Care sunt stadiile vieții duhovnicești? Care sunt încercările specifice fiecărui stadiu și cum putem să ajungem la bun sfârșit în viața noastră?
Răspunsurile la aceste întrebări precum și la altele legate de aceste le veți afla din materialul de față.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pentateuhul și conținutul său
Corpusul cel mai distinct de cărți din colecția Vechiului Testament se numește Pentateuh și provine din grecescul πεντάτευχος care înseamnă 5 tomuri și se referă la cele 5 cărți numite „ale lui Moise” din Vechiul Testament: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronomul.
Cea mai importantă narativă din Pentateuh este strămutarea evreilor din ținutul natal în Egipt unde ajung după un timp robii Faraonilor până când Dumnezeu se hotărăște să-i scoată din robia Egiptului și să-i ducă sub conducerea lui Moise prin deșertul Arabiei înapoi în Țara Făgăduinței.
Acum o să se întrebe cineva de ce este atât de importantă această poveste astfel încât să aibă o pondere atât de mare și în Vechiul Testament și în istoria Bisericii. Desigur că unul din motive este faptul că în această poveste se vede pregnant ajutorul lui Dumnezeu – lucru care este foarte adevărat. Dincolo de asta, însă, mai este și un alt motiv – mai ascuns – și acesta este faptul că în istoria exodului poporului ales din Egipt, a drumului său prin deșert și a ajungerii sale în Țara Făgăduinței, sunt surprinse etapele vieții duhovnicești a ascetului în drumul său către Rai.
Un fenomen similar astăzi în societate
Faraon îi înrobise pe evrei cu munca și nu-i mai lăsa să-și cinstească Dumnezeul. Un fenomen similar se întâmplă și astăzi: avem conduceri tiranice depărtate de Dumnezeu care îi împing pe oameni să muncească încontinuu astfel încât să nu mai aibă timp să se gândească la sine, la ceilalți și la Dumnezeu. Sunt generate o mulțime de nevoi, fără ca acestea să existe, de fapt. Stăpânitorul acestei lumi prin organele sale ne oferă o mulțime de centri de atenție, o mulțime de patimi ca să ne țină captivi și să nu ne luăm zborul către Dumnezeu cel duhovnicesc și iubitor.
Egiptul în Vechiul Testament este icoana lumii materiale, lume în care trăim și noi astăzi.
Prima perioadă a vieții duhovnicești
Prima perioadă în viața duhovnicească este lupta cu patimile, perioadă în care harul trebuie să fie foarte manifest și trebuie să-l vedem pe conducătorul duhovnicesc cum face foarte multe minuni cu harul lui Dumnezeu. Aceste minuni pot fi minuni într-adevăr, adică depășiri prin harul lui Dumnezeu ale legilor naturii pe care însuși Domnul le-a lăsat sau poate să fie un comportament minunat doar pentru începător. Această optică a începătorului este tot de la har și este foarte importantă pentru că începătorul are nevoie care de aer de evlavie față de conducătorul duhovnicesc pentru că altfel nu va putea continua pe drumul către Rai.
Harul îl ajută mult pe ucenic dându-i zel, rugăciune și dispoziția de ascultare oarbă. Aici trebuie să aibă renunțare la sine și atenție la ascultare, rugăciune și program.
Obstacolul dat de iubirea de sine
Dacă tânărul însă începe să pună iubirea de sine, să pună logica și să cârtească atunci deja se oprește din drum înainte chiar să iasă din Egipt sau dacă totuși nu se oprește acolo, se va opri la malul Mării Roșii, adică acolo unde vine din urmă armata amintirilor și plăcerilor lumești și este nevoie de o minune mare din partea lui Dumnezeu prin conducătorul duhovnicesc ca să ne separe total de plăceri și amintiri din lume pe care iubirea lui Dumnezeu le va scufunda în adâncul Mării Roșii.
