Întrebări și răspunsuri despre: familie, egoism, deznădejde, griji…
23 februarie 2025
Am murit și L-am văzut pe Iisus
24 februarie 2025
Urmăriți un extraordinar material în care într-o discuție antrenantă cu Sorin Damian, vorbim despre Sinodul 2 Ecumenic și în principal despre principala personalitate a acestuia: Vulturul Rănit!
Vizionare plăcută!
Powered by RedCircle
Introducere
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Sorin Damian: Amin.
Părintele Teologos: Dragii noștri, ne aflăm iarăși cu Sorin Damian. Și, cum am spus, cum am promis ultima dată, o să vorbim despre Sinodul II ecumenic. O să vorbim și din punct de vedere teologic, dogmatic, dar, o să vedeți o să fie întâi de toate după părerea mea drama unui sfânt pe care eu îl iubesc foarte, foarte mult. De fapt, în spatele acestui sinod este drama acestui mare om, cred că cel mai mare poet al creștinilor din toate timpurile, pe care patimile, răul, răutatea, l-au făcut. A fost patriarh nu știu câte zile, dacă nu mă înșel.
Sorin Damian: Da. Vreo două, trei zile patriarhul oficial.
Părintele Teologos: Da. Dar să nu anticipăm. Hai să-I dau cuvântul lui Sorin. Apropo, trebuie să vi-l prezint. Sorin, pentru cine nu știe este cercetător în științe medievale și în teologie la universitatea din Nottingham. Sorin, ai cuvântul.
Sorin Damian: Sărut-mâna! Vă mulțumesc încă o dată pentru primire și pentru găzduire aici, la chilia dumneavoastră din schitul Lacu, din Sfântul Munte. Recunosc și mărturisesc că nu mă așteptam ca prima noastră discuție din acest ciclu de discuții istorico-teologice pe baza sfintelor sinoade ecumenice, să fie atât de bine primit și receptat de către privitorii noștri, de către cei care urmăresc canalul dumneavoastră. De aceea, iată, continuăm astăzi cu Sinodul II ecumenic. Și, vedeți că încerc să fac o prezentare. Și, de asemenea, rog publicul primitor să mă ierte pentru că eu încerc să fac o prezentare mai succintă, mai istorică și mai practică.
Consecințele sinodului I ecumenic și exilarea ortodocșilor
Părintele Teologos: Să ne înțelegem. Deci, pe tema sinoadelor, pe tema fiecărui Sinod documentat se pot face mai multe teze de doctorat. Deci, nu ne luați la bani mărunți, pentru că n-avem nici măsura duhovnicească necesară, și nici timpul necesar ca să dezvoltăm așa cum ar trebui.
Sorin Damian: Da, exact. Așa că, voi puncta anumite elemente pe care le consider foarte importante pentru tot creștinul, ca tot creștinul să le cunoască. Dar, atenție, nu tot creștinul, creștin ortodox. Ci, tot creștinul. De ce? Pentru că, făcând acum o mică paranteză. Crezul. Deci, prima parte a Crezului s-a stabilit la Sinodul I ecumenic de la Niceea. La Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol s-a stabilit a doua parte a Crezului. Deci, Crezul pe de-a-ntregul este recunoscut și acceptat în biserica ortodoxă, în biserica romano-catolică, și în toate bisericile luterane, protestante luterane tradiționale. Este foarte important de menționat. Într-adevăr, cultele neoprotestante moderne, care nu cred în Sfânta Treime renegă acest Crez. Deci, iată cât de important este, să spunem pentru cea mai mare parte a creștinătății actuale acest Crez, și aceste două sinoade ecumenice, Sinodul I și cel de al II-lea Sinod ecumenic.
Părintele Teologos: O mică paranteză. La Sinodul II ecumenic, cel în care se vorbește despre Duhul Sfânt. Chiar acolo au călcat strâmb și catolicii, după care, și luteranii. Și, chiar acum de curând, luteranii și-au recunoscut greșeala, și au dat un document oficial pe tema asta. Continuă.
Sorin Damian: Da. Făcând un mic preambul istoric, odată cu încheierea sfântului Sinod I ecumenic în anul 325, să nu credem că întreaga problemă teologico-dogmatică a creștinătății s-a rezolvat, și a fost o veselie și o bucurie enormă în toată creștinătatea. Nu. Acest sfânt sinod I ecumenic doar a stabilit exact și clar, care sunt principiile de credință. În primul rând, credința în Tatăl și în Fiul. Atât a reușit să stabilească. Pentru că, dacă vom citi istoriile bisericești, vom vedea că în maxim zece ani după acest sfânt sinod ecumenic. Deci, până în anul 335, deja nici unul dintre cei 318 sfinți părinți de la Niceea, nu se mai aflau pe scaunele lor episcopale, sau în locurile lor.
Părintele Teologos: Sfântul Atanasie cel Mare. Deci, el era fugărit ca un șobolan.
Sorin Damian: Da. Toți au fost trimiși în exil. Toți au fost alungați. Și în locul lor au fost puși reprezentanți arieni ai credinței. Deci, iată că n-au trecut nici zece ani, când, deja, toți ortodocșii au fost alungați de cele mai multe ori în partea occidentală a Imperiului. Ceea ce n-a fost chiar un lucru rău. Pentru că, s-a întărit foarte mult credința ortodoxă și în partea apuseană a Imperiului Roman prin acest lucru. Deci, iată, problemele au continuat. Problemele majore au continuat după moartea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Fiii săi, din nefericire, au fost arieni sau semiarieni, și au promovat foarte mult credința ariană. Și, astfel, credința ortodoxă și ortodocșii a scăzut foarte mult ca număr. Noi nu trebuie să credem că aceste sinoade ecumenice au rezolvat și au stabilit un fel de pace mondială în rândul creștinătății.
Părintele Teologos: În rândul creștinătății. Ele, ca și hotărâre au fost perfecte.
Sorin Damian: Exact. Dar, ascultarea față de aceste sfinte sinoade, din păcate, a cam lipsit. Din anul 325 până în anul 381, când a avut loc cel de al doilea sinod ecumenic, în această perioadă foarte compactă de 50-60 de ani, au avut loc foarte multe evenimente istorice în Imperiul Roman.
Secolul al patrulea divide Imperiul Roman în patru părți, cu patru capitale: Roma, Mediolanul, Milano de astăzi, Tesalonicul, și după anul 330, pe data de 11 mai 330, Constantinopolul este și el proclamat în capitală. Iată, a patra capitală Constantinopolul.
Părintele Teologos: Marea problemă.
Sorin Damian: Marea problemă. Avem doi împărați. Întotdeauna doi împărați, doi auguști, care erau secundați de doi cezari, ca titlu. În permanență aveam patru persoane care conduceau acest întreg Imperiu Roman. Încă nu exista conceptul de Imperiu Roman de Răsărit și Imperiu Roman de Apus. Era doar mental gândit acest lucru. Dar, practic exista un singur imperiu. De la insulele britanice, ca să vedeți imensitatea acestui imperiu, tot nordul Africii până spre Iran, Irak, Siria, toată acea zonă din Orient. Iată imensitatea Imperiului și imensitatea creștinătății. Să nu uităm că, în același timp, creștinismul încă nu fusese proclamat ca religie oficială în Imperiul Roman. Creștinismul, cu toate aceste lupte, cu toate aceste probleme, era secundat și de cultele păgâne, care, încă, aveau foarte mulți adepți.
Părintele Teologos: Și chiar dacă Sfântul Constantin cel Mare dă Edictul de la Mediolan.
Complexitatea credinței în Imperiul Roman
Sorin Damian: Edictul de la Mediolan era doar de acordare a libertății de cult creștinilor. Nu interzicea cultele păgâne. Acest lucru îl va face bine credinciosul împărat Teodosie cel Mare. Vom vorbi astăzi și despre acest lucru. Deci, ca să vedeți complexitatea vremurilor. Ai patru conducători ai Imperiului, fiecare cu credința lui. Unii erau ortodocși niceeni, alții erau arieni, eretici arieni. Fiecare sprijinea partida lui. Ca să vedeți ce vâltoare a credinței și ce probleme erau în acea perioadă. Vorbim de perioada dintre anul 325 sinodul I ecumenic și 381 sinodul cel de al doilea ecumenic.
