Urmăriți un nou episod din frumosul reportaj pe care Antena 1 (Antena Stars) l-a realizat în Sfântul Munte de Paște. În acest episod, părintele Siluan și părintele Paisie din Schitul Lacu ne vorbesc despre începuturile vieții monahale și lucrurile conexe acestei perioade din viața duhovnicească a celui care vine la monahism.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Imagini din chilia unui pustnic
Dima Trofim: Aici este o biserică care are peste 200 de ani, unde călugării pustnici au slujit de a lungul vieții. Haideți să intrăm și să vedeți și voi.
Este un liliac aici, micuț, care zboară. Așa cum ne-a povestit părintele Chiril, aici era o biserică: în față era altarul, aici intrau călugării pustnici, aici făceau slujba, aici se rugau. Aici își petreceau viață. În dreapta, pe partea ailaltă de stâncă era chilia unde dormeau, unde se odihneau, unde mâncau.
Haideți să mergem mai departe și să vedem și chilia unde locuiau acei călugări pustnici. Așa cum v-am spus, aici este chilia unui sihastru pustnic, care probabil și-a petrecut cam toată viața aici slujindu-L pe Dumnezeu și pe Sfânta Fecioară Maria aici, în biserica pe care au construit-o și în chilia asta mică. Vreau să vă și arăt această piatră. L-am întrebat și pe părintele Chiril și mi-a povestit că această piatră servea drept pernă. Mai punea probabil niște paie, ceva mai moale deasupra, dar în principiu asta era perna unui călugăr pustnic. Mi se pare incredibil! Dar totul, așa cum toți s-au obișnuit să spună aici, de altfel, m-am învățat și eu, totul se face cu voia Sfintei Fecioare Maria. Nu știu ce foc trebuie să faci, cât de puternic trebuie să fie ca să încălzești acest loc, pentru că este piatră, stâncă curată în munte.
De altfel, chiar și prin pereți putem vedea, o să fac lumină și se văd multe, multe găuri și se vede practic ce-i afară. Dacă nu vorbim aici de puteri supranaturale pe care probabil le aveau acei călugări, vorbim exact și repet, de puterea lui Dumnezeu și de voința Sfintei Fecioare Maria. Așa cum spun toți de aici, cu puterea Lor au rezistat și așa au dus slujba până la capăt. Iată, aici este ieșirea care nu-mi dau seama cum, ori s-a stricat și s-a făcut o ieșire din această cameră ori așa a fost, o altă intrare spre chilia călugărului.
Dialogul cu părintele Siluan – Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”
Suntem în continuare la schitul Lacu, la Chilia ”Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, unde stareț este părintele Pimen. Alături de mine îl am pe părintele Siluan, care a venit din Republica Moldova, de la mine de acasă de acolo, tocmai în 2001, acum foarte, foarte mulți ani. A descoperit aici un talent incredibil de a picta și de a face niște icoane cum doar dumnealui știe să le facă. Într-adevăr, extraordinar de frumoase! Părinte, sunteți foarte modest, dar de altfel, vreau să ne povestiți despre viața dumneavoastră. Așa, moldovenește ca la mine acasă, cum a fost momentul în care ați ajuns aici?
Ruperea de lume
Părintele Siluan: Păi, a fost frumos! În primul rând, a fost cu îngăduirea Maicii Domnului, că nu se întâmplă să vină cineva fără îngăduința și bine-cuvântarea Ei. Despărțirea a fost mai grea din partea părinților, a fost mai mult o ruptură, mai cu fugă cum s-ar spune…
Dima Trofim: Dumneavoastră ne-ați povestit că ați făcut Teologia.
Părintele Siluan: Da, am făcut în anii ’95 până în 2000 Seminarul la mănăstirea Neamț din România, iar după aceea a venit chemarea asta așa, spre călugărie.
Dima Trofim: Dar chemarea asta a fost destul de puternică și cam brusc s-a întâmplat. După cum mi-ați povestit, v-ați luat hainele și ați plecat.
Părintele Siluan: Asta a fost definitivă, dar durează. O fost un timp mai lung totuși, în care am cercetat, am studiat ”Băi, sunt pentru mănăstire, nu-s?” Am mai stat și prin România, ca un fel de ucenicie, așa câte o lună, două prin mănăstiri, am văzut cum îi viața monahală… ”E pentru mine sau nu?” și am încercat în continuare să exersez ceea ce mi-a plăcut.