A doua etapă a vieții duhovnicești. Intrarea în Țara Făgăduinței
După trecerea Mării Roșii vine drumul deșertul Arabiei și asta se întâmplă pentru că fiecare dintre noi nu suntem atât de credincioși ca să intrăm direct în Țara Făgăduinței. Țineți minte că Dumnezeu i-a dus direct pe evrei în Țara Făgăduinței însă pentru că iscoadele – în afară de două – nu au ascultat de Moise, omul lui Dumnezeu, și au pus logica înainte făcând neascultare, din cauza asta Dumnezeu i-a învârtit 40 de ani prin deșertul Arabiei până când a murit toată generația care avea experiența plăcerilor lumești din țara Egiptului.
Din cauza asta această a doua parte a vieții duhovnicești se numește iluminarea pentru că datorită despătimirii graduale, omul începe să vadă lumina iubirii lui Dumnezeu în inima sa. Harul se retrage după 3-4 ani, însă dacă în perioada de har de la început ucenicul nu pierde vremea și își face cu zel și exactitate ascultarea și rugăciunea, atunci își va aprinde luminița sa la lumina cea mare a harului care este din belșug la început.
Desigur că și această luminiță tot harul și darul lui Dumnezeu este, însă este diferit pentru că acum și-a adus și el o contribuție mică. Este nevoie însă de răbdare în această perioadă pentru că harul se ascunde și omul este lăsat relativ singur să arate că-L iubește pe Dumnezeu. Dacă a avut însă startul bun prin focusare pe ascultare, pe rugăciune și jertfelnicie atunci a reușit să se deschidă în fața lui Hristos cel răstignit și a celor pe care îi validează Hristos în fața lui și va merge bine. Dacă însă a ratat startul și nu și-a aprins luminița sa când s-a ascuns lumina cea mare, atunci o să orbecăie în întunericul plăcerilor, judecăților, curiozităților și neascultărilor.
Cum moare omul cel vechi și la ce ajută acest fapt. Retragerea harului
Este necesar ca să moară omul vechi în deșertul depărtării de lume pentru că dacă ucenicul nu taie toate frânghiile care îl leagă de lume, atunci foarte probabil decolarea va fi parțial sau chiar total ratată. Se va prăbuși la decolare. Este foarte important să nu avem relații nefolositoare cu lumea, ci să ne concentrăm pe Hristos și pe persoanele din jur pe care le validează Dumnezeu în fața noastră și care ne pot ajuta să mergem pe drumul către Țara Făgăduinței și nu să ne întoarcă în Egiptul plăcerilor trupești. Din cauza asta puțin înainte de a se retrage harul, în mediile monahale tânărul este avansat în har, adică este făcut frate sau monah – asta fiind hotărârea starețului pe care o ia în funcție de ascultarea și zelul ucenicului.
Trebuie să mărșăluim înainte concentrați pe transformarea noastră din viermii urii care suntem, în fluturii iubirii care am fost creați să devenim. Asta este valabil și dacă simțim multă plăcere că am realizat ceva, că am fost promovați în ochii celorlalți sau chiar în ochii noștri, este valabil și dacă simțim durerea deznădejdii demonice din cauza unei greșeli.
Dacă ne uităm cu curiozitate ce fac alții atunci suntem ca și câinii de vânătoare care în loc să alerge după vânat, se opresc să vadă ce fac ceilalți câini care aleargă și ei și astfel vânatul le scapă. Dacă ceilalți câini se întorc și/sau deraiază, noi să ne continuăm drumul spre ținta pe care ne-a trasat-o vânătorul. Chiar dacă rămânem singuri pe drum să avem grijă să nu ezităm și să nu slăbim ritmul, ci să fim constanți în programul nostru care este validat de Dumnezeu prin Biserică.
E nevoie de răbdare în ispite pentru că fără ispite nimeni nu își înmoaie inima pentru a deveni iubitoare față de ceilalți și de Dumnezeu. Dacă nu se înmoaie inima avem piatră înăuntrul nostru – așa cum am eu în spate. Avem nevoie să spargem roca din jurul inimii astfel încât aceasta să devină înțelegătoare și să poată să pătrundă lumina iubirii lui Dumnezeu. Atunci omul începe să înțeleagă din experiență și simțire ceea ce înainte nici măcar nu bănuia că există și atunci va reflecta și el puțin câte puțin această iubire mai departe, transformată prin diamantul inimii sale.
