De ce actuala generație nu mai știe cine este – Carl Trueman

Urmăriți un bun discurs al lui Carl Truemen, profesor de etică la Groove City College, despre criza de identitate a actualei generații și cauzele ei care au legătură cu schimbarea concepției noastre despre sine.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Motivul pentru care actuala generație nu mai știe cine este – Carl Trueman

Trăim într-o vreme foarte zbuciumată și cred că una dintre ispitele cu care ne confruntăm astăzi este să fim fascinați sau hipnotizați de simptomele pe care le vedem în jurul nostru. Însă întrebarea – și despre asta vreau să vorbesc în dimineața aceasta – e dacă există ceva care să unească haosul pe care îl vedem, dezagregarea culturii occidentale așa cum o observăm. Există vreo întrebare, există vreo problemă care să stea la temelia acesteia?

Iar eu vreau să sugerez, în dimineața aceasta, că da, există. Iar întrebarea este aceasta: ce înseamnă să fii om? Sau, altfel spus, pentru ce este omul? Este, desigur, o întrebare filosofică relativ abstractă. Dar mulți oameni și-o pun într-o formă mai concretă, personală: Cine sunt eu? Pentru ce sunt eu? Vreau să abordez această problemă astăzi, pentru că mi se pare că, acum 600 de ani, răspunsul la această întrebare era ușor de dat. Astăzi este greu, dacă nu chiar imposibil de dat, iar motivele, cred eu, ne duc la însăși inima problemelor cu care ne confruntăm în Occident. Să reflectăm, deci, o clipă, de ce era ușor de răspuns la întrebare în trecut.

Vineri voi pleca să-mi văd mama în Gloucestershire, în satul cu care îmi este legată copilăria. Dacă aș fi trăit în acel sat în anul 1200, răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” ar fi fost ușor de dat. M-aș fi născut în acel loc. M-aș fi căsătorit în biserica din acel loc, același loc în care fusesem botezat. Aș fi aparținut acelei familii. Credința mea ar fi fost aleasă pentru mine. Nu aș fi călătorit mai mult de 40 de mile de la locul nașterii mele până în ceasul morții mele. Dacă ai trasa un cerc cu o rază de 40 de mile în jurul locului nașterii mele, aceea ar fi fost întreaga mea lume. Iar ritmul timpului ar fi fost neschimbat. Întreaga mea viață ar fi fost determinată de ritmul anotimpurilor. Și poate cel mai important lucru: experiența mea despre spațiu și despre timp ar fi fost modelată și împărtășită de cei din jurul meu. Pe scurt, am putea spune că tot ceea ce mă făcea să fiu eu îmi era deja hotărât. Nu aveam de ales în privința niciunuia dintre lucrurile care mă defineau. Dacă ne întrebăm „Pentru ce eram eu?”, ar fi trebuit să privesc relațiile exterioare, contextul fix în care mă aflam. Și ar fi trebuit să cunosc acel context ca să pot supraviețui. Avem un termen pentru țăranii din Evul Mediu care erau individualiști radicali. Îi numim țărani morți. Trebuiau să urmeze ritmul anotimpurilor ca să supraviețuiască.

Nu vă cunosc pe mulți dintre voi, dar presupunerea mea este următoarea: În timpul unei pauze voi sta de vorbă cu unul din voi și îl voi întreba cine este. Dar aproape tot ce îmi spui despre tine va fi rezultatul unei alegeri pe care ai făcut-o. Lumea ta, lumea mea, este o lume a alegerii. Aceasta ar fi fost de neînțeles pentru oamenii din Evul Mediu. Și, desigur, totul începe să se schimbe în secolele al XV-lea și al XVI-lea. Apariția tiparului, creșterea orașelor, dezvoltarea unei economii mercantile, iar mobilitatea socială devine o realitate. Autoritatea externă, precum și autoritatea spațiului și timpului, încep să se dizolve.

Și aceasta ridică o întrebare interesantă: unde te îndrepți ca să știi cine ești? Răspunsul, desigur, este că te întorci înăuntru. Pe măsură ce lumea din afară se dizolvă, te muți înlăuntru. Cred că am dreptate spunând că eseistul francez din secolul al XVI-lea, Montaigne, este primul care folosește persoana întâi singular pe larg în scrierile sale. Brusc, totul devine despre el. Brusc, totul devine despre individ. Iar ceea ce vedem în secolele care au urmat secolului al XVI-lea este apariția a ceea ce numesc eu sinele psihologizat. Nu mai devii rezultatul circumstanțelor exterioare care te determină. Devii sentimentele pe care le trăiești. Iar autenticitatea ta depinde de capacitatea de a exprima aceste sentimente în afară. Un sine psihologizat.

