Poate exista o “Unire a Bisericilor”? – p. Paul Truebenbach

Ascultați un bun cuvânt al părintelui Paul Truebenbach despre atât de discutata idee de unire a bisericilor, lămurind câteva idei greșite care duc la grave neînțelegeri și precizând abordarea ortodoxă corectă.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Poate exista o “Unire a Bisericilor”? – p. Paul Truebenbach

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, amin.

Dragii mei, acesta este un video diferit față de cele pe care le fac de obicei. Îmi place foarte mult să vorbesc despre teme duhovnicești care m-au ajutat. Tema de azi intră, poate, într-o zonă pe care unii ar considera-o controversată. Eu nu cred că este cu adevărat controversată. Însă acest subiect – dacă poate exista o unire a Bisericilor – atrage multă atenție în anumite perioade ale anului. Apare ori de câte ori are loc o conferință sau se semnează vreo declarație comună.

În ultima vreme am văzut multe articole despre un anume acord. Nu știu exact despre ce este vorba, dar se pare că unii teologi ortodocși și teologi romano-catolici s-au întâlnit și au hotărât să lucreze spre stabilirea unei date comune a Paștelui, sau a ceea ce noi numim Paști. Iar oamenii se aprind adesea din cauza acestor lucruri. Eu, personal, nu mă aprind din pricina lor. Nu cred că este, în primul rând, de folos. Și mă refer atât la situație ca atare, cât și la mine însumi. De asemenea, nu cred că va ieși mare lucru din asta. Personal, bănuiesc că, – și asta este ca o concluzie la începutul acestui video –, dacă ar exista o încercare reală în acest sens, ea ar provoca mai degrabă și mai multă schismă, pentru că mulți dintre credincioși și clerici nu ar accepta o unire pe care ei ar considera-o a fi o unire falsă.

Există, totuși, posibilitatea unei uniri legitime? Pentru a vorbi despre aceasta, cred că trebuie să lămurim mai întâi termenii. Iar ceea ce am în vedere aici este, în principal, dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. Dar multe dintre cele spuse aici s-ar putea aplica și protestanților.

În primul rând, trebuie să înțelegem că cuvântul „biserică”, ekklesia în greacă, este un termen teologic și poartă cu el o încărcătură teologică importantă. „Încărcătură” poate că nu este cel mai potrivit cuvânt. Dar acest termen are un înțeles foarte adânc. Iar atunci când folosim cuvântul „biserică” în afara Bisericii Ortodoxe, îl folosim într-un sens pastoral, nu într-un sens teologic precis. Poate că aceasta sună dur, dar nu o spunem cu asprime, ci o spunem pentru că Biserica este Mireasa lui Hristos. Iar Hristos are o singură Mireasă.

Ideea că ar putea exista o unire a Bisericilor creează impresia falsă că Biserica ar fi acum cumva dezbinată. Biserica nu este dezbinată. Biserica nu poate fi dezbinată. Marea Schismă, care a fost o tragedie îngrozitoare în istoria Bisericii și un fapt pentru care ar trebui să plângem, mai degrabă decât să ne bucurăm cu mândrie și să încercăm să-l învinuim pe celălalt și să-i spunem de ce greșește, – poate că are și asta locul său în anumite discuții -, dar cu adevărat ar trebui să avem un duh de durere atunci când vorbim despre asta. Este dureros să privești în istorie și să vezi Marea Schismă și tragedia care a venit odată cu ea.

Totuși, a vorbi despre Marea Schismă în termenii unei dezbinări a Bisericii nu este teologic precis și, de fapt, este incorect. Vedem această teorie apărând des, sub denumirea de „teoria celor doi plămâni”, potrivit căreia Ortodoxia răsăriteană ar fi un plămân, iar Biserica Apuseană, adică romano-catolicii, celălalt plămân, iar împreună ar alcătui plinătatea. Ei bine, acest lucru nu are prea mult sens. Nu trebuie să reflectezi mult ca să înțelegi că asta te conduce la o contradicție teologică. Iar dacă Biserica este stâlpul și temelia adevărului, și dacă Bisericii i s-a dat Duhul Sfânt ca să o călăuzească la tot adevărul, atunci, cu siguranță, nu poate exista contradicție în interiorul Bisericii. Așadar, nu, noi nu avem o astfel de abordare.