Părintele Teologos: Iartă-mă. Gândiți-vă că Sfântul Atanasie cel Mare a fost în slavă, după care, în cea mai mare parte a vieții a fost în fântână, nu?
Sorin Damian: Da, exact. A fost hăituit și fugărit. Dar, acest lucru așa cum am spus la început, a fost foarte bun, în primul rând, pentru creștinătatea occidentală. Pentru că, toți cei din Occident, și vorbim de mari ierarhi ai Occidentului. Și vorbim aici despre Sfântul Ierarh Damasus, episcopul Romei, mărturisitor al credinței niceene, marele sfânt ierarh Ambrozie, episcopul Mediolanului, mare luptător pentru credința niceeană, care socoteau credința ortodoxă și crezul niceean, și credința stabilită la sinodul I ecumenic, drept “credința lui Atanasie”. “Credința lui Atanasie”. Așa apare în foarte multe dintre scrierile acestor mari sfinți și mari ierarhi din apus. Și noi aprobăm credința lui Atanasie.
Deci, cât de important a fost acest eveniment dramatic, tragic, negativ, al alungării unui sfânt și al hăituirii lui dintr-un loc într-altul. Ce impact pozitiv asupra credinței ortodoxe și a întăririi credinței în Occident. Sfântul Atanasie, un om din Orient, și-a petrecut cea mai mare parte fiind hăituit în occident. Propovăduind credința ortodoxă și fiind sprijinit cât s-a putut de mult de toți marii ierarhi ortodocși din Apus. V-am spus că și în Apus a existat această problemă. Sfântul ierarh Ambrozie, episcopul Mediolanului a avut foarte multe probleme cu Împărăteasa Iustina, mama împăratului Valentinian, care numai probleme îi făcea. Foarte multe probleme în această perioadă istorică, anii 325-381. Revenind către anul 381, ca pregătire a Sinodului I Ecumenic, pe data de 19 ianuarie 379, dreptul împărat Grațian, care conducea la acea vreme apusul Imperiului Roman, îl alege pe un foarte bun prieten de al său, un general spaniol cu numele de Teodosie, care încă nu era creștin, era catehumen, drept coleg, dacă îi putem spune așa, la domnie. Avem, începând cu ianuarie 379, doi conducători ortodocși: Grațian în apus, și Teodosie, ales pentru Răsăritul Imperiului, care urmau cel puțin în următoarea perioadă, sau cel puțin pe parcursul vieții lor, să sprijine și să întărească credința ortodoxă niceeană. Încă un lucru.
Cum spunea părintele Teologos dățile trecute: “Breaking news, fraților!”. Tesalonicul, până la jumătatea secolului al optulea, nu aparținea Răsăritului din punct de vedere eclezial. Nu era un scaun supus, nici Constantinopolului, nici Antiohiei, nici Alexandriei. Era un scaun supus Episcopiei Romei.
Părintele Teologos: Serios? Breaking news. Chiar că!
Sorin Damian: Da. Făcând o mică paranteză, în anul 726 împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul, dă un decret, pentru a se apropia mai mult de sultanul Damascului, pe tot teritoriul bizantin, de interdicție și de distrugere a tuturor icoanelor, considerându-le ca idoli, chipuri idolești. Aici este o cu totul altă istorie, mult mai complexă, în care nu intrăm acum.
Părintele Teologos: O să ajungem.
Sorin Damian: Da. Deci, anul 726. Deoarece, Apusul nefiind sub stăpânirea lui la acea vreme, a refuzat. Alt breaking news: Apusul era ortodox vreme de vreo 150 de ani. Apusul a fost ortodox și Răsăritul a fost eretic din acest punct de vedere al cinstirii icoanelor. Într-adevăr, am avut foarte mulți sfinți. Și calendarul este plin de ortodocși, și de cei care cinsteau în continuare sfintele icoane în ascuns, care, la fel, erau hăituiți dintr-un loc în altul. Dar, în mod oficial, în această perioadă a luptei împotriva icoanelor, biserica Apusului a fost biserica ortodoxă. Acolo s-a păstrat adevărul de credință în privința cinstirii Sfintelor icoane.
Și, pentru că la acea vreme păstorea Sfântul ierarh Grigore al III-lea, episcopul Romei, mărturisitor pentru sfintele icoane în cetatea Romei și biserica Apusului, și nevrând să se supună împăratului, atunci, împăratul în semn de răzbunare a luat dieceza, cum se spunea, și cum a rămas în biserica romano-catolică titlul de dieceză. A luat dieceza Tesalonicului, care era cea mai importantă din acea zonă, și a trecut-o sub autoritatea patriarhului ecumenic de la acea vreme, un eretic, Anastasie. Și, din acel moment, Tesalonicul și zona Tesalonicului au aparținut de Constantinopol până în vremurile moderne, cand urma să aparțină de arhiepiscopia Atenei, de biserica ortodoxă a Greciei.
De ce am făcut acest mic scurt istoric al zonei și al regiunii Tesalonicului? Pentru că, împăratul Teodosie, după ce a fost ales, el a rezidat o perioadă de vreo doi ani de zile la Tesalonic. El nu a mers la Constantinopol inițial. Tesalonicul era scaunul imperial de conducere al Răsăritului. La începutul anului 379 împăratul Teodosie emite un decret prin care se stabilește exact ce am discutat mai devreme. Împăratul Teodosie stabilește credința ortodoxă de la Niceea ca fiind singura credință acceptată în Imperiul Roman de Răsărit, unde domnea el. Se pune pentru prima dată problema credinței ortodoxe, ca fiind singura credință validată de imperiu. Împăratul Teodosie nu a poruncit să se treacă la o persecuție a sfinților și la o ucidere a păgânilor. Ci, doar a trecut în ilegalitate păgânismul. Și, nu numai păgânismul, ci și erezia pnevmatomahilor și a macedonienilor, cum s-a numit. Adică, mai pe scurt, a luptătorilor împotriva Duhului Sfânt. Și, fac aici un mic scurt istoric. Din nou, vedeți, pe parcursul primelor trei secole, ca o curiozitate, Sfântul Duh nu a avut un statut clar, creat și scris în cărțile Sfinților Părinți. Nu se înțelegea exact cine era Duhul Sfânt. Problema cea mai mare se punea cine era Tatăl și Fiul.
Dar, acum, la începutul secolului al IV-lea, apare și problema teologică în rândul multor gânditori teologi, multor învățați, intelectuali, teologi: “Domnule, Tatăl și Fiul, Și Duhul Sfânt, până la urmă cine este?” Vechiul Testament și Noul Testament nu dădeau foarte multe detalii concrete cine este mai mult? Ce face Sfântul Duh? Primește, sfințește. Dar cine este concret nu știm. Și, atunci pnevmatomahii și macedonienii ce au spus? “Bun. Păi, dacă Fiul, cum spun arienii, este o creație a Tatălui, păi, și Duhul Sfânt tot o creație Tatălui trebuie să fie.”
Părintele Teologos: Evident. Sau creația Fiului.
Erezia pnevmatomahilor și dezvoltarea dogmaticii Sfintei Treimi
Sorin Damian: Sau, creația Fiului. Deci, apare o nouă erezie majoră. Pe lângă luptele teologice pe care le duceau ortodocșii niceeni cu arienii, acum, mai apar și acești luptători împotriva Duhului Sfânt. O categorie foarte importantă a populației imperiului. Nu erau doi, trei. Erau foarte mulți. Și aveau și foarte mult sprijin din partea unor ierarhi, care la rândul lor erau eretici. Iată, avem de a face cu două mari erezii: arianismul, și acum pnevmatomahii, luptătorii împotriva Duhului Sfânt.
