Întrebări și răspunsuri despre: plăcere, mamă, credință, căsătorie, moarte…
22 septembrie 2024
De la baptist la creștin ortodox – Richard Ramsey
23 septembrie 2024
Ascultați o discuție foarte plăcută și duhovnicească cu Dima Trofim despre ce înseamnă a fi vedetă și cum este viața unui tânăr pe scenă și în spatele scenei.
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Introducere
Părintele Teologos: Dragii noștri ne aflăm cu un invitat așa foarte… invitat, mă rog, a venit el să facă o filmare cu noi și, după tradiția Chiliei noastre facem și noi o filmare cu el. Un invitat foarte drag mie pentru că, mă rog, am discutat puțin și în afara camerelor, și este un băiat extraordinar trebuie să știți, este realizator de emisiuni…
Dima Trofim: Doamne ajută! Bună dimineața, Părinte! Da, sunt moderator, prezentator, pot spune. Bine, este un job pe care îl fac de puțin timp, vreo patru ani și puțin, dar de altfel, mă recomand ca și actor și muzician, asta fac.
Părintele Teologos: Este acum în televiziune, este la Antena 1, înainte a fost la Pro TV, se numește Dima Trofim și din cauza asta aș dori să vorbesc cu el foarte pe larg, pe cât de larg se poate, puțin despre vedete. Ce trebuie să facă cineva ca să devină o vedetă, ce trebuie să facă cineva, ce nu trebuie să facă cineva să nu devină o vedetă, care sunt pericolele, care sunt avantajele, toate astea. Cum începe cineva să meargă pe calea succesului în artă, bineînțeles, dar întâi de toate, vorbim de muzică și de film.
Dima Trofim: Nu știu dacă sunt atât de în măsură să vorbesc despre acest lucru căci, adevărul e că atunci când eram mic, părinte… da, la asta visam: să devin vedetă, să devin superstar, le spuneam pe toate, pe alea mari și grele. Însă, la un moment dat, probabil, nu știu, vârsta sau experiența vieții, habar nu am, am ajuns la gândul că nu neapărat trebuie să devin vedetă. Și ăsta este adevărul, pentru că așa mereu spun: „sunt persoană publică”. Căci da, persoană publică sunt. O vedetă, probabil este undeva acolo la o talie mult mai înaltă, și da, există și la noi în țară vedete, ba chiar și internaționale care cântă și internațional, sau sunt actori internaționali, chiar acum două săptămâni am vorbit cu o actriță care a filmat într-un serial din afară.
Da, sunt vedete internaționale, avem. Însă prefer de fiecare dată să spun persoană publică și atunci când mă refer la cei care mă susțin, exact așa să le spun susținătorii mei. Nu folosesc și n-am folosit niciodată cuvântul: fanii mei. Fani, mulți ar spune, și da am întâlnit: „că nu, că ești vedetă și ai fani!” Ba nu sunt vedetă, sunt persoană publică și am susținători, oameni care mă susțin. Mi se pare prea, nu știu, prea mult să spun cuvântul fani.
Părintele Teologos: Deja cuvântul fani arată un comportament, dacă dorești, adictiv, în care dispare iubirea, dispare personalitate omului și este oarecum o formă de sclavie, pe care n-o impune vedeta, ci omul însuși, adică fanaticul și-o impune.
Dima Trofim: Probabil, dumneavoastră fiind o persoană diplomată 100% și citită de altfel, cu siguranță spuneți exact așa. Eu aș numi-o mult mai pe scurt, dar nu, n-o să mă pronunț. Dar într-adevăr îmi place să spun pentru toți cei care mă susțin că sunt susținătorii mei. O comunitate, susținători. Da, așa, așa, așa prefer să să fac.
Cum începe cineva?
Părintele Teologos: Cum începe cineva?
Dima Trofim: Păi, în primul rând, trebuie să-ți dorești acest lucru. Exact… e, ca și cum e la voi , cei care sunteți aici. Am vorbit cu mulți călugări de aici, mulți… câțiva, dar pentru mine sunt mulți. Am vorbit și mi-au povestit. Și exemplul mi l-au dat, exact fiind eu exemplul. Un călugăr de la Vatopen a spus, de altfel, tot în română vorbea, și mi-a spus exact cum ești tu cântăreț sau actor, și asta ți-ai dorit să faci, om de televiziune, asta ți-ai dorit să faci toată viața ta, așa a fost și menirea mea, așa mi-am dorit eu să ajung, asta mi-am dorit toată viața mea, să ajung și să-l slujesc pe Dumnezeu, aici pe muntele Athos. Bine nu din… cică, nu din prima mi-am dorit să ajung aici, dar mi-am dorit să devin, să devin călugăr.
A fost un exemplu foarte bun, că… așa m-a lăsat șocat, că uite nu toți oamenii visează la anumite lucruri atât de mărețe, dar, dar, în viziunea mea… Dar, probabil sunt niște lucruri mult mai mărețe decât ce gândesc și ce mi doresc eu: de-al sluji pe Dumnezeu.
Părintele Teologos: Familia ajută în împlinirea acestei dorințe?
Dima Trofim: Aici a fost norocul meu, pot spune. Căci în familia mea spre exemplu, nu cânta absolut nimeni. Acum, o să recunosc, nu cântă nimeni, nu dansează, nu, nu au talentul ăsta. Însă din partea tatălui meu, provin oarecum pe linia lui, dintr-o familie de muzicieni destul de buni. Verișorul lui spre exemplu, fiind artist al poporului URSS, de pe vremea aia încă, cel mai renumit să spun așa și cel mai bun dirijor al Operei Naționale din Republica Moldova, și mă rog… renumit în perioada aia când era URSS-ul. Alt verișor, un țambalagiu foarte bun când cântă în formația Mugurel parcă se numește, din Republica Moldova o veche, o trupă foarte, foarte veche, de fapt e o trupă de muzică populară. Da, și mă rog mai sunt… nu o să stau să-i enumăr pe toți, dar da, de acolo probabil vine talentul de a cânta. Și atunci când eram mic , susțineam concerte, multe concerte în fața părinților bineînțeles, plătite…
Părintele Teologos: Serios?
Dima Trofim: Da, cum să nu… eu vreau, am vrut să simt absolut toată energia și puterea. Da bine și eu la rândul meu le vindeam un produs bun. De ce spun asta? Adică eu, în niciun caz nu mă puneam în fața lor să fac un pic de circ și să plec. Nu, eu îmi pregăteam hainele în cealaltă cameră, veneam în fața lor îmbrăcat într-un oarecare fel, luam peria, le cântam, făceam flic-flac-uri pe acolo, făceam tot, tot ce trebuie. Da, bineînțeles după care spuneam că…. fugeam repede în altă cameră, mă schimbam și intram înapoi și iar cântam, adică susțineam un concert întreg.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Dima Trofim: Doamne ajută, da, bine la rândul lor, îmi dădeau niște bănuți, nu e vorba de niște sume exorbitante, în niciun caz, erau niște bănuți sau poate chiar niște ciocolate, și pe mine mă făcea lucrul ăsta foarte fericit. Am avut susținerea lor, pentru că le plăcea ce fac, în special și susținerea surorilor mele, care la rândul lor la fel, m-au susținut întotdeauna. Acum nu aș vrea să fac o comparație între ele, în niciun caz, dar pot spune doar că sunt iubitele mele surori care mereu au fost sau de fapt, mereu eu am fost în cârca lor și m-au ajutat absolut întru tot. E foarte importantă susținerea, e foarte importantă. Chiar și acum citind, pentru că sunt tată, și citind anumite articole despre parenting, mulți părinți își dau cu părerea și spun că e foarte importantă școala.
Este adevărat, e foarte important ca ai noștri copii să știe matematică, limba română, limba engleză, multe, multe alte lucruri. Dar mi-a plăcut ce a scris nu mai țin minte dacă era un părinte adică, tată sau mamă, chiar nu-mi aduc aminte, dar era scris, în care spunea că nu este neapărat să… nu știu, să impui copilului să învețe matematică dacă nu-i place. Ajută-l să-și descopere talentul sau să-și fructifice talentul pe care îl are. Dacă nu este foarte bun la matematică, trebuie să învețe, căci despre asta e viața. Ok, învață, dar nu sta deasupra lui, că trebuie să fii mai bun, mai bun, mai bun. Ajută-l să facă ce știe mai bine, dacă are înclinație mult mai bună la engleză, pune-l să învețe mai multă engleză, meditații și încearcă poate nu știu, poate are înclinație la mai multe limbi, pune-l să învețe mai multe limbi. Probabil asta ar fi de ajutor.
