Trăirea narcisismului și a pocăinței – p. Spiridon Vassilakos

Urmăriți un cuvânt al părintelui Spiridon în care acesta ne dezvăluie cele două extreme ale trăirii omenești, plecând de la două mituri antice grecești.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Trăirea narcisismului și a pocăinței – p. Spiridon Vassilakos

Pentru a recunoaște ce este cu adevărat smerenia ar trebui să analizăm două situații pe care poate le-am experimentat cu toții. În prima situație, omul este atât de concentrat pe sine însuși și atât de interesat de propria persoană, încât omul devine un narcisist. Haideți să ne aducem aminte de acel personaj mitologic, care, cu toate că este un mit, ne învață mari adevăruri. Uitându-se mereu la el însuși, a ajuns să se îndrăgostească de propria lui imagine. Iată aici tragedia umanității… Omul se îndrăgostește de sine însuși, flirtează cu sine însuși… Spune Sfântul Justin Popovici, acest mare părinte și mărturisitor al credinței: „Ești ceea ce iubești.” Așadar, când mă îndrăgostesc de mine însumi, nu sunt altceva decât un egoist… o persoană închisă, izolată, autonomă, și nu doresc altceva decât să îmi fac propria voie și să îmi satisfac dorințele bolnăvicioase. Aceasta este prima situație, una dintre ele.

Apoi este cea de-a doua situație, a lui Parmeniscus. Acesta este un tânăr care a căutat îndelung și și-a dorit să găsească adevărul – adevărul vieții. A căutat în locurile sfinte ale vremii aceleia, printre care era și sanctuarul lui Trofoniu. Ghicitorul i-a zis copilului să privească printr-o gaură. Copilul s-a aplecat și a privit, dar nu a văzut decât o prăpastie, un haos. Iar copilul s-a golit de sine. De atunci și-a pierdut pofta de viață, sufletul lui și-a pierdut respirația. Și era dus de alții în diferite pelerinaje, pentru a-și recăpăta sufletul și pofta de viață. Așa ajunge la sfânta insulă Delos, unde preotul îl duce în sanctuar, îi arată și îl îngenunchează în fața rădăcinii unui măslin bătrân deasupra căreia născuse o femeie. În clipa aceea copilul s-a simțit viu din nou, starea de spirit i s-a îmbunătățit, și-a recăpătat viața interioară.

Așadar, îi avem pe Narcis și Parmeniscus. Narcis se vede doar pe sine însuși, se îndrăgostește de sine însuși. Așadar se scufundă înlăuntrul său în încercarea de a se uni cu sine însuși, dar cu nimic și cu nimeni altcineva. Astfel apoi se îneacă. Ce situație este aceasta? Este starea omului egoist care se îneacă în mintea lui îmbolnăvită. Pe de altă parte, îl avem pe Parmeniscus, care, da, s-a golit pe sine la un moment dat, deoarece a văzut acel abis, dar care mai apoi își regăsește plinătatea existențială când vede acea rădăcină. Rădăcina aceasta… dacă se va apleca omul cu smerenie înlăuntrul său, își va afla rădăcina. Iar rădăcina nu e alta decât Dumnezeu… Și acolo, în fața rădăcinii, în adâncurile ființei sale, poate să se ridice drept și să spună „Tatăl nostru”. Acolo poate omul să spună și sa simtă aceasta. Acolo va trăi aceasta și acolo o va crede. Rugăciunea Domnească va fi acum experiența sa.

Când un om se apleacă cu smerenie și își privește rădăcinile… De aceea vedem că oamenii smeriți, ce își găsesc rădăcinile, sunt, de fapt, oamenii care cu pocăință și conștientizare se dăruiesc pe ei înșiși lui Dumnezeu… Aici vine pocăința: Când Domnul îl întâlnește pe Zaheu, El spune: „Zahee, coboară-te degrabă!” Căci dacă vrei să crești, să te ridici, trebuie mai întâi să te cobori. Așadar, e nevoie de smerenie pentru a vedea și a-mi găsi rădăcinile – să văd cine sunt cu adevărat și de unde vin. Și apoi voi vrea să fiu una cu Hristos. Acolo se vede rolul pocăinței. Este relația, legătura cu Dumnezeu. Pocăința este legătura mea cu Dumnezeu.

