Cuviosul Emilianos Simonopetritul – IPS Athanasie de Limassol

Urmăriți un foarte duhovnicesc interviu în care IPS Athanasie istorisește cu multă profunzime despre viața și felul de a fi al cuviosului părintelui nostru Emilianos Simonopetritul.

Vizionare plăcută!

Powered by RedCircle

Cuviosul Emilianos Simonopetritul – IPS Athanasie de Limassol

Cuvânt din inimă – nostalgia după chipuri sfințite Cu ÎPS Athanasie de Limassol și Nikos Guraros

– Gheronda, binecuvântați!

– Domnul!

– În episodul anterior ați vorbit despre experiența sfinției voastre la Sf. Kinotită. Ați cunoscut și alt Stareț, trecut la Domnul, al altei mănăstiri athonite despre care doriți să ne vorbiți? – Desigur! Toți Stareții erau cu adevărat oameni vrednici, serioși, părinți duhovnicești de o valoare recunoscută, oameni sfinți. Cel puțin în ochii mei așa erau. Ceea ce m-a impresionat foarte mult era faptul că fiecare avea darul său deosebit, personalitatea sa unică. Fiecare dintre ei alcătuia o mică parte din acest tablou frumos al Sfântului Munte.

Părintele Emilianos a fost Starețul mănăstirii Simonopetra. Am aflat despre Părintele Emilianos când am fost prima dată la Tesalonic, ca student, de la Părintele Zaharia de la Essex. M-am întânit cu Părintele Zaharia în primele în zile când am ajuns la Tesalonic, era și el călugăr pe atunci – îl chema Zosima. Și în timpul conversației pe care am avut-o, m-a impresionat că mi-a vorbit de multe ori despre Părintele Emilianos. Și m-a uimit că Pr. Zaharia avea un mare respect și evlavie față de Pr. Emilianos. Nu știam nimic despre el, dar am început să aflu din diverse [surse de informații] și chiar îmi amintesc că l-am întrebat pe Părintele Zaharia cum a ajuns Părintele Emilianos la aceste mari măsuri fără să se fi supus mai înainte vreunui Stareț, [nefiind ucenic multă vreme] într-o mănăstire de obște. Deoarece, cu cunoștințele pe care le aveam atunci, socoteam că pentru a deveni Stareț – așa cum este în tradiția și practica obișnuită – cineva trebuie mai întâi să facă ascultare în obște, și apoi, dacă îngăduie Dumnezeu, devine Stareț. Mă întrebam cum a primit Pr. Emilianos această experiență duhovnicească. Și Pr. Zaharia mi-a spus că l-a întrebat pe Sf. Sofronie același lucru: „Gheronda, cum de aveți așa mare evlavie la Părintele Emilianos? Cine l-a învățat și de unde a primit toată această experiență?” Și i-a spus Sf. Sofronie: „Există câteva excepții luminate în Tradiția acestei Biserici, iar ei sunt învățați direct de Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, tainele harului le sunt predate direct de Dumnezeu.

Și, într-adevăr, Părintele Emilianos a fost un învățat de Dumnezeu. Pentru că ceea ce am auzit și ce am văzut apoi despre el, erau lucruri care au arătat, că, deși Pr. Emilianos nu a ucenicit la propriu unui mare Stareț, însă el însuși a fost un om învățat [direct] de Dumnezeu. – Și cum l-ați întâlnit apoi? Până atunci discutați cu Pr. Zaharia despre el. – L-am văzut pentru prima dată în biserica Sf. Dimitrie din Tesalonic, unde mitropolitul de atunci, Pantelimon Hrisofakis, a făcut câteva conferințe în cinstea Sfântului Dimitrie. Și invitase stareți athoniți să vorbească – printre care se număra și Pr. Emilianos. Auzisem multe despre el, însă nu era ușor ca să-l întâlnești când mergeam ca pelerin la Simonopetra. Era ascuns, isihast. Dar venise atunci la Tesalonic și a ținut un cuvânt minunat despre mucenicie. Discursul lui a fost cu adevărat uimitor. Întreaga lui prezență, vocea sa, felul în care cuvânta, semnificațiile, atât de profunde și înalte, te captivau cu adevărat; era ca un zbor ceresc care te îmbrățișa. Îmi amintesc de un coleg care stătea lângă mine spunându-mi că se simte ca și cum ar fi într-un avion. Se simțea una cu pilotul ce îi desprindea pe toți de la pământ. Așa ne-am simțit cu Părintele Emilianos.

