„Nu avem nevoie de o nouă religie mondială” – Patriarhul Ecumenic

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a ținut discursul de deschidere la congresul internațional „Religii pentru pace”, congres care a avut loc la Istanbul și la care au participat peste 60 de conducători religioși din toate colțurile planetei.

Discursul Sanctității Sale este unul foarte interesant, având în vedere contextul, și atrage întâi de toate atenția prin faptul că se delimitează clar de ideea nefastă a unirii religiilor într-una singură, pledând doar pentru lupta tuturor religiilor împotriva „stăpânirii reducționismului materialist”:

Răspunsul care este propus la această provocare existențială ia forma unui edificiu intelectual ambițios: cel al „viziunii asupra lumii sacre comune”, un cadru care aspiră să funcționeze ca fundament teoretic pentru o „înflorire comună a Sacrului”. Aceasta nu este o încercare de a crea o religie nouă, sincretică, nici o înlocuire a viziunilor unice asupra lumii care caracterizează fiecare tradiție religioasă. Scopul său este, dimpotrivă, evidențierea unui câmp de consens, cartografierea acelor puncte în care converg diferitele experiențe ale Sacrului, creând un front comun împotriva stăpânirii reducționismului materialist. Intenția este de a face explicită o legătură cu Sacrul, care anterior a rămas un subiect total ignorat în inițiativele interreligioase, permițând simultan fiecărei tradiții să-și păstreze identitatea distinctă.

De asemenea, făcând aluzie la tensiunile crescânde de pe glob, Sanctitatea Sa notează că pentru a ajunge la un rezultat trebuie să învățăm să conviețuim, pentru că altfel rămânem doar pe planul teoretic:

succesul unor astfel de cadre teoretice ambițioase depinde de o precondiție fundamentală: După cum au observat și oamenii de știință, referindu-se la dinamica întâlnirilor interreligioase, există importanța dialogului vieții ca precondiție pentru dialogul interreligios. Înainte de convergența dogmelor, comuniunea experiențelor trăite precede; înainte de viziunea comună asupra lumii, calea comună.

Recunoscând eșecul Mișcării Ecumenice – fără să o numească direct – Sanctitatea Sa propune concentrarea pe problemele cotidiene, știind că o unitate dogmatică este posibilă doar prin trecerea tuturor la ortodoxie, lucru care nu este posibil în viitorul apropiat, oamenii fiind concentrați pe avere și pe cunoașterea distorsionată:

Pentru că construirea unei noi unități presupune înțelegerea motivelor pentru care cea veche a fost pierdută și dacă a fost într-adevăr pierdută sau pur și simplu transformată într-o formă de comuniune mai complexă, mai solicitantă.

Eșecul de a stabili un punct de plecare conceptual comun pentru Sacru nu anulează necesitatea dialogului; dimpotrivă, o face mai pertinentă, deplasând centrul de greutate din spațiul acordului teoretic în domeniul responsabilității istorice comune. Pentru că, dacă tradițiile religioase se întâlnesc cu greu la nivelul înalt al adevărurilor lor dogmatice, ele sunt obligate să se întâlnească în câmpul realității pământești, acolo unde consecințele unei lumi desacralizate se manifestă ca durere specifică, ca boală colectivă, ca o ruptură a țesutului social. Criza modernității nu este o condiție filosofică abstractă. Este o realitate tangibilă care ia carne și oase în două, aparent nelegate între ele, dar fenomene profund legate care bântuie comunitatea globală: greutatea de neînlăturat a datoriei globale și apariția necontrolată a inteligenței artificiale. Acestea nu sunt doar probleme tehnice care cer soluții tehnocratice; sunt simptomele unei patologii spirituale profunde, fantomele pe care le naște orașul pământesc atunci când încearcă să se construiască în absența lui Dumnezeu.