Un exemplu despre înțelegerea conexiunii dintre oameni
Să vă dau un caz: era un frate tânăr care auzise de multe ori învățătura despre Adam cel global în care spun Sf. Părinți că toți suntem membrii unui singur om și suntem interconectați între noi, chiar dacă din cauza păcatului aceste legături sunt acum mult mai slabe. Cu toate acestea, înțelegea doar rațional ce înseamnă acest cuvânt, adică mai degrabă nu înțelegea decât înțelegea. La un moment dat un părinte care îl iubea foarte mult i-a spus să aibă grijă să nu mai păcătuiască pentru că îl trage în jos și pe el din cauza iubirii care îi leagă ca și rămășiță din Adam cel global.
Fratele respectiv, care știa că păcătuise, a făcut ochii mari și a spus „Chiar așa e?” iar părintele i-a spus „păi, nu așa ai auzit de atâtea ori? – Cum să nu fie așa?”. Atunci fratele a început să realizeze și repeta încontinuu „Chiar așa e!” pentru că a început să realizeze acest lucru din experiență.
Fraților, învățăturile Sfinților Părinți sunt reale, chiar așa sunt. Noi de multe ori nu avem simțirea minții necesară să înțelegem concretețea acestor învățături și de fapt, nu credem. Trebuie să avem credință și să trecem prin terapeutica ortodoxă ca să se lumineze mintea cu harul lui Dumnezeu să înțelegem într-adevăr prin simțirea minții cele ce spun Sfinții Părinți. Altfel rămânem cel mult la o cunoaștere rațională care este departe de cunoașterea adevărată.
Influența păcatului personal asupra semenilor
Accentuez asupra acestui fapt pentru că asta este valabil pentru toți – să avem grijă să nu păcătuim pentru că atunci îl tragem în jos, îl rănim și pe cel care este legat de noi prin iubire și pe cei din jurul nostru mai ales dacă această iubire este mare. Și pentru că e posibil să nu vă dați seama, vă spun și mai concret ca să înțelegeți: cei care aveți copii mici, curați, care sunt legați de voi prin multă iubire, aveți mare grijă să nu păcătuiți pentru că nașteți mari traume în ei. Să nu spuneți că nu vă văd sau că nu înțeleg. Copilul mic, pentru că nu are păcate personale și este curat, simte la maximă trăire și harul și energia demonică care vin prin părinții care l-au născut și de care este legat.
Curățenia minții înduhovnicite
Apropo de copiii mici și de primele semne ale iluminării minții, în clipa în care omul înaintează prin ascultare către lumina lui Dumnezeu, el poate să înceapă să recapete curățenia unui copil mic însă cu mintea și experiența unui om matur și cu adâncimea experienței care o aduce o astfel de minte.
Țin minte la un moment dat că eram cu un frate care era într-o astfel de stare și discuția noastră a ajuns la tema luminii. Atunci i-am spus că lumina este o radiație care este emisă de o stea – Soarele – de un bec, o lumânare și care este absorbită parțial de toate corpurile din jur. Partea din pachețelele de unde care este reflectată de structura chimică a obiectului respectiv și care se lovește de spatele ochiului nostru ne dă senzația de culoare a obiectului respectiv. Toate aceste pachețele care circulă încontinuu cu o viteză de 300.000 km/s se lovesc de toate obiectele și alcătuiesc combinațiile de culori pe care le vedem.