– Vă amintiți ceva din acea omilie care v-a impresionat?

– Îmi aduc aminte foarte multe lucruri. Îmi amintesc cât de mult strălucea chipul său pe parcursul omiliei, era plin de lumină, plin de foc, plin de entuziasm. Era foarte frumos. M-a impresionat când a spus că omul duhovnicesc trebuie să aștepte oricând distrugerea lucrării sale. Tot ce a făcut el poate fi distrus. Și m-a impresionat ceea ce am auzit… Cum să facă un duhovnic o lucrare atât de mare și să se aștepte să fie distrusă? Și apoi, am văzut în practică că Bătrânii noștri nu se alipeau de nimic. Erau pregătiți să se prăpădească totul, păstrându-și pacea și liniștea.

– La aceasta s-a referit?

– Da. Vă amintiți în anul 1993, cred, sau în 1991 a fost un mare incendiu pe Muntele Athos care a durat 14 zile, a ars o suprafață mare. Era duminică, iar noi eram în mănăstirea noastră, în trapeză, în Vatopedi, când a venit un polițist și ne-a spus: „Gheronda, a ars Simonopetra.” Noi ne-am tulburat: „Cum să ardă Simonopetra?” Înfricoșător lucru! Ne cuprinsese o stare de mare neliniște. Gheronda Iosif a spus: „Încetați și aduceți-mi o mașină! Să mergem să-i vedem pe Părinți, să vedem ce se întâmplă. Nu e frumos să fim indiferenți.” Și așa m-a luat cu el. Era și fratele care conducea, căci eu nu conduc. Aflasem că toată obștea s-a mutat la arsanaua de la Daphni. Și ne-am dus acolo să vedem ce se întâmplă. Pe dum era plin de fum, [se vedeau] flăcări mari. Cu toții știam că a ars Simonopetra.

Ne-am dus acolo. Toți Părinții simonopetriți erau acolo la arsana. Au întrebat unde este Gheronda și ne-au spus că e în casă, în conac. Am întrebat pe Părinți: „Ce s-a întâmplat, a ars mănăstirea?” Așa ne-au spus și încă nu știm nimic, dar e în flăcări, fumegă, sunt niște Părinți acolo, să vedem ce putem salva. L-am găsit pe Părintele Emilianos stând în arhondaricul conacului. Numai ce ne-a văzut, s-a ridicat, iar Părintele Iosif a spus: „Binecuvântați!” „Binecuvântați, Părinte Iosif!” „Domnul să vă binecuvânteze, Părinte Iosif! Bine ați venit! Veniți să luați loc! Cum sunteți?”

– Ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic!

– Noi ne uitam la el uimiți. Pe ce lume trăiește? Nu știe ce i se întâmplă? Eu mă întrebam dacă i-au spus adevărul despre incendiu. Și Starețul nostru era blocat, însă l-a întrebat: „Gheronda, am venit să vedem ce faceți.” „Foarte bine, Gheronda! Slavă lui Dumnezeu! Suntem foarte bine.” „Am aflat că mănăstirea vă este în pericol.” „Da, ni s-a spus că este în flăcări, nu știm [alte lucruri]. Au rămas câțiva Părinți acolo. Cum Dumnezeu îngăduie, cum vrea Dumnezeu! Sfântul Simon să ajute la salvarea mănăstirii sale. Aduceți ceva ca să-i servim pe Părinți.”

Ce să vă spun? Era foarte demn, netulburat, foarte bucuros, plin de pace, plin de har. Fără o urmă de schimbare [de comportament]. Acest lucru m-a mișcat profund. Și cu Starețul nostru am vorbit apoi despre asta, iar el a spus: „Acest om este un înger?! Nu e om?” Noi, cei străini, am mers acolo posomorâți și gata să plângem, și cel căruia îi ardea mănăstirea avea o pace absolută – nu că ar fi fost insensibil. Nici vorbă! El avea multă credință, însă. Și ne-au spus Părinții că în acea seară, Părintele Emilianos, după obicei, priveghind până miezul nopții și după aceea slujind Sfânta Liturghie, a primit înștiințare de la Maica Domnului că mănăstirea se va afla în pericol, dar nu va arde [în totalitate]. Și de aceea avea o stare de calm și de liniște. Dar a fost ceva fără precedent pentru noi. Așa că l-am văzut [inițial] când vorbea [în Tesalonic].