Părintele Teologos: Cred că un ghidaj, nu o impunere din partea părinților.
Dima Trofim: Asta cred că au făcut și cu mine părinții, cu toate că na… n-am ce să zic, au fost și momente în care… am crescut pot spune așa pe old school. Da, bineînțeles am luat și câteva palme la fund și în niciun caz n-o să spun niciodată că a fost un abuz sau ceva… eu le mulțumesc părinților mei din tot sufletul și cu capul plecat în fața lor pentru educația pe care mi-au dat-o. Nu știu ce puteam să devin dacă nu existau părinții mei și surorile mele care m-au îndrumat întru tot. Da și asta au făcut. Atunci când au simțit că știu să cânt mi-au propus să merg la o școală muzicală, unde am ajuns, unde am cântat.
Uite acolo s-a produs un moment neplăcut pentru mine căci am ajuns să învăț acordeonul, dar nu mi-a plăcut neam. Dar au mers pe mâna verișorilor tatălui meu, care au spus că trebuie să învețe un instrument auxiliar. Dar mie nu mi-a plăcut. Uite o să recunosc lucrul ăsta: mie nu mi-a plăcut niciodată. Doar eu știu câte rigle mi-am luat de la profesor peste mână, că nu țineam mâna dreaptă și îmi pica așa și stai drept înapoi mâna și tot așa… Adică na, au fost momente. Eu mi-am dorit dintotdeauna să bat la tobe, să bat, să bat…
Părintele Teologos: Să fii drumer.
Dima Trofim: Da, dar, din păcate n-a fost să fie acest lucru, și după, o întorsătură puternică a fost atunci când am am terminat liceul. De fapt multe s-au produs în timp, într-o vară prin clasa a IX-a, de fapt nu, într-a opta, era, pentru că încă nu mi-alesesem profilul. Într-a opta am mers la dans și am început să, am văzut pe cineva care dansează hip hop și breakdance, un prieten de altfel, de al meu m-a chemat și mi a spus că măi vezi că noi ne strângem afară, uite aici, asta-i comunitatea noastră, aici dansăm, aici învățăm. Vrei? Hai vino și tu! Am venit. Am început să dansez, adică chiar a început să-mi iasă, făceam performanță, ca după să ajung la un concert cu sora mea și să văd un coregraf care dansa flamengo, adică de la hip hop și până la flamengo e ca și cum, e o prăpastie pot spune.
Și am ajuns să, am văzut flamengo, m-am îndrăgostit de dansul ăsta, am spus că uau, nu există ceva mai frumos. Mi se pare extraordinar și soră-mea se uită la mine: „Serios?” Zic: „Da.” „Nu pot să cred că ți place!” Zic: „Ba da!” Și de ce spun, că uite, sora mea și surorile mele m-au îndrumat întru tot? La un moment dat, la câteva zile, știu că a sunat telefonul fix. Pe vremea aia încă mergea bine telefonul fix, nu doar telefonul mobil. Și am ridicat: „Bună ziua! Vrem să vorbim cu domnul Dima Trofim.”Eu cu voce de copil, bine dintotdeauna sunt bariton, dar na… Zic: „Sunt eu” „Păi dumneavoastră ați fost înscris la show baletul cutărescu”, ca să nu spun acum numele, „voiam să știm și noi în ce zile ați putea veni”
Și eram așa, mi-am dat seama zic uau, soră-mea m-a înscris fără să mă întrebe. Ce tare! Ce mișto! Și le-am spus, am venit acolo și am început să învăț, să merg la dansuri, dar am mers atât de bine, că am… în mai puțin de jumătate de an am făcut o performanță foarte bună, încât coregraful și șeful de altfel al acelui balet a venit și mi-a propus: „Nu vrei să vii în grupa advanced și să dansezi ?” Mi-a dat așa niște tipsuri gen: „n-o să plătești, o să dansezi aici, mergi la concertele noastre, vrei?” „Da, vreau!”
Alegerea drumului
Și de acolo a pornit și o poveste frumoasă legată de dans. Mult timp am dansat, am învățat. Mă ajută foarte mult în viață tot ce am făcut acolo, îi sunt recunoscător lui Teodor pentru lucrul ăsta, și după, cum am și spus, am ajuns la așa, la o întorsătură, atunci când deja terminam liceul și trebuia să mă gândesc unde merg mai departe. Eram pui macrou. Nu știam ce să fac, unde să mă duc. Deci aveam în cap: „Băi, dansez, dar nu vreau să dansez doar”. M-a ajutat. Zic muzică, pentru că eu în paralel am făcut școală muzicală după masă și dimineața mergeam la școală și la liceul normal și eram zic: „cânt, dansez, dar, nu știu dacă vreau să merg pe calea asta…” Îmi era foarte frică, chiar mi-a fost foarte foarte frică.
De asta, cum spun, că e foarte importantă susținerea. Și practic, am zis că „ok, mă duc la ASE, la Turism. Și m-am dus, m-am dus. Doamna de acolo mi-a dat așa un formular întreg și „vă rog frumos să semnați” și na… Și eram așa, și am început să scriu numele, să scriu tot acolo, să văd dacă mă primesc ei, ca la un moment dat să mă sune soră-mea: „Ce faci?” „Uite aici.” „Ești sigur?” „Da” „Bă, treaba ta!” „De ce?” „Treaba ta… adu-ți aminte câte rigle ți-ai luat peste mână la acordeon.” Zic: „Așa, și vrei să mai iau și acum?” „Nu, dar pur și simplu…, adică vrei să spui că le-ai luat în zadar sau cum?” „Bine, hai vorbim!” Am închis și nu știu, momentul a fost așa, crucial, habar n-am, m-am ridicat, am rupt foaia, am aruncat-o la gunoi și m-am dus spre Academia de Muzică și Arte Plastice, la Conservator m-am dus acolo.
Părintele Teologos: La fără două minute adică…
Dima Trofim: Da. Și m-am dus la Conservator. La fel mi-au dat formularul ăla, l-am semnat, și am plecat, am lăsat, am plecat. După care am fost sunat să mă întorc înapoi. Și deja să le dau toată informația pe care trebuia să le dau: ce școală am făcut, care este bacalaureatul, să le arăt absolut tot. Am fost selectat m-au luat și am început să fac Conservatorul. Asta am făcut., canto estrada și jazz… De altfel, o perioadă frumoasă, ba chiar foarte frumoasă a fost, mi-a plăcut mult de tot. A fost interesant, exact, nu știu să… Cuvântul potrivit: am fost flămând, exact flămând. Mâncam tot pe acolo, nu neapărat că am fost foarte bun, că nu am fost foarte bun, dar mi-a plăcut. Adică eu sugeam toată Informația de acolo.
Părintele Teologos: Cred că cineva trebuie să fie motivat și cred că cineva într-adevăr trebuie să aibă această dorință de mai bine, pentru că mai ales în artă, există marele pericol al plăcerii.
Dima Trofim: Există.
Părintele Teologos: Și atunci poate să deraieze.
Pericole în artă
Dima Trofim: Există marele… Da, există marea plăcere care te îmbată, exact probabil ca alcoolul. Adică nu-ți dai seama de acest lucru. Dar, la un moment dat știu că nu există, dar poți deveni mahmur din plăcere.
Părintele Teologos: Evident.
Dima Trofim: Adică te trezești într-un soi de, nu știu, mahmureală, exact, de tocire, și ți se pare că totul ți se cuvine. Am trecut prin asta, o să revin și imediat o să vă spun. Da am trecut prin asta, am simțit lucrul ăsta la un moment dat. Da. Dar până atunci, vă spun că am făcut Conservatorul și, la fel, un moment de întorsătură în viața mea a fost atunci când mergeam bineînțeles la facultate, dar nu știam ce o să se întâmple după. Eram… e mult spus depresie, nu, în niciun caz, dar eram trist. Mă gândeam unde o să merg. ce o să fac? Mă gândeam și la așteptările. Cu toate că, uite acum, spre exemplu, parenting-ul spune că na, nu trebuie să îți educi copilul ca el să se gândească că oarecum tu ai așteptări de la el și așa mai departe.
Dar eu simțeam lucrul ăsta atunci. Eu spun că eram pe ”old school” și la fel nu m-a deranjat. Dar îmi doream să evoluez, să le demonstrez și părinților și surorilor mele că nu și-au pierdut timpul degeaba cu mine, dar nu știam ce să fac.
Părintele Teologos: Totuși copilul trebuie să știe că părinții într-adevăr așteaptă ceva de la el, nu foarte mult, astfel încât să fie strivit. Da? Sar trebuie să știe că părinții îl iubesc și că într-adevăr și el trebuie să răspundă la această iubire.
