Cine suntem: Adam cel global – p. Teologos

Urmăriți un material în care prezentăm cine suntem cu adevărat ca omenire și ca oameni, dincolo de diferitele păreri mai mult sau mai puțin depărtate de adevăr pe care le avem despre noi înșine.

Să nu uităm că cea mai înaltă cunoaștere este cunoașterea adevărului așa cum este în realitate și nu așa cum credem noi că este.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin

Hristos a înviat!

Introducere

Hristos își încheie prima parte a activității Sale aici pe pământ prin Înălțarea Sa. Spun „prima parte” pentru că Domnul chiar și după Înălțarea Sa își continuă concret activitatea pe pământ, însă într-un mod mai tainic. De fapt unul din principalele motive ale Înălțării Sale este chiar respectul față de neputința umană provocată de păcat. Domnul este foarte delicat și pentru că știe că prezența dumnezeirii Sale în fața unui om păcătos constituie un chin cumplit, constituie iadul pentru respectivul, din cauza asta Se retrage din fața acelora pentru a nu-i chinui înainte de vreme și a le da timp de pocăință, adică timp de pregătire pentru a se întâlni cu focul dumnezeirii lui Hristos.

Iadul și Raiul. Dorințele

De fapt, trebuie să știm că și raiul și iadul sunt țintele flăcărilor iubirii lui Dumnezeu, însă în Rai oamenii se deschid, se luminează, se încălzesc, se unesc și devin și ei flăcări iubitoare, în timp ce în iad sunt arși de acestea, pentru că din cauza păcatului s-au îndurizat, s-au distorsionat și s-au rănit și în această stare nu mai sunt capabili să iubească și să simtă iubire. Trăiesc într-o singurătate veșnică, chirciți într-un colț al minții lor, robi patimilor lor, dorințelor lor împinse la maxim cărora nu li se mai pot opune și care nu o să mai poată fi împlinite niciodată. De fapt, rolul Bisericii este de a ne cizela dorințele, de a avea dorințe corecte până murim pentru că dacă nu reușim să le avem și să scăpăm de cele care nu vor mai fi împlinite după moarte, atunci ne vom chinui în veșnicie. Aceste dorințe care chinuie pe om sunt grupate în mai multe categorii, însă cea mai simplă și mai generală distincție este împărțirea în dorințe care sunt legate de Plăcere trupească, Avere materială, și Putere pătimașă adică putere politică, socială, artistică și altele asemenea.

Toate acestea sunt forme de egoism, de iubire de sine care îl implodează pe om în sine-și și îl închid în fața harului lui Dumnezeu. Omul se crede cineva și, pe de-o parte, ar dori comuniune, însă în realitate nu dorește să aibă relații cu ceilalți pentru că îi consideră nepotriviți în quasitotalitatea lor. De aici un chin cumplit pentru că persoana este creată de Dumnezeu ca să fie parte a unui întreg, mădular al trupului haric numit Biserica al cărei cap este Hristos. Dacă omul nu se pregătește ca să fie un mădular care să se potrivească în acest trup în locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu mai de dinainte de facerea timpului, atunci omul respectiv se va chinui și îi va chinui și pe cei din jur, pe mădularele adiacente, pentru că omul nu se potrivește în locul respectiv fie că nu e locul lui acolo, nu e potrivit pentru puzzle-ul respectiv, pentru locul respectiv, fie că ar fi locul său însă este distorsionat din cauza păcatelor, a formelor de ură și a adicțiilor pe care le are.