Ceea ce m-a impresionat – separat de ce a spus – era atmosfera, entuziasmul, bucuria, vioiciunea, lumina pe care o împrăștia. Noi eram tinerei, studenți, și am mers apoi să-l vedem la Metocul Sfântului Haralambie. Era îmbrăcat foarte frumos, precum un episcop, cu o rasă lungă, călcată, din material subțire. Era pieptănat, îngrijit, lucru neobișnuit pentru Părinții athoniți, care erau cam neîngrijiți. Însă el arăta foarte îngrijit. Acest lucru mi s-a părut un pic neobișnuit. Și mă gândeam cum de Părintele Emilianos era atât de îngrijit. Cu toate acestea, simțeam în interior că acesta e un om de o mare [duhovnicie].

Am fost la Sfântul Haralambie, acolo, ne-a primit plin de bucurie plin de bucurie, de har și de frumusețe. Ne-a spus lucruri foarte frumoase despre monahism, despre Biserică și despre viața duhovnicească. Apoi m-am legat de mănăstirea Simonopetra cu Părinții care sunt în vârstă acum, dar atunci erau tineri, care erau oameni foarte buni, foarte sociabili, extrem de respectuoși și nobili. Oameni bucuroși, foarte organizați. Și apoi, când m-am dus la Muntele Athos, am avut relații cu Simonopetra, deoarece Starețul nostru întotdeauna ne dădea exemplu Mănăstirea Simonopetra pentru rânduială, asceză, acrivie, pentru Starețul ei, pentru modul în care el conducea mănăstirea și pentru lucrarea discretă pe care o făceau acolo Părinții.

– Încerc să-mi amintesc din înregistrările cu Părintele Emilianos cât de multă bucurie avea, vorbea tare și exprima bucurie. Mă întorc la perioada când erați la Tesalonic, ca tânăr student, cum percepeați [personalitea] lui, având puține experiențe cu Sfântul Munte? Îl vedeați ca pe un om bucuros?

– Nu știu dacă e doar o părere personală sau o experiență a harului, dar îmi amintesc cum că aveam gânduri că Părintele Emilianos e foarte bucuros. Și a făcut o omilie la Metocul Sfântului Haralambie cu tema centrală pe frază evanghelică: „Și s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul.” Spunea că trebuie să fie bucuroși creștinii, deoarece vederea Domnului aduce bucurie, iubire, pace. Și a tâlcuit cuvântul: „Și s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul.” Nu trebuie ca omul să fie posomorât, bosumflat cufundat în deznădejde și într-o stare jalnică. Părintele Emilianos era un om foarte nobil. Apoi am mers și cu Starețul Iosif [Vatopedinul] de 3, 4 ori la Simonopetra, ca să discute cu Părintele Emilianos despre diferite probleme din obștea noastră.

Dar și când ne-am întors din Cipru, unde fusesem prigoniți și ne simțeam cu aripile frânte, Părintele Emilianos ne-a ridicat, ne-a inspirat. Am rămas o săptămână la Simonopetra și am simțit cu adevărat o renaștere [duhovnicească]. El ne-a dăruit Chilia Bunei-Vestiri de la Karies, ce aparținea Mănăstirii Simonopetra. Acolo am primit Schima Mare, iar Părintele Efrem a devenit rasofor. Starețul meu m-a trimis să pun metanie Părintelui Emilianos, ca să pot lua Schima Mare la privegherea pentru Buna Vestire.

– De atunci când l-ați cunoscut până la adormirea sa, cum era personalitatea sa și cum v-a influențat în mod personal?