Luând pe rând cele două probleme pe care omenirea se concentrează, Sanctitatea Sa a vorbit întâi de toate împotriva globalismului și a dorinței de avere care este distrugătoare de suflet:

Ceea ce Scripturile numesc închinarea lui Mamona nu este pur și simplu avariție; este supunerea întregii existențe unei puteri abstracte care cere credință absolută şi sacrificii. Nu poți sluji atât lui Dumnezeu, cât și banilor (Matei 6:24). Datoria globală este forma modernă, instituționalizată a acestei idolatrii. Este un sistem care produce și reproduce inegalitatea, împiedicând societățile mai sărace să investească în sănătatea, educația și infrastructura lor, făcându-le veșnic vulnerabile la fiecare nouă criză. Confruntarea sa nu poate fi limitată la aranjamente contabile, la restructurări și „tunsori”. Ea necesită o reevaluare morală radicală, o întoarcere la principiile justiției și solidarității pe care le învață toate tradițiile noastre religioase. Necesită recunoașterea faptului că există datorii ilegale din punct de vedere moral, că conceptul de iertare, al Jubileului, nu este o utopie pioasă, ci o condiție prealabilă pentru supraviețuirea comunității umane.

După aceea vorbește pe larg despre Inteligența Artificială ca și dorință de a avea cunoaștere depărtată de Dumnezeu și efectele nocive ale acesteia:

Dacă datoria constituie manifestarea materială a inumanității, inteligența artificială (IA) apare ca fantoma sa digitală. Aici provocarea este mai subtilă, mai persuasivă și, potențial, mai profundă din punct de vedere existențial. Inteligența artificială nu este doar un instrument nou; este crearea unei aparențe de rațiune umană, a unei inteligențe deconectate de conștiință, trup și spirit. Deși promite progrese fără precedent în medicină, educație și securitate, ridică simultan întrebări etice urgente cu privire la prejudecăți, supraveghere, inegalități și erodarea agenției umane. Algoritmii, antrenați pe date care reflectă nedreptățile sociale existente, sunt în pericol să le consolideze și să le consolideze, creând o rețea de control invizibilă, dar omnipotentă, care determină cine are acces la oportunități și cine este exclus. Judecata umană, cu nuanțele sale, intuiția și compasiunea ei, este în pericol de a fi înlocuită de eficiența rece a mașinii.

Provocarea mai profundă a inteligenței artificiale privește însă însăși imaginea omului. Viziunea reducționistă care privește omul ca pe un computer biochimic complex își găsește în inteligența artificială justificarea finală. Dacă gândirea este pur și simplu procesare de date, atunci mașina își poate depăși într-adevăr creatorul. În această perspectivă, persoana unică, irepetabilă și infinit de valoroasă, ceea ce teologia creștină o percepe ca „în imagine”, se micșorează într-un set de date, într-un tipar previzibil de comportament. Libertatea, creativitatea, dragostea, rugăciunea, toate aceste expresii ale unicității umane, sunt dezbrăcate de misterul lor și sunt analizate ca procese neuronale. Omenirea este în pericol să-și piardă nu numai controlul instrumentelor sale, ci și simțul însuși a ceea ce înseamnă a fi om.

Datorită depărtării de Dumnezeu, nu există soluții pentru marile probleme ale umanității care au doar meritul de a scoate în evidență eșecul ateismului:

Atât datoria globală, cât și inteligența artificială, în ciuda aspectului lor diferit, izvorăsc din aceeași rădăcină filosofică: apoteoza abstracției și a utilității. […]

Aceste două fronturi, cel economic și cel tehnologic, dezvăluie falimentul unei concepții pur laice despre progres. Ele ne obligă să revenim la întrebări fundamentale pe care modernitatea a încercat să le ignore: Ce este omul? Ce constituie o societate justă? Care este sensul existenței umane? La aceste întrebări, soluțiile tehnice și prescripțiile economice tac. Cuvântul aparține marilor tradiții spirituale și religioase ale umanității, care sunt chemate să nu dea răspunsuri gata făcute, ci să deschidă din nou orizontul înțelepciunii, al contemplării și al rugăciunii. Eșecul orașului pământesc de a găsi fericirea în abstracție dezvăluie setea sa de neînvins de comuniune.

La final, Sanctitatea Sa, reiterează faptul că soluția este pe plan faptic, cotidian și nu pe plan teologic:

Adevărata bază pentru acțiunea comună nu este convergența asupra unei teorii, ci călătoria împreună într-o faptă. Acest adevăr este surprins în accentul pus pe importanța „dialogului vieții ca precondiție pentru dialogul interreligios”. Ne întâlnim în esență nu când teologiile noastre coincid, ci când comunitățile noastre împart pâinea cu cei flămânzi, îngrijesc bolnavii, îi apără pe cei nedreptățiți. Unitatea se formează în rezistența comună față de forțele care încearcă să șteargă chipul uman. În această luptă, diversitatea armelor noastre spirituale nu este o slăbiciune, ci o bogăție.