Dacă am căuta teoreticieni ai acestui fenomen, am putea privi la Rousseau sau poate la romantici, ori la mișcările de trezire evanghelică din secolul al XVIII-lea, unde experiența devine mai autoritară decât cultura și contextul. Apoi, în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, pe măsură ce acest spațiu interior este explorat, se face o mutare foarte interesantă, ilustrată poate cel mai convingător de gândirea lui Sigmund Freud. Acel spațiu interior devine un spațiu sexual. Cele mai importante sentimente pe care le ai sunt cele ale dorinței sexuale erotice. Iar aceasta schimbă în mod semnificativ înțelegerea sexului. Dacă citești Vechiul Testament, Vechiul Testament tratează sexul ca pe o activitate. Anumite lucruri sunt drepte, iar altele sunt greșite. După Freud, în Occident, începem să gândim sexul ca pe o identitate. Nu este nevoie să fi avut o experiență sexuală ca să te consideri heterosexual, homosexual sau bisexual. Este experiența dorinței cea care determină cine ești.

Și aceasta, desigur, face ca sexul să devină politic. Aici începem să ajungem la contextul actual. De ce devine sexul politic? Pentru că regulile care guvernează comportamentul sexual își schimbă semnificația. Ele devin reguli despre felul de persoană pe care societatea îți permite să fii. Iar aceasta stă la temelia politicii moderne a identității sexuale. Iar această trecere de la sinele psihologizat la sinele sexualizat și apoi la sinele politizat are o însemnătate culturală cuprinzătoare.

Gândiți-vă la asta. Când Thomas Jefferson vorbea de libertatea religiei, el spunea: ce contează dacă aproapele meu crede douăzeci de Dumnezei sau în niciun Dumnezeu? Aceasta nu-mi scoate nimic din buzunar și nu-mi frânge piciorul. Cui îi pasă de părerile religioase diferite, atâta vreme cât nu mă agresează fizic și nu-mi strică proprietatea? Astăzi, desigur, oricine susține o părere care rănește sentimentele cuiva este considerat că a săvârșit un act de violență. Jefferson ar fi găsit asta de neînțeles. Are perfect sens într-o lume psihologizată.

De aceea libertatea de exprimare este acum supusă unei presiuni imense. Când am crescut în anii ’70 și ’80, libertatea de exprimare era o virtute. Ea ne deosebea de Uniunea Sovietică și de China. Acum, printre tineri, la fel de des se aude caracterizată drept un mijloc de a acoperi violența, o scuză pentru violență. Și pe măsură ce libertatea de exprimare e supusă presiunii, desigur, și libertatea religiei va fi sub presiune. Care a fost principalul mijloc de a impune tabuuri sexuale? Religia. În Apus, mai ales creștinismul. Astfel, critica marxistă a religiei din scrierile timpurii ale lui Marx din anii 1840 se transformă ușor în critica codurilor sexuale pe care o regăsim la Școala de la Frankfurt în anii 1930 și devine intuiția comună a tuturor astăzi. A spune cuiva că purtarea sa sexuală este greșită înseamnă a săvârși un act de violență împotriva lui, pentru că înseamnă a pune la îndoială simțămintele sale lăuntrice.

Trăim într-o lume în care religia tradițională este supusă unei presiuni uriașe. Trăim, de asemenea, într-o lume în care căsătoria a fost transformată de asta. Mulți ar spune că apariția căsătoriei între persoane de același sex este cea care redefinește căsătoria. Eu nu sunt de acord. Căsătoria a fost redefinită prin divorțul fără culpă. De ce spun asta? Divorțul fără culpă afirmă că legătura căsătoriei depinde de cei doi soți de a-și împlini reciproc nevoile sufletești. Odată ce acest lucru încetează să mai fie adevărat, căsătoria poate fi desfăcută. Astfel, căsătoria devine o legătură sentimentală cu valoare terapeutică. Și, totodată, copiii devin, incidental, pagube colaterale sau probleme. Haosul care înconjoară acum căsătoria are, după părerea mea, mai puțin de-a face cu apariția căsătoriei între persoane de același sex și mult mai mult cu apariția divorțului fără culpă. Și, din nou, religia se confruntă cu o presiune uriașă în acest punct. Căsătoria a fost socotită întotdeauna un lucru religios. Păstrarea căsătoriei tradiționale este, prin urmare, socotită acum ca fiind asupritoare.

Chiar și trupurile, chiar și trupurile au devenit acum asupritoare. Cum înțelegem clipa transgender? Un mod de a o înțelege e acesta: este o răzvrătire împotriva ultimei autorități exterioare irezistibile care îți spune că nu ești cine crezi că ești. Asta e filosofia transgenderismului. Nici măcar trupul tău nu trebuie să stea în calea simțămintelor tale. Trupul tău trebuie să fie materie primă supusă voinței tale, ca să-ți poți împlini fericirea. Cum răspundem sau cum scăpăm de aceasta? Din fericire, sunt istoric. Am explicat doar trecutul. Se termină și timpul. Așa că am încredere că cei care vor vorbi după mine vor oferi o perspectivă pozitivă. O viziune a viitorului pentru tine. Vă mulțumesc că m-ați ascultat cu atâta răbdare.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!). Stripe limitează lungimea textelor și din cauza asta vă rugăm să fiți scurți. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!