Schimbarea la Față și schimbarea noastră în Hristos – p. Teologos

În acest cuvânt vom tâlcui duhovnicește mărturisirea lui Petru, Schimbarea la Față și schimbarea noastră, arătând de ce Hristos întreabă „cine ziceți că sunt Eu?”, cum se întemeiază Biserica pe credința descoperită și cum lumina necreată de pe Tabor dezvăluie valoarea sufletului, sensul Crucii, pocăința ca metanoie și chemarea la îndumnezeire prin ascultare și viață în Hristos. Vom trece de la sminteala lui Petru la urcușul pe muntele Taborului interior, explicând de ce a nu ne mai risipi în patimi și a ne lepăda de omul vechi ne pregătește pentru lumina Împărăției.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Introducere

Pe când se ruga Iisus, erau cu El ucenicii Săi și din rugăciune Domnul îi întreabă „Cine spun mulțimile că sunt Eu?”. Domnul a făcut asta pentru că ucenicii erau la plinirea vremii și erau pregătiți să răspundă la această întrebare datorită experienței pe care o avuseseră cu mulțimile, și mai ales la următoarea întrebare datorită experienței pe care au avut-o cu Hristos.

Mărturisirea lui Petru

Când apostolii i-au răspuns că oamenii spun că Îl consideră Ioan Botezătorul, Ilie sau unul din prooroci care a înviat, atunci Domnul îi ridică mai presus întrebându-i: „Dar voi, cine ziceți că sunt Eu?” la care Sf. Petru răspunde că „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!”. Sf. Petru a făcut această mărturisire cu toată ființa sa și pentru prima dată în istorie era un om care credea cu adevărat – chiar dacă nu știa ce spune – că un alt om poate să fie într-adevăr Fiul lui Dumnezeu după fire.

În toate celelalte dăți, de exemplu, când Natanael i-a spus Domnului că este Fiul lui Dumnezeu, nu s-a gândit la faptul că cel din fața lui este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, ci că este un om foarte special, proorocul cel ales și atât. În cazul lui Petru era însă diferit, motiv pentru care și Domnul îl susține și îi zice „Fericit ești tu Simone, fiul lui Iona” – adică așa cum ești tu fiul lui Iona după fire, la fel sunt și Eu Fiul lui Dumnezeu după fire, deoființă cu Tatăl. Desigur că această credință a lui Petru nu venea de la el, adică de la abilitățile lui. Niciun om nu poate să conceapă așa ceva, mai ales un evreu pentru care Dumnezeu este unic – Iahve de neatins la care este exclusă posibilitatea de avea un Fiu, chiar dacă în Vechiul Testament era prezentată adumbrit această posibilitate pentru a pregăti poporul ales pentru venirea lui Mesia.

Din cauza asta îi și spune Dumnezeu Cuvântul întrupat că nu trup și sânge i-au descoperit acestea, adică nu el însuși sau alt om și-a dat seama de asta, ci Dumnezeu Tatăl din Cer i-a dat această descoperire în inima lui ca încununare a credinței sale iubitoare deoarece credința adevărată este credința prin descoperire, mai presus de orice cunoaștere rațională, științifică.

Petru și Biserica. Adam cel global

Pe această descoperire sigură, direct din Cer, exprimată prin mărturisirea lui Petru, Dumnezeu își întemeiază Biserica Sa – adică adunarea oamenilor în și prin Hristos. Trupul tainic și concret al lui Adam cel global pe care a venit Hristos Dumnezeu să-L refacă din iubire, aceasta este Biserica. Și bineînțeles, a făcut Biserica pentru noi, nu pentru El Însuși.

Pentru că Hristos este atotputernic, porțile iadului nu vor birui Biserica, dacă noi rămânem în ea. Este adevărat că diavolul ne momește prin plăceri, prin logică și prin dureri – mai ales, prin frici – pentru a ne depărta de unirea cu Hristos revelat în Biserică și astfel să ne lovească fără milă. Biserica este stâlpul și temelia Adevărului și la lumina acestuia, omul vede ce este bine și ce este rău – ce să facă și ce nu – desigur că asta pe măsura conectării sale la trupul Bisericii, la trupul lui Adam cel global al cărui cap este Hristos.