Atunci tânărul monah a făcut ochii mari și a spus un „Da???” și a început să se uite în jur ca și cum ar fi descoperit pentru prima dată totul. Se uita cu o bucurie de nedescris la toate lucrurile din jur, de la lumina care intra prin geam și se lovea de micile particule de praf până la mosoarele de ață colorată din croitoria în care ne aflam. Se uita încontinuu minunat și mirat și avea tendința să atingă delicat toate lucrurile, însă se oprea nu carele cumva să strivească corola de minuni a lumii. Asta s-a întâmplat și altor frați ca o stare duhovnicească în care se vede atâta frumusețe în jur încât cel care o trăiește începe să plângă și să slăvească pe Dumnezeu.
Retragerea harului
În această perioadă desigur că apar și retrageri ale harului și dacă mărșăluitorul nu-i atent dă cu capul de pământ de poate să se și rănească. Țin minte la un moment dat că i-am zis unui frate foarte tânăr care făcuse o greșeală foarte concretă să spună „Vă rog să mă iertați!” la care el mi-a răspuns izbucnind „Nu ești tu starețul meu!”. Astfel de izbucniri îl aruncă pe călător mulți pași înapoi și de cele mai multe ori îi și traumatizează, dacă nu se pocăiesc. Să ne înțelegem – aceste fapte îi traumatizează pe cei care fac asta, nu pe cei care sunt ținta acestor agresivități. La fel și în familie: părinții nu sunt deranjați direct de izbucnirile copiilor, ci doar îi doare pentru că știu că cei care fac astfel pățesc rău în conformitate cu legea duhovnicească, dacă, bineînțeles, nu își cer iertare.
Ce duce la retragerea harului
În această perioadă există această alternanță între lumină și întuneric, între har și energie demonică. Este imposibil ca cineva să țină harul pentru că încă nu este curățit total de patimi. Cele mai comune probleme în această perioadă sunt credința în propriul gând, lipsa ascultării de conducător și extremele mintale adică sau deznădejdea sau mândria. Diavolul care își știe foarte bine meseria, îl împinge pe călător să se încreadă în forțele proprii, pentru că – vezi Doamne! – a căpătat ceva experiență, știe cum merg lucrurile și atunci să iasă de sub protecția ascultării și să-l lovească fără milă, făcându-l să greșească și după aceea să-l împingă în cealaltă extremă, a deznădejdii, a renunțării la luptă. Această alternanță rapidă între extreme este cea mai periculoasă. Îl distruge.
Ce ne salvează când pierdem harul
Ceea ce este absolut necesar este constanța în lupta duhovnicească și ascultarea de conducător, de frații în Hristos și de program. Programul trebuie văzut cu o oarecare flexibilitate, precum suspensia de la mașină care nivelează asperitățile vieții și astfel vom avea o călătorie lină în care mintea rămâne netulburată și cristalină ca apa din paharul neclătinat. Dacă însă paharul se clatină, atunci toată murdăria care este la fund tulbură apa și devine opacă. În același mod și mintea care dă o importanță exagerată unor lucruri sau se încarcă cu tot felul de curiozități trecătoare, se opacizează în fața luminii harului lui Dumnezeu.
Gândurile, imaginația sunt poarta diavolului
Aceste tulburări pot să vină din trecut sau viitor, adică ne amintim de diferite lucruri din trecut care ne tulbură prin plăcerea sau durerea lor sau dacă sunt din viitor, ne tulbură pentru că ne gândim cât de plăcut sau de dureros o să fie în viitor, în conformitate cu fantasmagoriile pe care ni le furnizează diavolul în minte.
Desigur că tulburările pot să provină și din prezent, din exterior sau interior pe baza judecății strâmbe pe care o avem legate de diferiți factori de influență – persoane sau întâmplări. Diavolul ne aduce foarte multe gânduri pentru că știe că el numai prin gânduri ne poate influența și că orice greșeală în lumea reală provine dintr-o greșeală în lumea gândurilor. Trebuie să fim foarte atenți să ne păzim mintea, să ne păzim imaginația pentru că acolo este poarta pe unde intră vrăjmașii.
