Dorinţa de a învăța – p. Teologos

Astăzi avem o mare problemă cu dorința de a învăța. Ea este prezentă însă este foarte distorsionată din multe puncte de vedere. 

Ce e de făcut? 

Ascultați acest material pentru a afla! 

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Hristos a înviat!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Introducere. Botezul

Vedem că intrarea în Biserică, intrarea în viața duhovnicească adevărată se face prin curățirea botezului care presupune moartea față de viața trupească a însingurării și învierea în viața duhovnicească a unității iubitoare.

Asta s-a prefigurat prin botezul Sf. Ioan Botezătorul și s-a continuat cu botezurile pe care le făceau Sf. Apostoli pentru că Domnul nu boteza, El concentrându-se pe isihasm și pe propovăduirea cuvântului.

Este important faptul că a fost o scurtă perioadă în care și Sf. Ioan și Sf. Apostoli botezau simultan în două locuri diferite și astfel a apărut o dispută. Dacă mintea noastră căzută s-ar aștepta la o escaladare a conflictului, vedem că Sf. Ioan Botezătorul, bucurându-se de o autoritate absolută, luminat fiind de Dumnezeu, dă toată slava lui Iisus care atunci era aproape total necunoscut. Sf. Ioan chiar el Îl prezintă pe Iisus ca Hristos cel care a venit din Cer și care este net superior tuturor, inclusiv lui. Mare exemplu de smerenie și de totală lipsă de invidie din partea Sf. Ioan, înaintemergătorul Domnului, care ne învață că smerenia și iubirea înalță pe om și nu cramponarea de putere ca formă de egoism împotriva voii lui Dumnezeu.

Un comportament similar vedem și la Domnul care atunci când a aflat că fariseii au aflat că obștea Sa face și botează mai mulți ucenici decât Sf. Ioan, nu S-a încrâncenat să se pună contra cu fariseii, ci S-a retras din Iudeea în Galileea pentru că scopul Lui era să propovăduiască iubirea și smerenia și nu să-i înfrângă pe farisei într-o acțiune de forță pentru a-Și consolida statutul de conducător, după cum strâmb considerau cei de la putere, adică fariseii.

Învățătura lui Hristos

Este foarte important și pentru noi să minimizăm conflictele și să încercăm pe cât posibil să căutăm pacea și să evităm confruntările deschise. dacă Domnul a făcut asta, cu atât mai mult noi. Să avem flexibilitatea smereniei și să căutăm totdeauna să facem voia lui Dumnezeu chiar dacă aceasta este contra egoismului nostru. Să ne sfătuim cu blândețe și răbdare și să nu acționăm brutal crezând nestrămutat în gândul și pumnul nostru. Să ne concentrăm pe bine și atunci binele va crește. Să nu ne concentrăm pe rău pentru că va crește și răul. Răul este distorsiune, este chin, este haos care nu este sustenabil și din cauza asta răul nu se stinge cu rău, ci cu bine. Întunericul nu se alungă cu un întuneric mai mare, ci prin facerea unei găuri astfel încât să intre lumina.

Vedeți că Mântuitorul nu S-a concentrat pe ponegrirea celor care erau împotriva lui, nu S-a concentrat să le facă rău – chiar dacă era foarte ușor pentru El, fiind Dumnezeu atotputernic. Hristos S-a concentrat să facă bine, să-i învețe pe oameni să facă bine, lucru care este, paradoxal, mult mai greu, chiar și pentru un Dumnezeu atotputernic, pentru că asta trebuie să țină seama de neputințele oamenilor, de lipsa lor de interes, de strâmbarea lor – în general de libertatea pe care oamenii o folosesc greșit. Desigur că la Dumnezeu nu apare ceva ca fiind greu, însă este bine să avem această imagine care ne ajută să ne smerim și să înțelegem puțintel mai bine marea milostivire pe care Dumnezeu ne-o arată în istorie.