Am întâlnit oameni care își doreau cu ardoare, absolutizau la maxim anumite dorințe și prin aceasta se chinuiau cu un chin care era pregustarea iadului și ca reverberații ale acestei fierberi interioare îi chinuiau și pe cei care erau legați de ei. Asta se întâmplă pentru cei care au patimi în lucrare și este, din păcate, o regulă pentru cei care sunt în afara Bisericii însă se poate întâmpla și pentru cei mai credincioși dacă nu sunt atenți și absolutizează anumite dorințe care, de regulă, sunt dorințe în general după voia lui Dumnezeu, dar în cazul lor particular nu sunt. Cum ar fi cazul cuplurilor care nu pot să aibă copii sau, de exemplu, când cineva dorește să cânte în biserică fără să aibă voce. Biserica ne ajută aici să ne găsim locul nostru și care e voia lui Dumnezeu, nu care este locul pe care credem că îl merităm sau despre care credem noi că este voia lui Dumnezeu. Și, dincolo de asta, Biserica ne învață cum să fim mulțumiți, potriviți și perfect echipați pentru locul în care vom conlucra – și NU concura – cu ceilalți pentru mântuirea fiecăruia și a întregului.

Vindecarea

De fapt, unul din principalele moduri prin care ne vindecă Dumnezeu este cizelarea caracterului și luminarea minții prin modelarea dorințelor și scoaterea noastră din distorsiunile în care ne aflăm. Uneori este evident – de exemplu, nu e bine să se drogheze cineva – alte ori este mai fin: cum ar fi de exemplu absolutizarea unor anumite dorințe fără ca omul să lase dorința respectivă la voia lui Dumnezeu. Lasă la voia lui Dumnezeu, dar el trebuie să facă ceva concret să se apropie de perfecțiunea lui Dumnezeu.

Un caz clasic este cu oamenii care doresc să se căsătorească, mai ales cu domnișoarele bătrâne,  care dacă nu sunt atente se concentrează foarte mult pe această dorință și atunci tocmai prin această concentrare se chinuie pe sine și își minimizează șansele de reușită. Dacă, însă, lasă lucrurile mai în voia lui Dumnezeu și se concentrează pe îmbunătățirea zilnică, pe cizelarea caracterului cu răbdare, rugăciune, gând bun și simplitatea nădejdii, a credinței în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mergând desigur la Biserică și în alte locuri cu oameni apropiați de Dumnezeu, acceptând invitații duhovnicești, atunci lucrurile ar fi mult mai bune pentru toți. Pentru o ființă rațională pereții existenței sunt elastici și deci pe baza liberului arbitru omul poate să încerce să înainteze în neant, adică să iasă din drum, însă pe măsură ce înaintează, înaintarea devine din ce în ce mai grea și chinuitoare. Este esențială aici pocăința ca schimbare a modului de gândire, ca schimbare a direcției prin flexibilitatea smereniei. Trebuie să ne concentrăm pe Hristos dătătorul de viață; acolo să întrebăm, acolo să strigăm și nu la omul cel vechi din noi să căutăm soluția pentru că acesta este dătător de moarte.

Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul în persoana lui Hristos este esențială aici pentru că ne-a arătat drumul. Nimeni nu își putea imagina că rezolvarea problemei umane se face prin blândețe și smerenie. Toți socoteam și, de fapt, încă socotim că rezolvarea se face prin pumn și viclenie și altele asemenea. În această lume, blândețea și smerenia îl duc pe om pe Cruce și deci era esențial ca Domnul să învie ca să ne arate că astfel se depășește moartea și să Se înalțe la Cer pentru a arăta că a învins absolut totul și intră ca un om biruitor în perfecțiunea Sfintei Treimi ca și comuniune interpersonală pură și totală și prin asta îl unește pe Adam cel global cu Dumnezeu cel atotputernic.

Firea lui Dumnezeu

Îmi dau seama acum că sunt nevoit să folosesc termeni cum ar fi „Adam cel global” și alții, termeni pe care i-am mai folosit însă nu i-am definit pe toți la un loc și o să folosesc acum acest prilej pentru a defini pe scurt și cât mai accesibil mai mulți termeni astfel încât să înțelegem ce înseamnă de fapt Înălțarea Domnului și ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

Desigur că nu se poate să definim pe Dumnezeu, însă un raționament simplu, scurt și folositor ar fi acesta: toate lucrurile sunt create sau necreate. Lucrurile create sunt create de un creator. Acest creator este creat sau necreat. Dacă este creat atunci este creat de un creator care desigur că poate fi și el la rândul său creat sau necreat. Dacă creatorul este creat atunci este creat de un creator și așa, mergând prin inducție matematică ajungem la Creatorul ultim care este necreat și deasupra tuturor. Acesta este Dumnezeu.