Nu suntem chemați, așadar, să compunem o nouă religie globală a consensului. Suntem chemați, fiecare din punctul de vedere al credinței sale, să constituim o alianță globală a conștiinței, o mărturie profetică care să țină deschis orizontul transcendenței într-o lume amenințată cu asfixierea în limitele materialului. Unitatea noastră nu se întemeiază pe ceea ce credem în comun, ci pe iubirea noastră comună pentru umanitate și pe referirea noastră comună la misterul unicului Dumnezeu. Aceasta este singura pace viabilă.

---

Mai jos aveți textul integral în verbatim:

„Contradițiile și condițiile preliminare ale dialogului interreligios”

Eminențele Voastre,

Excelențele voastre,

Domnule Secretar General,

Distinși membri ai Consiliului Mondial,

Dragi prieteni și colegi,

În acest oraș, ale cărui pietre încă poartă ecoul secolelor în care lumea a fost definită nu ca o întindere geografică, ci ca un orizont spiritual și unde Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului continuă să depună mărturie despre chemarea universală a creștinismului ortodox, o conștiință contemporană se întrunește pentru a face față unei situații de criză planetară. Provocarea nu se situează însă în primul rând în manifestările sale vizibile, în instabilitatea economică care se traduce în asfixierea popoarelor întregi, în progresul tehnologic nestăpânit care pune sub semnul întrebării însuși conceptul de agent/agenție umană, ci în ceva mai profund, într-o condiție de bază care permite acestor fenomene să se manifeste cu o intensitate atât de distructivă. Diagnosticul, așa cum este articulat în contextul inițiativei „Religii pentru Pace”, recunoaște ca o problemă fundamentală o viziune asupra lumii dominantă, de obicei neaprobată prin vot sau consens. Este vorba despre un materialism predominant cu caracter de simplificare reductivă, un mod de a privi realul care contractează înflorirea umană la dimensiunea sa materială, excluzând sistematic orice referire la Sacru. Această nevoie de a transcende materia pentru a se apropia de adevăr constituie nucleul central al tradiției noastre spirituale. Așa cum ne învață marele Părinte Capadocian al Bisericii, Sfântul Grigorie de Nyssa, este imposibil ca cineva să se înalțe la acea înălțime unde se vede lumina adevărului, fără numai dacă haina de piele moartă și pământească este desprinsă de pe temeliile sufletului… Acesta este – cu adevărat – ceea ce există cu adevărat și înțelegerea acestui lucru este cunoașterea adevărului. 

Consecința acestei viziuni asupra lumii nu este pur și simplu filozofică; este profund existențială și socială. Distorsiunea conceptului de completitudine umană promovează izolarea, exploatarea și distrugerea mediului înconjurător. Omul încetează să mai fie conceput ca o ființă relațională, întemeiată pe o realitate transcendentă, fiind transformat într-o unitate autonomă care își revendică bunăstarea în detrimentul celorlalți și al lumii naturale. Pierderea relației cu Sacrul se traduce printr-o pierdere a legăturilor care constituie societatea, lăsând în urma ei o sumă de indivizi în competiție. În acest peisaj de dezolare spirituală, dialogul interreligios apare nu doar ca o preocupare teologică sau un lux al vremurilor de pace, ci ca o necesitate inexorabilă, ca un act de rezistență colectivă. Întâlnirea diferitelor tradiții religioase, fiecare purtătoare a unei experiențe unice a Sacrului, devine condiția necesară pentru confruntarea cu o lipsă de sens globalizată, pentru rearticularea unui discurs care îndrăznește să vorbească despre iubire, compasiune, milă, iertare și sacrificiu de sine nu ca valori morale abstracte, ci ca elemente active ale unei realități mai depline. Nevoia de acțiune comună, așa cum s-a exprimat încă de la începutul mișcării „Credințe diferite – Acțiune comună”, presupune un loc comun de întâlnire, un teren în care vocile individuale pot articula o mărturie comună.