Dima Trofim: Și din 2001 sunteți aici!
Părintele Siluan: Da, cu ajutorul Maicii Domnului, din 2001! În vara anul 2001 am venit încoace.
Pictura de icoane
Dima Trofim: Și când v-ați descoperit această talent de a picta, cum s-a întâmplat acest lucru? Cu adevărat, faceți niște icoane extraordinare!
Părintele Siluan: Am descoperit talentul mai mult aici. Dar așa, de mic copil mi-a plăcut să desenez, mai pictam unele lucruri, dar n-am avut nici o altă tangență. Chiar a fost odată o ocazie să mă duc la cercul de foto, de desen sau de muzică, era și cerc de fanfară… am încercat, dar atunci fiind mai multe fete pe acolo, nu m-am acomodat cu grupul care era acolo. Am exersat, dar trecusem la cercul de foto. Când am venit aici în anul 2001, când a început construcția chiliei actuale în care suntem, împreună cu un părinte din România, am început să lucrăm la pictură.
Dima Trofim: Știți în prezent cam câte icoane ați reușit să faceți?
Părintele Siluan: Nu știu, nu am ținut numărul, dar am pictat ceva, cel puțin o sută dacă nu mai multe.
Dima Trofim: Multe sunt!
Părintele Siluan: Da, așa încețelu, cât și cum reușesc. Câteodată îți vine să pictez zile întregi câteodată nu calci câte o săptămână prin atelier.
Inspirația și starea sufletească au un rol important
Dima Trofim: Dar ce, care ar fi motivul?
Părintele Siluan: Poate nu-i nici…
Dima Trofim: Inspirația?
Părintele Siluan: Inspirația, starea sufletească…
Dima Trofim: Vă mai aduceți aminte cumva care a fost cea mai grea lucrare pe care ați făcut-o?
Părintele Siluan: Cred că a fost icoana Maicii Domnului Pantanassa, parcă acolo a fost mai greu, dar am reușit până la urmă.
Dima Trofim: Cam cât timp ați lucrat la ea?
Părintele Siluan: A fost o icoană mai mare, cam de mărimea asta (n.n. arătând spre un perete)…
Dima Trofim: Cam atât de mare?
Părintele Siluan: Da, puțin poate mai mică. Am reușit cam în două luni de zile să o pictez…
Dima Trofim: Două luni durează!…
Părintele Siluan: Da, depinde! Așa am zis, câteodată dacă n-ai stare de pictură…
Dima Trofim: Dar de exemplu, la lucrarea asta pe care o aveți aici în față, cât timp mai aveți ca să terminați proiectul ăsta:
Părintele Siluan: E cam pe sfârșite, mai trebuie să facă scrisul, chenarul o să mai văd niște lumini, să mai pun umbre…
Dima Trofim: În cât timp ați făcut-o?
Părintele Siluan: Am început-o în a doua săptămână a Postului Mare… patru săptămâni!
Dima Trofim: Deci, de patru săptămâni, o lună!
Părintele Siluan: Dar a fost o săptămână în care n-am lucrat, am avut pauză. Au fost vreo câteva zile în care nu am lucrat. De obicei lucrez așa, mai de dimineață până nu mănânc. Dacă mănânc, mă ocup de alte lucrări mai ușoare.
Sunt mai multe metode pe care le poți folosi în realizarea unei icoane
Dima Trofim: Dar cât de greu este să faceți tot fondul ăsta din spate, din foițele astea care ar părea că sunt din aur.
Părintele Siluan: Da, e un fel de aur care se pune în două sau trei straturi.
Dima Trofim: Ați exersat asta mult?
Părintele Siluan: E o metodă mai grea, să văd dacă am pe aici pentru comparație… față de aceasta, care e Maica Domnului Portărița, e tot un început de lucrare, dar aici e o foiță simplă, care se aplică cu niște lac. Dar aici metoda e oleacă mai diferită, se punem un fel de bolus, care e ca un fel de pământ foarte finuț, după aceea aplică cu apă, cu cleieuri diferite, se dă cu o piatră de agat care șlefuiește, e mult mai dur…
Dima Trofim: Dar această lucrare este un cadou.
