minunate pe care începătorul, cadetul le vede în fața sa. Știți, e similară situația cu un cadet care intră pe nava visurilor sale. Toate sunt frumoase, strălucitoare, se simte în siguranță și crede că toată lumea e a lui. Acum cadetul trebuie să facă ascultare desăvârșită de comandantul navei pentru că dacă nu face ascultare de căpitan o să fie debarcat și atunci, având deja uniforma de cadet, o să fie luat în vizor de dușmanii care doresc să-l distrugă pentru că deja știe prea multe. Aici ispita mare provine din faptul că siguranța harului pe care o simte cadetul nu provine din măsura sa duhovnicească, ci din experiența căpitanului care, ca un Moise, știe să conducă nava pe șuvoiul harului astfel încât tot echipajul să fie în ordine și în siguranță. Înțelegeți?

Este foarte important ca în această fază cadetul să fie foarte atent să învețe viața duhovnicească și să nu piardă vremea cu leneviri, cleveteli, distracții și cu alte moduri de pierdut vremea mai mult sau mai puțin păcătoase pentru că vremea examenelor nu va întârzia să apară. De asemenea, să nu experimenteze de unul singur ca sugacii care bagă totul în gură, crezând că orice este de mâncare. Nu tot ce zboară se mănâncă, fraților. Ucenicul cu zel trebuie să aibă tot timpul conștiința neștiinței și a limitărilor sale. Se roagă și ascultă ca să învețe meserie duhovnicească și ascultă ca să învețe să fie smerit – să nu se încreadă în sine și să zburde pe unde nu trebuie. Aceasta este Crucea sa în această fază.

După 3-4 ani, pacea harică se retrage și nava intră în operațiuni de război. Cadetul deja devine marinar și este pe punte, participând la luptă. În această fază e nevoie de răbdare și credință în căpitan precum și de atenție la sine însuși astfel încât să execute ordinele. Dacă nu este atent, atunci dușmanii pot să vină fără veste și o să scufunde nava printr-o ploaie de bombe. Trebuie să fim foarte atenți la ce ne spune radarul și pentru asta nu trebuie să băltim. Chiar și atunci când ne odihnim – pentru că trebuie să ne odihnim datorită faptului că avem o cursă lungă – chiar și atunci când ne odihnim trebuie să o facem cu program, fără să ne lăsăm starea de veghe. Aici trebuie să continuăm să facem ascultare de căpitan și să nu ne încredem în noi înșine că dacă știm cum arată portul din care plecăm înseamnă că știm toate apele pe care navigăm. Nu știm. Sau știm toate strategiile de atac ale piraților. Dacă știm două lucruri nu înseamnă că le știm pe toate.

Trebuie să stăm liniștiți în banca noastră și cu mult zel să ne jertfim pentru echipaj. Înțelegeți? Crucificarea în această fază constă în acceptarea medicamentelor pentru vindecarea bolilor noastre existențiale, oricât de amare ar fi, constă în mortificarea tuturor voilor proprii, în supunerea față de toți cei pe care Dumnezeu i-a validat în fața noastră și în supunerea atentă față de program. Înțelegeți?

Lupta cu voia proprie

Principala problemă aici sunt voile proprii care, dacă nu suntem atenți și nu sunt tăiate, cresc în timp pentru că tânărul se obișnuiește în timp să-și facă voile și după aceea greu le mai taie, greu le dezrădăcinează.

Vedeți că un mic lăstar poate fi dezrădăcinat cu o mână. Pentru un mic arbust trebuie să ne opintim, dar, cu darul lui Dumnezeu, o să-l scoatem. Pentru a dezrădăcina un pom tânăr foarte probabil avem nevoie de ajutorul unuia sau mai multor frați. Dacă pomul e bătrân atunci e imposibil fără drujbă și sudoare. Trebuie tăiat de jos și tot o să mai dea lăstari după aceea. Deci, fraților, trebuie să tăiem dorințele când sunt mici pentru că dacă cresc atunci ne vom opinti să le scoatem, dacă le mai mai putem scoate din inima noastră și dacă nu ne mai luptăm, atunci vom fi stăpâniți de ele veșnic și asta va constitui chinul nostru. Înțelegeți?