– Recunosc că am fost influențat de personalitatea sa, însă nu am putut să mă asemăn lui. Însă, cu siguranță, numai amintirea sa îmi dă o stare de bine cu gânduri bune, [ce inspiră] o stare spre nevoință și evlavie. Pentru că, văzând cum a fost acel om și cum suntem noi, măcar putem să ne vedem starea jalnică și să ne smerim puțin. Părintele Emilianos făcea multă nevoință, era un mare ascet. Eu nu știam, dar mi-a dezvăluit aceasta Papa-Efrem de la Katunakia. El mi-a spus [odată]: „Același duh pe care-l avea Bătrânul Iosif Isihastul, l-am întâlnit și la Părintele Emilianos. Fiul meu, acest om este în același duh cu el.” Și îmi spunea că priveghea în fiecare seară până la miezul nopții, apoi face Sfânta Liturghie. Și e retras din administrația mănăstirii, nu se ocupă cu: „Ce vom mânca? Ce vom bea? Cum vom proceda [în anumite situații]?” El conducea mănăstirea în mod nevăzut. Stătea în biroul lui, în chilia lui, rugându-se și studiind, povățuindu-i pe monahi, dar nu se foia prin mănăstire.

În ultimii ani nu mai era prezent la masa de obște și la slujbe, chiar și la praznice rămânea la chilie și slujea singur. Și-l puteam vedea doar la chilia sa. Mi-a spus Starețul Efrem Katunakiotul: „Când ai să mergi la biroul lui, să fii atent că acolo e chilia sa, să observi că nu are pat.” Și eu chiar m-am uitat. Nu avea nicăieri pat. Avea un pat și un scaun și un covor vechi rulat într-un colț. El dormea pe podea. Făcea această nevoință, el și ceilalți monahi. Era un mare ascet. Vreme de trei ani nu a mâncat cu ulei. Mânca doar o prescură mică cu câteva măsline. Când l-am întâlnit după o perioadă de trei ani, și mă trimisese Starețul meu pentru o anumită problemă, când m-a primit seara, la chilie, nu am priceput că este el. Trupul său devenise scheletic. Când mi-a spus: „ce faci?”, mi-am dat seama că era el, însă chipul și înfățișarea sa erau total preschimbate. Dacă nu mi-ar fi vorbit, nu aș fi priceput că e vorba despre persoana sa. L-am iubit mult.

Cu toții l-am avut la mare evlavie, și Starețul nostru Iosif. Îmi amintesc că, în momente de criză din obștea noastră, când trebuia să luăm anumite hotărâri, Gheronda Iosif se sfătuia mai întâi cu Papa-Efrem Katunakiotul, iar apoi cu Gheronda Emilianos. Și mă impresiona cum ne vorbea. Am mers o dată, de pildă, având o problemă foarte serioasă, o mare ispită în obște. Am mers la Katunakia, i-am povestit Părintelui Efrem el ne-a spus toate cuvintele lui bune, sfinte și binecuvântate. Și apoi am mers la Simonopetra. Am rămas seara acolo și l-am întâlnit pe Gheronda Emilianos. Când ne-am întâlnit, era plin de bucurie, de noblețe, ca un aristocrat, avea bune maniere. Și Starețul Iosif a început să-i vorbească și să-i descrie ispita prin care treceam – era o situație foarte dificilă. Ne-a ascultat cu multă atenție. Când a terminat de vorbit Părintele Stareț, m-a mișcat faptul că a început să ne vorbească astfel: „Gheronda, am ascultat cu atenție tot ce ați spus. E adevărat că treceți printr-o mare ispită. Aveți o foarte mare ispită. Și vom vedea cum veți face față situației, căci e o foarte mare ispită și aveți perfectă dreptate. Vă aflați într-o mare greutate.”

Ne-a mișcat faptul că a priceput de îndată prin ce trecem, căci mersesem și la alți Stareți bătrâni, care, deși erau buni, sfinți și cu har, ne spuneau: „Asta nu e nimic! Faceți răbdare! Va trece! Nu le băgați în seamă, nu sunt lucruri serioase!” Firește că ei ne spuneau acestea ca să ne ajute, dar nouă ni se părea că nu ne înțeleg. În timp ce Părintele Emilianos a prins imediat sensul [lucrurilor], și ne-a încredințat că ne înțelege pe deplin, [pricepea] că trecem printr-o mare ispită.

– Era o mângâiere acest lucru?