Părintele Siluan: Da, este un cadou pentru cineva.
Dima Trofim: Știu că viața dumneavoastră acum este doar aici, dar v-ați gândit vreodată sau ați trimis vreodată vreun cadou acasă, acolo de unde ați venit?
Părintele Siluan: Da, am mai făcut.
Legătura cu rudele trebuie să fie limitată
Dima Trofim: Ați făcut lucrări?
Părintele Siluan: Am mai făcut.
Dima Trofim: Au fost încântați ai voștri?
Părintele Siluan: Probabil, nu i-am întrebat că…
Dima Trofim: Nu puteți ține legătura, din păcate atât de strâns.
Părintele Siluan: Mai vorbesc cu părinții, dar mai răruț, că și e mai drăguț…
Dima Trofim: Și ispita mai mică!
Părintele Siluan: Da, da! Te ia cu ale lor, cu dureri și necazuri și în viața călugărească te rupi de griji. Dacă eu i-am lăsat în voia Maicii Domnului și a Bunului Dumnezeu, știu că are grijă El de ei să le rânduiască pe toate.
Chemarea către Sfântul Munte a avut-o și un nepot
Dima Trofim: Dar înainte să facem în acest interviu, mi-ați povestit, dacă puteți bineînțeles să spuneți, că și un nepot de-al dumneavoastră este aici, pe Athos.
Părintele Siluan: Da, da, se află la mănăstirea Vatopedu.
Dima Trofim: Cum a ajuns? E un har al familiei dumneavoastră?
Părintele Siluan: Probabil, nu știu ce să zic.
Dima Trofim: Dumneavoastră sunteți primul?
Părintele Siluan: Da, eu am fost primul. Nepotul, probabil că a citit cărțile mele care au rămas pe acasă și de acolo poate a fost inspirația și dorul ăsta pentru mănăstire. A plecat și el așa, cu fuga de acasă. Eram la pescuit odată și mă sună frate-meu cu cumnata plângând, că nu știu de el, că a plecat, a dispărut. El se mai ducea pe la biserică, pe la mănăstiri, terminase agrarul (n.n. liceul) la Chișinău… și erau disperați că s-a pierduți. Într-un sfârșit au dat de el, au vrut să-l ia acasă, dar n-au putut. Pe urmă s-a întâmplat că m-am dus eu într-o vară acasă, fusesem până la Ierusalim într-o excursie și când m-am întors, atunci a venit și el. Și-a dorit mult să vină în Sfântul Munte și cumva și părinții i-au dat o blagoslovenie, o aprobare să vină.
Ascultarea este cea mai mare binecuvântare
Dima Trofim: Care este cea mai mare ispită a unui călugăr aici?
Părintele Siluan:: Să nu faci ascultare! La călugăr, cea mai mare binecuvântare e să facă ascultare față de stareț, față de biserică.
Dima Trofim: Adică, practic să nu facă ceva din capul lui, fără să să consulte sau fără să știe starețul.
Părintele Siluan: …fără să se consulte, fără binecuvântarea starețului sau a celor mai mari care sunt în în conducere, cel care e al doilea după stareț când acesta lipsește.
Dima Trofim: Cum este corect ca oamenii care își duc viața de zi cu zi, să întâmpine Învierea Domnului?
Părintele Siluan: Frumos, cu dragoste! Simți Învierea dacă ai postit, dacă te-ai rugat, dacă te-ai nevoit… atunci simți și harul Învierii. Creștinește, așa frumos, așa cum se zice…
Dima Trofim: Dar e adevărat că postul de fapt este o pregătire?
Părintele Siluan: Bineînțeles, e o pregătire cum te pregătești de nuntă sau să te duci la o petrecere undeva, te înfrumusețezi, te tunzi, te machiezi
Dima Trofim: Pentru ce se pregătesc credincioșii atunci când țin post?
Părintele Siluan: Pentru a-l primi mai aproape pe Hristos, mai deschiși, curățindu-se, spovedindu-se, căindu-se.
Totul se face cu voia Domnului și a Maica Domnului
Dima Trofim: Aici în Athos am învățat un lucru important, o vorbă: totul se face cu voia Fecioarei Maria sau cu voia Domnului. Dar lucrurile rele care vin în viața noastră, de unde vin ele? Unii spun că ”Uite, Dumnezeu m-a pedepsit și din motivul ăsta trebuie să mă căiesc pentru că uite, am primit o pedeapsă!”, dar dumneavoastră ați spus un lucru foarte frumos, că Dumnezeu nu pedepsește, El iubește.