Pentru o aprofundare a temei cunoașterii lui Dumnezeu prin Biserică și prin Tabor, vedeți și articolul nostru Cunoașterea lui Dumnezeu – Schimbarea la Față – părintele Teologos.

Biserica – stâlpul și temelia Adevărului

Desigur că această realitate a lui Dumnezeu cel întrupat care a venit să refacă pe Adam cel global, era și este imposibil de acceptat pentru cineva nepregătit, adică pentru cineva întunecat de păcat și din cauza asta Hristos le spune ucenicilor să nu spună nimănui cine este El de fapt și, mai ales, le proorocește că o să fie osândit și omorât în chinuri de către intelectualii și teologii acelei vremi, însă va învia a 3-a zi. Toate aceste lucruri erau peste puterea de înțelegere chiar de către ucenici, cu atât mai mult de mulțimea care nu avea măsura duhovnicească corespunzătoare ridicării pe acest plan de înțelegere.

Vedeți că nici chiar Petru nu își dădea seama ce spune pentru că, atunci când Domnul le profețește că o să fie batjocorit și răstignit, Petru începe să facă pe dascălul cu Dumnezeu spunându-i că „Doamne, să nu-ți fie Ție unele ca acestea!”. Dacă Petru ar fi realizat într-adevăr că cel din fața lui este Fiul lui Dumnezeu perfect atotputernic și atotștiitor, nu i-ar fi spus că greșește și nu l-ar fi corectat.

Sminteala lui Petru

Desigur că Sf. Petru a făcut asta din dragoste față de Domnul, însă asta nu L-a împiedicat pe Hristos să-i spună „Mergi înapoia mea Satană! Sminteală îmi ești pentru că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”.

Crucea și gândirea omenească

„Satana” este un cuvânt ebraic ce descrie pe cel care se împotrivește, adversarul, acuzatorul. Deci Mântuitorul nu spunea că Petru este o specie de minte, un înger, ci că Petru se împotrivea Lui. Desigur că evanghelistul lasă cuvântul ebraic în textul grec original pentru că prin asta evidenția faptul că Petru avea un comportament asemănător cu cel al lui Lucifer, adică a lui Satan.

Sminteala de care vorbește Domnul se referă la dragostea lumească a lui Petru care încerca să-L împiedice pe Domnul ca să-i ridice dincolo de moarte prin Crucea și Învierea Sa. Și nu numai pe apostoli, ci toată omenirea.

Evident că Petru nu putea să înțeleagă necesitatea morții lui Hristos pe Cruce pentru că nimeni nu își putea închipui că Domnul trebuie să-și asume tot păcatul omenirii și să moară pentru acesta pentru ca tot ceea ce a devenit muritor prin păcatul lui Adam să fie înghițit de viața adevărată și veșnică în Hristos Dumnezeu cel înviat.

Omenirea era toată sub păcat, fiindcă ne-am născut în abisul păcatului și nimeni nu putea să urce peretele vertical al virtuții pentru a ieși din groapa morții pentru că nimeni nu știa drumul și nimeni nu avea puterea de a ieși de acolo pe un nou plan existențial al depășirii morții. Numai Dumnezeu putea să facă asta. Din cauza asta, era de așteptat reacția lui Petru însă, desigur, că era corect și răspunsul lui Hristos Dumnezeu.

Calea lui Hristos

Pentru că drumul nou al lui Hristos era și este total împotriva gândirii și a modului de a fi al omului căzut, Domnul ne spune că cine dorește să-L urmeze pe drumul Învierii, trebuie să se lepede de sine, adică de omul cel vechi cu care se identifică, să-și ia Crucea, adică trebuie să se depărteze total în inima sa de lumea păcătoasă, plină de plăceri, trebuie să iasă din zona de confort și să-și asume osteneala atotcuprinzătoare – pentru că asta este cruce – și, în ultimă instanță, să urmeze modului de a fi al lui Hristos. Vedeți că Hristos nu a venit să ne dea Biblia, adică o învățătură intelectuală, o literă care ucide; El a venit să ne dea pe Sine-Și, experiența Sa, posibilitatea de a ne uni cu El, și exemplul personal ca mod de a ajunge la acesta.