Complexitatea acestei lumi arată foarte clar existența unui designer superinteligent și foarte precis. Ordinea și armonia nu poate fi rezultatul întâmplării și al exploziei. Evidența arată că orice explozie, oricât de Big Bang ar fi ea, generează haos, nu ordine. De vreme ce în creație există ordine, inteligență și viață arată că Cel care a creat este superinteligent și – dacă îmi este permisă expresia – mult mai viu decât tot ce există. Am putea să discutăm foarte mult despre atributele lui Dumnezeu însă o să ne limităm doar la cele legate de subiectul nostru.

Cuvântul „fire” sau „ființă” definește toate entitățile care au aceeași esență. O clasă mare de entități cum ar fi plantele, animalele, îngerii, oamenii. De exemplu, eu sunt de o ființă cu părinții mei și cu voi însă nu sunt cu un urs, chiar dacă uneori mă comport astfel. În cazul obiectelor, pentru că sunt așa de variate se vorbește nu atât de firea obiectelor cât de firea fierului, focului, aerului și așa mai departe. 

Firea lui Dumnezeu este total diferită de orice altă fire pentru că este necreată și pe un cu totul alt plan existențial, deasupra tuturor. Dumnezeu fiind perfect și atotputernic nu avea nevoie de nimeni și nimic pentru a fi nevoit să creeze ceva și nu putea fi presat de o forță exterioară pentru a face asta. Deci singurul motiv al creației este iubirea lui Dumnezeu și dorința de a aduce creația la perfecțiunea Sa pentru a fi de o intensitate a fericirii, fiecare până unde poate și, în cazul ființelor raționale, până unde vrea.

Dumnezeu ca părinte

Deci dacă Dumnezeu creează din iubire lumea în care există ființe vii care dau naștere la fii de-o ființă cu părinții, atunci și Dumnezeu nu poate să fie un însingurat incapabil să nască și lipsit de bucurie. Pentru că nu putem să avem mai mulți dumnezei separați pentru că asta le-ar limita puterea și desăvârșirea, arătat este că avem un singur Dumnezeu în care există cel puțin un Tată care naște și un Fiu care este născut. Această naștere este din veci fără schimbare pentru că Dumnezeu, fiind perfect, nu poate să aibă o stare diferită înainte de naștere de cea de după naștere, una mai puțin perfectă decât alta.

Dacă sunt doi am rezolvat problema singurătății și a sterilității, însă apare problema polarității și a închiderii în relația dintre ei. Este nevoie și de un al 3-lea care să deschidă iubirea dintre cei doi, care să ofere posibilitatea generozității, a darului și a slăvirii celui de-al 3-lea în relația dintre cei doi. Din cauza asta avem în Dumnezeu pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. I se spune astfel pentru că este Sfânt și total duhovnicesc după cum sunt și celelalte Persoane din Dumnezeu. Dacă Fiul se naște din Tatăl, Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Ce este purcederea nu știm după cum nu știm ce este nașterea din Tatăl. Știm că cele două sunt diferite și sunt modurile prin care sunt cauzați Fiul și Duhul Sfânt din Tatăl. Tatăl este principiul unității în Sfânta Treime.

Cuvântul „naștere” din limba noastră, chiar dacă este greșit aici, este cel mai potrivit pentru a descrie ceea ce se întâmplă în acest caz. Trebuie menționat că la catolici există o erezie care spune că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, lucru care distruge echilibrul Sfintei Treimi, distruge Persoana, distruge capacitatea de iubire pentru că dacă ar fi așa atunci Duhul ar fi inferior ca unul care este cauzat din doi și Tatăl nu ar fi un Tată unic și perfect, principiu al unității, pentru că și Fiul ar fi puțintel Tată, lucru care desigur este imposibil în perfecțiunea Sfintei Treimi, a Dumnezeului unic. Dumnezeu este simplu și unic în ființa Sa, însă modul Său de existență este în trei Persoane perfect unite între ele fără să se amestece sau să-și piardă identitatea. Cele 3 persoane sunt perfect egale între ele în afară de relația de origine.