Părintele Siluan: Păi, am zis că atunci când nu faci cele frumoase ale Domnului, te abați la alte lucruri și atunci te iau alți vrăjmași în stăpânire și în lucrarea lor și-ți atragi singur, automat cumva…
Dima Trofim: Adică practic, cum ați spus și dumneavoastră, e o auto-pedeapsă!
Părintele Siluan: E o auto pedepsire!
Dima Trofim: Pe care singur ai atras-o și trebuie să te căiești ca să scapi de ea!
Părintele Siluan: Da! îți iei responsabilitatea pentru ceea ce ai făcut!
Dima Trofim: Adică suntem suma faptelor pe care le-am făcut!
Părintele Siluan: Da! De exemplu, dacă Dumnezeu îți dă sănătate și tu începi a fuma sau a bea peste măsură, te auto-pedepsești pentru că Dumnezeu ți-a dat sănătatea, iar tu te autodistrugi singur. Așa e și cu păcatul!
Cel mai mare păcat
Dima Trofim: Care este cel mai mare păcat, dumneavoastră ce părere aveți?
Părintele Siluan: Hula împotriva Duhului Sfânt!
Dima Trofim: Asta ce ar însemna?
Părintele Siluan: Lepădarea de credința apostolească și bisericească, erezia, nepocăință, trăirea împăcat…
Dima Trofim: Dar pentru orice există iertare?
Părintele Siluan: Dacă te îndrepți, da, există!
Părintele Paisie – Chilia „Buna Vestire”
Dima Trofim: Dragilor, suntem la chilia Buna Vestire, biserica sfântului Paisie Aghioritul, o biserică intimă, o biserică foarte frumoasă de altfel, unde cu siguranță, toți cei care vin și de altfel, vin foarte mulți, în special mulți români, se simt cu toții foarte bine aici. Slujbele se țin în limba română, așa cum mi-a povestit părintele înainte să începem acest interviu. Mai sunt momente în care se ține jumătate de slujba în română și jumătate în greacă, dar în măsură este cu siguranță, să ne povestească despre acest lucru, mult mai mult, părintele Paisie. Bună dimineața, părinte! Vă mulțumesc mult de tot, din suflet, că v-ați făcut timp să vorbim!
Părintele Paisie: Bună dimineața! Doamne ajută! Bine ați venit! Cu toată dragostea!
Dima Trofim: Părinte, spuneți-ne, vă rog frumos, cum a început această călătorie de a îmbrățișa cu adevărat calea lui Dumnezeu, pentru dumneavoastră? Căci înainte de interviu am înțeles că dumneavoastră ați venit la o vârstă destul de fragedă pot spune, la 20 de ani și se fac practic 30 de ani de când sunteți aici. Și ați venit cu gândul de a nu rămâne aici, dar asta s-a întâmplat, ați rămas!
Chemarea pe calea monahismului este lucrarea lui Dumnezeu
Părintele Paisie: Da, așa cum spuneam și mai devreme chemarea mea pe calea monahismului a fost exclusiv lucrarea lui Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu niciodată nu lasă o treabă neterminată, ca să și arate și mai mult măreția Sa, a lucrat în chip minunat și la venirea mea în Sfântul Munte Athos. Așa cum spuneam, atunci când am venit în 1995, eram deja monah de doi ani de zile aflându-mă într-o mănăstire din România. Chiar în acel an, de Buna Vestire, în ’95 am fost călugărit și după călugărirea mea tot am început să tot aud despre muntele Athos, despre frumusețea slujbelor, a privegherilor, despre harul pe care-l au monahii din muntele Athos, despre nevoințele lor care nu pot fi confundate cu ale niciunui alt monah din afara Muntelui.
Dima Trofim: Am mai vorbit cu călugări de aici. Mulți dintre ei, ba chiar cred că toți mi-au spus că acel har se simte atunci când trebuie și că simți că vrei să rămâi aici, e lucrarea lui Dumnezeu exact cum ați spus și dumneavoastră. Dar dacă ne puteți împărtăși ce ați simțit în acel moment?