Dima Trofim: Majoritatea, hai să nu spunem toți, cazuri sunt sunt multe… Dar, da, majoritatea părinților asta așteaptă de la copii. Pentru că dăruiesc din tot sufletul și din toată iubirea. Îi doresc copilului tot ce știu ei, ca copilul se fructifice toată știința asta pe care le-au dat-o. Da, același lucru îmi doream să fac și eu, dar nu știam ce să fac. Pur și simplu nu știam.
Cum am ajuns în televiziune
Și la un moment dat, sora mea într-o seară eram, nu mai țin minte, eram într-un local, stăteam acolo de pe vremea aia eram cu o fostă… o să spun, da eram împreună atunci, stăteam, vorbeam, discutam, ca ea să mă sune și să-mi spună că: „Bă, vezi, te rog frumos, că e un casting, un casting la PRO…”
Părintele Teologos: La Pro TV.
Dima Trofim: Da, la Pro TV, „e un casting acolo, hai să, să te înscrii să mergi și tu.” „Hai, lasă-mă, zic, nu știu eu cum se fac castingurile?” „Lasă-mă te rog.” „Nu, te rog!” „Nu vreau!” „Băi, dar câtă nesimțire, hai vino acasă și fă!” „Nu!” „Am nevoie de poze.” Zic: „Caută în calculator.” „Nu pot să cred că ești așa nesimțit.” Zic: „Nu sunt, de ce spui asta? Eu nu cred, pur și simplu chiar nu cred, nu cred în așa ceva, și mai ales că e în altă țară… nu există!”
Părintele Teologos: Tu erai în Moldova la vremea aceea…
Dima Trofim: Da, eram în Republica Moldova atunci. Și m-a înscris la castingul ăsta. A trecut foarte puțin timp, ca, la fel, într-o seară, tot într-un local fiind, sună telefonul și… cu un accent de București: „Bună seara, suntem de la așa, așa, așa, castingul de 14… Eu nu înțelegeam absolut nimic. Zic: „Da, ok, eu credeam că sunt niște miștocari la telefon
Părintele Teologos: Nu realizai…
Dima Trofim: Da, nu realizam, eu am și uitat și… „Da, sunteți selectat, vă așteptăm la adresa…” „Da, mulțumesc!” „La revedere!” Am închis și am început discuția mai departe la masă. Până am făcut așa… La mine în viață deseori am rămas cu ochii mari.
Părintele Teologos: Am înțeles, realizezi după, face click-ul după…
Dima Trofim: Din păcate, da, mai sunt momente. Probabil neîncrederea, pentru că am foarte puțină. Am nevoie de mai multă încredere în sine.
Părintele Teologos: În Dumnezeu.
Dima Trofim: Da, și în Dumnezeu, exact. Bine ați spus, eu probabil acum am făcut un termen al psihologilor, care… ei spun așa că trebuie să ai mai multă încredere în tine.
Părintele Teologos: Da, dar asta este distructiv, de ce?
Dima Trofim: Creștin vorbind, aș spune mai multă încredere în Dumnezeu, da, adevărat. Și atunci am fost așa… nedumerit. Am luat telefon repede, zic: „Îmi cer scuze, n-am notat bine adresa, vă rog frumos să mai spuneți o dată.” Și mi-au spus că trebuie să vin la liceul Dinu Lipatti din București. Imediat a doua zi, de seară, mi-au spus ce trebuie să pregătesc, o piesă, ori o poezie, ori un monolog, ori ceva… și zic: „Ok!” Seara imediat am urcat în autocar și am plecat, am ajuns la un prieten din București. El m-a cazat la el. Dimineață de vreme m-am trezit, de la 6:00 cred, m-am îmbrăcat repede pam pam, și am plecat la Dinu Lipatti. Apropo, de altfel, încă stăteam în autocar când veneam și repeteam pe foaie scrisoarea a treia, și am ajuns acolo. Și când am văzut erau 30.000 de de copii.
Părintele Teologos: 30 de mii, la liceul…
Dima Trofim: Da în fața liceului erau 30 de mii de oameni și copii de toate vârstele erau. Și eram așa zic: „Băi, tu ești nebun… De unde așa ceva? De unde tu…? Imaginează-ți că ești, ești așa un bob din toată munțimea asta… De unde? Tu chiar crezi…?” Și am intrat, după, m-au chemat înăuntru în liceu, am intrat și în liceu, am venit frumos acolo în față și am stat la coadă, am stat, am stat, am stat până au venit: „Dima Trofim!” „Da, eu!” „Piesa!” Zic: „Asta.” „Ce ai pregătit?” Zic: „Monolog.” Și arăt pe foaie. „Păi și ce?” Și făcea așa mâna…. „Vreau să iau și foaia asta cu mine.” „Da, bine ia-o.” Așa nepregătit… Ok, îmi tremurau mâinile și am intrat, eram șapte pe scenă, câte șapte, mă rog fiecare diferit, la noi erau șapte.
Și am intrat și îmi spune, era doamna Ruxandra Ion în fața mea. Eu nevăzând-o pentru că pe scenă era lumină, și acolo întuneric, și nu vedeam, auzeam doar. Și la care aud: „Nume, prenume!” Spun tot. „Ce ne-ai pregătit?” În cap erat două piese, cu toate că le-am dat stick. Și eram așa… Zic: „Farytale gone bad.” Și după care stau și mă gândesc: „Cum poți să spui Farytale gone bad, atunci când vii să spui… Să dai un casting ca să fii de fapt fericit, să nu se termine prost?” Dar nu mai puteam să dau înapoi. Și am spus piesa asta, am cântat-o și am cântat-o bine, am cântat-o, chiar am cântat-o ok. După care mă întreabă: „Ce ai pregătit?” Zic: „Scrisoarea a III-a.” „Te rog.” Și eram așa… La care aud pe acolo foieli, șușoteli: „Uite, citește de pe foaie.”
Am început să citesc. O bucățică am citit-o destul de expresiv, după care m-am bâlbâit la un cuvânt, m-am întors înapoi. „Da, mulțumim.” Ok, am stat, m-am dat un pas înapoi, stau, aștept… Cică, așa: „Toți șapte un pas mai în față.” Vin mai în față și începe, exact ca în filme s-a produs: „Primul în față, al doilea în față, și eu stau așa… și ultimul!” Fac așa niște ochi… „Dima Trofim, în față!” Mamă, deci am înnebunit în momentul ăla de fericire pot spune. Și, după care ne spune că: „Ne vedem într-o lună, ne vedem la Buftea. Aveți de pregătit trei piese trebuie să le învățați brici, nu există nici măcar o, nu știu, o notă falsă, să nu existe absolut nimic. Nu puteți, nu aveți voie, și ne vedem într-o lună.”
Și am plecat la Chișinău, am tocit bine alea trei piese, m-am întors la Buftea într-o lună și timp… mult, nu știu exact să spun, că v-am zis, a durat casting o lună și, în total, deci încă o săptămână după, și în fiecare zi zburau câte 100, câte 200 de oameni și tot așa. Și eu în fiecare zi spuneam, ei măcar și azi am venit la casting, măcar azi, măcar azi, și într-un final, am rămas ultimii trei, pentru că fiecare dintre noi am încercat și pentru protagonist și pentru antagonici, pentru fiecare rol, că așa trebuia, așa era protocolul acolo, ca într-un final să ajungem pentru antagonist. Eram trei, da, și am învățat o scenă, am pus-o la, mă rog la creieraș aici s-o învăț, să ieșim în față și s-o dăm. Ok, și iar doamna Ruxandra: „Bine, acum” dar ăsta era ultimul casting, eram ultimii 3,
Părintele Teologos: Era scena între voi trei.
Dima Trofim: Și la un moment dat spune: „Ia veniți toți trei în față.” Și rămăsesem eu, Vlad Gherman și Rafael Tudor. Și la Care doamna: „Rafa, treci în față, ai luat rolul de antagonist.” Gata eram cu Vlad în spate, dau mâna cu el. Zic: „Bă mi-a părut bine, am ajuns până aici, am ajuns până la 99,9, aai de mine!” La Care doamna Ruxandra: „Liniște! Da și voi doi, nu știu ne- ați plăcut atât de mult, că pentru voi doi facem două personaje separate. Și tu o să te numești Dima în serial și tu o să te numești Vlad în serial, așa cum vă cheamă pe voi.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu! Doamne ajută și iar același lucru făceam flic-flac-uri pe acolo. Deci eram tot în extaz.
Părintele Teologos: Ce serial?