Biserica nu poate fi împărțită. De Biserică, însă, se poate lepăda cineva. Și tocmai aceasta s-a întâmplat la Marea Schismă. În Apus, în Imperiul Roman de Apus, și, repet, este oarecum impropriu să vorbim despre „Imperiul Bizantin” ci, de fapt, de Imperiul Roman de Răsărit. Imperiul Roman de Apus a adus schimbări credinței, atât în ceea ce privește rânduiala, cât și teologia.

În privința rânduielii, Patriarhul Romei, adică Papa Romei – termenul „papă” vine de la cuvântul „papa”, adică „părinte” –, la fel cum și Patriarhul Alexandriei era numit papă. Prin urmare, acest titlu nu este propriu doar Romei și nu are un înțeles unic legat doar de ea. Oricum ar fi, Papa al Romei s-a declarat ca având autoritate nu numai asupra scaunului său, adică asupra eparhiei sale, ci asupra întregii Biserici. Așadar, avem aici o schimbare administrativă, restul Bisericii, adică ceilalți patru patriarhi – ai Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului – au privit la aceasta și au spus: „Niciodată nu am procedat așa. Este greșit.”

Și, în al doilea rând, Papa a adăugat în Crez cuvântul „Filioque”, care înseamnă „și de la Fiul”. Ideea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ”și de la Fiul”, ceea ce, după înțelegerea ortodoxă, schimbă rânduiala Sfintei Treimi, și este împotriva învățăturii directe a lui Iisus Hristos, Care spune: „Voi trimite vouă pe Duhul Sfânt, pe care Îl voi trimite de la Tatăl”. De asemenea, aceasta este împotriva hotărârilor Sfinților Părinți ai Bisericii, care au spus că Crezului nu i se poate adăuga nimic sau schimba în vreun fel. Aceasta este hotărârea expresă a celui de-al Treilea Sfânt Sinod Ecumenic, și era și învățătura recunoscută de către toți papii de mai înainte.

Așadar, din pricina acestor schimbări, Apusul s-a lepădat de credința cea dreaptă. A modificat-o. Pentru mine, întrebarea simplă a Marii Schisme este: care parte s-a schimbat? Ortodocșii au spus: vrem să păstrăm și să păzim ceea ce ni s-a predat de la toți Părinții de dinaintea noastră, inclusiv, repet, de la mulți dintre patriarhii Romei. Iar în Apus, lucrurile s-au schimbat. Și asta, pentru mine, oferă un răspuns simplu la întrebarea: care parte a avut dreptate? Partea care nu s-a schimbat. Așadar, nu există niciun temei să spunem că Biserica este divizată aici. Aceasta nu se poate întâmpla. Hristos nu poate fi împărțit. Hristos poate fi părăsit, ceea ce, din nou, trebuie să ne umple de durere.

Așadar, poate avea loc, atunci, o unire a Bisericilor? Ei bine, răspunsul meu este că, deși ne rugăm și nădăjduim într-o mare minune de la Hristos, recunosc, în mod practic, că aceasta ar fi un lucru foarte greu și poate chiar imposibil de împlinit. Desigur, minunile pot avea loc. Dar de ce cred asta? Motivul este că mulți privesc această problemă doar dintr-o perspectivă, să-i spunem, academică. Și ei cred că, dacă am putea găsi pur și simplu un compromis, sau chiar dacă, să zicem, Biserica Romano-Catolică ar spune astăzi: „Știți, noi am greșit. Am greșit, vom renunța la Filioque; vom renunța, de fapt, la multe lucruri: la Purgatoriu, la Neprihănita Zămislire, la împărtășirea sub o singură formă.” Am putea face o listă lungă de lucruri și să spunem: ”Biserica Romano-Catolică a zis: «Știți, vom renunța la aceste lucruri. Acceptăm poziția ortodoxă».”