Chemare Athosului
Părintele Paisie: Cred că la început a fost, voi folosi un termen lumesc, a fost curiozitate, dar eu așa am perceput-o la început, ca pe o curiozitate de a o cunoaște muntele Athos și viețuirea monahilor din muntele Athos. Dar pe măsură ce trecea timpul această curiozitate se transforma într-un un dor dumnezeiesc, într-o dorință, e ceva mai mult, e ceva mai presus de o simplă curiozitate pe care o ai atunci când vizitezi un muzeu sau un loc vrednic de de admirat. Și acest foc să spunem așa dumnezeiesc, sa aprins în inima mea în anul 1995 când am început să și citesc despre muntele Athos și nu doar să citesc. Pe atunci nu existau filmulețe pe YouTube sau ce avem noi acum, dar vizualizam în mintea mea mănăstirile din Athos, privegherile, policandrele, toate mișcarea lor pe care o citeam acolo în descriere.
Era ca o visare cu ochii deschiși de a trăi și eu măcar pentru puțin timp, pentru câteva zile, această măreție, această frumusețe, de a o admira de aproape. Și astfel, în 1995 în toamnă, duhovnicul meu văzându-mă puțin distras, abătut e mult spus, dar eram puțin distras, se vedea că nu eram acolo, că eram puțin plecat, să spunem așa… a simțit lucrul acesta și m-a întrebat ce se întâmplă cu mine. Atunci am răspuns că nu e nimic, am încercat să mai eschivez, dar nu m-am putut ascunde până la urmă și m-a întrebat el dacă vreau să plec. Bineînțeles că am tăcut din gură, nici nu îndrăzneam să-i spun așa ceva și m-a întrebat încă o dată ”Vrei să pleci în Athos?”.
Eu am fost șocat de lucrarea lui Dumnezeu, să-i spun așa, pentru că nu-i spusesem, nu-i mărturisisem și știam că nu era foarte bucuros să-i lase pe monahii lui să plece chiar și într-un pelerinaj, de aceea nu îndrăznisem să-i spun despre dorința mea de a vizita, de a mă închina la muntele Athos. Și în clipa aceea efectiv am simțit cum spune românul într-o vorbă, că Dumnezeu mi-a pus mâna pe cap…
Dima Trofim: Ați simțit fizic?
Părintele Paisie: Am simțit fizic pentru că epitrahilul duhovnicului era pe capul meu, iar duhovnicul ținea mâna pe capul meu. În clipa aceea am simțim prin mâna și epitrahilul duhovnicului, că Dumnezeu mi-a pus mâna pe cap și că mă cheamă la muntele Athos. Nu e un sentiment, e o trăire pe care o singură dată am trăit-o și care nu poate fi confundată.
Pregătirea pentru Sfântul Munte
Dima Trofim: Deci dumneavoastră acum foarte mulți ani în urmă, ați venit aici în pelerinaj și aici ați rămas!
Părintele Paisie: Deci, după după răspunsul afirmativ pe care l-am dat părintelui duhovnic și anume că îmi doresc să vizitez și să mă închin în sfântul munte Athos, el mi-a spus că ”Da, îți dau binecuvântare, dar nu-ți dau voie să pleci singur, vei pleca cu fratele tău de călugărie, al părintelui Ioil, care acum este plecat la Domnul, a suferit o boală. El a înființat mănăstirea Histria în arhiepiscopia Tomisului. El a fost însoțitorul meu de drum, să spunem așa. La vremea aceea pentru a veni în Grecia era nevoie de viză din partea ambasadei Greciei de la București. Pentru asta ne-am înscris la o agenție de turism din Iași de unde erau și deloc și am trimis pașapoartele pentru obținerea vizei la București. Eram 25 de turiști în total, care doreau să meargă în excursie în Grecia.
Și aici iarăși lucrarea lui Dumnezeu s-a vădit așa pe față pentru că din cele 25 de solicitări de viză, doar două s-au aprobat, a părintelui Ioil și a mea.
Dima Trofim: Incredibil! Exact două și numai pentru voi doi!
Părintele Paisie: Da!
Dima Trofim: Nu un călugăr și altcineva, ci voi doi. Incredibil!