Samarinenii

În drumul Său către Galileea trebuia să treacă prin Samaria, o regiune care era evitată de iudei pentru că aceștia se considerau descendenți „puri” ai lui Avraam în timp ce Samarinenii erau considerați „spurcați” pentru că se amestecaseră și cu alte neamuri. Dincolo de asta, samarinenii aveau o religie diferită față de evrei, chiar dacă era asemănătoare, una din diferențele cele mai evidente fiind faptul că evreii spuneau că toți trebuie să se închine lui Dumnezeu în Ierusalim în timp ce samarinenii în muntele Garizim.

Trecând prin Samaria, Mântuitorul ajunge la Fântâna lui Iacov unde stă să se odihnească fiind obosit de osteneala călătoriei, în timp ce ucenicii merg în cetate să cumpere merinde. Vedem aici că Domnul era foarte ascet, slăbit de post, motiv pentru care trebuie să se odihnească, în timp ce ucenicii mai au destulă putere ca să meargă până în cetate și să cumpere cele necesare. Dincolo de dovada ascetismului lui Hristos, acest fapt ne arată că Domnul era și om adevărat, nu numai Dumnezeu adevărat într-un trup de superman sau de fantomă, pentru că numai un om adevărat în carne și oase poate să obosească astfel încât să se așeze ca să se odihnească. 

Femeia samarineancă

În aceste condiții vine o femeie samarineancă să scoată apă și Mântuitorul îi cere cu smerenie să-i dea apă să bea, cu toate că formalitățile iudaice Îi interziceau asta pentru că evreii și mai ales bărbații nu se demiteau să ceară ceva de la un samarinean și mai ales de la o femeie. Era prea smeritor pentru mândria lor. Mântuitorul fiind ascet, evita să vorbească cu femeile între 4 ochi, însă asta nu din motive de mândrie, ci ca să ne învețe să ne păzim de situații care pot să ne rănească inima și să fie scandaloase și pentru alții.

Să nu judecăm! Un exemplu

Femeia nu este deranjată de faptul că vorbește singură cu un bărbat – oricum cel pe care îl avea acum nu era bărbatul ei după lege – ci ea este surprinsă de faptul că un bărbat iudeu cere ceva de la ea care este o femeie samarineancă, adică o proscrisă în ochii ipocriților iudei. Să avem mare grijă cu cei pe care îi considerăm proscriși din cauza părerii bune pe care o avem despre noi pentru că Domnul a spus că vameșii și desfrânatele merg înaintea multora în Împărăția Cerurilor.

Sunt foarte multe exemple, – doar unul singur contemporan aș dori să dau: când a izbucnit incendiul de la Colectiv au fost unii care au judecat în bloc pe tinerii care erau acolo ca proscriși, că bine au pățit, osândă care este deosebit de gravă din multe motive. Dintre toți tinerii de acolo aș vrea să amintesc doar cazul lui Adrian Rugină care a scăpat din incendiu, însă de atâtea ori s-a întors în flăcări ca să-i salveze pe ceilalți tineri unul câte unul până când a murit și el acolo. Acum ne așteaptă dincolo de moarte decorat în grad de cavaler nu numai de președinția României aici pe pământ cât de Domnul Dumnezeu din Cer.

Desigur că asta nu înseamnă că promovăm mersul la cluburi după cum nici Domnul nu a promovat păcatul vameșilor și al desfrânatelor, sau, în cazul de față, păcatele și greșelile samarinencii. Trebuie totdeauna să iubim nespus persoanele prin Dumnezeu și la lumina acestei iubiri să judecăm doar faptele. Evident că Mântuitorul știa că samarineanca trăia în desfrânare, însă nu este agresiv cu ea sau cu erezia ei, nu îi descoperă greșelile până când aceasta le aduce în discuție și abia atunci Mântuitorul o corectează cu dragoste, clar și fără compromisuri.

