Chemarea de a deveni preot ortodox – Pr. John Mahfouz

Urmăriți un material sensibil cu părintele John Mahfouz care ne vorbește despre chemarea de a deveni preot ortodox și ce presupune acest lucru.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

– Când te-ai decis să devii preot și ce te-a făcut să ajungi aici?

– [Pr. John Mahfouz]: N-am decis eu. N-a fost decizia mea. Așa cum am spus mai devreme, pe parcursul meu duhovnicesc spre apropierea mai mare de Hristos, am avut dintotdeauna o adâncă dorință de a sluji Bisericii. Am fost mult timp băiat de altar, dar ulterior mi-am dorit mult să slujesc oamenilor și Bisericii și m-am implicat în organizare de tabere pentru copii, în activitățile cu tinerii, iar asta mi-a plăcut tare mult. Mi-am dorit ca copiii să știe despre iubirea lui Hristos și s-o trăiască. După ceva timp, în special atunci când am început să mă pocăiesc mai mult și să mă concentrez mai bine…

Aș zice că la un moment dat, atunci când m-am întâlnit cu un ipodiacon, care era un băiat cu adevărat deosebit, m-am dus la preotul meu – asta era foarte la început, când abia începeam să mă mai maturizez puțin – am mers la preot și i-am zis: ”Vreau să devin ipodiacon.” Iar el a zis: ”Nu înainte de a termina facultatea.” ”O, nu!”, am zis. Acela era preotul paroh de la parohia mea, și m-am simțit cam respins. Așa că am mers la cel de-al doilea preot, care-mi era și un fel de duhovnic, și i-am zis: ”Știți, părintele mi-a zis că trebuie să aștept. Vreau tare mult să fiu ipodiacon dar zice să aștept până termin facultatea.” Iar acesta îmi zice: ”Bine. Citește această carte.” Și mi-a dat cartea ”Despre Preoție” a Sf. Ioan Gură de Aur.

După ce am început să citesc această carte mi-am zis: ”Nu vreau să fiu ipodiacon. Nu vreau să fiu diacon. Nu vreau să fiu preot. Lăsați-mă în pace! Vreau numai să slujesc. Vreau doar să slujesc Biserica.” Iar asta a fost tot. Când citești cartea Sf. Ioan Gură de Aur ”Despre Preoție” te întrebi: ”Cine vrea să devină preot?” Nimeni nu vrea să devină preot. Așteptările de la un preot, responsabilitățile preotului, responsabilitățile lui în fața lui Dumnezeu sunt … oho! Cine poate să ducă asta? Cine poate să ducă asta? Este numai prin puterea lui Hristos ca o ființă umană să fie preot.

Deci am lăsat gândul să treacă, continuând să slujesc Biserica până când preotul a început să-mi zică: ”Tu chiar ar trebui să mergi la seminar.” Eu am studiat chimia și am o diplomă de la UCR (Univ. din California, Riverside). Apoi episcopul a început să-mi zică că trebuie să merg la seminar. Mie mi-a plăcut chimia. Aveam un serviciu la un centrul de studii pentru tulburări ale somnului, unde făceam cercetări în domeniu. Era foarte interesant. Mi-a plăcut tare mult. Acum amândoi, atât preotul cât și episcopul, îmi ziceau că ar trebui să merg la seminar. Le-am zis: ”Bine.” Dar le-am zis că asta nu înseamnă că vreau să fiu preot. Că voi lăsa aceasta la mana lui Dumnezeu. Deoarece nu știam dacă vroiam să devin preot. Vroiam doar să slujesc Bisericii.

După ce am lucrat pentru câțiva ani, am renunțat și am aplicat la seminar. Am fost mai întâi la Sf. Vladimir pentru un an, am făcut un semestru la Sf. Cruce, am continuat acolo pentru încă 2 ani – mi-a plăcut mult la Sfânta Cruce – și am absolvit [seminarul] fără a fi căsătorit. După absolvire am avut binecuvântarea ca prin intermediul episcopiei noastre să merg în Liban și să studiez la Seminarul de acolo, pentru un an. Am auzit despre acel program, am fost entuziasmat de el, și am ajuns la [Mânăstirea] Balamand, în Liban, și chiar doream să învăț să vorbesc araba cât mai fluent. În familia mea în care am crescut nu am vorbit araba prea mult deoarece am cam respins-o când am fost copil; vroiam să vorbesc engleză ca toți ceilalți copii din jurul meu de la școală.

Deci am mers în Liban unde am învățat bine araba, am vrut să învăț și muzică puțin mai bine, și m-au ajutat mult. Dar cel mai mult vroiam să văd Biserica, una cu un trecut vechi. Deci am călătorit peste tot, bineînțeles cu binecuvântarea episcopului meu care mi-a reproșat că: ”tot timpul când te sun nu te găsesc la Seminar.” Am ajuns la diferite mânăstiri și biserici, pe oriunde am putut. Făceam asta la fiecare sfârșit de săptămână sau pauză de la Seminar. Am mers în locuri deosebite, iar frații de la Seminar m-au invitat acasă la ei. A fost cu adevărat minunat. Am mers peste tot în Siria și în Liban. Așa frumos era!