– Pentru noi era mare mângâiere. Pentru ceilalți poate că nu era un lucru mare. În prezent văd lucrurile altfel și nu mi se mai pare ceva cumplit. Însă, când ești în cuptorul ispitei, fierbi împreună cu ispita. Apoi ne-a spus și Pr. Emilianos ceea ce ne spuneau și ceilalți Părinți: să facem rugăciune, răbdare, să ia niște decizii Părintele Stareț. Ne-a spus lucruri foarte frumoase. L-am văzut slujind și alte dăți, la hramurile altor mănăstiri, cât și la mănăstirea noastră; o dată și la Mănăstirea Dionisiu, și la Xenofont. și la Grigoriu a slujit odată. Era cu adevărat plin de har. Și când ieșea în lume să vorbească, încercam mereu să fiu prezent. Mă impresiona când venea la Sfânta Kinotită. Era ca un patriarh. Prezența sa era simplă și smerită, dar plină de autoritate, avea o prezență foarte plină [de Duhul Sfânt]. Vorba și atitudinea sa erau cu totul de netăgăduit. Cuvântul său era absolut.

Îmi amintesc că se făcuse o discuție despre Părintele Efrem din Arizona, care voia să se alăture Bisericii Ruse din diasporă. Așa auzisem, cel puțin. Și s-a făcut o ședință, ca să vedem cum putem împiedica acest lucru, căci era o problemă. Și Pr. Emilianos ne-a vorbit cu un mare respect despre Pr. Efrem din Arizona. Cu mult respect, cu multă înțelegere… Și ni l-a decris atât de bine, mai bine decât frații săi [duhovnicești], de cei care l-au cunoscut pe Părintele Efrem. A vorbit chiar mai bine decât ucenicii săi. Ne-a descris cine era Părintele Efrem, unde a crescut, care era caracterul său și structura sa sufletească. Și cum era firesc să gândească anumite lucruri și că trebuie să comunicăm cu el cu mult respect, iubire și evlavie, ca să aflăm ce s-a întâmplat în realitate. L-a ridicat foarte mult în ochii noștrii. Cei care l-au ascultat au spus că a fost păcat că nu au înregistrat ce a spus, ca să-l poată asculta și după. Atunci când vorbea în Sfânta Kinotită era foarte clar, era absolut, foarte respectuos și cu multă acrivie. Conștiinta sa era foarte exactă, ținea cu strictețe sfintele canoane. Era foarte atent la tradiția athonită, cu toate că mulți l-au socotit inovator, el venind la Sfântul Munte din afară [de la Meteora]. Însă pot să vă spun că el ținea cu multă scumpătate la conștiința athonită.

– Atunci când l-ați cunoscut, predica în lume, adică se adresa creștinilor din lume. Însă l-ați ascultat și în Sfântul Munte și l-ați cunoscut și acolo, care era diferența între lucrarea pastorală pe care o făcea în lume și cea monahală din Athos?

– Era în toate plin de discernământ, era un om din gura căruia curgea lapte și miere. Era un om foarte dulce și cu acrivie. Era discret și cu multă scumpătate. Reunea toate aceste harisme. La mănăstire era foarte aspru, însă avea o aprime ce năștea sfințenia. Puteai observa la Simonopetra un duh de nevoință ascuns de ochii vizitatorilor. Însă se simțea puternic. Dacă aveai un pic de simțire [duhovnicească], pricepeai ce se petrecea acolo, simțeai că monahii se luptă mult, că au multă acrivie.

Îmi amintesc că am mers odată cu Părintele Iosif la un bătrânel cu care avea o relație duhovnicească, cu Pr. Varlaam, un vechi simonopetrit. Când am mers la chilia sa, Pr. Varlaam i-a spus Starețului Iosif: „Gheronda, aici unde sunteți e o mănăstire cu viață de obște, dar nu e [numai] asta, ci este un loc de nevoință. E loc de nevoință!” Și i-a dat un exemplu, i-a spus că avea un biscuite la chilia sa, și când l-a vizitat un anume frate, i l-a dăruit. După o oră, a mers la el Pr Emilianos și i-a spus: „Ascultă! Dacă mai dai tratații monahilor, am să te pun serios la canon! Nu ai binecuvântare să dai nimănui nimic de acum înainte!” Și ne-a dat acel simplu exemplu. Părintele Emilianos avea atâta acrivie încât și o mică tratație nu-și afla locul în programul lor de viață. Erau foarte atenți la mâncare, nevoință, rugăciune și priveghere.