Valoarea harului

Vedeți că Domnul nu se deranjează de faptul că femeia este surprinsă că vorbește cu ea și se concentrează pe ridicarea ei pe un plan existențial încă necunoscut ei. Domnul îi spune că DACĂ ar fi cunoscut harul lui Dumnezeu și cine este Cel care îi vorbește atunci ar fi cerut ea de la El să-i dea apă vie. Femeia devine mai docilă și începe să-i spună „Domn” și să-l întrebe cu dorință de cunoaștere de unde are apa cea vie de vreme ce nu are găleată, iar fântâna e adâncă. Își dă seama că e posibil ca Hristos să vorbească despre o realitate la care ea nu are acces și nu știe cum să se raporteze. Își dă seama că e posibil ca Domnul să fie chiar mai mare decât Iacov care le-a dat apa cea materială, însă nu își dă seama exact cine este Cel din fața ei.

Realitatea duhovnicească

Trebuie să știm că asta se aplică și nouă, tuturor, mai mult sau mai puțin. Chiar dacă noi nu prea ne dăm seama, există deasupra noastră alte planuri existențiale, există o viață mult mai intensă și mai frumoasă, la care acum nu ajungem, însă putem să ajungem dacă dorim să învățăm să urmăm poteca ce urcă pe acel plan prin Hristos. Noi acum suntem ca niște cocoși foarte mândri de penele noastre și de găinile care roiesc în jurul nostru în mica curte noroioasă în care ne aflăm. Trebuie însă să ne smerim și să acceptăm că există o realitate duhovnicească mult mai mare și mai frumoasă decât micul univers al curții, chiar dacă cunoștințele noastre se limitează la doar la o curte.

Să avem înțelepciunea și dorința de cunoaștere să ascultăm și să învățăm de la vulturul care ne spune ce a văzut din zborul său înalt, chiar dacă multe din noțiunile și realitățile pe care acesta le descrie ni se par de neînțeles datorită faptului că nu avem experiența acestora. Să avem însă grijă ca mesagerul înaripat să fie cel care ne spune adevărul și nu vreun înșelător și prădător care ne dorește sufletul. Din cauza asta avem Sfânta Tradiție ca rod principal al Bisericii care, fiind stâlpul și temelia adevărului, ne ajută să discernem între învățătorii care ne dau apa cea vie a iubirii dumnezeiești și cei care ne otrăvesc sufletul cu otrava iubirii de sine.

Să avem grijă să nu subestimăm acest lucru pentru că asta este o problemă de viață și de moarte veșnică. Să nu uităm că toți suntem veșnici și după ce trecem de strâmtoarea morții vom ajunge la vama judecății lui Hristos, iar după judecată ne așteaptă veșnicia.

Stadiile vieții veșnice

Toți avem 3 sau mai degrabă 4 stadii în viața noastră veșnică și acum principala noastră preocupare este pregătirea pentru următorul stadiu. Primul stadiu al vieții veșnice este viața intrauterină, în pântecele mamei, însă acolo copilul nu are liberul arbitru și este hrănit și pregătit pentru naștere în mod natural de către mamă. Cel mai important stadiu în discuția noastră este cel de-al 2-lea în care ne aflăm acum și care ține de la naștere și până la despărțirea sufletului de trup, stadiu în care omul pe baza libertății de alegere își pregătește planul existențial din stadiul următor. După cum viața intrauterină este pregătitoare pentru viața de aici, la fel și viața de aici este pregătitoare pentru viața veșnică. După cum viața de aici este mult mai frumoasă, vastă și interesantă comparativ cu viața intrauterină, dacă embrionul a fost pregătit cum trebuie, la fel și viața veșnică va fi cu mult mai frumoasă, vastă și interesantă comparativ cu viața de aici dacă ne-am pregătit cum trebuie pentru aceasta.