Drumul către Athos
Părintele Paisie: Am făcut călătoria cu trenul. Ruta a fost Iași-București, București-Sofia, am trecut prin Bulgaria și Sofia-Tesalonic, cred că am schimbat și trenul în București și încă o dată la Sofia în Bulgaria. Dar cu peripețiile de rigoare de pe tot parcursul drumului, în care iarăși s-a văzut ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns în Ouranopolis. Pe atunci era la fel, nu puteai intra fără ajutorul cuiva din muntele Athos. Acest ajutor acum se concretizează în invitația pe care părinții din Athos, de la mănăstirile, chiliile și schiturile din Athos le fac pentru pelerinii care vin să viziteze și să se închine în muntele Athos. Și atunci existau aceste ”Diamonitirion”, aceste permise de intrare, doar că noi nu cunoșteam toate aceste proceduri, să spunem așa.
Și iarăși pronia lui Dumnezeu, în chip minunat a rânduit ca în autocarul care ne a adus de la Tesalonic la Ouranopolis, să fie exact în primul scaun din față, spatele șoferului, chiar un părinte din muntele Athos. Părintele și acum viețuiește la Nea Skiti, un schit care ține de mănăstirea suverană de care aparținem și noi, mănăstirea Sfântul Pavel. În limba greacă Nea Skiti înseamnă Noul Schit. Mănăstirea Sfântul Pavelei de care aparținem, are două schituri independente, Nea Skiti sau Noul Schit și Sfântul Dimitrie Lacu. Mai este numit și Lacu, dar nu pentru că așa cu mulți cred, că aici în schit se află un lac, ci pentru că e un cuvânt din limba greacă, ”lacos” care înseamnă ”vale de pe stânci”. Așa cum ați văzut, ne aflăm într-o vale, într-o depresiune, într-o groapă.
Pronia Dumnezeiască se arată de mai multe ori pe drum
Deci, Lacu Skiti s-ar traduce Schitul din ”Vale”, din ”Depresiune”, din ”Groapă”. El a fost poartă de intrare în muntele Athos, să spunem așa. Deci, pe lângă monah, el este și pictor de icoane și fusese la Salonic ca să și cumpere șevaleturi noi pentru a picta, pensule și avea destul de multe bagaje și el fiind singur, așa a lucrat Dumnezeu, că avea nevoie de ajutor ca să le transporte de la autocar pe chei la la feribot. Și noi atunci, după cum arăta înfățișarea lui, imediat ne-am dat seama că era un monah atonit și ne-am oferit să-l ajutăm să transporte bagajele. Nu știam greacă, am vorbit în engleză și el ne-a întrebat „Voi ce faceți pe aici?”. I-am spus că vrem să intrăm și noi în muntele Athos, dar că nu știam nimic despre cum am putea.
Atunci a spus să așteptăm puțin și a mers la Biroul de permise, a cerut să dea un telefon, a sunat la egumenul mănăstirii Sfântului Pavel, arhimandritul Partenie, și a întrebat ”Sunt doi părinți din România care doresc să intre în Muntele Athos. Dați binecuvântare să-i aduc în Athos?” și i-a spus „Da! Să fie binecuvântat! Ajută-i cu ce poți!”. Și așa am reușit să intrăm în muntele Athos fără viză, fără Diamonitirion, fără proceduri, pur și simplu am intrat pe feribot ca și ucenici ai părintelui ținând bagajele lui. Știți că la urcare pe feribot este un polițist, sunt niște controale… Da! Și așa am ajuns în muntele Athos! Așa cum v-am spus și mai devreme, am venit pentru a mă închina și cel puțin a cunoaște cât de cât, chiar și pentru o săptămână, această frumusețe a muntelui Athos.
Însă Dumnezeu a lucrat mai presus de fire chiar și cu această venire doar pentru a mă închina și cu harul Său și cu mila Maicii Domnului, au trecut de atunci 29 de ani, din 1995.
Dima Trofim: Incredibil! Dar revin la întrebarea mea. Cei de acasă, părinții dumneavoastră?