Imaginați-vă lucrul dorit ca pe un magnet care ne atrage de la prima expunere la magnetul respectiv. Ne scoate din drumul corect, ne scoate din modul corect de a fi, ne împinge în extremă. Desigur că ar trebui să păstrăm distanța pentru a nu intra sub influența forței de atracție, însă de multe ori asta nu se întâmplă pentru că omul este distorsionat și caută atracția răului, caută plăcerea raiului acolo unde nu este – adică în rău. Raiul nu este în rău.  Această opunere la plăcere constituie una din componentele principale ale Crucii pentru că, de fapt, noi trebuie să răstignim plăcerile, fraților, și să îmbrățișăm nevoința.

Metode de a lupta cu voile proprii

De ce? Pentru că aici pe pământ voile și dorințele noastre sunt generatoare de plăcere avem două metode de a ne lupta cu ele.

Prima metodă este de a avea o forță cel puțin egală ca valoare, însă de sens contrar – adică o formă de durere. Biserica are multe forme de durere duhovnicească, de tăiere a voii: nevoința în rugăciune, postul, spovedania, privegherea, osteneala și zelul în ascultare, mustrarea de sine atunci când greșim, plânsul duhovnicesc – diferite forme prin care se zdrobește cornul întunecat și tare al iubirii de sine din noi.

Cea de-a 2-a metodă este mutarea minții la plăcerea cea adevărată, la plăcerea care ne va aștepta și după moarte adică în veșnicie. Această plăcere este contemplarea lui Dumnezeu, vederea iubitoare a lui Dumnezeu și a Sfinților Săi care poate fi făcută prin rugăciune, rugăciune chiar și cu cuvintele noastre, prin studiul materialelor duhovnicești, prin mersul la Biserică și, în general, prin orice activitate care ne aproprie de Hristos, fraților.

Să stăm în centrul crucii

Dacă vorbim la general, cea de-a doua metodă este mai bună, însă totdeauna trebuie să avem grijă să fim pe centrul crucii, în punctul de maximă vigilență pentru că totdeauna extremele sunt de la diavol. Extremele sunt la dreapta prin surplus sau falsă evlavie, la stânga prin lipsă sau nesimțire, în sus prin mândrie și în jos prin deznădejde. Noi trebuie să stăm tot timpul pe centrul Crucii pentru că acolo vor veni razele lui Dumnezeu în mintea noastră. Este foarte dificil să stăm fără povățuitor pe centru, fraților, adică în punctul de vigilență maximă, pentru că patimile ne vor trage în stânga și în dreapta, în sus și în jos, până când o să ne facă bucăți și la propriu și la figurat. Trebuie să avem conducător, fraților, asta cel puțin până când ne vom curăța de aceste valuri pătimașe care ne împing în toate direcțiile. Înțelegeți?

Raportul plăcere-durere

Dacă noi nu ne provocăm singuri durere sau nu încercăm să ne concentrăm pe dragostea lui Hristos pentru a ieși de acolo, atunci Dumnezeu ca un Tată iubitor îngăduie ca să intervină legea duhovnicească și să genereze o durere, un necaz pentru a se restabili echilibrul. Poate că o să spuneți acum că necazul nu vine totdeauna imediat după plăcere. Așa este de cele mai multe ori pentru că Dumnezeu lasă omului un timp pentru pocăință – mai mult sau mai puțin. Dacă omul nu se pocăiește atunci necazul vine sigur.

Un exemplu

Să vă dau un mic exemplu care îmi vine acum în minte. Mai de mult eram la o mănăstire unde aveam ascultarea de fotograf și în cadrul acestei ascultări spuneam pelerinilor să nu fotografieze pentru a păstra o oarecare duhovnicie a momentului. La un hram a venit un cor și le-am spus membrilor și echipei care îi însoțea că fotografiem noi și o să le dăm fotografiile – să nu fotografieze ei. Toți au înțeles în afară de tatăl unui tânăr din cor care făcea încontinuu fotografii cu un aparat de amatori.