Am spus că sunt 3 stadii ale vieții noastre sau mai degrabă 4, pentru că viața de după moarte se împarte în două sub-stadii: viața fără trup care ține de la moarte și până la învierea din morți și viața cu trupul incoruptibil care începe de la învierea din morți și nu are sfârșit. Importanța capitală a morții este că după moarte sufletul nu își mai poate schimba direcția existențială pe care s-a stabilizat în clipa morții. După moarte, mașinuța nu se oprește, circulă cu o viteză chiar mult mai mare decât aici pe pământ, trăim mult mai intens în viața viitoare, doar că se înțepenește volanul. Din această cauză este esențial ca până murim să avem volanul pe direcția corectă a apei celei vii a iubirii dumnezeiești pentru că astfel vom trăi o fericire veșnică, iar altfel vom trăi o moarte veșnică, un chin veșnic, o moarte atât cât este posibilă pentru suflet veșnic.

Preocuparea în viața de aici

Cât avem timp aici pe pământ trebuie să-l folosim ca să ne transformăm, să ne deschidem și să învățăm cum să dobândim această apă vie a energiei necreate dătătoare de viață adevărată, duhovnicească și care ne ridică peste existența biologică, trupească, animalică. Foarte puțini oameni știu că adevăratul combustibil existențial al nostru este harul lui Dumnezeu. 

Există astăzi o criză acută de identitate a omului care provine din criza de identitate a Bisericii. Oamenii, inclusiv din Biserică nu (mai) știu că Biserica este spital pentru păcătoși, conlucrarea dintre Dumnezeu și om în timp pentru vindecarea acestuia din urmă de distorsiunile existențiale prin aplicarea științei medicale exacte numită ortodoxie, știință care a fost dată de însuși Domnul nostru Iisus Hristos direct și, mai apoi, prin Sfinții Părinți.

Apa ca simbol al harului

După Paște, după duminicile legate direct de Înviere, avem 3 duminici care au apa ca simbol al harului vindecător și dătător de viață. De asemenea, aceste duminici au 3 tipologii de oameni: slăbănogul care este total trupesc, neinteresat de cele duhovnicești și nerecunoscător pentru binele făcut, samarineanca neștiutoare eretică, însă smerită și dornică de a învăța, și orbul care are o cunoștință duhovnicească destul de înaltă, cunoștință pe care harul lui Dumnezeu o ridică și mai sus.

Înțelepciunea lui Dumnezeu folosește apa ca simbol al harului pentru că este elementul cel mai necesar pentru viața trupului. În mod analog, energia necreată a Domnului, este elementul cel mai necesar pentru viața sufletului. După cum trupul dacă nu are apă se chinuie și este incapabil să reziste mult timp fără a muri și a se descompune, la fel și sufletul se chinuie și începe să se descompună și să moară, pe cât este cu putință unui suflet veșnic.

După cum un trup bine hrănit poate să facă multe, iar dacă este atacat se poate apăra și dacă este lovit, rezistă și merge înainte, la fel și sufletul dacă este bine hrănit cu energia necreată a lui Dumnezeu poate să facă foarte multe în viață și dacă are război de gânduri se poate apăra, iar dacă este lovit de necazuri are puterea să înainteze. Dacă însă sufletul nu este hrănit, nu are har, adică nu are dragoste, bucurie, pace, bunătate, înfrânare și celelalte harisme, atunci sufletul este slăbănog, rahitic, scheletic, cade jos la cel mai mic atac, se victimizează, se rănește și se chinuie încontinuu neputând să facă nimic din cauza toxicității urii care îl macină și din cauza setei după apa cea vie a harului pe care nu știe, la nu poate să ajungă sau nu vrea s-o găsească. Când spun că nu vrea, mă refer la faptul că omul preferă plăcerile lumești trecătoare care sunt himere ce nu îl împlinesc sau pur și simplu omul nu știe de harul care poate să-l ridice de pe planul trupesc, care se apropie de animalic.