Părintele Teologos: Ne oprim puțin. Să repet ce a spus Sorin. Bineînțeles, o să spun cu cuvintele mele, ca să dăm o altă fațetă acestei problemei. Oamenii știau din cele mai vechi timpuri, de pe vremea lui Moise, că Dumnezeu este Unul. În clipa în care Dumnezeu este Unul, în clipa respectivă pentru mulți oameni mai simpli și care nu au experiență duhovnicească, nu puteau să înțeleagă după cum și nici musulmanii astăzi nu pot să înțeleagă cum un singur Dumnezeu este întreit în persoane. De vreme ce Dumnezeu este Unul, înseamnă că este unul, adică, Dumnezeu însingurat. Ceea ce, bineînțeles că este fals. Dumnezeu nu poate să fie însingurat, de vreme ce noi, oamenii, creaturile Lui, nu suntem însingurați. Deci, ca urmare a acestei viziuni greșite a lor, că Dumnezeu este unul, însingurat, înseamnă că Fiul lui Dumnezeu este o creatură. Sigur, o creatură deasupra celorlalte creaturi, dar, totuși o creatură. Și, evident, și Duhul Sfânt este o creatură. Uneori spun chiar creatura Tatălui, alteori, chiar și creatura Fiului. Adevărul este altul. Adevărul este faptul că de vreme ce Dumnezeu nu este un însingurat, și, de vreme ce noi putem să dăm naștere, Dumnezeu Care ne-a creat, evident că nici El nu este un însingurat și evident că poate să dea naștere. Din cauza asta avem Tatăl și Fiul.
Asta, până la un anumit punct, pnevmatomahii o înțelegeau. Vorbim de Tatăl, și de Fiul. Trebuie să fie și a treia persoană. De ce? Pentru că, dacă sunt doar două persoane în Dumnezeu avem tensiune. Avem ceea ce se întâmplă astăzi în asiatici, în budism șamd. Există o tensiune, o polaritate. Echilibrul total se realizează prin tremie. Adică, vorbim de Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt. Adică, eu, el, și tu. Eu, tu, și el. Da. Și unde mai pui că în clipa în care vorbim de Dumnezeu, Care este perfect, evident că Dumnezeu perfect trebuie să aibă iubirea perfectă. Iubirea perfectă înseamnă depășirea relației de eu – tu. Trebuie să existe și iubirea perfectă față de El. Adică, noi doi ne unim în iubire față de El. Și pot să spun Lui, tu. Pot să-i spun Fiului:” Uite ce frumos este Duhul!” sau Duhului pot spune: “Ce frumos este Fiul!” Înțelegeți? O iubire perfectă este și iubirea care se revarsă asupra celui de al treilea. Sau discutăm cu cel de al treilea față de iubirea celui de al doilea.
Și, iarăși, un ultim argument este faptul că dovada mea de iubire pentru cineva, este faptul că trebuie să-i dau un dar. Ce dar pot să-i dau eu persoanei iubite? Ce dar poate să dea Dumnezeu Fiului Său, care tot Dumnezeu este? Deci, Dumnezeu Tatăl, ce dar poate să dea lui Dumnezeu Fiul, decât un alt Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt. Și asta înseamnă că vorbim de o Sfântă Treime. Și, ca să nu fie un dezechilibru în Sfânta Treime, evident că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt egale, total egal între ele, perfect egale între ele. Singurul lucru care le deosebește este relația de origine. Adică, Tatăl este necauzat, Fiul este născut, Duhul sfânt este purces. Care este diferența între naștere și purcedere? Nu știm. Știm că există doar o diferență între cele două. Deci, ăsta este adevărul de credință. Că vorbim de un singur Dumnezeu în trei persoane. Cum spuneai, arienii aveau o problemă cu Fiul, și plenamatomahii, “pnevmatomahos” în limba greacă înseamnă luptă împotriva Duhului. Pnevmatomahii aveau o problemă împotriva Duhului Sfânt. Ei erau numiți și macedonieni, după episcopul care era conducătorul lor, episcopul Macedoniei, care a fost și anatemizat de către Sinod.
Sorin Damian: Da. Vedeți cât de complexă este dogma aceasta a Sfintei Treimi? Acum noi suntem toți intelectuali în ziua de astăzi. Toți avem acces la informație. Gândiți-vă, în acea perioadă, o populație majoritară analfabeta sau semianalfabetă, care nu înțelegea. Populația doar credea ceea ce spunea episcopul sau preotul ei. Fiecare comunitate credea în episcop sau în preot. Dacă preotul spunea:” Așa trebuie să credem.” Toată comunitatea așa credea, pentru că nu știau să se documenteze. Gândiți-vă, toate scrierile au limba latină sau limba greacă. Două limbi foarte grele. Deci, totul mergea pe credință. Vedeți cât de complexă este această credință a noastră ortodoxă. De aceea, nouă ne place foarte mult să spunem. Și nu că ne place, ci așa și este: “Credința trebuie trăită.” Noi nu trebuie să o transformăm în ceva logic. Bineînțeles, că este Dumnezeu este logic. Dumnezeu nu este haos. Dumnezeu nu este haotic. Dar, noi trebuie să trăim credința noastră ortodoxă.
Contextul istoric al sinodului din 381
Părintele Teologos: Evident. Dumnezeu este logic. Dar, de fapt, Dumnezeu nu este logic. Este supralogic. Este mai presus de logică. Și, din cauza asta este nevoie de trăire, de experiență duhovnicească.
Sorin Damian: Da. Revenind la contextul istoric. Având acum în Răsărit un împărat ortodox, nicean, împăratul Teodosie cel Mare, acesta hotărăște în a doua jumătate a anului 380, pe data de 24 noiembrie anul 380, să plece de la Tesalonic la Constantinopol, pentru a întări comunitatea ortodoxă de acolo. Dar, nu înainte de a se sfătui cu sfântul Ierarh Acholius, episcopul Tesalonicului și cu sfântul ierarh Damasus, episcopul Romei. V-am spus istoria. De ce se consultă cu aceștia.
Împăratul se gândește la convocarea unui nou sinod. Atenție. Termenul de “ecumenic” îl dăm noi. În vremurile acelea nu se spunea sinod ecumenic. Un nou sinod, unde să fie adunați cât mai mulți episcopi, pentru a stabili adevărul de credință în privința Duhului Sfânt. Având binecuvântarea Sfântului ierarh Damasus, și binecuvântarea Sfântului Acholius, episcopul Tesalonicului, un om cu foarte mare influență și un mare promotor al credinței ortodoxe, și, dacă putem spune așa, un mentor personal al împăratului Teodosie. În iarna anului 379 împăratul Teodosie se îmbolnăvește și cade la pat de o boală foarte grea, și credea că o să treaca la Domnul. Și, atunci îi cere Sfântului Acholius să-l boteze. La sfârșitul anului 379, împăratul Teodosie I cel Mare primește botezul ortodox nicean din mâinile Sfântului ierarh Acholius, și se creează o relație foarte puternică de prietenie personală între împărat și episcopul Tesalonicului. Pe 24 noiembrie 330 intră în Constantinopol, și atunci decide împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz, care se afla acolo să convoace acest sinod al tuturor episcopilor, care se dezbată problema Duhului Sfânt. S-au ridicat două semne de întrebare ale cercetătorilor în privința provocării celui de al II-lea Sinod ecumenic. Prima: De ce nu au fost invitați ierarhi din biserica Apusului? La sinod au participat 150 de ierarhi ortodocși din Răsărit și 36 de ierarhi pnevmatomahi, luptători împotriva Duhului Sfânt. Dar, nu a fost invitat niciun ierarh, și nici un reprezentant din biserica Apusului, din biserica romană. De ce? În primul rând, s-a ajuns la concluzia, pe baza documentelor istorice, că împăratul Teodosie nu avea nici un prerogativ să dicteze în partea de Apus a imperiului. Acolo era împăratul Grațian. Și al doilea, problema aceasta a luptării împotriva Duhului Sfânt, lupta împotriva acestei erezii, se afla numai din Răsărit. În Apus nu exista această luptă.
Părintele Teologos: Și trei. Pentru că m-am interesat și din surse catolice. Ei, în Apus pregăteau un sinod local. Deci, existau destule motive. O data, că nu doreau să se bage în împărăția celuilalt, și la propriu, și la figurat. După care, problema era doar în Răsărit, și trei, ceilalți se pregăteau pentru sinodul lor local de acolo.