Părintele Paisie: Părinții mei, pentru că au trăit în regimul comunist, așa cum știm cu toții, foarte puțini oameni din acea vreme erau apropiați de biserică și care erau, și aceia erau mai pe ascuns așa, nu mergeau chiar pe față. Dar părinții mei chiar nu au fost apropiați de biserică și din cauza lipsei de educației creștinești, ortodoxe din sânul familiei, nici eu nu am fost apropiat de biserică până în ultimul an de liceu când fiind în clasa a XII a, mă pregăteam pentru bacalaureat. Și bunica mea din partea mamei, care era mai credincioasă m-a întrebat ”Tu vrei să reușești la bacalaureat?” și i-am spus că da…
Drumul către biserică
Dima Trofim: Logic!…
Părintele Paisie: și ea m-a întrebat din nou ”Și crezi că dacă nu îl rogi pe Dumnezeu să te ajute, crezi că vei reuși să iei acest examen, chiar dacă tu te pregătești?” și i-am zis că nu știu, dar chiar îmi doream să-l iau, dar dacă mă ajuta Dumnezeu atunci era și mai bine și am întrebat ce trebuie să fac ca să mă ajute Dumnezeu. Atunci bunica mea mi-a spus ”Uite, mergi măcar într-o biserică, aveam una acolo în cartier, și aprinde și tu o lumânare, spui o rugăciune să te ajute Dumnezeu la examen și ai să vezi cum Dumnezeu te ajută!”. Și eu așa am făcut, mergeam în biserica, aprindeam o lumânare, spuneam o rugăciune și plecăm pentru că mi se părea demodat și bătrânicios să stai la slujbă într-o biserică. Am zis că dacă aprind o lumânare și spun o rugăciune, e suficient!
Și asta am făcut până când s-a rânduit să fie și o slujbă atunci când am aprins o lumânare. Și am rămas puțin și la slujbă și încet, încet am început să merg și la slujbele din biserică, mai mai ales la Liturghie. Mai puțin la celelalte slujbe pentru că era o biserică de parohie și acolo mai puțin se fac slujbe în timpul săptămânii, ci mai mult duminica. Deci, în special la Dumnezeiasca Liturghie. Așa am început să merg la biserică pentru a fi ajutat de Dumnezeu…
Dima Trofim: În calea pe care v-ați ales-o…
Drumul către mănăstire și piedicile lui
Părintele Paisie: Așa a fost intrarea mea pe calea credinței. Părinții mei la început nu m-au oprit să merg la biserică. După un timp un prieten mi-a spus ”Uite, am aflat de o mănăstire în apropiere și e foarte frumos acolo. Nu vrei să vii și tu?” și eu am răspuns că da, dacă el fusese și îi plăcuse. Era un prieten foarte bun și eram sigur că dacă el a considerat că era bine acolo, atunci merita să mergem. Am mers împreună la acea mănăstire și acolo m-a fermecat pur și simplu predica părintelui de acolo din acea mănăstire. Și iarăși harul lui Dumnezeu a lucrat foarte puternic în inima mea și am înțeles că simțeam… o dorință e puțin spus, un dor e mai frumos, dar iarăși e puțin. Eu simțeam o ardoare aș putea spune și mi-am asumat pe deplin această hotărâre.
Adică, deși aveam în plan să dau la facultate după terminarea bacalaureatului, am renunțat cu totul acele planuri și am ales să intru în mănăstire și am păstrat această hotărâre doar în sufletul meu, nu am spus nici prietenilor mei până când am plecat la mănăstire. Tatăl meu nu m-a oprit, în schimb mama mea, deși nu avea legătură cu biserica, e clar că nu putea nici să înțeleagă lucrurile mai spirituale, legată de hotărârea mea, dar totuși ca și mamă, a simțit că aș avea o înclinație pentru mănăstire, că aș fi tentat să plec la mănăstire pentru că începusem să merg foarte regulat, în fiecare duminică, la acea mănăstire. Și ceva nu i-a ”mirosit” ei bine și a început să mă obstrucționeze în această manifestare a mea de a ajunge la mănăstire.
Împotrivirea mamei
Dacă până atunci îmi dădea bani pentru biletul autobuzului ce mă ducea la mănăstire, la un moment dat mi-a tăiat de din fonduri și mi-a spus că ”De azi înainte nu mai primești bani, nu mai pleci nicăieri”. I-am spus că voi pleca în continuare și că voi găsi o cale chiar dacă nu-mi dădea bani pentru bilet. Problema a fost că nu aveam împliniți 18 ani. Aveam să împlinesc 18 ani peste o lună de zile, deci eu sunt născut în iulie și bacalaureatul avusese loc în iunie și fiindcă nu am aveam 18 ani împliniți mama a doua zi a venit la mănăstire pentru că și-a dat seama că doar acolo mă puteau găsi și a încercat să mă iau cu forța, dar nu a reușit atunci. Până la urmă a venit peste vreo trei zile și a reușit să mă ia cu forța.