A sta concentrat pe Hristos pentru Schimbarea la Față și schimbarea noastră

Logica acestei lumi trupești pământene este atât de căzută încât este iremediabil contrară direcției cerești mântuitoare generate de Mântuitorul. Din cauza asta Domnul ne spune că cel care dorește să-și scape sufletul și-l va pierde. Noi trebuie să fim concentrați pe Hristos, însă noi suntem concentrați pe noi înșine în mod egoist în timp ce mântuirea vine prin concentrarea pe exemplul Hristos care umblă pe mare – adică dincolo de hotarele firii – și bineînțeles, trebuie să fim concentrați și pe aproapele prin Hristos în mod iubitor. Să nu fim concentrați pe noi înșine, fraților! Adică să nu fim egoiști!

Hristos, singurul Mântuitor al istoriei

Hristos este singura macara gigantică, singura forță care poate poate să-l tragă pe om din smoala formelor de ură și a iubirii de sine în universul ceresc al iubirii eliberatoare. Hristos este singurul Mântuitor, singurul salvator al istoriei. Domul poate să salveze pe oricine, oricât de păcătos ar fi, însă nu poate să salveze pe cel care se închide prin încredere în sine, în fața iubirii Hristice pentru că Dumnezeu respectă libertatea de alegere a fiecăruia dintre noi. Din cauza aceasta Domnul a spus că cine se pierde în îmbrățișarea Sa, adică cine își pierde sufletul pentru Hristos din stăpânirea patimilor sale, își va câștiga, de fapt, sufletul pentru că Hristos cel atotputernic este dătătorul puterii fiecăruia dintre noi să ne putem controla și stăpâni cu adevărat sufletul și astfel să fim liberi. Dacă nu-L avem pe Hristos ca ajutor în mod necesar o să pierdem războiul cu patimile, adicțiile care ne trag în toate direcțiile și ne pulverizează sufletul.

Valoarea sufletului

Sufletul este esențial pentru că sufletul este mai prețios decât tot acest univers și asta pentru că tot acest univers nu poate să iubească cum iubește un suflet uman curățit de noroiul patimilor care îi întunecă, murdăresc și distorsionează iubirea. Fraților, dacă ne pierdem sufletul pentru că este atras de o forță păcătoasă adictivă mai mare decât putem noi s-o controlăm, nu avem nimic pe care să putem să-l dăm în schimb pentru a-l recupera din tirania patimilor. De asemenea, dacă am câștiga lumea întreagă, tot nu ne folosim dacă ne pierdem sufletul pentru că ne vom chinui veșnic din clipa în care la judecata finală va fi evident că nu ne potrivim cu Hristos cel iubitor de ceilalți și jertfitor pentru ceilalți pentru că noi suntem concentrați pe noi înșine și pe patimile noastre. Esența omului este libertatea iubitoare interpersonală prin Dumnezeu și nu egoismul și posesia materială sau cea intelectuală.

Cunoașterea

Cunoașterea prin iubire este singura cunoaștere adevărată, cunoașterea prin experiență și evident că este mai presus de cunoașterea rațională. Din această cauză Domnul cel iubitor le promite ucenicilor că vor vedea adică vor avea experiența Împărăției Cerurilor venind întru putere și pe Fiul Omului, adică pe Hristos ca Împărat în această Împărăție la scurt timp după ce i-a învățat toate acestea pe care vi le-am spus acum. Adică trebuie să aibă experiență, apostolii.

Este impresionant pentru noi ca oameni că Hristos totdeauna își atribuie ca titlu de cinste Fiul Omului și nu – să zicem – Dumnezeul Oștirilor și asta pentru că slava Sa este iubirea Sa față de om și smerenia Sa care este într-un mod tainic mai mare decât atotputernicia Sa pentru că este încoronarea acestei atotputernicii.

O prezentare sintetică a praznicului și a sensului său teologic găsiți și în fișa dedicată pe OrthodoxWiki – Schimbarea la Față a Domnului.