Sorin Damian: Da. Deci, împăratul stabilește convocarea acestui sinod pentru primăvara anului 381. Și aici o să fac o amplă paranteză. Și sper să pot fi destul de ușor de urmărit. În această perioadă, anii 378,379,380, în Constantinopol se întâmplă foarte multe evenimente. Să nu uităm că pe tronul episcopal al Constantinopolului se afla un patriarh arian, pe numele Demofil. Acesta, deși odată cu venirea împăratului Teodosie la domnie, la începutul anului 379 își pierde sprijinul politic, dar nu pierde și sprijinul comunității. Constantinopolul, în proporție de 80% era eretic. Comunitatea dominantă era comunitatea eretică, ariană și pnevmatomahă, luptătoare împotriva Duhului Sfânt.
Apare în scenă un personaj de mare anvergură și istoric, și teologic, și de mare putere. Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz sau Teologul. Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul este unul dintre cei trei sfinți ai întregii biserici, care este supranumit Teologul. Primul este Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan supranumit Teologul. Al doilea, Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul. Și al treilea, Sfântul Simeon noul Teolog din secolul al X-lea. Iată, cât de importantă această figură de sfânt în istoria sfintei biserici. Sfântul Grigorie din Nazianz se naște în orașul Arianz, care se află la vreo 10 km de Nazianz. Astăzi, niște mici orășele din centrul Turciei, în arhiepiscopia Cezareei Capadociei. Și, o să vedeți de ce este important acest lucru. Provine dintr-o familie bogată. Tatăl Sfântului Grigorie era episcop de Nazianz. Ca să nu fie sminteală. În acea perioadă, încă nu se stabilise de către sfânta biserică ca toți ierarhii, episcopii să nu fie căsătoriți, și să provină din rândul monahilor. În acea epocă, toți ierarhii, sau cei care doreau erau căsătoriți și aveau familii. Știu că este destul de complicat să ne imaginăm în ziua de astăzi, dar acesta este adevărul istoric. Acesta a fost cursul istoriei.
Părintele Teologos: Da. Și în timp s-a văzut de ce. Pentru că era foarte greu pentru cineva care era căsătorit să aibă grijă de episcopie, care la ora asta este ceva foarte complex. Dar, în vremea respectivă, datorită faptului că viața era mult mai simplă, și oamenii aveau o capacitate de gândire mult mai mare decât noi astăzi, din cauza asta puteau să aibă grijă și de familie, puteau să aibă grijă și de episcopia lor, care era mult mai mică și mult mai simplu de condus.
Sfântul Grigorie de Nazianz: pustnicia și lupta pentru ortodoxie
Sorin Damian: Da. Și tatăl Sfântului Grigorie pe care îl chema tot Grigorie, episcop de Nazianz, îl trimite pe tânărul Grigorie, cel care avea să devină Teologul, la studii la marile centre ale antichității: Atena, Constantinopol, Antiohia, Alexandria, ca să învețe. La Atena se întâlnește cu Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare. Dacă putem spune așa, au fost “colegi de bancă”, și s-a închegat o foarte frumoasă prietenie între dânșii. Trecând timpul, și întorcându-se fiecare în locurile lor de baștină, Sfântul Vasile Cel Mare și Sfântul Grigore din Nazianz, după ce și-au terminat studiile, au decis să plece amândoi în pustietate, în singurătate. Ei și-au dorit viață pustnicească. Ei niciodată nu și-au dorit să devină ceea ce aveau să devină. Adică, doi mari corifei ai sfintei biserici, doi mari stâlpi ai ortodoxiei, numiți și părinți capadocieni, împreună cu sfântul Grigorie de Nyssa. În anul 370, ei decid să se întoarcă din pustietate înapoi în societate. De ce? Pentru a lupta împotriva ereticilor pnevmatomahi. Au părăsit pustietatea nu din motive personale, nu din motive de slavă deșartă, ci, pentru a apăra puritatea credinței ortodoxe niceene.
În anul 370, apare conjunctura istorică ca Sfântul Vasile Cel Mare să fie ales arhiepiscop al cetății Cezareea Capadociei. O cetate foarte mare din centrul Turciei de astăzi, care trebuia păstorită de un om odată cu pregătire intelectuală stabilă și clară, și corectă în învățătura ortodoxă, dar, și de un om trăitor. De aceea, biserica întotdeauna a avut nevoie în conducerea și în construirea ei de oameni odată cu pregătire intelectuală, dar și trăitori ai credinței. Și, iată, în Sfântul Vasile Cel Mare și în acești sfinți despre care vorbim acum, acestea două s-au îmbinat perfect. Nu a existat niciun moment de slavă deșartă, în care vreunul dintre ei să spuna: “Eu mă duc să fac studii ca să ajung episcop.” Nici vorbă. Din contră, ei și-au dorit pustnicie. Ei, împinși de fapt de familiile lor au mers la studii intelectuale. Ei și-au dorit pustnicia. Ca să vedeți importanța lor și mărimea lor în credința noastră ortodoxă.
În 372, Sfântul Vasile Cel Mare ajunge arhiepiscop al Cezareei Capadociei, și în anul 374, dacă putem spune așa, “îi forțează mâna” Sfântului Grigorie Teologul ca să accepte episcopia de Nazianz. Tatăl Sfântului Grigorie împreună cu Sfântul Vasile Cel Mare au o ședință cu tânărul Grigorie Teologul. Teologul îi spun ca să înțelegeți dumneavoastră diferența. Nu I se spunea Teologul. Ci, ca să înțelegeți dumneavoastră puțin despre ce vorbesc. Ca să accepte episcopia de Sasima. Episcopia de Sasima, era o episcopie subordonată episcopiei de Nazianz, care se afla undeva la vreo 24-25 km de Nazianz. Cu mari greutăți, Sfântul Grigorie acceptă acest lucru, pentru că el dorea să se reîntoarcă în pustietate. Și aceasta va fi marea dramă a trăirii vieții lui. El întotdeauna și-a dorit pustnicie. Dar, din cauza credinței lui, și a fervorii pe care o avea pentru credința ortodoxă, întotdeauna a fost atras înapoi în lume. Dar, a fost atras în lume, nu ca să stea în lume, ci, ca să lupte pentru credința ortodoxă. Și în el întotdeauna, pe tot parcursul vieții lui, a fost o luptă interioară cu participarea la problemele lumii și la apărarea credinței, dar și cu dorința asiduă de a se retrage către liniște, către pustietate.
Și încă un lucru care trebuie menționat. Atât Sfântul Vasile Cel Mare, cât și Sfântul Grigorie Teologul, au fost niște tineri, niște copii foarte bolnăvicioși. Cum se spune în ziua de astăzi, cu o imunitate foarte slabă. Niște trupuri foarte plăpânde. Deci, sunt mari corifei ai bisericii. Știm cine sunt. Dar, fizic au fost niște oameni foarte plăpânzi. Și știm că Sfântul Vasile Cel Mare trece la Domnul la vârsta de 49 de ani. Deci, vă dați seama foarte tânăr. Ajungând în anul 374, și acceptând să preia episcopia de Sasima, trecând doi ani de zile se îmbolnăvește tatăl Sfântului Grigorie, episcopul de Nazianz. Atunci, Sfântul Grigorie părăsește episcopia de Sasima, vine la Nazianz ca să aibă grijă de tatăl său bolnav, și ca să preia problemele administrative, dar și de propovăduire și de apărare a credinței din Nazianz.
Părintele Teologos: Unde mai pui că anumiți istorici spun, că s-a dus foarte rar la Sasima, dacă s-a dus. Pentru că el întotdeauna dorea isihasm, dorea liniște. A fost presat de împrejurări, și într-un final ajunge să îl ajute pe tatăl său, și într-un final, chiar să-i ia locul.
Sorin Damian: Exact. Și aici, odată cu venirea lui, cu părăsirea episcopiei de Sasima și venirea la Nazianz, intră într-un mic conflict cu Sfântul Vasile Cel Mare, care îi era ca un șef administrativ. Sfântul Vasile îi spune: „Măi, du-te înapoi la episcopia ta. Lasă episcopia. Că tatăl tău încă trăiește.” Sfântul nu a vrut să asculte și a rămas în continuare să aibă grijă de tatăl său, care la un moment dat trece la Domnul. Dar, culmea, în același an trec la Domnul atât tatăl, cât și mama, cât și sora Sfântului Grigorie Teologul, Sfânta Gorgonia. Sfântul Grigorie se trezește singur. Singur în lume, singur într-o episcopie pe care nu ar fi vrut să o conducă. El a venit numai ca să își ajute tatăl, și nu dintr-o dorință de preamărire sau de putere mai mare.