Etapa alternanțelor har – ispite
Este caracteristică în această perioadă a iluminării stabilizarea alternanței între perioadele de har și ispite. Ispitele pot fi provocate de un factor concret sau poate fi vorba pur și simplu de un parazit al căderii lui Adam, – adică harul se retrage pur și simplu orice am face noi, în scop pedagogic. Nu degeaba, această perioadă este asemănată cu marșul poporului ales prin deșertul Arabiei. Harul se retrage ca să ne învețe smerenia însă iarăși va veni. Și iarăși va pleca. Și iarăși va veni. Dacă omul se luptă cu toată puterea sa, atunci, cu toate că nu va putea menține harul, nu va putea face virtutea, și va plânge cu amar când harul va pleca. Dacă însă se luptă, atunci Tatăl cel ceresc, va vedea lupta noastră nereușită ca și dovadă concretă a faptului că vrem și ne va da victoria. harul va referi.
Asta face Dumnezeu în mod intenționat pentru a se vedea și neputința noastră precum și atotputernicia iubitoare a lui Dumnezeu. Totul este să rămânem hotărâți, eroici și cu zel pe drumul urcușului nostru către Dumnezeu. Patima de care se temea cel mai tare Sf. Iosif Isihastul era neglijența pentru că aceasta nu lasă să se adune nimic și îl asfaltează pe om în cadrele foarte strâmte ale orbirii egoismului propriu.
Consecințele indiferenței și ale lipsei de luptă
Dacă nu ne luptăm atunci ne vom scufunda pe spirala abisului în care vom cădea din patimă în patimă, din dependență în dependență. Lumina Harului va veni din ce în ce mai rar, iar întunericul va apărea din ce în ce în ce mai mult până când pulsarul iubirii harului se va stinge definitiv și omul va rămâne în lumea sa de iad, nemuritor, înțepenit și rece.
Dacă ne luptăm atunci perioadele de har vor crește în intensitate și durată în timp ce cele de lipsă se vor micșora și o să mergem din slavă în slavă. Rugăciunea va începe să țâșnească din ce în ce mai des și universul său interior va fi din ce în ce mai sublim la lumina harului care începe să se reverse din ce în ce mai mult și omul o să aibă mintea din ce în ce mai deschisă până când va putea să cuprindă în îmbrățișarea iubitoare a minții sale toată omenirea. O îmbrățișare globală, sferică, de 360 de grade. Drama sa atunci va fi că nu poate să transmită acest adevăr, această frumusețe celorlalți, să-i facă să înțeleagă care este adevărata realitate.
Cei care spun adevărul…
Este ca și un mare om care a ajuns la o cunoaștere la care ceilalți nu au acces și astfel ceilalți nu îl cred, însă el are dreptate. Îmi amintesc acum de un frate care avea un astfel de război din partea celorlalți și era la un moment dat la o priveghere și se ruga în strană cu mâinile încrucișate pe piept zicând „Doamne, ce va fi?” și atunci a văzut în îmbrățișarea sa o scândură. Surprins s-a uitat în sus și a văzut că ținea în brațe Crucea Domnului și sus pe Cruce era Hristos într-o lumină imensă care S-a uitat în jos către el și i-a spus cu multă iubire și pace că „Așa trăiesc cei care spun adevărul”.
Totdeauna cei care spun adevărul trăiesc în lumină, însă nu sunt înțeleși pe deplin de către cei care nu au ajuns la nivelul de deplinătate a celorlalți. De fapt, neînțelegerea dintre oameni provine din lipsa de deplinătate în perceperea Adevărului Hristos care apare în diferite chipuri și în diferite grade de strălucire în cotidian. Din cauza aceasta, Sfinții Părinți nu s-au concentrat atât pe descrierea deplinătății Adevărului Țării Făgăduinței pentru că oricum nu am înțelege, și pentru că nu avem experiența acestui Adevăr, înșelarea pândește la tot pasul.
Drumul spre Împărăția Cerurilor și ce este aceasta
De asta, Părinții se concentrează pe descrierea drumului despătimirii până la îndumnezeire, până la Împărăția Adevărului astfel încât să ajungem acolo și nu altundeva. Este nevoie de sfat, de spovedanie și de conducător duhovnicesc pentru că noi nu știm cum arată Împărăția unde dorim să ajungem. Să nu uităm că Împărăția Cerurilor cea adevărată este înăuntrul nostru pentru că înăuntrul nostru apare Împăratul cel Ceresc.