I-am explicat de mai multe ori că nu face bine și oricum pozele pe care le făcea în întunericul slujbelor nu o să iasă, însă el mă disprețuia total, deranjând și pe ceilalți pelerini din biserică. La sfârșitul hramului în care ne-am chinuit toți din destul din cauza omului respectiv, corul a rugat obștea să facem o fotografie oficială împreună în curte. Mi-am pregătit aparatul și toți s-au aranjat umăr lângă umăr pentru poză, când deodată sare în fața mea tatăl respectiv cu aparatul ca să fotografieze el. Datorită grabei sale, îi scapă aparatul jos care se face țăndări. A început să-mi fie milă de omul care se uita oripilat la bucata de fier care cu câteva momente înainte fusese aparatul, însă nu am putut să nu remarc efectele legii duhovnicești care l-a răsplătit în fața tuturor după fapta sa.

Plăcerea păcătoasă și necazurile

Plăcerea păcătoasă nepocăită este prima și principala cauză a necazurilor, însă să știți că nu este singura.

Uneori omul chiar este bine intenționat și alege cu câtă luminare are, însă luminarea sa este mică, farurile sale nu bat departe. Din cauza asta nu vede că în față pe drumul pe care l-a ales există o prăpastie. Noi nu o vedem însă Dumnezeu și, uneori, conducătorul duhovnicesc o vede. Dacă noi ascultăm de mustrările conștiinței sau/și ale duhovnicului, scăpăm. Dacă nu, atunci Dumnezeu, ca un Tată care se îngrijește de copiii Săi, chiar dacă suntem neascultători, îngăduie o ispită, un necaz de baraj astfel încât să ni se închidă calea pe drumul respectiv. Țin minte că spunea Sf. Paisie că dacă Dumnezeu ne închide o ușă, să nu spargem clanța pentru că o să ne pară rău după aceea. Înțelegeți?

Importanța conducătorului duhovnicesc

Pentru a ne feri de astfel de ispite este esențial să avem conducător duhovnicesc experimentat care să știe unde duc drumurile și, bineînțeles, să-l ascultăm atunci când ne trage semnalul de alarmă. Înțelegeți?

Dacă omul este și mai capabil de avans duhovnicesc, însă nu știe cum să avanseze, nu vrea să avanseze sau nu poate din diferite motive, atunci Dumnezeu îngăduie o durere, un necaz, astfel încât omul să se desprindă din plasa plăcerilor în care se află. Aici desigur că uneori Dumnezeu lucrează și cu o plăcere adevărată, adică cu o descoperire sau ceva analog. Însă de obicei, prin durere.

Este foarte important aici ca omul să răspundă chemării lui Dumnezeu și să nu dea înapoi, însă pentru asta iarăși se impune un om cu discernământul duhurilor care să-l învețe ce să facă în diferitele situații mai complexe care apar în necaz. Oricum ar fi, rugăciunea, răbdarea și simplitatea nădejdii dimpreună cu mulțumirea și ascultarea de voia lui Dumnezeu ajută mult aici. Înțelegeți?

Rolul formator al necazurilor

Acestea ajută enorm și atunci când Dumnezeu dorește să ne trimită necazuri pentru a ne curăți ca aurul în topitoare și a fi exemplu pentru ceilalți. Nu numai ava, ci și exemplu pentru ceilalți. Atunci, dacă ne vom crucifica cum trebuie, vom deveni un far luminos pentru ceilalți.

Să nu încercăm să biruim ispita prin alte mijloace pentru că mai rău ne vom încurca în aceasta. Dacă, însă, vom trece cu bine – adică cu răbdare, rugăciune și simplitatea nădejdii, ascultare și mulțumire – atunci experiența noastră le va fi de folos celorlalți, vom deveni și noi, în timp, comandanți și dacă navigăm crucificați astfel prin marea vieții atunci vom ajunge încet dar sigur la Limanul Învierii, la Țara Făgăduinței. Dacă ajungem aici vom ieși din strâmtoarea, din canionul morții și vom trăi o altă realitate, realitatea libertății învierii, fraților.