Semnificația Muntelui Tabor

Pentru ca ucenicii să aibă experiența Împărăției Cerurilor trebuie să se despartă de lume și de grijile acesteia, conduși de Domnul. Din cauza asta Scriptura notează că Domnul i-a dus într-un munte înalt, de-o parte, adică retras din zgomotele provocate de centrii de atenție care există în lume. Dincolo de asta, vedeți că se specifică „munte înalt” chiar dacă muntele Tabor nu este deloc înalt, dacă este să vorbim geografic. Cu toate acestea, Scriptura este corectă pentru că Biblia nu este o carte de geografie, ci una de duhovnicie. Atunci când Împărăția Cerurilor a venit întru putere, muntele Tabor a devenit, de fapt, cel mai înalt munte din lume, în sens duhovnicesc. Acest sens este accentuat și de faptul că Domnul i-a luat doar pe cei mai duhovnicești dintre apostoli, adică pe Petru care simbolizează credința, pe Iacov care este icoana nădejdii și pe Ioan care este apostolul iubirii.

Desigur că ne așteptăm ca Împărăția Cerurilor să fie un loc care să ne fie descris ca atare, însă întâi de toate ea este o stare – starea de transformare continuă a noastră pentru unirea cu Hristos care este singura sursă de lumină înțeleaptă și iubitoare din univers.

Pentru o sinteză accesibilă despre istoria și sensul sărbătorii, poate fi de folos și articolul general Schimbarea la Fata a Domnului.

Schimbarea la Față și schimbarea noastră

În limba română spunem „schimbarea la față” însă în original este „μεταμορφωση” adică „metamorfoza” sau „transformarea”. Desigur că în românește nu sună bine, însă este mult mai corect pentru că, de fapt, aceasta este esența drumului către Împărăția Cerului: metamorfoza noastră continuă din viermii care suntem în fluturii care suntem proiectați să devenim. Acest proces continuu se numește „pocăință” și se caracterizează prin ajustarea continuă a existenței noastre, a procesului nostru de gândire, a concentrării noastre pe cele duhovnicești și veșnice și nu pe răspândirea noastră în cele lumești și trecătoare.

Despre lumina necreată și felul în care Schimbarea la Față descoperă adevărata cunoștință, vă recomandăm și cuvântul Schimbarea la față, lumina necreată și cunoștința adevărată – părintele Teologos.

Schimbarea modului de gândire. Petru și Iuda

Schimbarea gândirii este esențială pentru că orice greșeală în lumea sensibilă are ca și cauză o greșeală în lumea inteligibilă, în lumea gândurilor, pentru că înaintea fiecărei fapte există un gând. Dacă este corectată doar fapta și nu și modul de gândire atunci omul va rămâne la fel și va face aceleași fapte, dacă nu și mai rele, pentru că diavolul nu doarme.

Din păcate, în limba română și corectarea faptei și corectarea gândirii sunt numite tot „pocăință”, însă în limbaj biblic, în greaca veche, corectarea faptei este „μεταμέλεια” (transformarea, metamorfoza membrelor, a membrelor cu care facem fapta la faptele bune, în modul natural de a ne comporta). În timp ce corectarea minții este „μετάνοια” (transformarea minții, aducerea minții în modul ei corect de a fi, la gândurile bune sau chiar la starea bineplăcută lui Dumnezeu). Iuda nu a avut „μετάνοια”, adică nu și-a schimbat modul de gândire, nu a încercat să devină mai bun cu adevărat, ci doar „μεταμέλεια”, adică i-a părut rău că a ratat prin greșeala sa și din cauza asta în loc să aibă o gândire pozitivă, cu dragoste și nădejde în Hristos, s-a dus și s-a spânzurat.

Sf. Petru, pe de altă parte, avea o continuă „μετάνοια”, adică încerca încontiuu să fie mai bun, chiar dacă de multe ori făcea greșeli ca orice om. Vedeți că lepădarea lui Petru a fost un păcat mai mare decât vânzarea lui Iuda, însă pentru că Petru s-a pocăit și a încercat să fie mai bun, Domnul cel drept, i-a dat o șansă.

Dacă însă noi nu dorim să ne schimbăm în inima noastră ca Petru, ne afundăm în iadul chinuitor al distorsiunilor noastre ca Iuda. Dacă ne concentrăm pe această schimbare de care vorbim, lepădându-ne total de întunericul păcatului din noi și din lume, atunci răsare din inima lui Hristos către inima noastră lumina necreată a iubirii și înțelepciunii dumnezeiești. Dacă noi ne ostenim să urcăm muntele transformării, să ne depărtăm de lume și să trecem prin norii patimilor, această osteneală ne apropie de cer și astfel vedem soarele dreptății dincolo de nori.