Răspunsul care este propus la această provocare existențială ia forma unui edificiu intelectual ambițios: cel al „viziunii asupra lumii sacre comune”, un cadru care aspiră să funcționeze ca fundament teoretic pentru o „înflorire comună a Sacrului”. Aceasta nu este o încercare de a crea o religie nouă, sincretică, nici o înlocuire a viziunilor unice asupra lumii care caracterizează fiecare tradiție religioasă. Scopul său este, dimpotrivă, evidențierea unui câmp de consens, cartografierea acelor puncte în care converg diferitele experiențe ale Sacrului, creând un front comun împotriva stăpânirii reducționismului materialist. Intenția este de a face explicită o legătură cu Sacrul, care anterior a rămas un subiect total ignorat în inițiativele interreligioase, permițând simultan fiecărei tradiții să-și păstreze identitatea distinctă.

Acest cadru este articulat în jurul a patru piloni fundamentali, care constituie o viziune holistică a realității. În centru se află Sacrul însuși, realitatea supremă, absolută, care este exprimată în diferite moduri, ca Dumnezeu, Allah, Brahman sau ca Vidul Luminos. Această realitate nu este un principiu abstract, ci fundamentul „comunității ființei”, care unește toate lucrurile prin Iubire, Compasiune, Milă. În al doilea rând, ființele umane sunt concepute ca fiind, prin definiție, ființe relaționale, tocmai pentru că sunt întemeiate pe Sacru. Potențialul lor de completitudine nu este epuizat în protecția drepturilor, ci este actualizat prin cultivarea virtuților, libertatea care izvorăște din Iubirea Sacră fiind centrală. În al treilea rând, societatea nu este o simplă sumă de indivizi, ci un „ansamblu de ființe umane întregi”, o structură de reciprocitate între persoane și instituțiile binelui comun familiei, educației, economiei. În cele din urmă, Pământul și rețeaua vieții sale, indiferent dacă sunt considerate sacre în sine sau expresii ale Sacrului, sunt recunoscute de toate tradițiile ca întemeiate pe Sacru, cerând un respect care se exprimă prin virtuți precum consumul durabil și structuri precum sursele regenerabile de energie.

Puterea acestei propuneri constă în încercarea ei de a trece prăpastia dintre credință și știință. Pornind de la descoperirile moderne ale mecanicii cuantice și biologiei, provoacă modelele mecaniciste dominante ale universului, proiectând în schimb o imagine a scopului și a întregii interconectate care se coordonează cu perspectivele spirituale. Invitația pentru o „nouă filozofie naturală” care să unească căutarea științifică și cea spirituală constituie poate cel mai îndrăzneț element al întreprinderii. „Înflorirea sacră comună”, așadar, nu este doar o concepție teoretică, ci un ghid pentru acțiunea colaborativă, un cadru care urmărește să suplimenteze chiar și Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ale Națiunilor Unite, adăugând dimensiunea critică a relației omului cu Sacrul, o dimensiune care este adesea absentă din planurile pur seculare. Cu toate acestea, succesul unor astfel de cadre teoretice ambițioase depinde de o precondiție fundamentală: După cum au observat și oamenii de știință, referindu-se la dinamica întâlnirilor interreligioase, există importanța dialogului vieții ca precondiție pentru dialogul interreligios. Înainte de convergența dogmelor, comuniunea experiențelor trăite precede; înainte de viziunea comună asupra lumii, calea comună.

Situația cu care „Viziunea asupra lumii sacre comune” este chemată să o confrunte nu este doar o patologie contemporană. Omenirea trăiește într-un cadru pluralist de la începutul istoriei sale cunoscute. Nedumerirea dinaintea acestui fapt este fundamentală: de ce homo sapiens, a cărui textură biochimică și potențial genetic sunt esențial comune, ale cărui brazde fine ale cortexului sunt înrudite la toate popoarele, nu vorbește o limbă comună? De ce, în loc de o singură soluție lingvistică care ar părea absolut de înțeles în lumina universalităților anatomice și neurofiziologice, ne confruntăm cu patru sau cinci mii de limbi în uz, o rămășiță a unui număr și mai mare care se vorbea în trecut? Această „cuvertură pestriță”, această „varietate nebună” constituie nu doar un impediment tehnic în calea comunicării, ci un obstacol puternic în calea progresului material și social al speciei, o sursă de ură și dispreț reciproc care se naște din incapacitatea de înțelegere reciprocă.