Perihoreză. Ipostas

Legat de unire, un cuvânt care este înrudit cu „fire” și „esență” este cuvântul „ipostas” care are mai multe înțelesuri. Poate să însemne chiar „fire”, „existență distinctă”, iar de multe ori echivalează cu „persoană” chiar dacă nu este foarte corect asta. Cel mai important sens este atunci când prin „Ipostas” înțelegem existențele care au posibilitatea de a se uni și întrepătrunde între ele, păstrându-și identitatea. Această proprietate se numește „perihoreză” și se realizează prin iubire. Doar oamenii și Dumnezeu sunt astfel de ipostase. Nu știu despre îngeri, e o mare taină. Când vorbim de obiecte la general, acestea împart esența, o îmbucățesc. De exemplu 5 obiecte din fier îmbucățesc firea fierului în 5. Dacă acestea se topesc, atunci într-adevăr devine o singură fire, însă obiectele dispar.

Plantele și animalele nu se pot uni total, conștient și existențial. Animalele nu au posibilitatea de întrepătrundere a sufletelor. Ipostasul are proprietatea foarte specială de a menține distincte entitățile chiar în unitatea lor, lucru care presupune raționalitate. Astfel spunem că Dumnezeu este unul în 3 ipostasuri. O imagine aproximativă ar fi 3 sunete de la 3 instrumente care formează un singur sunet. Acolo sunt 3 sunete și totuși unul. O armonie. Esențial aici este ipostasul Domnului nostru Iisus Hristos în care într-un singur Ipostas sunt unite două firi, cea dumnezeiască și omenească, fără însă ca aceste două firi să-și piardă identitatea și fără să se amestece formând o fire nouă.

Despre credință

Cuvântul „ipostas” însă nu se referă numai la existența ființelor. Sf. Ap. Pavel spune că „εστιν δε πιστις ελπιζομενων υποστασις πραγματων ελεγχος ου βλεπομενων” care în română este tradusă ceva de genul că „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” Care este greșit însă este foarte greu, aproape imposibil de tradus corect. Am spus că „ipostas” înseamnă ceva care există distinct în unire.

Deci sensul versetului de la Evrei ar fi că credința dă existență celor nădăjduite și posibilitatea de verificare – adică dovedire – a lucrurilor nevăzute. Cu alte cuvinte credința adevărată aduce la realitate lucrul nădăjduit. Îi dă substanță păstrându-l distinct. Desigur că nu sună bine în românește și e nevoie de explicație. În Biblia IPS Bartolomeu Anania se spune că credința este ființarea celor nădăjduite care, poate, este mai aproape de sensul original.

Semnificația persoanei

Un alt cuvânt foarte înrudit, aproape sinonim cu „ipostas” este cuvântul „persoană”. Dacă ipostasul definește existențele de aceeași esență care au posibilitatea de a se uni între ele, persoana este de fapt împlinirea ipostasului adică existențele de aceeași esență care sunt unite într-adevăr între ele păstrându-și identitatea. Acest tip de unire, de întrepătrundere a persoanelor se numește perihoreză.

E adevărat că părinții în vechime evitau cuvântul de persoană, de „prosopo” în limba greacă pentru că asta însemna și față, dar după aceea, în jurul anului 300, Sinodul Interlocutor: ecumenic, părinții au spus că „prosopo” se referă la persoană, adică la o existență de sine care are posibilitatea de iubire și de perihoreză, de unire, de întrepătrundere.

Persoana este, de fapt, ipostasul în desăvârșire. Adică în Sfânta Treime avem trei ipostasuri care sunt și trei persoane, în timp ce noi oamenii păcătoși suntem ipostasuri, însă nu suntem persoane în adevăratul sens al cuvântului. Doar sfântul, cel îndumnezeit este persoană. Este adevărat că noi spunem persoane către toți oamenii pentru că suntem influențați de scolastici și nu luăm în seamă căderea noastră neavând conștiința a cât de departe suntem de ceea ce ar fi trebuit să fim.

Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său, adică o singură fire în multe ipostasuri și avem ca scop ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu adică la unitatea deplină, la a fi persoană sau personalități cum se mai spune azi în limbaj laic.

În limbaj teologic Sfântul este cu mult mai mult decât o personalitate pentru că el nu este cineva văzut în sens egoist, antropocentric, ci în sens smerit, hristocentric, care tinde către unitatea cu toți prin Hristos.

Adam cel global

Dumnezeu fiind un singur Dumnezeu în 3 ipostasuri l-a creat pe om un singur om, un singur Adam, un Adam global în multe ipostasuri de 2 genuri: masculin și feminin. Deci dacă nu era căderea lui Adam, noi la ora aceasta trebuia să ne cunoaștem gândurile, sentimentele, trăirile prin Dumnezeu și să fim una cu Dumnezeu. Trebuia să ne partajăm toate existențele noastre, trebuia să fim uniți și întrepătrunși unul într-altul și în Dumnezeu și astfel am fi cunoscut toate și ne-am fi bucurat fiecare de noutatea celuilalt. Omul nu poate să nu dorească să fie ca Dumnezeu pentru că el a fost conceput să fie un Dumnezeu creat.

Sfinții Părinți numesc acest om, Παναδάμ – Adam cel global. Uneori mai este tradus ca și „omenire”, însă acest cuvânt are alt sens astăzi și nu arată clar faptul că toți trebuie să fim uniți la nivel existențial de întrepătrundere a sufletelor noastre. 

Problema cea mare este faptul că Adam cel global a dorit să-și împlinească menirea de unul singur, fără Dumnezeu. A dorit să devină unit prin despărțirea de Dumnezeu, adică prin neascultare. A dorit să devină dumnezeu fără Dumnezeu cel adevărat, lucru care desigur că este imposibil. Creatul nu poate să capete proprietățile necreatului dacă nu se unește cu acesta, după cum fierul nu poate să capete proprietățile focului dacă nu se unește cu acesta. Adică fierul devine luminos, roșu și cald numai dacă este introdus în foc.

Prin neascultare omul s-a rupt de Dumnezeu cel iubitor și deci Adam cel global s-a spart în indivizii, în ipostasurile constituente pentru că liantul care îi ținea uniți era energia necreată a lui Dumnezeu care are ca expresie principală în cotidian, iubirea. Astăzi suntem îmbucățiți de păcat, suntem despărțiți între noi, în noi și căutăm cu disperare iubirea adevărată fără însă să știm cum să o găsim pentru că aceasta se găsește numai în Dumnezeu în timp ce noi o căutăm în materie, de obicei.

Ispita din materie

Vedeți că șarpele l-a ademenit pe Adam să caute cunoștința binelui și a răului – adică înțelepciunea deplină – în pom, adică în materia care crește încontinuu. Niciodată înțelepciunea nu se va găsi în materie, ci numai în duhovnicie. Unitatea vine prin iubire și nu prin materie pentru că materia are principiul excluziunii, principiul separării, adică ce-i al meu nu-i al tău, care este și principiul urii, al războiului. Materia nu este rea în sine, pentru că ea a fost creată pentru a ne ridica către Dumnezeu prin creație, pentru a înduhovnici materia, pentru a învăța să mulțumim pentru ea, pentru a învăța să fim milositivi cu creația și cu ceilalți oferindu-le daruri și ajutându-i cu și prin materie.

Suntem distorsionați pentru că avem un sistem de valori și un mod de gândire distorsionat centrat pe noi înșine și materie, în timp ce ar trebui să fim centrați pe Dumnezeu și prin Acesta pe ceilalți, punând pe primul plan duhovnicia. Noi ne iubim pe noi înșine și îi urâm pe ceilalți sau cel puțin îi iubim mai puțin decât pe noi, în timp ce ar trebui să-i iubim pe ceilalți și să urâm omul cel vechi din noi înșine.