Așa a fost și în cazul acesta: nu Mântuitorul s-a schimbat la față ci i-a schimbat pe apostoli la inima și la vederea duhovnicească astfel încât să poată să-L vadă așa cum era Hristos de fapt. Nu este întâmplător că această transformare s-a petrecut în timpul rugăciunii, pentru că rugăciunea este însoțirea omului cu Domnul și vorbirea minții cu Dumnezeu.

În clipa în care omul se deschide ca o fereastră deschisă în rugăciune curată atunci pot să intre în el razele iubirii lui Dumnezeu într-o relație interpersonală adâncă, ce luminează tot universul nostru interior.

Lumina Domnului

Vedeți că Scriptura spune că fața Domnului a strălucit ca soarele și hainele Lui s-au făcut albe ca lumina, adică această lumină necreată venea din interiorul lui Hristos ca un reflector de 10.000 Wați care emite o lumină atât de puternică încât trece prin haine și le-a făcut albe. Această lumină desigur că nu venea de la firea Lui omenească pentru că niciun om nu emite o astfel de lumină, ci vine de la firea Sa dumnezeiască – cu alte cuvinte este o lumină necreată inteligentă și iubitoare, total diferită de lumina creată care este un spectru de lungime de undă din radiația electromagnetică. 

Desigur că această schimbare a apostolilor a fost făcută în dar de Hristos pentru că era nevoie ca aceștia să aibă această mărturie ca să nu-și piardă credința la Patimile și Răstignirea Domnului care urma să se întâmple în scurt timp. Nu știu dacă știți, însă schimbarea la față a avut loc cu puțin timp înainte de Răstignire, unii spun cu 40 de zile.

Astăzi trebuie să ne nevoim ca să avem astfel de experiențe, chiar dacă Domnul este liber să facă ce dorește, și uneori dă unora astfel de experiențe fără nevoința analoagă. Și bineînțeles, tot timpul este în dar, fraților, dar ca regulă regulă, este nevoie de nevoință pentru a ne despătimi pentru că dacă suntem pătimași atunci putem folosi greșit această lumină pentru a ne crește mândria și alte patimi conexe. Dincolo de asta, Dumnezeu își limitează inițiativa la limita libertății noastre și deci dacă noi nu arătăm că Îl dorim prin asceza noastră, atunci nici El nu apare în lumină, ci doar stă la ușă și bate.

De fapt, nimeni nu ne respectă libertatea precum Dumnezeu pentru că nimeni nu ne iubește precum Dumnezeu, chiar dacă asta poate să constituie cauza chinului nostru. Dacă însă Dumnezeu ar fi tiran și ne-ar limita libertatea, asta ar putea fi cauza unui chin și mai mare. Dumnezeu este perfect comunitar fără urmă de egoism și face totul pentru maximizarea fericirii noastre.

Moise și Ilie

De fapt, vedeți că în această experiență supremă a transfigurării umane în care se poate contempla Hristos așa cum este – pe cât este cu putință oamenilor, bineînțeles – Domnul nu apare singur, ci dimpreună cu Moise și Ilie, adică cu oamenii din istorie care doreau cel mai mult să-L vadă pe Dumnezeu datorită iubirii pe care o aveau către Acesta. Vedeți că Mântuitorul le-a îndeplinit această dorință la plinirea vremii. Desigur că prezența lui Moise și Ilie ca cei mai proeminenți oameni ai Vechiului Testament arată și faptul că Hristos era Iahve, adică Dumnezeul Vechiului Testament și nu doar un prooroc ca Ilie sau un dătător de lege ca Moise.

Moise și Ilie vorbeau cu Domnul, lucru care arată smerenia și caracterul iubitor și comunitar al Domnului, mai ales că vorbeau despre ieșirea Sa în slavă din această lume, adică despre Răstignirea Sa. Este important că Hristos socotește Răstignirea Sa ca slava Sa prin excelență cu toate că nimeni nu este atât de slăvit ca Dumnezeu. Asta se întâmplă pentru că, prin excelență, în Răstignirea Sa se vede ca niciunde altundeva iubirea și smerenia Sa.