Conștiința mitologică a fiecărei culturi are propria sa versiune a Babelului, propria sa narațiune pentru răspândirea primordială a limbilor. Fie ca o pedeapsă pentru un act hubristic, un turn înnebunit care a fost lansat spre stele, fie ca o eliberare accidentală a unui haos lingvistic, condiția multilingvismului este trăită ca o a doua cădere. Omul a fost exilat nu numai din Grădină, ci și din familia unificată a omului, din certitudinea că poate concepe și comunica realitatea. Amintirea unui dialect primordial, adamic, care permitea o corespondență perfectă între cuvinte și lucruri, a unei limbi în care darea de nume era o reprezentare a însuși actul creator al lui Dumnezeu, bântuie gândirea umană ca o unitate pierdută. Istoria conștiinței lingvistice umane, din această perspectivă, nu este altceva decât oscilația laborioasă a pendulului dintre Babel și o întoarcere la omofonie, la un moment mesianic al înțelegerii restaurate.

Exact în acest punct, propunerea contemporană pentru o „viziune comună asupra lumii sacre” întâlnește străvechea căutare mitică. Poate fi văzută ca o încercare secularizată, procesată logic de a inversa blestemul lui Babel, nu mai în domeniul limbajului comun, ci în cel al referinței spirituale comune. Polifonia religiilor, la fel ca multilingvismul, este prezentată ca un obstacol ce trebuie depășit, ca o sursă de confuzie care favorizează prevalența unui materialism non-religios. „Viziunea asupra lumii sacre comune” aspiră să funcționeze ca a gramatica universală a sacrului, un sistem de „structură profundă” în care diferențele superficiale ale „limbilor” religioase sunt reduse la principii comune, fundamentale. Intenția este crearea unui sistem metalingvistic de referință, a unui loc de întâlnire care să permită „traducerea” adevărurilor sacre individuale într-o terminologie înțeleasă comun, capabilă să articuleze discursul către lumea contemporană. Este o încercare de a reconstrui un turn, nu (mai) din cărămidă și asfalt, ci din concepte comune și principii reciproc acceptate, un turn care nu urmărește cucerirea raiului, ci protecția pământului de absența lui. Ambiția nobilă a acestei întreprinderi este incontestabilă, la fel de incontestabilă este și agonia din care izvorăște. Totuși, însăși analogia cu enigma Babel dă naștere unei întrebări critice: oare multiplicitatea nu poate fi doar un blestem care trebuie înlăturat, ci o condiție care înglobează o funcție mai profundă, poate chiar necesară? Este posibil ca vitalitatea spiritului uman să fi fost păstrată tocmai pentru că a fost împrăștiată printre limbi? Răspunsul la această întrebare va determina nu numai aplicabilitatea, ci și esența oricărui efort pentru o viziune comună asupra Sacrului. Pentru că construirea unei noi unități presupune înțelegerea motivelor pentru care cea veche a fost pierdută și dacă a fost într-adevăr pierdută sau pur și simplu transformată într-o formă de comuniune mai complexă, mai solicitantă.

Eșecul de a stabili un punct de plecare conceptual comun pentru Sacru nu anulează necesitatea dialogului; dimpotrivă, o face mai pertinentă, deplasând centrul de greutate din spațiul acordului teoretic în domeniul responsabilității istorice comune. Pentru că, dacă tradițiile religioase se întâlnesc cu greu la nivelul înalt al adevărurilor lor dogmatice, ele sunt obligate să se întâlnească în câmpul realității pământești, acolo unde consecințele unei lumi desacralizate se manifestă ca durere specifică, ca boală colectivă, ca o ruptură a țesutului social. Criza modernității nu este o condiție filosofică abstractă. Este o realitate tangibilă care ia carne și oase în două, aparent nelegate între ele, dar fenomene profund legate care bântuie comunitatea globală: greutatea de neînlăturat a datoriei globale și apariția necontrolată a inteligenței artificiale. Acestea nu sunt doar probleme tehnice care cer soluții tehnocratice; sunt simptomele unei patologii spirituale profunde, fantomele pe care le naște orașul pământesc atunci când încearcă să se construiască în absența lui Dumnezeu.