Astfel, mi-am întâlnit soția la una din mânăstirile din Siria, iar asta a fost o mare binecuvântare pentru mine. Chiar cred că toate astea mi-au îmbogățit [spiritual] viața astfel încât să înțeleg ortodoxia ca mod de viață. Pentru că este trăită. Este acolo. Este gravată în viața oamenilor care locuiesc acolo. Iar bogăția credinței în diverse locuri la care ajungi! A fost o așa de mare binecuvântare!

După ce m-am întors din Liban și Siria am început să lucrez imediat la Colegiul Ortodox Sf. Ecaterina, un colegiu nou în San Diego. Am lucrat acolo pentru câțiva ani, și pe când mă aflam acolo … După ce mi-am cunoscut soția în Siria, m-am întors acolo pentru a mă logodi, a venit și tatăl meu și am cerut împreună binecuvântarea tatălui ei pentru a ne căsători. Apoi m-am întors la San Diego, apoi ne-am întors în Siria și ne-am căsătorit într-o biserică minunată – Sf. Arhanghel Mihail – din Latakia. Apoi ea s-a întors împreună cu mine și am avut o viață liniștită ca soț și soție, fiecare cu serviciul lui, și am avut primul nostru copil.

Într-o zi episcopul mă sună și-mi zice: ”Vreau să te hirotonesc.” ”Ești sigur? De ce?” Soția era [contrariată]: ”De ce vrei să faci asta?” Ea a pus câteva întrebări episcopului. În mod respectuos. Acesta vroia să mă facă diacon. Atunci mi-am zis: ”Facă-se voia Domnului!” Am lăsat asta în mâinile Sale și astfel am fost hirotonit diacon în San Diego. În același timp, colegiul la care lucram intrase într-un proces de tranziție, astfel că mi-am încheiat contractul cu ei. Episcopul, alături de părintele Iustin, din orașul Salt Lake, aveau mare nevoie de mine acolo datorită faptului că o mulțime de mormoni, dar și alți oameni din Salt Lake, deveneau creștini ortodocși.

 Deci aceștia m-au rugat să merg acolo ca diacon. Am fost acolo, am lucrat acolo ca diacon, și a fost o imensă binecuvântare. Am învățat atât de mult. Apoi, într-o zi, am primit un telefon și mi s-a spus că mă va hirotoni preot. O! Doamne miluiește-mă! Și din nou i-am zis: ”Dacă tu vrei să faci asta va fi greșeala ta.” Nu. I-am zis: ”Voia Domnului să se facă!” Las asta la mâna ta! Deci m-a hirotonit preot acolo, în Salt Lake City, iar Sfanta Liturghie a fost așa de frumoasă în ziua aceea. A doua zi, așa cum se întâmplă în mod normal după hirotonie, trebuie să slujești Sfânta Liturghie ca preot principal, o situație care este cam stresantă pentru că este prima dată când slujești Sfânta Liturghie, iar episcopul urma să fie prezent acolo. Era ca un stres suplimentar care apăsă pe umerii tăi. Dar a nins în ziua aceea, după Sfânta Liturghie. A fost o vreme minunată, cer senin, dar în noaptea aceea a venit furtuna, cu atât de multă zăpadă că abia am ajuns la biserică. Am ajuns acolo foarte devreme pentru a putea să mă pregătesc dar episcopul nu a putut să ajungă. Și mi-am pierdut vocea. Deci prima mea Liturghie a fost rostită în șoaptă. ”În pace Domnului să ne rugăm!” Așa a fost. A fost așa frumos! Când ai frații preoți alături de tine să te ajute, prietenii și familia în jur. Așa am devenit preot.

Și cred cu adevărat că trebuie să-L urmăm pe Hristos. Trebuie să căutăm unirea cu El. Și în timp ce Îl urmăm pe El să lăsăm Biserica să ne conducă, să-l lăsăm pe părintele duhovnic să ne conducă. Dacă simțim că am avea o chemare în direcția aceasta să vorbim cu părintele duhovnic, dar să nu o luăm înainte. Lasă-te ghidat, deoarece sunt o mulțime de ispite care apar. Să fiu sincer, am avut ispite când am fost în Seminar atunci când colegi erau hirotoniți încă din Seminar. Este ceva normal. Sunt hirotoniți diaconi după primul an pentru a învăța să slujească dar în același timp și să studieze, apoi sunt hirotoniți preoți, chiar dacă încă mai studiază, pentru a fi gata de a sluji într-o parohie după absolvire. Eu nu eram căsătorit în Seminar și deci nu am avut această șansă.

Dar a existat o ispită: ”Vreau asta. Pare a fi bine să fii hirotonit. Să fiu într-o parohie.” Asta este o ispită. Adică ce este preoția? Ceva cu care să te mândrești? Preotul stă în fața altarului lui Dumnezeu! Adevărat, există veșminte frumoase, dar nu este vorba despre ce port eu! Oamenii nu trebuie să mă vadă pe mine, trebuie să-L vadă pe Hristos în locul meu. Îmi amintesc că am învățat asta. Oamenii sunt aceia care îl îmbracă pe preot. Aceștia îl îmbracă cu veșminte frumoase. Asta poți vedea în Biserica Rusă, în mod special, atunci cînd episcopul stă în mijlocul bisericii cu mâinile înafară și este înveșmântat, iar oamenii îl îmbracă cu veșmintele.