Părintele Teologos: Ca să înțelegem. Sfântul Grigorie a fost un supersfânt. Încă o dată. Un supersfânt. Nu știu ce calități administrative avea, dacă avea. Sigur avea niște calități de poet extraordinar. El era un om cu totul și cu totul ceresc. Nu era un om administrativ. Sfântul Vasile Cel Mare avea o mare harismă administrativă. Sfântul Grigorie nu știu dacă avea.
Sorin Damian: Iată, către sfârșitul anului 379, Sfântul Ierarh Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, îi cere Sfântului Grigorie să meargă la Constantinopol ca să organizeze comunitatea ortodoxă locală. De ce? Odată cu venirea la putere a binecredinciosului împărat Teodosie, ortodocșii niceeni din toate părțile de Răsărit ale Imperiului, cei care locuiseră înainte în Constantinopol sau în împrejurimi, au prins curaj că se pot întoarce înapoi în Constantinopol, pentru a lupta pentru credință. Văzând că murise fostul împărat care era proarian, au prins curaj ca să se întoarcă în Constantinopol. În Constantinopol, în acel moment, v-am spus, patriarh era ereticul Demofil, dar, tabăra ortodocșilor nu avea niciun lider.
Părintele Teologos: Și nu avea nicio biserică, în afară de una.
Provocările întâmpinate de ortodocși în Constantinopol
Sorin Damian: Exact. O singură biserică. Atunci, Sfântul Ierarh Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, îl roagă pe Sfântul Grigorie să plece de la Nazianz, să se ducă în Constantinopol și să organizeze comunitatea ortodoxă niceeană. Încă o paranteză la altă paranteză. Sfântul Ierarh Meletie este un sfânt foarte important al bisericii nedespărțite. Nu numai bisericii ortodoxe, ci și al bisericii romano-catolice. Mare mărturisitor al credinței. Este sfântul ocrotitor la nivel internațional al comunității persoanelor cu deficiențe de auz și de vorbire, al comunității surdomuților. Și am să vă și spun de ce. Din cauza unui eveniment din viața lui. Și în Antiohia exista aceeași problemă ca peste tot: comunitatea ortodoxă, comunitatea ariană, comunitatea luptătoare împotriva Duhului Sfânt. Având în vedere că Sfântul Meletie avea biserica cea mai mare din Antiohia, toți participau la slujbe acolo.
Deci și arienii și pnevmatomahii se duceau acolo. Dar, nu credință, ci ca să facă tulburare. Să nu le dea voie ortodocșilor să-și facă slujbele cum se cuvine. Și în momentul în care într-una din multele mărturisiri și multele slujbe care se făceau acolo, Sfântul Meletie luând cuvântul și vorbind despre credința ortodoxă, credința niceeană, când a început să vorbească, atunci arhidiaconul lui care în taină era arian, și fiind un bărbat mai vânjos, a venit prin spatele Sfântului și i-a pus mâna la gură, ca să nu-i mai dea voie să vorbească. Și atunci, Sfântul Meletie ridică trei degete și arată apoi unul singur. Adică, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu. Făcând acest lucru, de la aceste trei semne a fost socotit ca ocrotitor al comunității.
Părintele Teologos: Al surdomuților.
Sorin Damian: Aceste trei semne, cele mai importante ale credinței: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Sorin Damian: Atunci, arhidiaconul îi prinde mâna și i-o sucește sfântului la spate, și îl trântește la pământ.
Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu!
Sorin Damian: Eu vă spun evenimentele istorice puțin mai plastic, dar sunt reale. Ce a însemnat această luptă pentru credință pentru Sfântul Ierarh Meletie. Bun. Sfântul Grigorie vine în Constantinopol, și stă în casa verișoarei sale Teodosia. Această casă o transformă în biserică. Și aici a fost locul de întâlnire al tuturor ortodocșilor din Constantinopol o perioadă.
Părintele Teologos: Aceasta era singura biserică pe care o aveau ortodocșii în Constantinopol.
Sorin Damian: Da. Deci, casa verișoarei sfântului, Teodosia. Avem comunitatea puternică eretică condusă de Demofil patriarhul, avem comunitatea ortodoxă niceeană condusă de Sfântul Ierarh Grigorie, și acum apare în scenă un nou personaj al întregii acestei istorisiri, un anume mărturisitor. Pentru că mărturisitor a fost inițial, și nu i se poate lua acest titlu. Maxim, numit și Cinicul. Cine e acest Maxim Cinicul și de ce i se spunea așa? Maxim Cinicul se născuse în Alexandria dintr-o familie de părinți cu slabe posibilități financiare. În schimb, i-a plăcut să studieze, să citească, și a fost un mărturisitor al credinței ortodoxe niceene. El peste tot mărturisea. Chiar în anul 371, există una dintre scrisorile Sfântului Atanasie cel Mare, în care îl laudă pe Maxim Cinicul pentru propovăduire și pentru mărturisirea credinței. El reușește, chiar și în Apus să se dea bine pe lângă împăratul Grațian, și pe lângă Sfântul Ierarh Ambrozie, episcop Mediolanului, care, ambii la rândul lor îi laudă fervoarea pentru credința ortodoxă.
Dar, în același timp, la un moment dat, acest Maxim începe să îmbine principiile de credință ortodoxă cu principiile unei doctrine filozofice din Grecia antică, numită cinism, care spunea că trebuie să renunțăm la societate, și nu recunoștea nicio formă de societate și de organizare socială, și spunea că toți trebuie să se întoarcă la natură, la pădure, și să trăiască o viață liniștită. De aici, cinismul. Adică, oamenii care spun pe față ceea ce spun. Și de aceea este Maxim Cinicul. Și iată că Maxim Cinicul a și început să trăiască după principiile cinice. Care au aceste principii cinice? O dată, retragerea de lume. Purta întotdeauna o tocă albă simplă, și purta părul lung, și pletele în vânt, așa cum ne spun sursele istorice. Și el avea un păr blond, mare, și foarte mult făcuse “ravagii” în comunitățile păgâne. Pentru că, arăta exact ca statuia unui zeu grec. O barbă mare, lungă, blondă, părul mare, lung, blond, și îmbrăcat într-o togă. Dar, mărturisitor al credinței ortodoxe. Și atunci, ce intră în gând acestui Maxim Cinicul? “Având în vedere câte probleme sunt în Constantinopol, de ce să nu mă duc eu să fiu episcop al Constantinopolului?” Și atunci, printr-o serie de manevre politice intră în discuții cu ierarhul Petru al Alexandriei, și cu o serie de ierarhi din Egipt. Și aceștia îi promit sprijin pentru a fi episcop al Constantinopolului. Sfântul Grigorie de Nazianz nu era episcop al Constantinopolului. El doar coordona comunitatea locală. Episcopul Constantinopolului era ierarhul Demofil. Prin sprijin din partea acestora, Maxim vine în Constantinopol, trimite scrisori înainte, și este primit, exact cum am spune noi, ca un sfânt în viață. Toată lumea îl adula, toată lumea îl aplauda. Însuși, Sfântul Grigorie l-a așteptat, Maxim fiind reprezentantul comunității ortodoxe niceene.
Părintele Teologos: Da. Și, mai ales din Alexandria, care era o mare putere la momentul acela.