Liberul arbitru. Delicatețea Domnului

Din cauza asta Domnul face o primă ofertă delicată astfel încât nimeni să nu poată să zică la judecata finală că nu a știut și că nu i s-a oferit posibilitatea și, pe de altă parte, nimeni n-o să poată să spună că a fost forțat să aleagă harul lui Dumnezeu. Vedeți că și Dumnezeu începe încet-încet cu samarineanca, nu o presează și o ridică delicat de pe planul trupesc pe care era ca eretică,  într-o lume nouă, duhovnicească, a harului. Dacă la început ea Îl considera un iudeu care nu respectă regulile de comportament impuse de mândria neamului din care face parte, acum începe să-l vadă ca pe cineva care este posibil mai mare decât strămoșul lor Iacov.

Mântuitorul, din smerenie, nu-i răspunde direct la această întrebare, ci se concentrează pe ridicarea din material și folosul sufletului ei. Domnul îi spune că apa harului pe care El o dă nu o să mai provoace sete în veac, adică omul va fi tot timpul împlinit pentru că harul se face în el izvor de har curgător sau săltător spre viață veșnică. Adică Domnul se referă la faptul că harul, energia necreată a lui Dumnezeu este de fapt tot Dumnezeu cel viu care se pogoară către noi și este pururea frumos, interesant, nou, activ și cu adevărat atractiv în inima noastră dacă, desigur, noi avem grijă și atenție să ne deschidem în fața izvorului iubirii Sale.

Vedem pe samarineancă că se deschide, chiar dacă rămâne tot pe plan trupesc crezând că este doar un lichid mai bun decât apa din fântâna lui Iacov.

Deschiderea sufletească aduce roade

Vedem că pe Domnul nu-L interesează atât greșelile oamenilor cât dorința lor de a învăța, de a asculta, atitudinea lor de student. Vedeți că cu toate că Domnul a făcut minuni ca nimeni altul din istorie, cu toate acestea, cei care L-au iubit și Îl iubesc nu L-au numit „făcătorul de minuni”, „taumaturgul”, ci „Rabbi”, „învățătorul” pentru că Domnul a venit ca învățător prin exemplul personal și prin cuvânt și nu atât ca făcător de minuni sau – mai rău – ca scamator.

Domnul totdeauna se concentra cum să facem ca să ne salvăm, adică să ne mântuim. „Sotiras” în limba greacă înseamnă „salvator”, tradus în românește „mântuitor”. Cum să ne salvăm din distorsiunea în care trăim și doar ca efect secund al acestei salvări – care în limba română se numește „Mântuire” – apar minunile, minuni chiar mai mari decât a făcut El, după cum El însuși ne-a spus. Este foarte trist când vezi pe cineva că se închide, că nu are întrebări, că nu se interesează, că trăiește într-o derivă existențială și nu dorește să ajungă la viața cea adevărată, în cerul cel de sus. Își trăiește toată viața ca un mic motan morocănos sau, mai rău, ca o mare morsă mofturoasă, care, dacă nu se pocăiește, se transformă în mama mamuților mahmuri. 

Desigur că cel mai grav este nu atunci când nu-l interesează, ci chiar se pune împotriva Învățătorului, crezând că astfel face pe grozavul sau chiar se crede mai deștept decât el, uzurpând poziția de dascăl și generând o mare tulburare și distorsiune și în cei din jur și – mai ales – în inima sa. Astfel de comportamente au rezultate foarte triste și chinuitoare pentru cel care le practică și aici pe pământ precum și în veșnicie, dacă nu se pocăiește.

Un caz despre închiderea în sine

În Sf. Munte se vede clar când un ucenic are probleme că începe să refuze cuvântul lui Dumnezeu, să nu primească observații, să evite adunările duhovnicești și să prefere știrile și vorbirile în deșert. Ispita începe foarte fin, de obicei cu pretextul că gândul îi zice gândul că astea le-a mai auzit și mult mai interesante sunt informațiile deșarte, zgomotele informaționale. Trebuie să fim foarte atenți pentru că scopul nostru nu este să auzim ceva nou indiferent de calitate, ci să învățăm prin repetiție informațiile de calitate, iar calitatea este dată de aportul informației la mântuire și nu de plăcerea păcătoasă conținută de informația respectivă.