Atitudinea apostolilor pe Tabor

Pe de altă parte, îi vedem pe apostoli că erau total depășiți de intensitatea evenimentului. Îl vedem pe Petru care se bagă în vorbă, răspunzând fără să fie întrebat și fără să știe ce spune că le este foarte bine acolo și că ar fi bine să se oprească din tot și să construiască trei colibe. Petru a făcut aceasta din dragoste pentru Domnul, pentru că se simțea deplin fericit și împlinit de iubirea dătătorului de lumină necreată și dorea ca să-i ofere tot ceea ce putea el și să rămână acolo să nu se mai întoarcă în lume unde îl vânau iudeii.

Petru nu dorea ca Hristos să pătimească și din multa dragoste spune că este bine să stea acolo și să nu Se coboare, ca să nu fie omorât. Se gândea că chiar dacă ar veni cineva acolo sus, îi au pe Moise și pe Ilie, care îi vor ajuta, pentru că Moise i-a biruit pe egipteni, iar Ilie a pogorât foc din Cer, deci în mintea lui Petru, erau în siguranță. Foarte interesant este că Petru știa faptul că cei doi din fața lui care vorbesc cu Domnul sunt Moise și Ilie, chiar dacă aceștia dispăruseră de pe pământ în urmă cu sute sau chiar cu mii de ani în urmă. Aceasta se întâmpla pentru că lumina necreată, harul lui Dumnezeu este, lumină cunoscătoare, dătătoare de cunoștință.

Pentru că însă vasul adică sufletul lui Petru era încă mic, el nu putea să cunoască faptul că permanentizarea stării pe care o dorea se realizează prin oprirea acestei stări și omorârea în cel mai chinuitor și înjositor mod a Celui care genera această stare astfel încât să se realizeze mântuirea neamului omenesc prin învierea Domnului. De fapt, scopul ascezei ortodoxe îl are destuparea și lărgirea vasului sufletesc astfel încât să intre cât mai mult har, cât mai multă energie necreată și astfel să ajungem la cunoștința iubitoare și trăitoare în Duhul Sfânt care este cu mult mai presus de cunoștința bazată pe noțiuni distincte.

Tipuri de cunoaștere

Cunoștința bazată pe noțiuni este o cunoștință despărțitoare, limitată și limitatoare în timp ce Duhul Sfânt este o cunoștință globală, unificatoare, plină de sensuri și mai presus de cuvânt și descriere. Vedeți că apostolii au intrat într-un nor luminos care simboliza pe Duhul Sfânt care este vistierul și visteria tuturor bunătăților celor înțelegătoare dintre care cea mai mare este trăirea faptului că Domnul este Fiul cel iubit al Tatălui, Fiu care este modelul și Domnul nostru, deplin unit cu Tatăl prin ascultarea Sa desăvârșită, motiv pentru care și Tatăl a binevoit întru Fiul de care trebuie să facem ascultare. Acesta este modul unirii, al ajungerii la perfecțiune.

Acest lucru le este descoperit apostolilor de către Tatăl care vorbește din norul Duhului Sfânt, arătând astfel unirea și acordul celor trei persoane ale Sfintei Treimi, unire pură pe care și noi trebuie să o imităm și la care trebuie să ajungem. Este demn de remarcat aici că la Botezul Domnului când Tatăl L-a prezentat omenirii pe Fiul a spus doar „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit” fără să ne ceară să ascultăm de El pentru că atunci nimeni nu-L cunoștea cine este de fapt. Vedem că Dumnezeu nu se impune cu forța, ci ne câștigă respectul și dragostea prin comportamentul său perfect iubitor și abia după aceea Tatăl ne cere să-L ascutăm pe Fiul pentru că s-a dovedit din evidența faptelor minunate pe care le-a făcut Hristos că așa ne este de folos. Nu ne spune Fiul direct „Să mă ascultați!” pentru că aceasta ar fi putut fi socotit ca și un act de forță, un act de auto-impunere. Din cauza asta Tatăl în Duhul Sfânt o face cu smerenie, însă fără compromisuri. „De Acesta să ascultați!”