Sorin Damian: Exact. L-au primit cu brațele deschise. Ba chiar, Sfântul Grigorie de Nazianz ține o cuvântare, prin care îl laudă pe acest Maxim Cinicul, îl primește în casa sa, și îl găzduiește pentru câteva zile. Maxim Cinicul începe să îl lingușească foarte mult pe Sfântul Grigorie, dar cu mintea la ceea ce dorea el să facă. Astfel că, într-o seară găsind ocazia, merg într-o biserică, pur și simplu el și cu partida cu care venise de la Alexandria, ca să-l hirotonească. Merg într-o Biserică, sparg ușile acelei biserici din Constantinopol, și încep ritualul hirotoniei. Dar, hirotonie întru diacon, preot, episcop, și apoi și întronare ca episcop al Constantinopolului. Vă dați seama ce nebunie. Într-o noapte a făcut tot acest lucru. Bineînțeles, nu erau doi, trei. Ci era un întreg grup cu slujbe, cu cântări. La un moment dat, în toiul nopții, oamenii încep să audă cântare într-o biserică. Ce se întâmplă în toiul nopții? Încep să sesizeze oamenii. Încep să se sesizeze să zicem așa forțele locale, cum ar fi poliția din ziua de astăzi, și merg la această biserică. Și văzând ce se întâmplă acolo, încearcă să-i aresteze pe toți. Ăștia fug nemaiapucând să termine întreaga slujbă, întreg ritualul, întreaga hirotonie. Se ascund. Fug undeva la marginea Constantinopolului. Găsesc gazdă în casa unui muzicant, și acolo finalizează ritualul hirotoniei și al întronării ca episcop al Constantinopolului al acestui Maxim Cinicul.
Părintele Teologos: Ferească Dumnezeu!
Călătoria Sfântului Grigorie în Constantinopol
Sorin Damian: Deci, ca să vedeți nebunia vremii. Problema e că el nu s-a lăsat. El se întoarce înapoi în Occident, și începe un lung periplu, care va dura câțiva ani de zile, pe lângă Sfântul Ierarh Damasus, episcopul Romei, pe lângă Sfântul Ierarh Ambrozie, episcopul Mediolanului, de ai convinge că el este ierarhul de drept al Constantinopolului. Bineînțeles, în cele din urmă toți îi resping pretențiile, și urma lui se pierde în istorie. Nu se mai știe nimic de el. Revenim la convocarea sinodului ecumenic. Deci, iată, se întoarce, vine în Constantinopol pe data de 24 noiembrie anul 380 împăratul Teodosie. Îl contactează pe Sfântul Grigorie, și îi spune: ”Tu trebuie să fii conducătorul comunității ortodoxe. Altfel nu se poate.” Este alungat Demofil, și atunci este numit de către împărat Sfântul Ierarh Grigorei de Sasima, fost de Nazianz, deși nu a fost de Nazianz, și conducătorul partidei ortodoxe din Constantinopol, ca ierarh legal al tronului de Constantinopol.
Aici apare și intervine o altă mare problemă în întreaga ortodoxie, deci și în Răsărit, și în Apus. Ierarhii occidentali nu recunoșteau această numire a Sfântului Grigorie. De ce? Pentru că ei spuneau, din punct de vedere juridico-canonic, că Sfântul Grigorie încălca Canonul 15 de la Sinodul I ecumenic, care interzicea transferul clerului. Deci, orice episcop era episcop doar în episcopia lui până la moarte și atât. Nu aveau voie să fie mutați. În ziua de azi este un lucru obișnuit, un lucru normal, să fie schimbat sau să fie mutat undeva. Dar, atunci era ceva de neimaginat.
Părintele Teologos: Deci, acolo unde te hirotoneai, acolo mureai.
Sorin Damian: Exact. Vedeți, iarăși, încă o dată, încă o influență negativă asupra trăirii intense pe care o avea Sfântul Grigorie. Deci, o dată, trebuise să treacă prin tot tumultul din Constantinopol, Maxim Cinicul, cu toate problemele care apăruseră. Acum, însăși alegerea lui era contestată. Dar nu de către eretici, ci de către marii ierarhi ai occidentului. El nu a dorit să fie ierarhul Constantinopolului. Nu. Ci, pur și simplu, pentru că fusese alungat Demofil, patriarhul eretic, împăratul Teodosie avea nevoie de un ierarh de Constantinopol, ca să poată convoca sinodul.
Părintele Teologos: Și trebuie să spunem și de ce. Pentru că, Sfântul Grigorie, datorită harului imens pe care îl avea, el avea o influență extraordinară asupra tuturor ortodocșilor și nu numai. Și până astăzi sunt celebre cele cinci cuvântări pe care le-a ținut în mica bisericuță, în casa sorei sale. Se numesc cele cinci cuvântări teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz. Chiar vă recomand să citiți. Sunt cele mai bune cuvântări. Sau, dintre cele mai bune. Eu cred că cele mai bune comentarii relative la tema Sfintei Treimi sunt cuvântările teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz. Și bisericuța respectivă a fost făcută în numele Sfintei mucenițe Anastasia. În limba greacă “anastasis” înseamnă înviere. Și din cauza asta, bisericuței respective i s-a spus înviere. Și se spune că, dacă în clipa în care a venit Sfântul Grigorie în Constantinopol exista doar o singură biserică, când a plecat toate erau. Unii spun că doar o singură biserică mai era ariană, și toate celelalte erau ortodoxe. Adică, vreau să spun că era un super-sfânt omul ăsta. Om ceresc.
Sorin Damian: De aceea am și dorit să intru cât mai mult în viața lui. Trebuie să se vadă ca un model și pentru noi cei din ziua de astăzi fraților. Sfinții au fost oameni cu patimi, cu neputințe, cu trăiri intense. Nu s-au născut sfinți. Că mulți dintre noi, și am și multe discuții cu foarte multe persoane și îmi spun: „Bă, cum să ajung eu ca Sfântul cutare? Păi dar n-ai văzut ce a făcut Sfântul cutare?” Dar, vedeți, noi nu mai citim. Iarăși, această problemă pe care aproape de fiecare dată o luăm în discuție. De fapt, părintele Teologos. Noi nu mai citim. Avem totul la îndemână în ziua de astăzi. Internetul este plin de cărți gratuite în ce limbă doriți. Limbi, până la română, engleză, franceză. Nu mai citim. Chiar avem foarte multe documentare despre sfinți. N-avem răbdare să le privim. Avem podcasturi auditive. Nu avem răbdare să ascultăm aceste podcasturi auditive. Deci, iată încă o dată, cât de mare a fost Sfântul Grigorie.
Părintele Teologos: Și cu toate astea, a fost contestat de către marii episcopi ai Apusului și de către episcopii egipteni.
Sorin Damian: Da, exact. Să spunem această intruziune. Ei au considerat că dintr-un act de mândrie a acceptat să fie numit pe scaunul ierarhic al Constantinopolului. Dar, nu. Binecredinciosul împărat Teodosie avea nevoie de un om trăitor acolo, ca să poată să convoace sfântul sinod ecumenic. Iată, sinodul se convoacă pentru început pentru sfârșitul lunii mai, anul 381. Și așa cum am menționat la început, participă 150 de ierarhi numai din Răsărit, ortodocși, și 36 de ierarhi numai din Răsărit pnevmatomahi, luptători împotriva Duhului Sfânt. Aceștia din urmă, după primele două sesiuni, unde s-a văzut că nu sunt acceptate cu nicio formă perceptele lor de credință, pur și simplu au părăsit lucrările sinodului. Pentru că ei cu niciun chip nu doreau să accepte dumnezeirea Duhului Sfânt. Sub nicio formă. Și astfel că rămân 150 de ierarhi sfinți părinți participanți la sinodul II ecumenic. Președintele sinodului a fost numit inițial ca decan de vârstă, cum am spune noi în ziua de astăzi, Sfântul Ierarh Meletie, despre care am vorbit, arhiepiscopul Antiohiei. Din cauza vârstei înaintate, după primele sesiuni, Sfântul Meletie trece la Domnul. Este ales atunci ca președinte al sfântului sinod, Sfântul Ierarh Grigorie.
Părintele Teologos: Oprește-te puțin. A fost ales Sfântul Ierarh Grigorie. Dar, înainte să vorbim despre ce s-a întâmplat cu Sfântul Grigorie. Nu știm de ce a murit Sfântul Meletie, episcopul Antiohiei. Dar, foarte probabil, trebuie să știți că la lucrările sinoadelor ecumenice nu era deloc o atmosferă liniștită. Adică, vorbim de o atmosferă foarte tensionată, și de niște discuții foarte dure, din punct de vedere al argumentației. Adică, la maxim. Nu care cumva să credeți voi, cum am spus și în primul episod de fapt, că ei s-au dat jos din calești, au semnat și au plecat. Nu. Ele au ținut mai multe luni. Vreo două,trei luni. Dacă nu, până în iulie?
Sorin Damian: Da. Până la sfârșitul lunii iulie.