Dima Trofim: „Pariu cu viața” se numește serialul, am făcut patru sezoane de pariu cu viața și două sezoane de „O nouă viață”. Asta a fost continuarea serialului. Da, mulți ani am filmat, foarte mulți.
Părintele Teologos: Deci, ești foarte obișnuit cu treaba asta.
Dima Trofim: Atunci s-a produs acea școală. Până atunci mi-a fost greu în fața camerelor. Și de acolo s-a format și trupa noastră „Lala Band” pe care am avut-o și cu care am colindat în lung și în lat țara. A fost extraordinar.
Ce recomand tinerilor aspiranți
Părintele Teologos: Ce poți, ce recomandări poți să dai tinerilor aspirați?
Dima Trofim: Exact atunci s-a produs, în perioada „Lala Band”, de fapt nu, imediat după ce s-a terminat serialul, când am început să merg pe calea de interpret, ca și interpret solo, atunci probabil s-a produs acel moment. Plecând de undeva de sus, căci trupa noastră a fost cotată foarte sus, este un adevăr, adică a fost proclamată trupa fenomen câțiva ani la rând, a fost o perioadă extraordinară cu niște concerte pe stadion de două zile pentru că nu făceam față. Și ideea era că făceam un concert, adică făceam repetiții pentru un concert și la 2 – 3 zile înainte de concert ne spunea că: „Aveți puteri?” Și noi eram copii: „Da, da avem!” „Păi să știți că mai avem un concert imediat a doua zi tot aici pentru că bilete s-au vândut mult prea multe și oamenii încă încă cer bilete.
Da și era o nebunie, nu ne venea să credem acest lucru. Și atunci când s-a terminat toată perioada asta, și am plecat, să zic așa pe calea singurătății, în cariera mea solo, am plecat fălos, așa cu capul pe sus, și atunci s-a produs acel moment în care, da credeam că sunt, atunci credeam, că sunt vedetă, credeam că totul mi se cuvine, credeam că da, am fani. Atunci am crezut lucrul ăsta, doar în perioada aia. Până probabil, nu neapărat, nu pot spune că am dat cu nasul, sau că Dumnezeu mi-a dat o smetie, spunându-mi: „Bă Dima, trezește-te” Nu neapărat așa. Mi-a fost… într-un moment în care pur și simplu am realizat. Nu, am realizat în timp. Adică a trecut ceva timp.
Mi-am dat seama că: „Vezi că nu totul în viață este doar așa, poate fi și așa, după, poate să mai fie așa.” Că au fost momente, momentul a fost așa, după a fost așa, după a fost așa, după a fost așa, și iar așa. Și atunci mi-am dat seama, atunci chiar mi-am dat seama, ba chiar îmi aduc aminte când…, de multe momente, nu a fost un singur moment, în care eram acasă poate în fața calculatorului sau pe pat, gândeam, au fost momente în care mi-au dat și lacrimile, au fost multe momente din astea. Dar atunci am realizat că nu este așa. Că în viață este cu de toate, că trebuie să le accepți.
Părintele Teologos: Să trăiești și raiul și iadul.
Dima Trofim: Și nu neapărat atunci când ești acolo, și suflețește oarecum să fii acolo. Nu, fii smerit. Am realizat lucrul ăsta. Poate au mai fost momente, căci greșim, cu toții greșim. Și poate am greșit în fața cuiva sau în fața unui susținător, poate atunci când nu știu, n-am vrut să fac o poză poate din motiv că mâncam în acel moment și spuneam că niciodată nu am fost arogant cu cineva. Asta chiar n-am făcut-o niciodată. Poate spuneam: „Băi, așteaptă cinci minute să termin și eu de mâncat, și după vin și fac cu tine poza.” Dar, poate persoana se plictisea și nu mă mai aștepta și a plecat cu un gând că: „Ce fițos este…” Nu în niciun caz.
Deci chiar nu am avut lucrul ăsta niciodată. Mereu sunt, sunt deschis la treaba asta, dacă vrei să faci o poză cu mine, eu îți mulțumesc pentru lucrul ăsta, chiar îți mulțumesc, pentru că asta înseamnă că fac ceva ok, fac ceva ce te inspiră și pe tine și îți doreai să faci poza asta cu mine, m-ai văzut la televizor, te-am inspirat în momentul ăla, în care am m-ai văzut și sunt recunoscător pentru acest lucru. Dar se mai întâmplă, sunt oameni care probabil nu înțeleg sau pun rapid la suflet și nu mai caută. Spun: „E un fițos și am plecat”. Dar, pe calea asta căci poate mă văd, îmi cer iertare dacă v-am supărat, dar în niciun caz nu a fost cu o intenție rea. Dar, da…
Părintele Teologos: Cred că smerenia este cea care…
Dima Trofim: Nu neapărat sunt un om smerit… Smerenia, cuvântul ăsta, și de a ajunge la smerenie, mi se pare un drum lung, un drum foarte lung, e mult spus smerenie… Am înțeles pot spune. Sunt niște lucruri pe care le-am înțeles. Smerenia e să înțelegi, să faci pe înțeles… Eu cred, eu cred doar asta. Dar eu am înțeles, și nu neapărat de fiecare dată fac lucrul ăsta. Înțeleg că este rău, dar continui să fac la fel. A fi smerit, cred că e acel moment în care nu mai faci acele lucruri nasoale, rele, să spunem cum vrem…
Cum îi smerește Dumnezeu pe artiști
Părintele Teologos: Da sau când îți dai seama într-adevăr de cât ești de limitat, de cât ești de limitat. Cred că asta este smerenia, este acceptarea adevărului așa cum este, nu așa cum ai vrea tu să fie. Cred că la asta se referă… Apropo de smerenie. Îmi aduc aminte de un lucru care pe mine m-a impresionat foarte mult. Cum smerește Dumnezeu pe oameni. Și mai ales că vine de la cineva pe care…, la care nu m-aș…, oarecum nu m-aș fi așteptat, pentru că omul este eretic, este cum să zic, adică nu-i ortodox. Da, dar, a trăit o mare dramă, și această dramă l-a smerit, adică Dumnezeu i-a dat să aibă o inimă pufoasă, să aibă o inimă foarte smerită. Este vorba de cineva pe care îl cheamă Brian May. Prietenul lui de formație Freddie Mercury a murit. E vorba de formația Queen pentru cine nu știe.
Dima Trofim: Da, e formația mea preferată.
Părintele Teologos: Da? Ok. Iarăși, pentru cine nu știe, foarte pe scurt, fraților formația asta a fost numărul unu, să zic așa… bine fiecare cu gusturile lui. Dar, într-adevăr vrând nevrând, chiar dacă ne-a plăcut sau nu ne-a plăcut formația respectivă trebuie să recunoaștem că a fost o formație care a făcut epocă. Bun, Freddie Mercury a murit și a murit într un mod foarte dureros și foarte urât, de SIDA pentru că mă rog era homosexual… Ei, și această mare dramă l-a smerit, i-au smerit pe toți membrii formației și inclusiv pe Brian May.
Și mi-a trimis cineva un clip la care eu mă uitam și nu-mi venea să cred, chiar am postat clipul respectiv pe site-ul nostru, în care i s-a decernat premiul de către o prestigioasă revistă de profil, i s-a decernat premiul de cel mai bun chitarist lui Brian May… al secolului sau ceva de genul ăsta, în orice caz un premiu foarte prestigios, din partea unei reviste foarte prestigioase. Încă o dată, fiecare cu, cum îi spune… cu preferințele lui, dar trebuie să recunoaștem că nu este deloc surprinzător…
Ei, și în clipul respectiv pe care mi-l trimisese cineva era de fapt discursul lui Brian May, care în clipa în care i s-a anunțat că a luat premiul zice „Stați, stați, puțin să ne înțelegem fraților! Deci nu care cumva să credeți voi că ăsta este adevărat, sau cum să spun că este așa… Pentru că eu știu la ora asta, știu zeci de chitariști care sunt mult mai buni decât mine, sunt mult mai buni decât mine și care… eu nici măcar nu pot să visez să ajung la talentul lor, și așa mai departe… Lucrul ăsta poate că oamenilor le-a plăcut de cum am cântat noi și așa mai departe, au preferințe… Deci nu luați în serios că eu sunt cel mai bun, nici vorbă și nici pe departe…” Deci eu când l-am auzit pe omul ăsta cum vorbea am zis: „Maica lui Dumnezeu!”
Dima Trofim: Este adevărat părinte, e o chestie de smerenie probabil. Dar, acel premiu cu siguranță cred că a fost dat pe merit. De ce? Pentru că el a fost dat pe merit unui om care cândva, la acel moment, probabil da, a fost cel mai bun care a scris istorie în acel moment.