Ei bine, asta i-ar face automat pe oameni ortodocși? Problema este că aici este în joc ceva mult mai profund. Există o abordare a credinței și o înțelegere mai adâncă a teologiei și a experienței lui Dumnezeu, care este într-adevăr destul de diferită. De fapt, am spus asta de multe ori că cel mai tragic lucru care s-a întâmplat în Apus nu este Filioque, nu este supremația sau infailibilitatea papală; nu e niciuna dintre aceste elemente doctrinare, ci faptul că Apusul a părăsit practica postului. Pentru că, după părerea mea, pierderea vieții ascetice autentice, care caută adevărata smerenie și dragoste în felul în care o făcea Biserica primară, e cea mai mare pierdere.

Nu spun că au desființat conceptele de smerenie și dragoste. Nu vreau să primesc o mulțime de scrisori și plângeri. Știu mulți romano-catolici despre care eu cred că sunt smeriți și iubitori, dar au pierdut experiența ascetică. Au pierdut însăși viața care curățește inima și care caută, înainte de toate, experiența lui Dumnezeu. Și din pricina aceasta, teologia este privită în primul rând intelectual, și nu prin experiență și prin inimă. Iar atunci când pierdem acest lucru, faptul că apar doctrine false sau denaturate nu mai este deloc surprinzător. Așadar, doar simpla declarație că o parohie romano-catolică a devenit ortodoxă pentru că și-a schimbat dogma teologică poate schimba și inimile oamenilor ca să se înțeleagă cu adevărat care este abordarea ortodoxă? Eu personal nu cred. Desigur, sunt mulți teologi și preoți care nu vor fi de acord cu mine. E în regulă. Nu vreau ca să existe numai punctul meu de vedere. Dar îmi este greu să cred cum s-ar putea întâmpla pur și simplu acest lucru.

Și vă spun care este convingerea mea în această privință, care a rămas aceeași încă de când eram în seminar, și care s-a întărit și mai mult pe măsură ce am citit pe Sfinții Părinți. Sfinții pe care i-am cercetat și care au analizat acest subiect, precum Sfântul Iustin Popovici, un mare teolog slujitor și unul dintre sfinții mei preferați atunci când este vorba de teologie, era foarte ferm în această chestiune, privind diferențele profunde. Și au mai fost mulți alții, și doresc să vă citesc un pasaj de la unul dintre ei, și anume de la Sfântul Sofronie de la Essex. L-am găsit în această carte, una dintre cărțile mele preferate, „Cunosc un om în Hristos”. Iar acesta spune ceva foarte adânc în legătură cu acest subiect. Iată ce spune acesta la paginile 289 și 290.

”Există o mare diferență între Răsărit și Apus. Un occidental care se botează ortodox are nevoie să petreacă mulți ani în Biserica Ortodoxă sub îndrumarea unui duhovnic experimentat pentru a dobândi o mentalitate și o moralitate ortodoxă. Până atunci nu poate, și nu trebuie, să se erijeze în învățător pentru oameni de credință ortodoxă, care s-au născut și au crescut ortodocși. De aceea, așa-zisa “unire” a Bisericilor nu poate avea loc. Discuțiile pot duce la o cunoaștere reciprocă, care pot ajuta politic, fără a vătăma Ortodoxia. Dar unirea Bisericilor este dificilă sau imposibilă. Cei care vorbesc despre unirea Bisericilor nu cunosc felul în care gândesc heterodocșii și firea înaltă a Ortodoxiei. Unii heterodocși urăsc Ortodoxia. Dovada este că, dacă un occidental devine budist sau marxist, rudele sale nu-l exclud din familie. Dar dacă devine ortodox, îl leapădă. Dacă această atitudine nu ar exista, mulți occidentali ar deveni ortodocși.”

Acum, unii vor spune că nu aceasta a fost experiența lor, că familia lor nu ar reacționa astfel. El nu spune aceasta ca pe un adevăr absolut. Nu este o afirmație generală, ci ceea ce a trăit el în Essex, mai întâi în Franța și apoi la Essex. Așadar, Sfântul Sofronie înțelege că există, de fapt, o mentalitate foarte, foarte diferită cu privire la felul în care sunt trăite aceste credințe. Este, de fapt, cum am spune noi, o altă așezare a inimii, o abordare cu totul diferită față de Dumnezeu.