Principalele lucruri care ne împiedică sunt iubirea de plăcere și iubirea de sine coroborate cu lipsa de credință. Vedeți că Domnul a zis că de cel ce se va ruşina de El şi de cuvintele Sale în neamul acesta desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el ca de un ratat când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri, cum spune la Scriptură. Imediat după aceasta evanghelistul notează că Domnul le-a promis că o să le arate în scurt timp că această libertate a învierii este ceva foarte concret și puternic, că nu este vorba de ceva abstract pentru că le zice Domnul că sunt unii dintre cei care erau acolo de față care nu vor muri până când nu vor vedea această împărăție a învierii lui Dumnezeu venind întru putere în fața lor și în inimile lor. Adică vor vedea un trailer, un demo a destinației crucificării astfel încât să aibă credința necesară pentru a propovădui și altora unde duce acest drum. Înțelegeți?

Transformarea omului

Acum poate că o să întrebați că de ce Domnul nu a făcut demonstrația Schimbării la Față în fața tuturor ca toți să fim convinși că Crucificarea este decolarea din adâncul Văii Plângerii către cerul Învierii. Răspunsul este destul de evident dacă ne amintim că nu Domnul S-a schimbat la față în fața Apostolilor ci ei au fost schimbați de harul lui Dumnezeu pentru a putea să vadă chiar și parțial cum este Domnul, de fapt. Fraților, această transformare a omului nu este posibilă dacă omul nu s-a crucificat destul și nu a ajuns să aibă cu darul Domnului anumite virtuți. Vedeți că Sf. Ap. Petru, Iacob și Ioan sunt icoanele credinței, nădejdii și dragostei, chiar dacă erau nedesăvârșiți atunci. Petru – credința, Iacob – nădejdea și Ioan – dragostea.

Dacă omul nu s-a smerit destul astfel încât să recunoască în inima sa că Adevărul este o Persoană care este în afara sa, că Adevărul este Dumnezeul care l-a creat și el trebuie să fie dependent, nu ajunge aici. Desigur că asta nu înseamnă că cel care are astfel de experiențe este și perfect. Vedem pe cei trei apostoli care au fost la Schimbarea la Față că au dat bir cu fugiții în noaptea în care Domnul a fost vândut. Chiar dacă nu erau perfecți, smerenia lor, crucificarea lor i-a menținut în echilibru ca să nu se mândrească cu măreția descoperirilor.

Ghimpele în trup al Sfântului Apostol Pavel

Cazul clasic aici este cel al Sf. Ap. Pavel căruia pentru a nu se mândri cu măreția descoperirilor i s-a dat un ghimpe în trup care îl împiedica în viața lui de zi cu zi și evident că și în activitatea sa misionară. Nu știm exact ce a fost acest ghimpe, însă cei mai mulți cred că e vorba de o boală serioasă a ochilor. Gândiți-vă ce însemna asta la cineva ca și Sf. Ap. Pavel care trebuia să scrie și să meargă pe jos atâta cale, cum era pe vremea respectivă. Din cauza asta Sf. Pavel L-a rugat pe Domnul de trei ori să-l vindece, însă Domnul i-a spus că e bine așa pentru că puterea Sa se desăvârșește în cruce.  Ei, dacă Domnul nu a avut încredere în Sf. Pavel, va avea încredere în noi? De fapt, nu este vorba atât de încredere cât de faptul că nu este altă cale de mântuire în afară de Cruce. Dacă era, Domnul ar fi mântuit lumea printr-o altă cale. Însă nu este. Toți trebuie să trecem prin asta.

Un exemplu despre crucificare

Țin minte că la un moment dat o maică stareță i-a văzut sus în rai pe Avraam, Isaac și Iacov, dacă țin bine minte. În orice caz, ea era jos și patriarhii erau sus – sigur era Avraam acolo. Ea dorea să ajungă la ei și i-a întrebat pe unde să urce la ei și atunci Avraam i-a arătat o potecă foarte îngustă plină de mărăcini care urca abrupt. Atunci maica i-a răspuns că dacă urcă pe acolo își sfâșie și își distruge toată rasa. Atunci Avraam i-a răspuns: „Și noi tot pe aici am venit. Altă cale nu există.” Înțelegeți? 