Iubirea pătimașă nu este iubire

Mare atenție cu iubirea pătimașă, să nu ne înșele gândul când spunem că atunci când iubim carnal pe cineva, iubim persoana respectivă mai mult decât pe noi înșine pentru că, de fapt, nu o iubim pe ea, ci tot pe noi înșine, iar pe ea o vedem ca mijlocul de satisfacere a dorințelor noastre păcătoase. Totdeauna să ne întrebăm: ce așteaptă Dumnezeu de la mine, ce așteaptă frații de la mine prin Dumnezeu? De asemenea, să ne rugăm la Dumnezeu și la Sfinți să ne ajute să ne împlinim menirea. Trebuie să întrebăm și să facem ascultare de cei pe care îi validează Dumnezeu pentru că ei o să ne spună cum să ne-o împlinim. Trebuie să facem aceasta pentru că așa ne deschidem față de ceilalți prin Dumnezeu și scăpăm de chin. Chinul provine din zdrelirea mădularelor acestui trup duhovnicesc care se numește Adam cel global și din distrugerea într-o mare măsură a legăturilor dintre mădulare, a legăturilor dintre noi.

Unitatea din Adam

Adam cel global este unitatea și întrepătrunderea tuturor ipostaselor, tuturor persoanelor. Adică starea în care toți ne cunoaștem gândurile, trăirile, sentimentele, experiențele și în avem pe celălalt în noi, noi în celălalt, Dumnezeu în noi, noi în Dumnezeu. Aceasta este starea de spovedanie continuă, de atotcunoaștere, de atotputernicie, de bucurie și noutate continuă, starea Raiului și se realizează prin intermediul energiei necreate a Duhului Sfânt.

Vedeți că înainte de a se retrage la Cer, Hristos ne-a spus că o să trimită pe Duhul Sfânt care o să ne dea această energie care o să desăvârșească, pentru cine dorește, altoirea sa pe această viță care este Adam cel global. Vedeți că Mântuitorul ne-a spus că El este vița cea adevărată, iar noi suntem mlădițele, adică avem legătură directă, existențială cu El și între noi prin El. Suntem una în mod concret și nu ca și figură de stil.

Viziuni duhovnicești despre unitate

Sf. Sofronie folosește imaginea unui copac cu multe crengi. Desigur că Sfântul are dreptate însă imaginea Domnului este cea mai potrivită pentru că dacă mlădița rămâne pe tulpina de viță atunci sigur o să dea rod mult. Vedeți că strugurele este cu mult mai mare, impozant și mai frumos decât mlădița. Dincolo de asta, strugurele este un fruct care are multe roade mai mici, multe boabe, puțin diferite între ele, chiar dacă provin din aceeași mlădiță. Așa este și cu omul duhovnicesc: face mult rod, frumos și variat.

Sf. Ap. Pavel folosește imaginea trupului în care toți am devenit mădulare prin harul Duhului Sfânt primit întâi la botez și după aceea prin celelalte taine și asceza personală. După cum în clipa aceasta eu vorbesc și diferite mădulare ale trupului fac diferite funcții, toate conlucrând lin să vorbesc, să-mi păstrez echilibrul și să mă uit la cameră, tot așa și noi – dacă nu ar fi fost păcatul – am fi conlucrat în timp real, fără lipsă de înțelegere, păstrându-ne fiecare specificitatea sa pentru același scop comun care este perfecțiunea personală veșnică.

Unitatea în diversitate

Este foarte important să înțelegem că suntem diferiți în această unitate și că fiecare mădular își are locul său, fiecare cu harismele, neputințele și lucrarea sa și că nu se poate ca cineva să se mândrească sau să-i ia locul altuia, care nu-i al lui, fără să genereze consecințe nefaste. De exemplu, mâna dreaptă nu se poate mândri sau invidia piciorul stâng și să încerce să-i ia locul forțând tot trupul să meargă în mâini pentru că provoacă mare instabilitate și un sfârșit dezastruos. De asemenea, mădularele mai slabe să nu se descurajeze pentru că fiecare își are locul lui protejat în simfonia vieții armonioase a trupului acesta global. Omul la locul său, fraților, are o valoare nemărginită pentru că acolo el reflectă voia și chipul lui Dumnezeu și e cel mai bun pe locul respectiv.