Părintele Teologos: Și nu numai atât, a influențat într-un mod extraordinar o întreagă istorie. Cel mai bun chitarist, iartă-mă că te întrerup, cel mai bun chitarist nu este cel care are tehnica cea mai bună, ci este cel care prin prezența sa, să zic așa, în care în această prezență…
Dima Trofim: A adus un plus aportului… ei au scris istorie, ei au adus un mare plus în tot ce înseamnă educația muzicală, au adus un stil nou, un stil rock nou. Ce au cântat ei, nu s-a mai cântat înainte, a fost diferit, total diferit. Iar oamenii, și din ziua de azi, cântă pe stadioane piesele lor, pe stadioane le cântă. Eu, spre exemplu, cu cel mai mare drag, din serialul musical din care am făcut parte, eu am cântat extrem de multe piese de ale lor în serial, pentru că serialul nostru era despre muzică.
Părintele Teologos: A, da?
Dima Trofim: Da serialul nostru a fost despre viața copiilor, a unei trupe dintr-o școală muzicală, care trupa își dorește să devină o trupă faimoasă…, da oarecum viața sau filmul bate viața, se poate spune… dar și viața bate filmul, căci na, serialul se numea „Pariu cu viața”. Și noi cântam fel de fel de cover-uri, multe, ale multor oameni faimoși, dar în special mie mi s-a dat șansa, și da, doar mie mi s-a dat șansa în serial să cânt foarte multe piese de la Queen, da foarte multe. Mă simțeam extraordinar.
Talent vs. caracter
Părintele Teologos: Cred că, cred că, întâi de toate este vorba întâi de toate este vorba de caracter cred. Sigur este necesară și tehnica și așa mai departe, dar mai presus de orice este caracterul și pentru asta este nevoie de măsură duhovnicească. Dacă nu este caracter, cred că oricât talent, oricât talent ar avea cineva cred că o să iasă lucrurile rău, nu o să iasă bine.
Dima Trofim: Este nevoie părinte de foarte mult caracter este adevărat. Acum ce să spun, da, repet, am mai spus-o și o mai spun. Nu neapărat am fost cel mai bun, nici pe departe, nici la liceu, nici așa… cu toate că am avut și momente de excelență chiar, am avut. Adică erau momente în care luminam și eram, zic: „Hă ce bine te simți atunci când rupi cartea” Și după parcă obosești și „ia mai lasă-mă un pic”. Da, au fost momente, recunosc. Dar vorba pe care probabil o spunem mulți dintre noi, nu toți, dar mulți dintre noi spunem: „Bă dacă aș avea mintea de acum acum 10 – 15 ani în urmă.” Mi-ș dori mult de tot, mi-aș dori foarte mult, îmi răsună mult în cap cuvintele surorii mele, Dumnezeu să o ierte, Rodica.
Părintele Teologos: Dumnezeu să o ierte!
Dima Trofim: Mult îmi răsună cuvintele ei. Când îmi spunea: „Băi învață!” Și ea avea o vorbă, bine, o vorbă orășenească, dar adevărată, cică: „Vezi că fetelor nu le plac băieții proști, învață trebuie să fii deștept, învață, să fii deștept!” Este adevărat, e foarte, e bine să știi carte, cred. Eu cred că da, este bine.
Părintele Teologos: Așa este, dar să nu ne mândrim cu asta.
Dima Trofim: Da, corect, să nu ne mândrim, mândria într-adevăr duce spre ce am spus eu: că totul ți se cuvine și că ești foarte foarte tare și șmecher.
Părintele Teologos: Sigur, să spun o poveste, să-mi spui părerea ta despre povestea asta. N-o să dau nume. Poate că, desigur că unii o să-și dea seama despre ce formație este vorba. E vorba de… despre un super compozitor. Mulți spun treaba asta că este un super compozitor băiatul la care mă refer, care dimpreună cu un prieten de-al lui, la un foc de tabără au dorit să facă o nouă formație. Au făcut o nouă formație, un nou gen muzical. Ca și Queen, deschizător de drum în direcția lor. Și acest super compozitor avea o feblețe, o fată, cu o voce extraordinară. Și, mă rog, au făcut formația respectivă și fata devenise muza lui, devenise muza lui. El compunea totul pentru ea, ea era solista formației și au cucerit lumea, la propriu. Erau numărul 1 în genul de muzică care au format-o și în care activa și numărul 2 era foarte distant să zic așa.
Deci erau top cu T mare. Din păcate însă, fata respectivă a început să nu mai, să nu mai facă totul pentru, pentru oameni. Adică nu-i plăcea, în clipa care e vorba de scene mici, dorea numai scene mari, dorea doar venituri mari, intrase pe fir, intrase și un bogătaș din America Latină, din Brazilia dacă nu mă înșel, cu Rols Royce, cu ceas de aur, cu tot felul… Și fata săraca încontinuu, încontinuu, că nu aia, că nu aia, că nu aia, în continuu era foarte foarte concentrată pe câștig și pe faimă. Și tensiunea a crescut atât de mult în formație, până când toți membrii formației au spus conducătorului și compozitorului formației, au spus: „Sau ea sau noi”.
Ei și atunci au organizat un turneu pe toată planeta, la propriu, un mega turneu, și la sfârșitul acestui turneu i-au înmânat o scrisoare deschisă cântăreței respective și i-au spus că :„Gata, nu mai poți să fii în formație cu noi.” A fost ca bomba atomică, ca și cum se ciocnesc două trenuri, o mare dramă. A intervenit până și primul ministru al țării respective în care activa formația, o țară mare din Europa. Așa, o mare dramă pentru compozitorul respectiv, care bineînțeles se făcuse de râs pe plan mondial, da, era publică toată povestea, și ca și compozitor și ca și bărbat. Și după aceea când a compus niște piese fenomenale, inclusiv ca și versuri, și s-a refăcut și istoria l-a validat pe el.
Formația până astăzi este în activitate și într- adevăr este, rămâne totuși numărul unu în domeniul respectiv, pe când doamna respectivă, da mai cântă și ea, dar nici pe departe nu are validarea pe care ar trebui să o aibă comparativ cu talentul ei. Ce părere ai de povestea asta sau ce poți să spui pe tema asta?
Dima Trofim: La noi la moldoveni există o vorbă, pe care bunica ne-o spunea: „Vezi că ai să chiși, adică ai să cazi cu picioarele din pod!” Adică de acolo de sus. Da, cu picioarele adică invers.
Părintele Teologos: Da, o să cazi în cap.
Căderi și ridicări
Dima Trofim: Probabil asta i s-a întâmplat și ei. A ajuns sus, dar a picat. Sunt dureroase astfel de istorioare, astfel de pilde, căci poți să le spui că sunt pilde pentru mulți alții care sunt din această breaslă, din, din tot ce înseamnă muzică, din ceea ce fac ei. E o pildă dureroasă. Deseori stai și te gândești că e bine să înveți din greșelile altora. E foarte nasol să înveți din greșelile tale, pentru că… Dar știți de ce? Pentru că deseori unii nu-și dau seama că nu învață din greșelile lor. Doar strigă „De ce? De ce?” Și parcă a trecut durerea, dar după revii la un alt „De ce?” și tot așa.
Părintele Teologos: Pentru că nu-ți dai seama că problema e în tine de fapt.
Dima Trofim: Și atunci când, corect. Și atunci, asta i s-a întâmplat ei. Adică, da. Dar revin totuși la ce am spus eu. E dureros, pentru că deseori când vezi, fiind din aceeași breaslă, fiind muzician, de fapt, de acolo am pornit. Te gândești: „Băi, omul ăsta a picat în cap, rău!” Și n-a mai putut să se ridice. Și un car de talent.
Părintele Teologos: Cu adevărat!
Dima Trofim: Și trupa merge mai departe, dar ea a picat. Și stai și te gândești: „Băi, cu atâta talent, cu atâta talent, nu poți să pleci capul, să treacă o perioadă, să ridici înapoi capul și să mergi mai departe?” Adică e vorba și de smerenie, precum ați spus dumneavoastră. Dar și de o a doua șansă probabil, pe care acum nu știu, dumneavoastră cred că sunteți în măsură să spuneți, pe care ne-o facem cu munca noastră sau pe care probabil o primim de la Dumnezeu.
Părintele Teologos: Dumnezeu totdeauna ne dă a doua șansă. Dumnezeu totdeauna are poarta deschisă.