Criza globală a datoriilor, în special în țările cu venituri mici și medii, constituie expresia cea mai manifestă a unei economii care și-a pierdut orice fundație morală. În spatele numerelor impersonale și al produselor financiare complexe, se ascunde o realitate arhaică a sclaviei. Popoare întregi sunt făcuți iobagi ai unui mecanism abstract, care, bazat pe nedreptățile structurale și pe sistemele de împrumut exploatatoare, le drenează averea, le înăbușă dezvoltarea și le ipotecă viitorul. Aici, viziunea materialistă reducționistă asupra lumii își găsește cea mai perfectă aplicație: omul încetează să mai fie considerat ca o persoană, ca o imagine a lui Dumnezeu, și se transformă într-o unitate de producție și consum, într-un număr în bilanţul unui creditor nevăzut. Relația economică, care ar putea fi un câmp de solidaritate și de sprijin reciproc, o funcție de comuniune de bunuri, este distorsionată într-o relație de dominație care neagă însăși demnitatea omului.

Ceea ce Scripturile numesc închinarea lui Mamona nu este pur și simplu avariție; este supunerea întregii existenţe unei puteri abstracte care cere credinţă absolută şi sacrificii. Nu poți sluji atât lui Dumnezeu, cât și banilor (Matei 6:24). Datoria globală este forma modernă, instituționalizată a acestei idolatrii. Este un sistem care produce și reproduce inegalitatea, împiedicând societățile mai sărace să investească în sănătatea, educația și infrastructura lor, făcându-le veșnic vulnerabile la fiecare nouă criză. Confruntarea sa nu poate fi limitată la aranjamente contabile, la restructurari și „tunsori”. Ea necesită o reevaluare morală radicală, o întoarcere la principiile justiției și solidarității pe care le învață toate tradițiile noastre religioase. Necesită recunoașterea faptului că există datorii ilegale din punct de vedere moral, că conceptul de iertare, al Jubileului, nu este o utopie pioasă, ci o condiție prealabilă pentru supraviețuirea comunității umane.

Dacă datoria constituie manifestarea materială a inumanității, inteligența artificială (IA) apare ca fantoma sa digitală. Aici provocarea este mai subtilă, mai pervazivă și, potențial, mai profundă din punct de vedere existențial. Inteligența artificială nu este doar un instrument nou; este crearea unei aparențe de rațiune umană, a unei inteligențe deconectate de conștiință, trup și spirit. Deși promite progrese fără precedent în medicină, educație și securitate, ridică simultan întrebări etice urgente cu privire la prejudecăți, supraveghere, inegalități și erodarea agenției umane. Algoritmii, antrenați pe date care reflectă nedreptățile sociale existente, sunt în pericol să le consolideze și să le consolideze, creând o rețea de control invizibilă, dar omnipotentă, care determină cine are acces la oportunități și cine este exclus. Judecata umană, cu nuanțele sale, intuiția și compasiunea ei, este în pericol de a fi înlocuită de eficiența rece a mașinii.

Provocarea mai profundă a inteligenței artificiale privește însă însăși imaginea omului. Viziunea reducționistă care privește omul ca pe un computer biochimic complex își găsește în inteligența artificială justificarea finală. Dacă gândirea este pur și simplu procesare de date, atunci mașina își poate depăși într-adevăr creatorul. În această perspectivă, persoana unică, irepetabilă și infinit de valoroasă, ceea ce teologia creștină o percepe ca „în imagine”, se micșorează într-un set de date, într-un tipar previzibil de comportament. Libertatea, creativitatea, dragostea, rugăciunea, toate aceste expresii ale unicității umane, sunt dezbrăcate de misterul lor și sunt analizate ca procese neuronale. Omenirea este în pericol să-și piardă nu numai controlul instrumentelor sale, ci și simțul însuși a ceea ce înseamnă a fi om.

Atât datoria globală, cât și inteligența artificială, în ciuda aspectului lor diferit, izvorăsc din aceeași rădăcină filosofică: apoteoza abstracției și a utilității. În cazul datoriilor, abstracția este banul, despărțit de economia reală, care ignoră persoana debitorului. În cazul inteligenței artificiale, abstractizarea sunt datele, care ignoră unicitatea subiectului. Și în ambele cazuri, logica utilității, urmărirea performanței maxime, fie ea economică sau computațională, prevalează asupra oricărei alte valori. Aceasta constituie problema mai profundă, miezul ideologic care trebuie confruntat. După cum s-a observat, dialogul trebuie purtat „cu nucleul religios al unei întâlniri culturale sau cu nucleul său ideologic, ca în cazul culturii laice”. Miezul ideologic al culturii seculare contemporane este tocmai această credință în omnipotența abstracției.