Pentru că a intervenit egoismul, păcatul, distorsiunea existențială, acum acest trup al lui Adam cel global este zdrelit de păcat – nu ne mai putem înțelege între noi și nu mai funcționăm cum trebuie, fiind bolnavi. Din cauza asta a venit Hristos și ne-a vindecat firea, iar la nivel personal ne vindecă pe fiecare dintre noi care dorim și ne invită să-l refacem pe Adam cel global, unindu-ne cu El și prin El între noi, scăpând astfel de chinul distorsiunii din noi și ajungând la fericirea, cunoașterea și experiența desăvârșită.

Sf. Ap. Petru folosește o altă imagine, aceea a pietrelor vii care sunt folosite la construirea casei duhovnicești. Desigur că cea mai de preț piatră este Hristos, fără de care nu se poate face nimic. Trebuie să înțelegem că nimeni dintre noi nu este de prisos și nimeni dintre noi nu poate să construiască nimic de unul singur. Toți suntem pietre de diferite dimensiuni și toți avem nevoie de Dumnezeu și, prin Acesta, de frații noștri cu rugăciunile și tot ajutorul lor după putință și după nevoi.

Nicio piatră nu este lăsată de o parte de Ziditorul Ceresc chiar dacă poate fi nebăgată în seamă de ziditorii pământești. O imagine asemănătoare este folosită și în Apocalipsă în care pietrele de temelie ale Ierusalimului ceresc sunt cei 12 apostoli. Aici pe pământ, însă suntem colțuroși, neșlefuiți, neciopliți din cauza păcatelor noastre. Din cauza aceasta Biserica recomandă monahismul sau căsătoria pentru că pe aceste două căi omul se șlefuiește ca o piatră care este dimpreună cu alte pietre, iar zidarul le cioplește ca să se potrivească una cu alta întru răbdare și astfel se ridică zidul. Dacă piatra rămâne singură, atunci rămâne necioplită și nefolosită, fără sens.

Himera singurătății

Noi, din păcate, dorim să rămânem singuri pentru că ne tentează himera satisfacției ce provine din prezervarea egoismului nostru, lucru care duce pe termen lung la chin și, dacă nu ne pocăim, duce la iad. Oamenii, din păcate, nu cred că menirea noastră este unitatea între toți prin Dumnezeu pentru că în starea noastră căzută legăturile dintre noi sunt mult mai slabe iar noi mult mai depărați unii de alții. Dacă în Rai suntem în unitate și întrepătrundere deplină, iar în iad suntem în singurătatea veșnică, aici în starea căzută suntem o existență în rețea. Pe măsură ce păcătuim, ne însingurăm și pe măsură ce devenim mai iubitori și mai virtuoși cu ajutorul lui Dumnezeu ne apropiem de Acesta și prin acesta de ceilalți. Odată cu asta îi tragem după noi și pe ceilalți fără ca neapărat să facem un efort special pentru a-i atrage.

De exemplu, cei care au avut binecuvântarea să stea în preajma unui Sfânt, de exemplu Sf. Cleopa, Sf. Dumitru Stăniloae sau Sf. Dionisie de la Colciu pot să dea mărturie de harul și de duhovnicia cu care se îmbogățeau și se apropiau de Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă cineva se întâmplă să fie lângă o sursă mare de energie demonică, de exemplu, dacă doi oameni se ceartă foarte urât, atunci se încarcă și el cu acea energie negativă, chiar dacă subiectul scandalului este total neutru față de el. Asta arată că suntem totuși interdependenți așa ca și nodurile unei plase de pescuit: dacă un nod se ridică atunci se ridică și nodurile adiacente; dacă un nod se coboară atunci coboară și nodurile adiacente.

Trebuie să avem credința că aceasta este realitatea ultimă dincolo grosimea trupescului și să ne nevoim să ne înălțăm către Dumnezeu și atunci îi vom ridica și pe cei de aproape și atunci se vor rezolva încet-încet și chinurile noastre și noi toți vom fi fericiți.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați stat uniți cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Hristos a înviat!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!