Dima Trofim: Înseamnă că e a doua șansă de la noi pe care nu ne-o dăm. Pierdem încrederea și nu ne mai ridicăm.
Părintele Teologos: Așa este, trebuie să avem flexibilitatea smereniei. Vezi, Petru a căzut mai rău decât Iuda.
Dima Trofim: Exact aici am vrut să ajung, căci ieri am vorbit…
Părintele Teologos: Dar Petru a avut flexibilitatea smereniei.
Dima Trofim: Da. Iuda nu a avut puterea să se ridice și să-și ceară iertare. L-a terminat, a spus că nu mai vrea. Și uite, ăsta cred că este cel mai bun exemplu, dacă e să vorbim în termeni religioși. Da. Ăsta este cel mai bun exemplu. El n-a avut puterea să se ridice și să-și ceară iertare, să se smerească și să meargă mai departe. A spus că e mult prea mare, probabil durerea în sufletul lui și mai bine să nu o mai simtă.
Părintele Teologos: Da și nu. A spus altceva
Dima Trofim: Eu am spus ipotetic.
Părintele Teologos: Sigur. „Eu nu pot să accept că eu am greșit.” Știi acea îndurizare a inimii acea îndurizare a inimii care nu lasă pe om să să se deschidă față de ceilalți, față de Dumnezeu. Față de Dumnezeu prin ceilalți și față de ceilalți prin Dumnezeu.
Starea celor din iad
Dima Trofim: Dar, acum că sunt curios: O să existe iertare pentru el?
Părintele Teologos: Pentru el totdeauna există iertare, dar el nu dorește să fie iertat. Este cea mai,
Dima Trofim: Iuda?
Părintele Teologos: Da, este cea mai mare dramă din istorie și nu numai cazul lui, dar cazul fiecăruia care se înțepenește pe poziția lui. Este încrâncenat acolo.
Dima Trofim: Se spune că atunci când va veni timpul și când va veni Domnul, atunci va fi Judecata aia mare.
Părintele Teologos: Așa este.
Dima Trofim: Inclusiv și el va fi judecat atunci.
Părintele Teologos: Toți! Dar el va insista pe poziția sper să nu, dar știm din păcate…
Dima Trofim: Păi, dar, cum să insiști dacă tu ești… e paradoxal….
Părintele Teologos: Ție îți place Queen, formația preferată, nu? Nu, eu mie nu-mi place Queen, nu vreau! Înțelegi? Nu vreau!
Dima Trofim: Bun, dar, am un exemplu, în metaforă, e cum aș spune că îmi place Queen, dar să nu fiu atât, nu știu, să nu am o ureche atât de bună, și cu adevărat ei să cânte fals, să presupunem. Băi și să-i aud la un moment dat că totuși cântă fals, o să-mi dau seama că nu sunt atât de buni. La fel e și aici. Adică Iuda a greșit. Este în fundul iadului, arde, îl doare. Atâta timp cât te doare atât de tare, cum să spui că „mai bine ard, rămân aici”? Nu cred, nu cred că există așa ceva să spui că „Mai bine rămân aici”.
Părintele Teologos: Ba da. De ce? Pentru că el socotește că a fi cu Dumnezeu, a fi cu Hristos este o ardere mai mare.
Dima Trofim: E greu să înțeleg. Adică, înțeleg ce spuneți, dar e greu să poți să accepți așa ceva.
Părintele Teologos: Sigur.
Dima Trofim: Am citit, un moment, unii spuneau că, o secundă în iad este, nici măcar nu se compară cu o viață pe pământ.
Părintele Teologos: O viață chinuită! Da, sigur.
Dima Trofim: O secundă! Doar ce-a intrat și a ieșit, o secundă acolo este cât o viață pe pământ.
Părintele Teologos: Da, dar pentru că, pentru el… Să spun. Deci în rai, este unitatea deplină, este aceea întrepătrundere a persoanelor, este pace, este bunătate, egalitate. E, cel din iad o să spună în continuu: „Ăă, pace? Asta e pentru blegi! La egalitate cu tine bă? Știi tu cine sunt eu, bă?” Ce să zic? „Unitate nu vreau cu tine că tu ești scârbos!” Asta este starea omului de iad. Pentru că el, el crede, bineînțeles că nu-i așa… el crede distorsionat, că în rai este și mai rău decât în iad.
Dima Trofim: E adevărat, înțeleg ce spuneți, dat totuși să ne referim…
Părintele Teologos: Dar nu poți să accepți.
Dima Trofim: Să ne referim acum la trecut, l-a trecut: 1500 – 1400. Din păcate, când unii își doreau să afle ceva de la anumiți oameni, chiar și tâlhari fie ei sau orice, îi torturau. La un moment dat, prin această tortură, omul nu mai putea. El probabil își dorea în acel moment să își dea doar sufletul și atât. Dar deschidea, mulți deschideau gura și spuneau: adevărul pe care și-l doreau ei sau răspunsul pe care și-l doreau. La fel e și în iad, adică acolo este un chin mare. După atâta chin, tu mai ai încă putere să fii fălos cu pieptul așa dezgolit, ridicat și să spui: „Da, cine sunt eu?” „Ard aici, dar tu nu știi cine sunt eu?” Păi, da serios?
Părintele Teologos: Serios! Asta de ce? Pentru că omul…
Dima Trofim: Uau! Doamne, Doamne Dumnezeule!
Părintele Teologos: Pentru că în iad nu există pocăință, adică nu există întoarcere. Asta e importanța capitală a morții. Importanța capitală a morții este…, provine din stabilizarea…
Dima Trofim: Da, dar asta nu înseamnă că toți, adică toți din iad acolo vor rămâne…
Părintele Teologos: Nu! Așa este!
Dima Trofim: Vor fi și unii care vor fi Iertați dacă se vor…
Părintele Teologos: Așa este, dar aceștia vor fi iertați, adică vor fi iertați, vor ieși de acolo pe baza urmărilor faptelor lor bune sau pe baza rugăciunilor noastre pentru ei.
Dima Trofim: Este adevărat că un om deja plecat nu mai poate face nimic, decât doar cei care au rămas pentru el.
Părintele Teologos: Așa este!
Dima Trofim: Ei se roagă pentru el.
Părintele Teologos: Da, el se bazează pe faptele bune făcute în numele lui, de către cei care au rămas: rugăciune sau milostenie sau, mă rog, parastase sau pe urmările faptelor sale bune. Deci dacă el a făcut o faptă bună și reverberațile acestor fapte bune cresc în timp, asta îl ajută și pe el. Pentru că iadul se definește ca și imposibilitatea de a iubi. E, în clipa în care o faptă bună pe care o face el crește iubirea în univers, această iubire i se adaugă sau alții fac fapte de iubire în numele lui, această iubire i se adaugă, și atunci el, sufletul lui împietrit, se umple de iubire, se înmoaie. Învie, dacă dorești. Cu toate că el, cu toate că el este în această, cum îi spune, este viu, dar este doar într-o viață biologică din punct de vedere sufletesc este mort, adică este înțepenit.
Ei și cum spuneam, dacă apar aceste fapte bune care cresc iubirea în univers, în numele lui, atunci această iubire i se transmite lui. Și atunci el încet, încet iese, înflorește așa ca trandafirii ăștia și iese afară.
Dima Trofim: Interesant, dar totodată incredibil.
Părintele Teologos: Incredibil, dar adevărat! Cum vezi viitorul pentru…, în domeniul tău și nu spun neapărat, nu vorbesc de presă aici de Antena 1, ci în artă, în general.
Viitorul în artă
Dima Trofim: Iar, este doar o simplă părere. Nu vreau să supăr pe absolut nimeni, vorba aia democrație.
Părintele Teologos: Sigur, fiecare cu părerea lui.
Dima Trofim: Da, fiecare cu părerea lui. Nu, nu vreau să vorbesc, în special despre cineva. Pur și simplu e o simplă părere. Eu cred că am rămas adeptul a ”old school”, la școala veche. La școala veche, la… nu știu, muzica veche, mie îmi place mult mult… de aia îmi și place Queen. Da. Sunt foarte multe, foarte multe lucruri, piese spre exemplu, dacă vorbim despre domeniul muzical, piese multe, multe piese foarte bune, foarte bune, care da, cu siguranță și unele dintre ele vor rămâne peste zeci de ani, doar că acum în momentul de față sunt foarte puține.