Învățătorul trebuie să fie validat de Dumnezeu și trebuie să-i trateze pe ucenici personalizat, cu multă iubire, iubire care desigur poate să implice fermitate și care nu implică deloc facerea voii ucenicilor fără discernământ. Când spun „personalizat” mă refer la faptul că învățătorul nu trebuie să uite niciodată că are de-a face cu oameni cu suflete veșnice. Uneori este bine să fie o învățătură în grup, alteori este nevoie de o discuție între 4 ochi, cum a fost cu samarineanca. Discuția între 4 ochi este necesară atunci când este un caz mai delicat care provine din diferența dintre capacitățile elevului și natura problemei. Sau capacitățile sunt reduse sau problema este foarte grea sau amândouă. 

Primirea harului se învață

În cazul samarinencii este, mai degrabă, a 2-a cauză – fiind aproape imposibil de înțeles ce este energia necreată dătătoare de adevărată viață pentru cineva care nu are experiența harului. Din cauza asta Sf. Părinți nu s-au concentrat atât pe descrierea harului și a Raiului cât pe modul de a ajunge acolo. La fel face și Mântuitorul acum: nu îi dă apa vie „la sticlă”, ci îi spune să meargă să-și cheme bărbatul și să se întoarcă. Adică o învață cum să ajungă la apa harului: prin smerenie și pocăință. Vedeți că samarineanca s-a smerit și și-a înmuiat inima recunoscând cu pocăință că n-are bărbat, când putea foarte bine să spună ipocrit „Da, îl aduc” și l-ar fi adus pe cel cu care trăia în concubinaj, sau putea să nu se supună și să cârtească „Dar de ce să-l aduc? Eu îți cer una și tu îmi zici alta!”.

Sinceritatea și smerenia samarinencii îi dă posibilitatea Celui Atotputernic să o ridice pe o treaptă existențială superioară pentru că dacă omul este moale ca ceara în fața căldurii Soarelui Dreptății, atunci razele Cuvântului lui Dumnezeu pot să modeleze această ceară după înțelepciunea cea mai presus de minte a Sfintei Treimi. Dacă însă omul se face ca lutul patimilor trupești, atunci sub acțiunea razelor dumnezeirii, lutul se întărește și se crapă și la orice încercare de ridicare se fărâmițează și nu mai rămâne aproape nimic din el.

Smerenia samarinencei

Vedem că samarineanca are flexibilitatea smereniei și din cauza asta Mântuitorul începe să o modeleze exercitând o delicată presiune cu pecetea Duhului Sfânt pe sufletul ei care e pufos, da, și asta o face atunci când zice că „Da, bine ai zis că n-ai bărbat pentru că 5 bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu îți este bărbat”. Aici sunt 2 planuri: pe planul trupesc se evidențiază păcatul desfrânării, iar pe plan duhovnicesc este vorba despre cele 5 legi prin care a trecut sufletul păcătos, adică legea din Rai, cea de după izgonirea din Rai, a treia cea din vremea potopului lui Noe, a patra cea a tăierii împrejur din timpul lui Avraam, a cincea cea a jertfei lui Isaac. A 6-a care nu este partener de viață este legea lui Moise pentru că aceasta nu poate mântui, fiind doar pedagog către legea harului în Hristos, legea duhovnicească. De fapt, fraților, și fântâna lui Iacov unde avea loc discuția cu Cuvântul lui Dumnezeu închipuie fântâna înțelesurilor Scripturii.