Părintele Teologos: Da. Și, foarte probabil, nu știm exact, dar, probabil că Sfântul Meletie n-a rezistat datorită vârstei, datorită fragilității vârstei și a sănătății sale. N-a rezistat, și efectiv a murit omul. Și a fost întronizat ca și patriarh, ca și arhiepiscop al Constantinopolului, ca și conducător al sinodului, în toată slava sa, Sfântul Grigorie.
Provocările și retragerea Sfântului Grigorie
Sorin Damian: Exact. Dar, aflându-se. Și aici intervine ceea ce am discutat la început. Dar, iată, aflându-se sub o imensă presiune pe toate planurile, exact cum am spus: venirea, plecarea de la Sasima la Nazianz, de la Nazianz la Constantinopol, problemele cu Demofil, problemele cu Maxim Cinicul. Acum, problemele cu sfinții ierarhi din Apus pe tema Canonului 15 a sinodului I ecumenic. Efectiv, Sfântul Grigorie, practic cedează psihic în fața acestei întregi presiuni. Deși avea sprijinul total al împăratului Teodosie, avea sprijinul total al celor 150 de sfinți părinți participanți la sinod și a întregii comunității ortodoxe niceene din Constantinopol, decide să se retragă. Dar, nu numai să se retragă de la președinția sinodului. Să se retragă și din scaunul de ierarh al Constantinopolului, și efectiv să plece. Dar, înainte de a face acest lucru, cere permisiunea de a vorbi în fața împăratului și în fața sfântului sinod. Și are o lungă alocuțiune extrem de emoționantă, și care se găsește scrisă.
Părintele Teologos: Foarte frumos. După două,trei zile fraților.
Sorin Damian: Da, da. Care se și se găsește scrisă, și există și în limba română, unde efectiv spune de ce renunță. Și atât de impresionat a fost și împăratul, și cei 150 de sfinți părinți, încât la sfârșitul alocuțiunii toți au început să plângă, s-au ridicat în picioare, și au început să aplaude, spun sursele istorice. Toți au început să aplaude. Vă dați seama ce însemna să aplauzi la vremea aceea?
Părintele Teologos: În sinod.
Sorin Damian: Exact. Ca să vedeți importanța acestui mare om și sfânt al bisericii. Mergând acum puțin, ca o paranteză, pe firul final al vieții Sfântului Grigorie, el se retrage definitiv pe moșia părintească de la Arianz. El își mai păstrase dor o mica paragină de pământ pe care personal o lucra, deși era aproape neputincios, și casa părintească.
Părintele Teologos: Mai pe românește, devine țăran.
Sorin Damian: Da, exact. În rest, toate averile familiei le-a donat săracilor. Și aici, stând în această casă, își petrece ultimii ani ai vieții. Și, de fapt aici scrie enorm de multe poeme în care își prezintă întreaga sa stare sufletească. Deci, acest sfânt a trecut la Domnul, să știți, nu pot să spun cu o remușcare. Dar, cu o tristețe că nu a putut de-a lungul vieții lui să facă de fapt, ceea ce visase dintotdeauna. Să fie un pustnic, să fugă de lume, și să trăiască în sihăstrie
Părintele Teologos: Și să fie lăsat să iubească pe Dumnezeu.
Sorin Damian: Să fie lăsat în pace. Și el însuși își pune multe întrebări. Și acestea apar în toate poemele. Și dacă aveți timp, sunt foarte multe, și foarte încărcate, și duhovnicește, și teologic. Oare a fost bine că l-a ascultat pe Sfântul Vasile Cel Mare și pe tatăl său ca să accepte să fie episcop? Oare a fost bine că a plecat de la Sasima la Nazianz? A fost bine că a făcut atât de multe înalte studii? Deci, a rămas cu aceste întrebări fără răspuns. Dar, știind că tot ceea ce a făcut ca finalitate a fost pentru Dumnezeu și pentru credința cea dreaptă. Acesta este lucrul cu care trebuie să rămânem noi de la viața Sfântului Grigorie Teologul. Revenind acum la lucrările sinodului. Deci, lucrările s-au desfășurat între luna mai și sfârșitul lunii iulie, anul 381. Deci, vedeți, trei luni. Cu toate că avem de a face numai cu sfinți părinți ortodocși, 150.
Părintele Teologos: Printre care Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Chiril al Ierusalimului…
Sorin Damian: Sfântul Amfilohie de Iconium, Sfântul Teodor de Tars. Sfântul Teodor de Tars a și rămas în istoria bisericii ca un sfânt ierarh. Un ierarh, un episcop, care își donase toate averile personale, și efectiv trăia din mila oamenilor. Trăia din mila oamenilor. Există sursele istorice care o spun. Trăia din mila oamenilor. Iată, numai sfinți părinți. Nu ca la sinodul I ecumenic, unde arienii rezistaseră aproape până la sfârșit în discuții și în contre teologice. Deci, cu toate că avem 150 de sfinți părinți care au discutat despre problema Duhului Sfânt în cadrul Sfintei Treimi, totuși, le-au trebuit trei luni de zile ca să se pună de acord. Iată, cât de serioasă a fost această problemă.
Părintele Teologos: Evident.
Problema Duhului Sfânt și interpretările teologice
Sorin Damian: Puteau să spună, și întru Duhul Sfânt credem totul. Nu. Au trebuit să argumenteze. Și există scrieri. Și, iată, acum se face această a doua parte a Crezului. Deci, prima parte a Crezului, relația dintre Tatăl și Fiul, s-a stabilit la sinodul I ecumenic de la Niceea, și aceasta cea de a doua parte a Crezului despre Sfântul Duh, s-a stabilit la cel de al II-lea sinod ecumenic de la Constantinopol.
Părintele Teologos: Paranteză. După cum vedeți, precum spuneam, catolicii, și prin urmare și protestanții, deci, luteranii și neoprotestanții au probleme cu Duhul Sfânt. Și vedeți că astăzi au căzut în legalism. Au mari probleme ajungând până la laicizarea completă a congregațiilor lor. Și, bineînțeles, se generează ateism. Să nu intrăm în foarte multe detalii care-s probleme cu Duhul Sfânt la ei. În orice caz, pentru noi e vorba de distrugerea persoanei. Dacă Duhul Sfânt devine mai prejos, dispare persoana rămâne relația. Adică, Tatăl și Fiul deasupra, și Duhul Sfânt în relație mai prejos. Dacă vorbim de relație, înseamnă că vorbim de forță. Și atunci, dispare iubirea și dispare totul. Dacă iubire nu e, nimic nu e.
Sorin Damian: Da. Iată cât de importantă această relație intratrinitară, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Pentru noi este foarte simplu să spunem. Dar, dacă am face noi acum un studiu în biserici. Să începem să-i întrebăm pe bătrânei și pe toți: “Cine-i Tatăl? Cine-i Fiul? Cine-i Sfântul Duh”? Începeți să explicați. Să vedeți erezie acolo.
Părintele Teologos: Da. Eu chiar am avut în Sfântul Munte astfel de experiențe neplăcute. Că vorbeau oamenii: “Bine. Înțeleg că Tatăl e Dumnezeu, și înțeleg că Tatăl cândva L-a creat pe Fiul. Dar, Duhul Sfânt ce problemă are?” Adică, dintr-o data, și sinodul I.
Sorin Damian: Da, exact.
Părintele Teologos: Trebuie oamenii să știe că Dumnezeu este perfect comunitar, iubitor, și întreit. Adică, e vorba de iubire perfectă. Pentru că iubirea ne mântuie. Nu legea, nu litera legii. Mai vrei să spui ceva despre sinodul II? Că dacă nu, spun eu. La sinodul II, aș mai ar dori să adaug două lucruri. O data, vorbim despre un om foarte iubitor de sinodul I ecumenic, de Crezul niceean, Apolinarie se numește. Acest om, cu toate că a iubit foarte mult Crezul niceean, adică îndumnezeirea Fiului, acesta a exagerat. Niciodată să nu exagerăm, și niciodată să nu ieșim din consensul sfinților părinți. Apolinarie a ieșit. A exagerat. A mers în cealaltă parte. Adică, dacă Arie spunea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este Dumnezeu adevărat, Apolinarie spunea că Hristos nu este om adevărat.