De aceea cred că ecumenismul autentic nu trebuie să fie o mișcare. Dar discuțiile dintre Biserica Ortodoxă și heterodocși sunt în general acceptabile. Deși am anumite rezerve față de unele dintre ele. Nu vom intra acum în această discuție. Dar cred că un ecumenism autentic trebuie să se petreacă nu de sus în jos, ci de jos în sus, ceea ce înseamnă că romano-catolicii înșiși trebuie să descopere Ortodoxia și să devină ortodocși. Aceasta se poate întâmpla în număr tot mai mare. Cred că se întâmplă deja în număr tot mai mare. Și s-ar putea să vedem o creștere a acestui fenomen în timp. Dar realitatea este că o parohie nu poate pur și simplu să se schimbe și să spună: ”Acceptăm această învățătură și deodată suntem ortodocși.” Poate că arăți ca un ortodox, într-un fel. Poate ți-ai însușit Ortodoxia pe dinafară, dar înăuntru este cu totul altceva, iar asta nu se poate preda doar de la amvon. Pur și simplu nu se poate.

Ortodoxia se învață din experiență, prin îndrumare și prin întâlniri cu… Eu cred că cel mai bun mod de a ajunge la adâncurile teologiei ortodoxe prin pelerinaje la mănăstiri și prin timpul petrecut acolo. Desigur, întâlnirile se pot face și fără merge mănăstiri. Nu spun că este imposibil, dar devine mai greu, sau, cel puțin, mersul la mănăstiri face lucrurile mult mai ușoare, pentru că acolo există o atmosferă cu totul diferită.

Vă spun eu, ca cineva care a părăsit luteranismul la doisprezece ani, că nu am înțeles atunci cu adevărat cât de mare este această schimbare. Pentru mine a fost mai mult o schimbare de locație unde merg duminica, într-un loc unde te rogi în alt mod. În afară de asta, nu am înțeles cu adevărat adâncimea lucrurilor acestora până când nu am început să acord atenție propriei mele vieți duhovnicești. Și atunci am citit mult. Am petrecut mult timp cu monahi. Am avut multe discuții și cu adevărat, am intrat mai adânc în propria mea viață de rugăciune. Pe măsură ce învățam, deși la început, datorită educației mele intelectuale, credeam că prăpastia dintre Răsărit și Apus se micșorează, dar pe măsură ce am început să pătrund mai adânc în credința ortodoxă, am descoperit că acea prăpastie este, de fapt, mult, mult mai mare.

Așa cum mi-a spus odată un preot – și mulți au auzit asta, cred că a devenit un fel de citat –, diferența dintre romano-catolici și protestanți este că pun aceleași întrebări, dar ajung la concluzii diferite. Ortodoxia nici măcar nu pune aceleași întrebări. Preotul meu, pe când eram la facultate, mi-a spus că este și mai greu decât atât. Mi-a zis că Ortodoxia pune adesea aceleași întrebări, dar înțelege cu totul altceva prin aceleași cuvinte. Astfel, trebuie învățat un nou limbaj, dar nu este vorba doar de limbaj și de terminologie și de înțelesul profund din spatele acelui limbaj. Și acesta este ceva în care, ca ortodocși, suntem mereu pe cale să aprofundăm înțelegerea acestor lucruri. Asta nu vine repede.

Am citit în aceeași carte că îi ia cuiva cam douăzeci de ani după convertirea la Ortodoxie ca s-o înțeleagă cu adevărat și să devină cu adevărat ortodox înăuntru. Privind cu douăzeci de ani în urmă, – în anul 1996, atunci când s-a convertit familia mea – pot să spun că abia acum a început cu adevărat să se limpezească totul pentru mine. Sfântul Sofronie a avut perfectă dreptate. Acest proces poate fi grăbit printr-un duhovnic foarte bun și, iarăși, prin vizite la mănăstiri și, apropo, prin multă tăcere.