De fapt îndumnezeirea, desăvârșirea, ajungerea în Țara Făgăduinței, în Împărăția Cerurilor înseamnă întâi de toate o ridicare duhovnicească și nu atât o mutare spațială, chiar dacă Împărăția Cerurilor este și un loc. I se spune Împărăția Cerurilor din mai multe motive: este cel mai depărtat loc de greutatea materiei, de pământ – adică este imaginea celui mai duhovnicesc loc; este locul de unde se văd toate curate într-o viziune ca o îmbrățișare globală și iubitoare, depășind orice limitări egoiste; este unitatea totală iubitoare cu toți și cu toate – și în ultimă instanță este și locul fără nicio limitare a legilor fizice – este tot Universul.
Când cineva ajunge aici, iubirea de Dumnezeu și experierea lui Dumnezeu îl ajută să treacă dincolo de durere. Țara Făgăduinței este sfințenia pentru care am fost creați. Există o simţire, mai bine zis o deprindere numită răbdare în dureri care are ca rezultat că cel care are această harismă nu se va mai teme sau nu va mai fugi de durere niciodată că știe raiul ce îl așteaptă. Cu virtutea asta, au răbdat cu uşurinţă chinurile, sufletele mucenicilor.
Despre paza minții și importanța ei
Ca să ajungem la această stare este nevoie de ascultare, zel și rugăciune și de atenția la noi înșine – de atenția la gânduri și de paza minții. De multe ori se face confuzie între cele două sau pur și simplu se folosește terminologia în mod interschimbabil însă este foarte important să le deosebim. Atenția la gânduri este practica ascetică prin care alungăm diferitele gânduri și atacuri demonice prin rugăciune și prin alte metode. Gândul este mișcarea minții. Ținând seama de acest lucru, paza minții este cu mult mai grea decât alungarea gândurilor pentru că este vorba de o abordare globală și nu de o respingere punctuală. Paza minții este păstrarea acesteia în starea de refuz a oricărui atac, ațintită ca o fereastră deschisă către iubirea lui Dumnezeu. Asta apare atunci când omul este ajutat din belșug de harului lui Dumnezeu pentru că fără acesta, omul este doar pământ și păcat.
Revenind la metodele de alungare a gândurilor, dincolo de rugăciune, rugăciunea lui Iisus, bineînțeles, este și vorbirea împotriva acestora precum și ridicarea deasupra acestora. Legat de alungarea prin rugăciune, chiar dacă prima rugăciune care ne vine este rugăciunea cu cuvintele noastre, cea mai eficace rugăciune este Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse…” făcută pe metanier. Această metodă este a celor începători, care se luptă cu patimile, pentru că ei nu se pot împotrivi vrăjmașilor și atunci se refugiază în rugăciune. Acest mod, însă, este pururea folositor pentru că noi suntem pururea începători.
Al doilea mod, prin împotrivirea nevoitoare, este al luptătorilor care se află în faza de iluminare și mintea capătă putere. Al treilea mod batjocorește pe draci, pentru că în smerenia sa, omul ajunge către îndumnezeire, să zic așa, omul este inundat de iubirea Tatălui celui Ceresc și atotputernic, cu toate că omul se vede că este un nimeni.
Robia față de patimi. Analogia cu gândurile
Desigur că neascultarea gândurilor este esențială în orice fază a vieții duhovnicești, însă dacă omul este rob patimilor atunci el este obișnuit să dea atenție și chiar o importanță exagerată acestora.
Dacă omul este atât de rob patimilor ca și evreii lui Faraon și nici nu a început încă să se lupte bine-bine cu patimile, atunci o metodă care are rezultate în alungarea gândurilor este și munca. Să avem ceva de făcut. Să avem un program bine stabilit care să nu permită minții să băltească și să se întoarcă la vărsăturile ei. Această metodă mai trupească este valabilă de multe ori pentru că fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puțin robi lui Faraon cel mintal, adică diavolului.