El vorbea despre altceva. Adică, vorbea de faptul că Dumnezeu Cuvântul, adică Fiul lui Dumnezeu, a luat pe Hristos doar trup și suflet, ca animalele fără minte. Dar, omul fără minte nu este om adevărat. Și, din cauza asta, omul nu se mai poate mântui dacă Hristos nu este om adevărat și Dumnezeu adevărat. Deci, la sinodul II ecumenic, dincolo de problema Duhului Sfânt, a fost rezolvată și problema lui Apolinarie, în care s-a corectat greșeala sa, și sinodul doar a restabilit adevărul, care este că Hristos este om adevărat și Dumnezeu adevărat. De ce este foarte important? Pentru că, altfel nu ne mai putem mântui. Ca să ne mântuim noi, trebuia cineva să fie om adevărat. Pentru că, dacă este om adevărat, atunci își asumă mântuirea. Vine mântuirea prin omul respectiv. Și Dumnezeu adevărat, de ce? Pentru că, doar Dumnezeu ne poate mântui. Asta este o dată, cu Apolinarie. Și, iarăși, o mică, mare problemă la sinodul II ecumenic, este vorba de un canon celebru pentru Alexandria și pentru Roma, canon, care spunea că Constantinopolulul este noua Romă, și, deci, are titlu de egalitate cu scaunul Romei. Și asta era o mare problemă, și pentru Roma care nu dorea să-și piardă din putere, și pentru Alexandria care se vedea pusă pe locul trei. Și din cauza asta, acest canon a avut repercusiuni în istorie, în celelalte patriarhii.
Validarea sinodului II ecumenic
Sorin Damian: Încă câteva cuvinte tot de istorie interesantă de tipul “Știați că”. O dată cu trecerea la Domnul a Sfântului Meletie, plecarea Sfântului Grigorie, ținutul a avut nevoie de un președinte. Și atunci, negăsindu-se nimeni dintre cei 150 de sfinți părinți să preia și scaunul de Constantinopol care rămăsese gol după ce plecase Sfântul Grigorie.
Părintele Teologos: Vorba aia, urma marelui sfânt.
Sorin Damian: Exact. Și președinția sinodului II ecumenic. Și atunci, minunea lui Dumnezeu, este propus un cirin, un mirean, un guvernator pe nume Nectarie. Un guvernator de Constantinopol, un om cu o viață duhovnicească propus de însuși binecredinciosul împărat Teodosie cel Mare. În momentul în care le-a propus sfinților părinți: “Haideți să îl hirotonim pe acesta”, s-a făcut puțină rumoare în sinod. “Cum, un cirin mirean?”, care nici nu era botezat. Da, văzând viața sfântă a acestui om, atunci decid să îl aleagă, este hirotonit în toate treptele, este instalat în scaunul de Constantinopol, și apoi este pus să prezideze sfântul sinod. Noi îl avem canonizat în biserica ortodoxă ca Sfântul Ierarh Nectarie, episcopul Constantinopolului, care a trecut la domnul în anul 397, și căruia îi urmează la tronul de Constantinopol Sfântul Ioan Gură de Aur.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Sorin Damian: În 397.
Părintele Teologos: Vedeți că și Sfântul Nectarie a fost hirotonit așa, pe repede înainte, și Maxim Cinicul a fost hirotonit chiar mult mai pe repede înainte. Care a fost diferența dintre Maxim Cinicul și Sfântul Nectarie? Sigur, a fost viața sfântă a unuia, și viața plină de patimă a celuilalt. De unde se vede treaba asta? Se vede treaba din faptul că Maximul Cinicul a dorit acest lucru, pe când domnul Nectarie, mai apoi, Sfântul Nectarie, nu a dorit acest lucru, ci a fost presat. După cum a fost presat și Sfântul Grigorie. Și, din cauza asta, ca să vedeți dacă cineva are viață duhovnicească, vedeți că el nu dorește mărire, ci dorește doar să se ocupe de Hristos, doar viață duhovnicească.
Sorin Damian: Da. Și încă un lucru, ca o completare. Recunoașterea. Pe Maxim Cinicul nu îl recunoștea nimeni. Și aici, vin puțin în ziua de astăzi, când, vedeți, avem o serie de episcopi hirotoniți, știm noi prin ce fel de garaje și beciuri, care își dau diverse titluri de mitropoliți și de arhiepiscopi, și de episcopi, pe care nu-i recunoaște nimeni. Iată, și recunoașterea sfintei biserici.
Părintele Teologos: Asta este esențială. Dacă nu este recunoaștere, nu este ortodox.
Sorin Damian: Exact. Sinodul se încheie la sfârșitul lunii iulie. Pe data de 30 iulie anul 381, împăratul Teodosie emite un decret general pentru întreaga lume creștinească, în care spune că se poate numi ortodox doar cei care sunt în comuniune cu… Și începe să enumere o serie de nume de ierarhi care au participat la sinodul II ecumenic. Cei mai importanți, bineînțeles, Nectarie al Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Teodor de Tars, Grigorie de Nyssa, printre care și un anume Chiril de Schitopolis. Iată, nici scitul nu lipsea din ceată, nici de această dată.
Părintele Teologos: Slavă lui Dumnezeu!
Sorin Damian: Deci, toți aceștia care sunt în comuniune cu acești ierarhi se pot considera de acum înainte ortodocși. Este foarte important acest decret emis pe data de 30 iulie anul 381, Cartea a șaisprezecea, capitolul întâi, decretul al treilea.
Părintele Teologos: La ce oră?
Sorin Damian: Nu știu, dar am vrut să stabilesc planul unde poate fi găsit, pentru cei care doresc să-l citească. În limba română nu l-am găsit. L-am găsit în limba latină și engleză.
Părintele Teologos: Toată lumea știe latină. Puteți să-l citiți fără nicio problemă.
Sorin Damian: Sigur. Cum considerați. Iată, astfel se încheie, se încununează. Vedeți cât de complicată și de complexă a fost, nu vreau să-i spun povestea, istoria acestui sfânt sinod ecumenic. Din păcate, el nu a fost așa receptat. Noi acum îi spunem sfânt sinod ecumenic. Pentru vremea aceea, să știți că a fost considerat doar o simplă întrunire a unor episcopi. Nici măcar în Răsărit nu a fost recunoscut ca sinod ecumenic. Sinodul III ecumenic de la Efes, în anul 431, nici măcar nu îl menționează. Apare pentru prima dată menționat și recunoscut ca sinod ecumenic, abia la sinodul IV ecumenic, de la Calcedon, din anul 451. Și în ce context? Comisarii imperiali de atunci care participau, au dorit ca sfinții părinți la sinodul IV ecumenic să ofere mărturisirea de credință. Și atunci, toți părinții de la sinodul IV ecumenic au rostit Crezul, dar numai prima parte. Ca dovadă, o necunoaștere. Nu a fost foarte bine receptat în toată această perioadă. Și atunci, comisarii imperiali spun: “Păi este și în întâlnirea de la sinodul întrunit în anul 381.” Și atunci, spun toți sfinții părinți: “ Să se dea citire.” Și atunci au validat că acea hotărâre este corectă și adevărată, și au validat sinodul de la Constantinopol din 381, ca cel de al II-lea sinod ecumenic.
Părintele Teologos: Și așa avem sinodul II ecumenic. Despre sinodul III ecumenic, va urma. Mulțumim tare mult Sorin.
Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin
Pomelnice online și donații
Doamne ajută!
Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.
Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .
Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)
Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.
Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!
6 Comments
Foarte frumoasă prelegerea. Felicitări.
Parinte, unde se afla astazi Capul Sfantului Proroc Ioan Botezatorul? Am citit undeva ca jumatate este la catedrala catolica din Amiens (in Franta) si jumatate in moscheea Umayyad din Damasc (in Siria). Este adevarat?
Se pare că sunt două(!) capete dintre care doar unul (cel din Siria) pare a fi cel original. Nu am informații sigure.
Am o intrebare: Daca Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat asta inseamna ca are trup creat si suflet omenesc creat unit cu Persoana a doua a Sfintei Treimi care este necreata? sau este altfel, si cum este?
Da, evident!
Multumesc de raspuns! As fi preferat niste explicatii dar e bine si asa.