Vedem oameni care au totul, dar nu își găsesc pacea, nu se simt mulțumiți… ci simt că se îneacă. De ce se întâmplă aceasta? Deoarece omul este prea plin în sine însuși. Până la urmă, asta e ceea ce sufocă omul, aceasta îl scufundă. În timp ce omul care-și va găsi rădăcina, acela nu se va îneca. El va înota! Acesta a găsit oceanul și poate înota în el. Iar cei mai puternici înotători sunt sfinții. Pocăința, așadar, apare atunci când omul își găsește rădăcinile, își dă seama care este sursa lui de viață și își găsește patria, se găsește pe sine și își află esența vieții. Prin această smerenie, care devine o descoperire, omul Îl vede pe Însuși Dumnezeu. Și acest om nu dorește altceva decât să se pocăiască, să se unească și să se împărtășească de Dumnezeu.

Ne amintim cu toții de văduva din Nain care își însoțea copilul mort și care se întâlnește cu Hristos la intrarea în oraș. Această femeie plânge fără oprire, iar când Hristos se apropie, El nu vine lângă copilul mort, ci lângă femeie. Plânsul, tânguirea, vocea acestei femei [este] ceea ce Îl invită pe Hristos. Acesta e plânsul, tânguirea sufletului care s-a smerit și și-a aflat rădăcina. Deci acest plâns, această tânguire, această voce invită harul lui Dumnezeu, și chiar pe Domnul Hristos Însuși. De aceea pocăința e învierea din morți. Omul înviază prin pocăință. Vom spune că omul smerit este cel ce și-a aflat rădăcina și cel care se poate iubi pe sine cu adevărat! Nu în mod egoist, arogant și bolnăvicios. Se va iubi sine. Va avea un autentic respect de sine.

Odată ce își află rădăcinile, poate vedea cine este el cu adevărat. Aceasta este [adevărata] stimă de sine. Este o stare smerită ce conține adevărata iubire de sine. De ce vedem că sfinții se roagă, iubesc, iartă, fac pocăință, Îl slăvesc pe Dumnezeu și îi respectă pe ceilalți oameni? De ce? Pentru că iubesc cu adevărat! Această expresie a iubirii adevărate e echivalentă cu pocăința. Cea mai mare dovadă a iubirii de oameni este pocăința. Către sine însuși, sine pe care dorește să îl onoreze, să îl respecte, să îl ridice, să îl purifice și să îl ilumineze, dar și către Dumnezeu, cu intenția ca tot ceea ce face să fie o invitație către El: „Vino și Te sălășluiește întru noi!” Poate spune aceasta în adevăr, decât dacă s-a smerit cu adevărat și a făcut pocăință.

Este un cântec cu niște versuri care spun: „Vorbesc despre o putere egală cu iubirea.” Aceasta este pocăința: egală cu iubirea! Știți, Dumnezeu dăruiește omului dragoste, dar acesta o primește pe măsura stării lui duhovnicești. Sunt oameni care îi iubesc profund pe ceilalți. Aceștia sunt cei ce vor face și o pocăință adâncă, oricât de întunecați ar fi în păcat. În Parabola fiului risipitor, acesta s-a răzvrătit, a plecat, s-a împrăștiat… Cu toate acestea el are o inimă deschisă și are iubire… Nu trebuie decât să spună cuvântul „tată” în inima lui, și se topește… Cel mare nu a făcut nimic din cele ale fratelui său, dar este meschin, nu iubește. Așadar, oamenii care iubesc mult au și o pocăință adâncă și se smeresc mult.

Sfânta Maria Egipteanca e un foarte bun exemplu, foarte bun exemplu. A iubit într-un mod greșit, a mers greșit, dar această distorsiune a ei dinamică s-a transformat într-o întoarcere dinamică. Vedem oameni a căror dragoste este instabilă. Aceștia vor fi nestatornici și în pocăință. De aceasta primul lucrul pe care îl învățăm în Biserică este să Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru. Dacă iubesc, mă voi smeri. Dacă mă smeresc, voi face și pocăință. Iar dacă voi face pocăință, atunci mă voi uni cu Dumnezeu. Dacă mă unesc cu Dumneze, pot să fiu în unire cu toți oamenii. Și toate acestea: smerenia, pocăința, răbdarea, rugăciunea, toate pot fi înlocuite cu un singur cuvânt: iubire! Și să nu uităm niciodată că toate acestea sunt Dumnezeu! Căci „Dumnezeu este iubire!”

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!