Dar după ce am fost încuiat în casă, tatăl meu care la vremea aceea se afla internat în spital, a folosit această portiță de scăpare, sub motivul de a-l vizita la spital. Am cerut voie să-mi dea voie să-l vizitez pe tata, să-i duc puțină mâncare la spital și nu a putut să mă refuze pentru că ea tocmai asta motivase, că am lăsat-o singură tocmai când tatăl meu era în spital bolnav. Și am plecat la spital, am dus mâncarea tatălui, am stat de vorbă cu el și la sfârșit nu i-am spus de dorința mea de a pleca la mănăstire pur și simplu, ci i-am spus că mi-aș dori să dau la Teologie, să o iau pe calea asta a teologiei și că aș dori ca înainte de a da examenul de teologie să mă pregătesc cât de cât într-o mănăstire, să învăț puțin rânduiala slujbelor.
Acordul tatălui și lucrarea lui Dumenzeu în inima mamei
L-am întrebat dacă este de acord, iar el mi-a spus ”Da, dacă tu ai hotărât așa, din partea mea ai toată binecuvântarea!”, ceea ce pentru mine a fost suficient. Chiar dacă nu aveam acordul mamei, dacă aveam totuși acordă tatălui pentru mine a fost suficient.
Dima Trofim: Dar în timp, după ce deja ați ajuns pe Athos, ați mai vorbit cu mama, ați mai vorbit cu tatăl?
Părintele Paisie: Tatăl meu era puțin mai indiferent așa, față de această alegere a mea de a intra în mănăstire. După aceea a venit și el la mănăstire și m-a vizitat în acești doi ani, din ’93 până în ’95 când am plecat în Athos. Mama venea mai des, în chiar în fiecare duminică, nu pentru că ar fi fost credincioasă sau pentru că dorea să viziteze mănăstirea sau să participe, ci doar pentru a mă revedea pe mine. Și veneau în timpul Liturghiei, stătea într-un colț în în spatele bisericii, acolo în partea stângă unde stau femeile și privea spre strana unde eu stăteam și citeam. O priveam, începea să plângă, punea capul în jos, iar mă privea, iar plângea și așa participa ea la slujbă. Și venea în fiecare duminică și făcea lucrul acesta până când s-a obișnuit și ea cu mersul la biserică.
Dima Trofim: Cu mersul la biserică?
Părintele Paisie: Da!
Dima Trofim: Și s-a întors spre credință?! incredibil!
Părintele Paisie: Da! Și se pare că Dumnezeu a lucrat și în inima ei pentru că atunci când am luat decizia de a pleca în muntele Athos, aveam nevoie de vreo 3000 $ pe vremea aceea pentru a suporta cheltuielile acestei călătorii și pelerinaj. Și chiar o jumătate din acești bani mi i-a dat părintele care m-a primit în mănăstire și cealaltă jumătate de 1500 mi i-a dat mama și mi-au cumpărat și bilete de tren și…
Despre smerenie
Dima Trofim: Incredibil! Smerenie! Ce înseamnă smerenie? Doar în fața Domnului sau poți fi smerit și în fața unor oameni sau tu cu sine? Cum este corect să spunem?
Părintele Paisie: Ca și prototip al smereniei îl avem pe Mântuitorul Hristos și pe sfinții care I-au urmat Mântuitorului și s-au nevoit să dobândească această virtute a smereniei. E destul de greu de descris această virtute pentru că este o trăire tainică în inima omului, o trăire în care omul își conștientizează în același timp propria sa micime, nimicnicie, ticăloșie și neputință venită din căderea firii umane în păcat și în paralel, în același timp, conștientizează și măreția lui Dumnezeu, Împărăția care s-a aplecat spre el cu iubire, cu iertare, cu dorința de a-l ridica și de a-l restaura în Raiul desfătării, în fericirea rânduită de Dumnezeu omului.
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