Categorii de stare și patimi
Ca să putem să distingem mai bine în ce categorie ar trebui să fiecare, o să prezentăm o categorisire bazată pe tagme trupești pentru că din punct de vedere duhovnicesc este foarte dificil de discernut, fiind nevoie de cunoașterea inimii fiecăruia. Pentru că în discuția noastră avem trei trepte ale vieții duhovnicești: partea curățitoare – adică lupta cu patimile, partea luminătoare și partea desăvârșitoare, avem și trei tagme care sunt tagma curățitoare, adică tagma diaconilor, tagma luminătoare – tagma preoților și tagma desăvârșitoare – tagma arhiereilor, sau a episcopilor cum se spune în popor. În Biserica primară, la Sf. Liturghie diaconul făcea aproape totul, preotul pregătea Sfânta Jertfă si arhiereul doar aducea Sfânta Jertfă în momentul epiclezei, se ruga și binecuvânta – nu făcea nimic altceva pentru că acestea sunt lucrurile cele mai importante. De fapt ca să fim foarte exacți, Sfânta Jertfă este adusă de preotul și arhiereul cel veșnic adică Hristos prin intermediul celor hirotoniți.
Preoții ar trebui să se numească mai exact prezviteri pentru că au „πρεσβεία τιμής” adică sunt mai de cinste decât alții pentru că prin ei Hristos se aduce pe Sine-Și jertfă. Însă în Biserică sunt numiți tot preoți și din cauza asta noi urmăm această cutumă. Preoții sunt tagma luminătoare pentru că prin tainele pe care le slujesc și învățătura lor, oamenii se luminează – desigur dacă se deschid către acestea, pentru că Dumnezeu nu forțează pe nimeni.
Însemnele arhiereului, episcopului, arhimandritului, preotului
Arhiereii sunt tagma desăvârșitoare pentru că duc la desăvârșire luminarea pe care o încep preoții. De fapt, „Αρχιερέας” înseamnă întâistătătorul preoților. Ca să putem distinge, semnul distinctiv al arhiereului față de preot este engolpionul – element decorativ rotund sau oval pe care arhiereul îl poartă pe piept. Câte poartă, depinde de grad și dacă slujește sau nu. Este mai complicat, însă acum vă spun pe scurt.
Dacă este episcop – adică supraveghetor, în greacă – poartă un singur engolpion. Dacă este mitropolit – adică cel care își are sediul într-o metropolă și are în subordine mai mulți episcopi – poartă două engolpioane. Patriarhul poartă 2 engolpioane și o cruce.
Crucea este semnul distinctiv al arhimandritului, care de fapt înseamnă „αρχηγός της μάνδρας” – întâistătătorul turmei, mai exact al stânei. Arhimandritul este – sau mai bine zis ar trebui să fie – orice egumen a unei mănăstiri. În practică lucrurile stau puțin altfel, arhimandritul fiind astăzi și un titlu. Cum spuneam, semnul distinctiv al arhimandriților este crucea pectorală.
Astăzi o să vedeți și anumiți preoți cu cruce – se numesc stavrofori – însă acesta este un titlu onorific mai nou pentru preoții cu activitate pastorală deosebită.
Acum că tot ne-am lansat în aceste grade, poate că este bine să amintim de episcopul vicar, adică un episcop care ajută pe episcopul titular să gestioneze locul – eparhia sa. Din cauza asta ei se numesc în greacă horepiscopi – χώρος în greacă înseamnă loc. Tot legat de ajutorul din teren al episcopului este și exarhul care este delegatul episcopului – εξ-αρχή înseamnă „de la conducere” – care se ocupă de treburile mănăstirești. Tot la ajutoarele episcopului intră și protosinghelul care este omul de încredere al episcopului în treburile mai degrabă interne ale episcopiei. Era primul dintre cei care locuiesc împreună în chiliile episcopiei care mai demult era ca o mănăstire – ο πρώτος του συγκέλλων. De fapt, este ca și un secretar general al episcopiei.