Evident că această experiență a Sfintei Treimi ca și comuniune interpersonală desăvârșită i-a turat pe apostoli la maxim, aducându-i la limita suportabilității sufletului. Vedem că s-au înspăimântat când au intrat în norul luminos al unei noi cunoașteri mai presus de logica noastră căzută, teamă care a ajuns la maxim în clipa în care au auzit glasul ceresc al Tatălui care este principiul a toată monarhia, a toată stăpânirea. Evident că în fața unei astfel de experiențe, a unei astfel de cunoașteri apostolii au căzut cu fața la pământ.

Starea de rai și starea pământească

Fraților, este nevoie de Hristos, Dumnezeul făcut Om ca să vină să ne atingă și să ne spună să ne sculăm și să nu ne temem pentru că Tatăl și Duhul ne iubesc după cum și El ne iubește și ne dă puterea să ne ridicăm din căderea noastră. De fapt, scopul nostru este exact această stare pe care Hristos ne-a arătat-o pe muntele Tabor, o stare foarte intensă de ridicare, transformare către perfecțiunea fără margini a luminii iubitoare interpersonale. De fapt, aceasta este starea de rai: unirea în lumină într-o odihnă mai presus de orice mișcare. O unire deplină în care fiecare are o valoare infinită în complementaritatea sa, un scop suprem în care nimeni nu este inferior, ci complementar și pururea folositor prin transformarea dragostei sale. Aceasta este îndumnezeirea, adică transformarea omului în Dumnezeu prin unirea cu Dumnezeu cel adevărat și prin această unire în care omul rămâne om, noi căpătăm atributele dumnezeirii care ne împlinesc ca persoane pentru că pentru asta am fost creați.

Vedeți că după această experiență, Domnul le spune ucenicilor să nu spună nimănui nimic până El nu va învia și asta pentru cei care nu ar fi crezut adevărul ar fi zis că sunt nebuni, iar cei care i-ar fi crezut i-ar fi lăudat și adulat, împingându-i în mândrie. Omenirea trebuia și trebuie pregătită pentru această trăire chiar dacă asta e țelul nostru, pentru că în căderea noastră ne-am făcut țăndări și acum trăim o mare distorsiune, o mare strâmbare care a devenit realitatea cu care ne identificăm. Lumea crede că totul se termină aici pe pământ și aproape totul este limitat de materie chiar dacă unii dintre noi pot să accepte rațional existența sufletului, însă și mai puțini au conștiința veșniciei noastre și a faptului că lumea spirituală, lumea lui Dumnezeu și a îngerilor buni și răi este o lume mult mai intensă și complexă decât lumea materială.

Vedeți că până și apostolii, după această experiență nu L-au întrebat pe Domnul, cum ar putea să permanentizeze această stare de fericire și bunătate supremă, ci că de ce zic unii că trebuie să vină Ilie pe care tocmai îl văzuseră cu puțin timp înainte. Desigur că Mântuitorul le explică faptul că, de fapt, Ilie cel profețit era Sf. Ioan Botezătorul care a venit cu duhul și puterea Sf. Ilie, însă problema este transformarea noastră interioară.

Concluzii și îndemnuri

Aceasta trebuie să fie principala prioritate și pe aceasta trebuie să ne concentrăm zilnic. Trebuie să începem urcușul chiar acum pentru că până mâine nu se știe dacă mai trăim. Este foarte important să fim deciși și să nu pierdem timpul pentru că timpul ni s-a dat pentru mântuire adică pentru creșterea capacității noastre de deschidere în fața noii realități a luminii iubitoare dumnezeiești. Nimic mai trist ca oamenii să încerce să-și facă voia egoistă care îi chinuie și pe ei și pe cei din jur în loc să se transforme într-un zbor înalt către lumina lui Dumnezeu cel comunitar. 

Fraților, să credem că trebuie să ieșim din zona de confort, că scopul nostru este perfecțiunea îndumnezeirii și să facem concret încă de astăzi primii pași în urcușul spre muntele Schimbării noastre la față și la inimă pentru că doar așa ne vom împlini menirea și doar așa vom fi cu adevărat fericiți.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulțumesc că ați făcut osteneala să stați cu mine până acum!

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Pentru un cuvânt complementar despre ce înseamnă concret această schimbare a vieții, puteți urmări și articolul nostru Schimbarea la față și schimbarea de azi – p. Teologos.

Întrebări frecvente

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!