Deci întotdeauna există această ispită. Oamenii se gândesc uneori la gloria conducerii. Gloria autorității. Nuuu! Noi suntem slujitori. Suntem slujitori cu o imensă responsabilitate. Și în cadrul acelei responsabilități trebuie să luâm unele decizii dificile pentru parohie, pentru viața oamenilor, pentru mântuirea lor. Nu este un lucru ușor. Nu este un lucru minor. Sfântul Ioan Gură de Aur explică asta atât de bine. Sfântul Ioan de Kronstadt are un minunat cuvânt despre preoție. Nu trebuie a ne dori să urmăm [preoția] ca pe un lucru strălucitor, ci ca pe un sacrificiu total. Sacrificiu total.

– Ați vorbit deja despre vizitarea de mânăstiri. Ați avut vreodată “ispita” de a deveni monah? V-a atras asta vreodată?

– [Pr. John Mahfouz]: Nu a fost o ispită. Dar da, m-am întrebat dacă aceasta ar putea fi chemarea mea sau nu. Bineînțeles. Cred că fiecare persoană ar trebui să-și pună acea întrebare: ”Pot să mă dedic lui Hristos la acest nivel?” Iar dacă crezi că poți face asta, încearcă! Petreceam săptămâni întregi la mânăstiri, când mergeam în vizite. Ca să exploreze asta cu adevărat. Sau, cel puțin, să crească duhovnicește. Până în ziua de azi mânăstirile au fost cele care m-au ținut și m-au întărit ca preot. Merg acolo să mă reculeg. Îmi place atât de mult să merg la mânăstirea de la Salt Lake, pentru că măicuțele au mare grijă de părinți știind cât de mare responsabilitate poartă pe umeri. Cu adevărat le place să aibă grijă de tine. Este o întărire spirituală pentru noi și ar trebui să mergem acolo fără greutate.

Este ceva normal în țările vechi [creștine], unde mânăstirile sunt chiar în orașe, sau în apropierea orașelor sau satelor, ca oamenii să poată merge acolo regulat, să se bucure de harul și rugăciunile monahilor și monahiilor. Normal că am explorat asta. Și soția mea a făcut asta, și chiar i-a plăcut. Avea și ea aceeași întrebare pentru ea însăși (dacă să devină monahie). Se afla sub ascultarea duhovnicească a unei maici care era stareța mânăstirii. Deci a întrebat-o pe aceasta și pe părintele duhovnic când a venit vremea dacă să se căsătorească. Am întrebat și eu la rândul meu, și am văzut că această cale a căsătoriei era mai potrivită pentru mine și am urmat-o.

Dar chiar [și căsătorit] continui să urmez o viață de rugăciune, nu este atât de mare diferență. Nu este o mare diferență între viața monahală și cea într-o căsătorie. În viața monahală faci ascultare față de stareț, iar în căsătorie te sacrifici pentru partenerul tău. Și în ambele situații trăiești o viață ascetică: a viață de sacrificiu de dragul lui Hristos. Este un exercițiu spiritual.

– Oamenii care ne privesc ar putea să se fi entuziasmat de a vizita și ei o mănăstire. La ce ar putea să se aștepte când ajung la o mânăstire și cât de bine vor fi primiți?

– [Pr. John Mahfouz:] Grozavă întrebare. Cu siguranță ar trebui să suni înainte, pentru a fi așteptat și a ți se oferi ospitalitatea cuvenită. Cele mai multe mânăstiri au website-uri pe internet și îți spun acolo care sunt așteptările de la tine, ce ar trebui să știe vizitatorii, cum ar trebui să se îmbrace. În general, ar trebui să ne îmbrăcăm modest așa cum ne îmbrăcăm în biserică, cu brațele și picioarele acoperite, femeile să poarte fuste până la pământ, deci trupurile să fie acoperite. Deci asta e o parte. Apoi, mai ales dacă vrei să stai peste noapte, trebuie să știe dinainte pentru a se pregăti pentru tine, asta în cazul în care pot să găzduiască pelerini peste noapte. Dar, într-un final, nu te du acolo crezând că vei sta mult la vorbă cu monahii sau monahiile. Aceștia nu se află acolo pentru a sta la discuții cu oamenii. În mod normal există un monah, sau o monahie, sau câțiva, care au ca ascultare să aibă grijă de pelerinii care vin în vizită. De obicei aceștia se află la pangar și sunt mult mai deschiși să vorbească cu tine și să-ți răspundă la întrebări. Dar mulți dintre ei nu îți vor zice niciun cuvânt, pentru că se ocupă cu rugăciunea, și de fapt asta și dorim să facă. Deoarece chiar asta face acel loc o așa puternică oază spirituală pentru noi, care venim acolo din lume să ne umplem de energia harică a lui Dumnezeu și să mergem înapoi în lume pregătiți să facem față încercărilor.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!