La acest nivel de iluminare, femeia își dă seama că Cel din fața ei este prooroc și atunci Îl întreabă ca să-ți lămurească ceea ce considera ea a fi cea mai mare nedumerire a ei legată de mântuire. Se vede dorința ei de a învăța cel mai important lucru pentru sufletul ei și nu lucruri bombastice de genul când va veni sfârșitul lumii sau când vor scăpa evreii de romani. Cu toate zorile iluminării pe care le simțea, samarineanca având umbre trupești în cunoaștere, Îl întreabă pe Domnul cel mai important lucru pentru ea: unde trebuie să se închine lui Dumnezeu? În muntele Garizim, după tradiția samarinenilor sau în Ierusalim, după cum spun iudeii?

La întrebarea aceasta Domnul îi răspunde printr-un balans de antiteze astfel încât să pună lucrurile în ordine. Întâi de toate o corectează și-i spune femeii că vine ceasul când nici în Ierusalim și nici în Garizim nu se vor închina Tatălui, după care revine și spune că, totuși, mântuirea vine din iudei și acolo este Dumnezeu cel adevărat și nu în deviația samarineană. Cu toate acestea, revine Domnul și zice: vine ora, și acum este, când oamenii trebuie să se ridice la un nivel superior și să se roage în duh și adevăr, adică pe cât posibil oamenii trebuie să știe cine este Dumnezeu, adică întâi de toate că este personal, viu, pur duhovnicesc și nu limitat de ceva material, de loc și, deci, oamenii trebuie să aibă o relație de iubire duhovnicească interpersonală cu El și nu una materială, limitată la un anumit loc și la jertfe materiale. Desigur că trebuie să mergem în biserică, dar trebuie să ne rugăm oriunde. Neîncetat să ne rugăm, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Ajunsă la un astfel de nivel de cunoaștere, conștiința samarinencii îi mărturisește că Omul din fața ei știe toate și că este Mesia cel așteptat. În clipa în care Domnul îi confirmă, vin apostolii care simbolizează Biserica. Omul intră cu adevărat în viața adevărată, în Biserica cea duhovnicească, în clipa în care Îl cunoaște din experiență pe Hristos, în clipa în care are apa cea vie a harului în sine-și. Atunci se transformă el însuși în apostol și propovăduiește mai departe, întâi de toate prin comportamentul său, și mai apoi și prin cuvânt precum Sf. Mare Muceniță Fotini Samarineanca.

Experiența în Hristos

Pentru asta, însă, trebuie să avem curajul să ne lepădăm de gândurile noastre greșite, să ne ridicăm pe un plan superior atunci când Domnul ne trage prin Biserică înspre înălțimi. Să nu ne încrâncenăm pe pozițiile noastre strâmbe, pe planul nostru existențial autosuficient, crezând că știm noi mai bine decât Dumnezeu. Să nu uităm că El însuși a zis că mâncarea Sa este să facă voia Tatălui iar voia Tatălui celui atotputernic este sfințirea tuturor, voie care se nu se va împlini, din păcate, din cauza modului greșit în care ne folosim libertatea, a modului greșit în care răspundem sau, mai bine zis, nu răspundem chemării lui Dumnezeu. Trebuie să avem curajul smereniei să recunoaștem că nu știm și că trebuie să întrebăm și să învățăm. Uneori e simplu, alteori e greu. De asemenea, uneori răspunsul e greu de acceptat sau de făcut pentru că presupune o reconfigurare a existenței noastre, a modului nostru de gândire, a modului nostru de a fi.

Numai așa vom scăpa de iad, pentru că iadul nu este rezultatul greșelii, ci este rezultatul persistenței în greșeală. Rezultatul lipsei de pocăință. A nu greși e dumnezeiește, a greși este uman, a ne încrâncena în greșeală este diabolic. Trebuie să avem flexibilitatea smereniei să recunoaștem că greșim și că suntem pururea elevi, învățăcei, ucenicii lui Hristos și a Sfinților.

Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați avut smerenia și dorința de învățare să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!