Răspunsul comunităților religioase nu poate fi, așadar, defensiv sau negativ. Denunţarea pericolelor nu este suficientă. Ceea ce se cere este proiectarea unei viziuni alternative, pozitive asupra omului și a societății, o viziune înrădăcinată în convingerea că ființele umane sunt „ființe relaționale” și societatea un „tot relațional”. Împotriva abstracției datoriilor, religiile ar trebui să contrapună realității concrete a solidarității – practica justiției, cererea de transparență și responsabilitate morală în afacerile economice globale. Împotriva abstracției inteligenței artificiale, ei ar trebui să apere valoarea inestimabilă a persoanei, sfințenia conștiinței și inviolabilitatea libertății. Dezvoltarea unei etici a tehnologiei, bazată pe valorile compasiunii, responsabilității și demnității, este una dintre cele mai urgente îndatoriri ale erei noastre.

Aceste două fronturi, cel economic și cel tehnologic, dezvăluie falimentul unei concepții pur laice despre progres. Ele ne obligă să revenim la întrebări fundamentale pe care modernitatea a încercat să le ignore: Ce este omul? Ce constituie o societate justă? Care este sensul existenței umane? La aceste întrebări, soluțiile tehnice și prescripțiile economice tac. Cuvântul aparține marilor tradiții spirituale și religioase ale umanității, care sunt chemate să nu dea răspunsuri gata făcute, ci să deschidă din nou orizontul înțelepciunii, al contemplării și al rugăciunii. Eșecul orașului pământesc de a găsi fericirea în abstracție dezvăluie setea sa de neînvins de comuniune.

Analiza provocărilor specifice, a datoriilor și a inteligenței artificiale, ne readuce la întrebarea inițială, dar cu termeni noi. Dacă punctul de plecare al unei „perspective sacre comune” se dovedește precar din punct de vedere filozofic și dacă orașul secular nu reușește să ofere sens și comuniune, unde se găsește în cele din urmă locul de întâlnire al religiilor lumii? Răspunsul nu constă în atingerea unui consens conceptual, ci în acceptarea unei misiuni comune: cea a mărturiei. Fiecare tradiție religioasă este chemată să mărturisească, din miezul propriei experiențe revelatoare, împotriva nihilismului epocii, oferind ca antidot nu o spiritualitate generală, ci bogăția propriei, irepetabile alterități.

Adevărata bază pentru acțiunea comună nu este convergența asupra unei teorii, ci călătoria împreună într-o faptă. Acest adevăr este surprins în accentul pus pe importanța „dialogului vieții ca precondiție pentru dialogul interreligios”. Ne întâlnim în esență nu când teologiile noastre coincid, ci când comunitățile noastre împart pâinea cu cei flămânzi, îngrijesc bolnavii, îi apără pe cei nedreptățiți. Unitatea se formează în rezistența comună față de forțele care încearcă să șteargă chipul uman. În această luptă, diversitatea armelor noastre spirituale nu este o slăbiciune, ci o bogăție.

Mărturia creștină, mai precis, oferă acestui dialog o perspectivă care nu urmărește să domine, ci să slujească: chipul lui Dumnezeu ca comuniune de Persoane, ca raport etern de iubire. Pacea, sub această prismă, nu este o stare statică de echilibru, ci o realitate dinamică, eshatologică – așteptarea unei reconcilieri finale a tuturor lucrurilor în Hristos. Acțiunea comună a religiilor își trage, așadar, sensul cel mai profund nu dintr-un acord existent, ci dintr-o speranță comună pentru o lume viitoare a dreptății și a iubirii.

Nu suntem chemați, așadar, să compunem o nouă religie globală a consensului. Suntem chemați, fiecare din punctul de vedere al credinței sale, să constituim o alianță globală a conștiinței, o mărturie profetică care să țină deschis orizontul transcendenței într-o lume amenințată cu asfixierea în limitele materialului. Unitatea noastră nu se întemeiază pe ceea ce credem în comun, ci pe iubirea noastră comună pentru umanitate și pe referirea noastră comună la misterul unicului Dumnezeu. Aceasta este singura pace viabilă.

Vă mulțumesc tuturor pentru atenția acordată.

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!