Părintele Teologos: Și eu cred că…
Dima Trofim: Iertați-mă doar două secunde, sunt multe care fac sute de mii, sunt deja care au miliardul, miliarde pe YouTube. Dar, la un moment dat, după vreo doi trei ani, nu-ți mai amintești de piesă. Îți amintești, și mai faimos este faptul că piesa are câteva miliarde decât s-o asculți. Adică mai faimos este faptul că, spre exemplu ”gagnam style”
Părintele Teologos: Celebrul…
Dima Trofim: Da, celebrul. Celebrul de ce? Din punctul meu de vedere, că are cinci sau trei miliarde de vizualizări. Dar piesa e… e o piesă… Da, poate e o piesă bună, poți s-o asculți, dar nu este o piesă nemuritoare, din punctul meu de vedere. Nu, a fost un fenomen, un fenomen pe care l-au aprins, probabil artificial sau da, pe moment, a fost o piesă plăcută la auzul fiecăruia sau nu neapărat fiecăruia, dar mă rog… Dar s-a oprit.
Părintele Teologos: Da, pentru că a fost o excitare de moment.
Dima Trofim: Queen, Michael Jackson, nu știu, Deep Purple, multe, multe alte trupe pe care de altfel dacă le spui generației noi, se uită așa la tine… „Cine sunt ăștia?” Ce trist. Dar o să revin la asta. Pe vremea aia nu au avut internet, n-au avut YouTube, nu au avut absolut nimic. Și spre rușinea mea o să spun, dar sper eu că o să mă înțelegeți, că totuși suntem la biserică, sunt niște trupe nemuritoare. Sunt niște trupe care merg peste ani, peste ani, zeci de ani și cred că încă o să mai meargă.
Părintele Teologos: De ce crezi că se întâmplă treaba asta?
Dima Trofim: Pentru că nu mai există… Generațiile care vin, nu au timp. Cred că nu au timp.
Părintele Teologos: Și cred eu că au un sistem de valori strâmbat, un sistem de valori distopic, un sistem de valori departe de Dumnezeu.
Dima Trofim: Da, este departe de Dumnezeu. Este. De altfel, o să spun și nu este din generația… o să spun, n-o să dau iar nume, dar pentru mine a fost trist, pentru mine a fost chiar trist momentul ăla. La matinal, la mine în emisiune, a venit cineva din generația veche, dar care probabil consideră că pășește într-un pas cu generația nouă. Și mi-a spus așa. Vorbeam tot așa o firimitură de religie, a fost în momentul ăla, în discursul nostru. Și la care a spus că: „Păi ce, mulți spun că probabil religia, în 100 de ani o să dispară!” A fost foarte trist. N-am vrut să intru foarte mult în subiect pentru că e și dimineață și nu putem intra în multe subiecte de genul, pentru că pornea o controversă întreagă acolo, că na… nu mi-aș permite să dau înapoi.
Dar a spus lucrul ăsta și mi s-a părut foarte trist. După aia a venit și cu un argument: „Păi ce, nu vezi că tinerii din ziua de azi habar nu au, când îi întrebi ce semnifică Crăciunul ei îți spun că: păi vine Moș Crăciun cu cadouri sau… ” Bine ăsta e un adevăr că am și văzut… chiar și acum recent, cu câteva zile în urmă am intrat pe YouTube și… nu pe YouTube, pardon, dădeam scrol pe tiktok și a apărut un domn care făcea niște interviuri pe drum, prin București și întreba, pe tineri îi întreba: „Ce semnifică Paștele?” Și a fost un… „Nașterea lui, Nașterea lui Iisus, a nu, stai, pardon că nu știu…” Făcea așa… Nu-mi venea să cred, jur că nu îmi venea să cred.
E exact aceeași întrebare pe care am pus-o odată la muncă la mine și întrebam de cineva foarte tânăr: „Știi cine este Freddy Mercury?” Care ascultă muzică calitativă, gen. „Ăă, nu”. Sau nu, bunul meu prieten, de altfel, pot vorbi și în numele lui că nu se supără sută la sută. Na, de altfel mă ajută pe mine foarte mult în online. Dar este din generația nouă, are 24 de ani și l-am întrebat de Freddy Mercury, cu toate că e un băiat foarte citit, o să spun lucrul ăsta, este foarte citit, dar nu știa, nu ajunge informația. Nu mai ajunge. Lumea ascultă ce este acum, crede că nu mai există timp. Toți cred că acum trebuie repede, repede, repede să fac mulți bani, să fac mulți bani, să fac mulți bani.
Anomalii în muzica de azi
Și de altfel, apropo, trendul ăsta nou să cânți pentru cei care fac muzică, să cânți, dar să și epatezi, să arăți că ești foarte bogat, să faci videoclipuri cu mulți bani aruncați. Da, au vizualizări foarte multe, dar „Come on oameni, serios?” Cu astea ne mândrim, să aruncăm bani în videoclip și să arătăm că suntem șmecheri, cum fac? Cuvântul pe care mi l-ați spus: cool și multe alte… Serios? Adică, serios?
Părintele Teologos: Da, este eșuarea în trup, eșuarea în animalic, să mă ierte bunul Dumnezeu. Omul este făcut să fie spiritual și cred că formațiile respective vor rămâne în istorie pentru că au fost mai spirituale decât formațiile de astăzi. Dacă vor veni în viitor și să dea bunul Dumnezeu să vină, să vină formații sau cântăreți mai spirituali, mai duhovnicești decât aceste formații, le vor estompa. Dar, din păcate…
Dima Trofim: Credeți?
Părintele Teologos: Sper, nu cred.
Dima Trofim: La fel, pot spune și eu: sper. Mi se pare că și-a luat un avânt mult prea puternic trendul ăsta care este acum.
Părintele Teologos: Dar Dumnezeu crede-mă că o să-i smerească și pe ei.
Dima Trofim: Și nu spun nu trendului, ca și gen muzical, se poate un pic mai cizelat. Nu este neapărat în fiecare piesă să bagi înjurături, chiar nu e neapărat, adică…
Părintele Teologos: Chiar nu-i nevoie.
Dima Trofim: Chiar nu-i nevoie. Dar, bine hai să o dau într-un alt termen: nu-i neapărat se poate și altfel. Avem, avem o limbă bogată, dacă vrei să mai folosești și niște cuvinte în engleză și acolo sunt foarte multe, dar nu-i neapărat înjurături. Adică chiar cred că nu e neapărat.
Părintele Teologos: Da însă, din păcate, pentru că nu există adâncime de trăire, nu există mesaj. Și atunci ca să epatezi, ca să exciți, pui înjurături. Și dincolo de asta, cred că tinerii de astăzi trăiesc niște drame imense, imense, imense, și își revarsă aceste drame în muzică, care e foarte greșit.
Dima Trofim: Nu cred, eu nu cred că ei trăiesc niște drame, părinte. Nu cred! Eu cred altceva. E strict o părere. Eu cred că pur și simplu este gustul ăla de care spuneam și eu la început: te-ai îmbătat cu apă rece, ești undeva acolo, și atât de tare și atât… Nu, drama probabil, Doamne ferește, nu doresc nimănui…
Părintele Teologos: O să vină după.
Dima Trofim: O s-o simți după.
Părintele Teologos: Da, păi da, asta este drama, dar ei nu văd. Știi? Este ascunsă înăuntru lor.
Dima Trofim: Și repet. Nu spun nu pieselor. Uite cum e trapul, nu spun. Ok, este un tren, nou. Pâr, pâr, pâr, pe care nu-l înțeleg, dar ok, îl lăsăm. Spun așa, hai să lăsăm. Dar nu-i neapărat să-l cântăm cu înjurături. Bun, gândește-te la un text. Băi ai minte, ai și școală, ai multe lucruri la bază, te cred și cred în tine, adică chiar se poate… Încă o dată repet, ca să mă înțeleagă, lasă, e mișto, trap, dar se poate și cu un altfel de text, nu neapărat cu înjurături, și nu neapărat videoclipuri cu femei dezbrăcate și cu bani aruncați.
Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu!
Dima Trofim: Poți face…
Părintele Teologos: Se poate face artă, chiar artă se poate face.
Dima Trofim: Da, artă. Exact artă. Mă uit cu mare drag la videoclipurile din trecut. Ăă, acum la „Te cunosc de undeva”, am avut multe personaje, pe care trebuia să le studiez, să le învăț, să le fac și mă uitam la videoclipurile pe care… pentru că de acolo trebuia să … adică nu să mă inspir, dar să fac la fel, că asta facem în scenă. Și mă uitam acolo și nu-mi venea să cred. Băi ce calitativ, ce calitate a videoclipului acum 20 de ani, acum 30 de ani. Și cu o poveste, ceva interesant, ceva foarte tare.
Părintele Teologos: Da, angajant.