Știți, el spune ceva important aici: Atunci când vorbim cu cineva care este nou în Ortodoxie, nu trebuie să devenim automat învățători. El se adresează ortodocșilor, dar cred că acest lucru este valabil pentru oricine. De aceea, cred că este o mare greșeală când cei convertiți la ortodoxie încep să facă emisiuni online sau să învețe pe alții, uneori în timp ce ei înșiși sunt încă doar catehumeni. Asta este o perioadă în care să fie tăcuți și să primească cu smerenie tot ce pot. Este lecție pe care am învățat-o cu greu, pentru că am trecut și eu prin faza sindromului convertitului nebun, când credeam că știu ce înseamnă să fii ortodox, iar acum mă uit în urmă și spun că acel om din mine nu avea nicio idee despre esența credinței. Totul era pentru el ceva intelectual și exterior. Acum înțeleg mult mai bine viața lăuntrică. Dar cresc în fiecare zi. Și în fiecare zi, cu voia lui Dumnezeu, învăț cât de puțin știu, de fapt. De aceea petrec mult timp citind și vizitând mănăstiri, ca să stau cu cei care au sporit în credință cu mult mai mult decât mine și care mă fac să mă simt atât de mic. Și asta este bine pentru noi. Este bine așa. Este o experiență smeritoare.

Așadar, ce înseamnă practic acest lucru pentru noi? Din nou, când vezi declarații comune, când vezi oameni care împing spre lucruri cum ar fi o dată comună a Paștilor, pe mine nu mă deranjează. Iar dacă ești îngrijorat, nu te agita. Nu trebuie să alergi pe toate rețelele de socializare și să-ți exprimi indignarea. Nu trebuie să intri în panică. Ia aminte la inima ta. Ia aminte la propria ta viață duhovnicească. Dumnezeu va ridica sfinți care să ne călăuzească. Avem nevoie de sfinți care să ne ghideze. Dar asta nu înseamnă că învățătura academică nu are loc în Ortodoxie. Are și ea un folos. Totuși, la timpul potrivit, Dumnezeu va ridica oamenii potriviți.

Iar ceea ce ne trebuie nouă sunt oameni curați, care să aibă etosul ortodox. Și acesta nu se găsește online. Nu se găsește pe rețelele de socializare. Nu se găsește citind lucruri academice. Nu se găsește studiind istoria Bisericii sau agitându-te pentru una sau alta. Se găsește în liniștea rugăciunii. Acolo aflăm etosul ortodox. Așadar, nu te tulbura. Hristos va conduce întotdeauna Biserica Sa pe calea cea dreaptă, pentru că Biserica e Trupul lui Hristos, iar Hristos Se identifică cu ea. Asta nu înseamnă că nu poți fi îngrijorat, dar ia îngrijorările și transformă-le în rugăciune. Acesta este lucrul cel mai important.

Așadar, eu personal nu cred că poate exista o unire a Bisericilor. Cred că cei ce vor deveni ortodocși vor face acest lucru de jos în sus. Aceasta este pentru acea doamnă care va descoperi plinătatea adevărului în Ortodoxie și va intra în ea. Între timp însă, pentru frații și surorile mele romano-catolice, îi iubesc. Am mulți prieteni romano-catolici. Îi respect. Recunosc, de asemenea, că mulți dintre ei, poate nu toți, dar mulți dintre ei, simt că le lipsește ceva, și mă rog ca ei să vină la plinătatea credinței în Ortodoxie. Și este spre rușinea mea că nu am fost un exemplu mai bun și mai sfânt pentru ei, ca să-i atrag spre ea. Așadar, problema nu este că ei greșesc, problema e că eu nu trăiesc ceea ce știu că este adevărat. Aceasta este realitatea.

Așadar, mă rog ca această învățătură să vă fi fost de folos. Din nou, sunt sigur că sunt mulți preoți care ar putea să nu fie de acord cu mine, dar asta este în regulă. Nu vreau ca părerea mea să fie singura. Glumesc adesea că singurul lucru care ar îndrepta această lume ar fi dacă aș fi eu răspunzător de toate. Iar singurul lucru care ar distruge această lume ar fi tot dacă aș fi eu răspunzător de toate.

Așadar, slavă lui Dumnezeu că există păreri diferite în această privință. Totuși, citind pe Sfinți, îmi este greu să ajung la altă concluzie decât cea pe care am rostit-o aici. După cuvintele marelui sfânt al României, Părintele Cleopa de la Sihăstria: ”Să vă mănânce raiul”. Amin.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!