Din cauza asta, fraților, dacă tot avem o Cruce s-o purtăm cu bucurie și nădejde în Hristos cerându-i ajutorul pentru că dacă vom cârti și vom încerca să scăpăm de ea, nu vom reuși, ba din contră ne-o vom face și mai grea. Înțelegeți?

Calea

De fapt și Domnul a spus că strâmtă și cu nevoi este calea care duce la viață și puțini o află pentru că puțini doresc să-și asume durerea tăierii voii, durerea crucificării, durerea ieșirii din zona de confort. Din cauza asta este necesar un conducător duhovnicesc care este înaintea noastră pe această cale, ca să ne arate drumul. Altfel e periculos pentru că fără ghid e posibil să greșim drumul și să ne aflăm pe calea lată care duce la pierzare, cale pe care mulți o află.

Problema aceasta devine și mai mare în clipa în care cineva care nu știe sau știe puțin calea își asumă conducerea altor suflete, adică devine stareț sau preot, duhovnic. Desigur că aici lucrurile sunt mai complexe pentru că una e când cineva face asta pentru că se crede capabil și alta este atunci când i se spune să facă asta. Desigur că în al doilea caz este oarecum păzit, în funcție de cine îi spune acest lucru, însă în orice caz, orice conducător de suflete trebuie să știe că va suferi o luptă mai acerbă din partea diavolului pentru că vrăjmașul știe că o să aibă mult mai mult de câștigat din căderea unui conducător decât din căderea unui marinar de rând.

Despre rostul canoanelor și un caz

Din cauza asta Sf. Părinți au impus în cazul preoției anumite canoane și impedimente opritoare de preoție. Din experiența Bisericii, Sfinții Părinți au văzut că în cazul celor care devin preoți cu astfel de păcate, diavolul are dreptul și după 40 de ani să-i facă să cadă din nou și căderea lor va fi mare. Trebuie să avem mare grijă și să ne smerim. Să nu zică cineva că nu mai trebuie să ținem seama de aceste canoane azi pentru că Dumnezeu și diavolul țin seama, credeți-mă!

Țin minte că la un moment dat la o mitropolie a venit un preot între două vârste, care arăta însă mult mai bătrân decât era, și i-a cerut Mitropolitului să-l pensioneze de la altar și să-l pună într-un birou. Înaltul a ripostat la început, spunând că e prea tânăr pentru asta, însă preotul i-a spus că a devenit preot cu păcate opritoare de preoție și de la prima Sfântă Liturghie venea un înger care îl lega într-un colț al altarului să nu se miște și lua chipul său slujind în locul său. Bineînțeles că preotul nu mai avea liniște, nu mai putea să doarmă noaptea și multe altele. Înfiorat, Înaltul l-a mutat cu discreție la o muncă de birou ca să nu mai slujească. Înțelegeți? Nu-i de joacă, fraților!

Concluzii și îndemnuri

Fraților, neapărat trebuie să avem conștiința limitărilor noastre și să întrebăm pentru a afla calea pentru că vedeți că însuși Hristos a fost ajutat de Simon Cirineul. Mântuitorul nu avea nevoie pentru că era Dumnezeu atotputernic, dar în mod voit a îngenunchiat sub greutatea Crucii ca să vină Simon Cirineul să Îl ajute. De ce? Pentru a ne ajuta și El pe noi atunci când îngenunchiem și noi sub greutatea Crucii noastre. Înțelegeți?

Trebuie să avem curaj, fraților, și să ne luăm Crucea cu zel și bucurie, fraților, pentru că numai prin Cruce vine Învierea la toată lumea. Eroismul Crucii este cheia Învierii, este marea taină pe care nimeni nu putea s-o accepte înainte de Hristos. Înțelegeți?

Să ne ajute Domnul să putem să înțelegem și să ajungem și noi la Învierea fiecăruia dintre noi! Trebuie să punem început bun. Să înțelegem, fraților. Să ne luăm crucea, că oricum o să avem. Și să ajungem la înviere, fraților!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut eroismul să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!