Dima Trofim: Ceva foarte cool dacă vrei să auzi cuvântul ăsta. Îți dau și cuvântul ăsta, da. Chiar da. Iar acum e așa…
Părintele Teologos: Distopic…
Dima Trofim: Ciudat…
Dumnezeu sau haos
Părintele Teologos: Da. Cred că sau Dumnezeu sau haos. Cred că sau Dumnezeu sau haos. Dacă omenirea se va întoarce la Dumnezeu și cei care se întorc la Dumnezeu din patimile lor, din adicțiile lor, va fi mai bine. Și va fi și o expresie, și o expresie a artei. O expresie a artei mai bună. Iar, dacă omenirea, oamenii nu, nu realizează faptul că sunt departe de Dumnezeu, n-o să avem viitor.
Dima Trofim: Vorba pe care de la mulți am auzit-o, de altfel și într-un interviu al unui celebru vlogger de la noi, tot am auzit-o. Fiecare în treaba lui, nu contest, nu așa… Dar, când ești întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” Și mulți dintre ei, dintre oamenii care susțin în acel moment interviul, în special și tineri spun că: „Băăăi, oarecum cred în Dumnezeu, oarecum cred că există o putere undeva acolo, dar nu cred neapărat…” și vorba celebră: „Nu cred neapărat în omul ăla cu barbă, în Dumnezeul ăla cu barbă, că există El…” „Nu neapărat merg la biserică, ăă, dar da, cred că există o energie mai sus de noi…” Băi, deja este logic că există ceva… Că nu te-ai născut dintr-o… Dar și acea… tot din ceva trebuie să se nască și aceea ceva tot din ceva și tot așa. Iar acel ceva care ți-a dat naștere este Dumnezeu.
Părintele Teologos: Așa este.
Dima Trofim: Mai mult de atât. Ce am ascultat din podcastul Părintelui Pimen, în care… am și spus, spunea cică: „Băi, ok dacă tu nu mergi la biserică, păi fii atent: orice om trăiește cu apă, în aer, în oxigen există apă. Păi de ce nu o iei de aici, de ce mai bei apă?” Exact e și în religie, spui tu, că tu crezi în Dumnezeu și atât. Păi stai puțin, e ca și apa, ai nevoie să te duci, să bei apă, te duci la biserică să te încarci acolo, acolo e trebuie să… acolo e apa ta.
Părintele Teologos: Așa este.
Dima Trofim: Trebuie să mergi și la biserică la fel cum bei și apă. Că dacă nu bei apă, ia-o din aer. De ce n-o iei din aer? Că poți să trăiești. Există o apă aici, ia-o de acolo. Adică, hai să fiu și mai dur…
Părintele Teologos: Așa este. Un ultim cuvânt. Ce ai putea să spui tinerilor de astăzi?
Dima Trofim: Într-un cuvânt sau mai mult?
Părintele Teologos: Mai multe. Bine, înțelegi.
Speranță. Răbdare. Credință
Dima Trofim: Speranță. Cred că ar trebui tinerii din ziua de azi să aibă mai multă speranță și în Dumnezeu și în aproapele lor, aproapele lor, cred eu, că ar trebui să fie familia. Multă speranță, răbdare, căci este nevoie. Nu poți construi o casă în două ore. Nu ai cum sau așa. Nu, nu o construiești. Așa poate să construiască doar Dumnezeu. Multă răbdare, speranță, căci se poate și altfel. Și speranță și pentru cei care cred că există speranță și pentru ceilalți. Mă refer la mine. Pentru că exact ce ați spus și dumneavoastră acum când v-am întrebat: „Credeți în asta, că se poate și altfel?” Eu am spus lucrul ăsta, fără speranțe. Eu nu cred foarte mult, dar totuși îmi doresc și mie o speranță și răbdare, căci, poate în timp să fie și altfel. Ceea ce înseamnă… tot în domeniul artelor, cât și în multe alte domenii din lumea asta.
Speranță, credință că se poate, credință în Dumnezeu, că poate să te ajute. Cu Dumnezeu poți să faci multe lucruri mari…
Părintele Teologos: Așa este.
Dima Trofim: Dar cu Dumnezeu. Și… Eu în momentele astea în care mulți spun că poate nu există Dumnezeu sau că religia o să dispară. Nu vreau să le enumăr, că sunt dureroase. Să existe cât mai puține și să se gândească mult mai bine înainte de a spune lucrul ăsta. Căci la fel cum sunt ei cei care probabil nu cred sau cei care cred că există un Dumnezeu, dar îți spun că mergi degeaba la biserică să pupi icoane, căci am auzit și lucrul ăsta. Știu, este dur, nu vreau să fac o propagandă din asta, în niciun caz… să mă ierte Dumnezeu, dar sunt niște lucruri pe care le aud. Aș spune să se gândească și la cei care poate cu adevărat cred. Adică bun, dacă ai ajuns tu totuși la… într-un sens, în care tu crezi că, băi nu există și gata, ține-o pentru tine.
Ok, te-am înțeles, ține-o pentru tine, dar lasă-i pe ceilalți care cred, și nu le învrăjbi sufletul cu lucruri și cu cuvinte de genul. Pentru că este dureros pentru un om care cu tărie crede. Lasă să creadă, lasă-l și vezi-ți de treaba ta. Dar nu, nu băga strâmbe, râcă… Dar poate și asta o ispită, cine știe? Uite și aici mă pot contrazice, că poate și asta-i o ispită, să-l asculți și pe celălalt când vorbește urât de religia ta. Cine știe? Speranță, speranță, multă speranță.
Și totuși, există Dumnezeu
Părintele Teologos: Să dau și eu un ultim cuvânt? Să dovedesc că este Dumnezeu? O să dau un exemplu, povestea vieții unuia care… omul ăsta a schimbat istoria muzicii împreună cu formația sa. Lumea spunea la un moment dat despre el că este satanist, pentru că într-adevăr pe scenă făcea o mulțime de lucruri așa mai ciudate. Și nu numai atât, era dependent de droguri, de alcool și toate astea. Da. Însă el făcea lucrurile astea, pentru că la vârsta de 10 – 11 ani a fost abuzat la școală de către alți băieți, abuzat trupește. Pentru că era dislexic, și din cauza asta el toată viața lui a încercat să scape de această dramă. Însă mama lui i-a spus: „Tu să te rogi!”
Și el înainte de fiecare concert, că am spus că a schimbat istoria muzicii, înainte de fiecare concert el mergea în backstage, în spate, se ruga cum știa el, cum putea el, cinci minute, 10 minute. Și asta i-a salvat viața. Dumnezeu i-a dat o soție care a făcut o răbdare de câine sau răbdare de sfânt, sfânt, nu știu cum… așa, a stat 40 de ani cu el, și el mărturisește că o bătea, adică venea acasă beat și așa mai departe și o bătea, și ea făcea răbdare cu el. Zicea că i-a scos mațele afară. Și cele mai frumoase balade pe care el le-a compus și așa mai departe, le-a dedicat soției lui. Și totdeauna, dacă în celelalte piese este foarte așa… Cum să spun? Extrem oarecum… În balade apare totdeauna cu crucea. Și cum spuneam, le dedică tot timpul soției lui.
Și într-un final, pentru că acum este la sfârșitul carierei, și-a terminat cariera. Într-un final a reușit să scape de toate aceste adicții, de toate aceste, cum îi spune, traume. Și în toate piesele lui, el spune: „Nu faceți ca mine, nu faceți ca mine” Și el este o mărturie, pentru un om care este, care a fost foarte departe de Dumnezeu, dar într-un mediu foarte neduhovnicesc, pe care totuși Dumnezeu l-a ajutat, pentru că el a făcut tot ce a putut el. Adică s-a rugat 10 minute înainte de concert, în backstage.
Să ne ajute Dumnezeu, că există!
Pentru rugăciune Sfinților părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe noi! Amin!
Dima Trofim: Amin!
Părintele Teologos: Mulțumim tare mult!
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
1 Comment
Chiar aseara ascultam respectiva formatie în vechiul format, și nu a mai fost niciodată la fel. Acum, părerile sunt împărțite, pentru ca și ea spunea cum e sa traiesti într o lume cu bărbați, chefuri, betii etc, pe când ea dorea o familie. Cu siguranță a fost o ruptura și greseli de ambele părți. Iar idila nu a fost confirmata, pt ca respectivul compozitor a fost mereu un copil, e și căsătorit cu o persoana cu 9 ani mai tânără, iar ruptura s-a produs de 20 de ani. Oricum păcat, nici unul nici altul nu mai canta la fel. Si aceeasi formație are o istorie și cu urmatoarea voce, apropo.