Corespondența duhovnicească a celor trei tagme legate de statut
Scopul acestor tagme sunt celelalte 3 tagme: tagma celor care se curăță, tagma celor care se luminează și tagma celor care se desăvârșesc.
Tagma celor care se curăță sunt oamenii care au patimi în lucrare, adică sunt mai mult sau mai puțin robi însă totuși încep viața duhovnicească.
Tagma celor care se luminează este poporul credincios, iar tagma celor care se desăvârșesc este tagma monahilor, a celor care s-au dedicat lui Dumnezeu și Dumnezeu cel drept se dedică lor.
Este adevărat că omul rămâne liber și poate să renunțe chiar fără să-și dea seama la această dedicație. Din cauza asta este nevoie de timp ca să se vadă hotărârea omului de a ieși din Egipt pe drumul ascultării și pocăinței până în Țara Făgăduinței și din această cauză starețul așteaptă o perioadă până când îl face rasofor pe tânărul care vine la monahism. După rasoforie, în timp, dacă este atent, fratele devine simplu monah, moment în care harul crește și mai mult și atunci i se schimbă numele pentru că devine altcineva.
Deplinătatea harului Duhului Sfânt o primește cineva atunci când devine schimnic. Spun simplu schimnic pentru că diferența dintre schima mică și cea mare este doar o diferență de dimensiune. Diferența de slujbe între cele două este o inovație nouă, fraților. Apropo de inovații, schimnicul nu este forțat să spună doar cinci cuvinte pe zi sau să facă mii de metanii sau orice altceva trupesc constrângător. Este adevărat că îi crește puțin canonul însă asta este în funcție de cât poate fiecare. Lupta este duhovnicească și asta pentru ca toți să poată să ajungă la această deplinătate a harului – numai să-l dorească cu adevărat.
Mulțumim până la pământ că Domnul cel iubitor a dat această posibilitate oamenilor, indiferent dacă sunt bărbați sau femei, mai mult sau mai puțin păcătoși. Totul este ca omul să se dedice într-adevăr lui Dumnezeu și atunci și Dumnezeu se va dedica lui!
Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!
Vă mulțumesc că ați stat cu mine pe drumul meu!
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
1 Comment
Aveți dreptate părinte despre retragerea harului. Este imposibil ca cineva să țină harul pentru că încă nu este curățit total de patimi.
„Am întâlnit deseori printre frați, pe unii care au primit atâta har si bucurie, încât timp de cinci sau șase ani spuneau că pofta s-a stins în ei. Dar după aceasta, pe când socoteau ca s-au eliberat definitiv de ea, răutatea, care era ascunsa s-a trezit în ei și au fost mistuiți de poftă, încât se întrebau uimiți: de unde a venit după atâta timp, atâta răutate asupra lor? De aceea, în mod firesc, nimeni dintre cei cu mintea întreagă nu îndrăznește să spună: Având harul în mine, sunt liber față de păcat; ci, ambele realități harul și păcatul lucrează întru mintea mea. Cei ce n-au experiența lucrurilor, pe când harul lucrează cât de cât în ei, socotesc că deja au învins, că sunt creștini desăvârșiți. Eu, însă, zic că așa stau lucrurile: după cum atunci când soarele strălucind pe cer, în aer curat, vin în jurul sau norii si-l acoperă, întunecând văzduhul, fără însă să-l vatăme, pentru că el rămâne întreg în lumina si în elementul său; la fel stau lucrurile si cu cei ce nu sunt cu desăvârșire curățiți; deși trăiesc în harul lui Dumnezeu, ei sunt stăpâniți în adâncul lor, de păcat. Ei au porniri naturale și gânduri puternice pentru Dumnezeu, dar nu sunt cu totul de partea binelui.”
(Sf. Macarie Egipteanul – Omilii duhovnicești).