– Cum se comportau monahii simonopetriți cu Părintele Emilianos?

– Ei erau cu adevărat fii lui [duhovnicești]. Se asemănau Părintelui lor. Câți au rezistat și au rămas împreună cu el, erau fii lui cu adevărat, chip și asemănare a Starețului lor.

– Aveți să ne spuneți ceva din perioada bolii sale, de când a rămas la Ormilia? Pentru că noi am auzit, nu am văzut, însă s-au petrecut multe lucruri minunate.

– Foarte multe, și mă emoționează faptul că însuși Părintele Emilianos mi-a cerut, înainte să vin în Cipru, când eram protosul Sfântului Munte, să mă viziteze la Kareia. A venit cu niște Părinți într-o după-amiază și mi-a spus: „Îmi doream tare mult să te văd, Părinte Protos. Ești tânăr și îți doresc statornicie.” Mi-a dat multe sfaturi bune și m-a întărit mult. Când a venit în Cipru Părintele Emilianos, ca să țină o conferință la Mitropolitul de Pafos de atunci, actualul Arhiepiscop Hrisostom al II-lea, – care ne-a alungat atunci din mitropolie și din Cipru, dar avea evlavie la Gheronda Emilianos- și i-a zis că e smintit de mine, spunându-mi odată: „Tu te-ai făcut monah pentru Hristos sau pentru Starețul Iosif?” Îmi spusese să rămân în Cipru, să nu-l urmez pe Starețul Iosif, iar eu i-am spus: „Nu, voi merge cu Gheronda!” Și eu, ca un tânăr ucenic începător, de 21 de ani, i-am spus: „Pentru Starețul Iosif am devenit monah!” Am vrut să-i spun că pe Gheronda l-am văzut, nu l-am văzut pe Hristos. Îmi amintesc ceea ce spunea și Starețul Efrem Filotheitul către Sfântul Iosif Isihastul: „Gheronda, eu nu l-am văzut pe Hristos, pe tine te-am văzut.”

– Da, ne-ați spus asta.

– O amintea mereu și o spuneau și Părinții athoniți. Iar eu am preluat-o și poate am spus-o cam tăios. Și Mitropolitul a zis asta Părintelui Emilianos, cu scopul de a mă micșora, de a mă da drept un exemplu prost. Și bine a făcut episcopul, firește. Însă Părintele Emilianos i-a răspuns mirat: „Serios? Așa a spus?” „Da, astfel mi-a spus.” „Când mă voi întoarce, am să-l găsesc și-am să-l îmbrățisez!” A rămas cu gura căscată episcopul. Și Părintele Emilianos ne povestea, iar noi râdeam. Însă a venit la conac și a rămas cu noi o după-amiază întreagă.

Era plin de har, un om foarte frumos. Începuse și boala să se arate. Și ne-a spus că nu se simte bine. Apoi, când a mers la Ormilia, auzisem și eu de minunile care se petreceau. Părintele Elisei, prietenul meu virtuos și bun, a fost inspirat să mă ducă o dată în chilia Pr. Emilianos. Cu toate că nimeni nu îl mai vedea, căci era ca o legumă, însă Părintele Elisei m-a dus la Ormilia, în chilia sa și acolo l-am văzut în acea stare de boală.

– Câți ani a stat la pat? E bine de știut.

– Cam 15, 18, 20 de ani. Mulți ani, foarte mulți. Firește că se împărtășea cu lacrimi la fiecare Sfântă Liturghie.

– Cu toate că era ca o legumă?

– Se spunea că ar fi astfel trupește, însă sufletul său era viu. Când l-am văzut, mi-au cerut să-i citesc niște rugăciuni, și ochii s-au umplut de lacrimi. Era precum un înger? Ce să vă spun? Am simțit un fior, o teamă sfântă. Dacă nu mi-ar fi fost rușine, i-aș fi sărutat picioarele, era un bătrânel cu totul alb, imaterial, sfințit, care se afla acolo deoarece era nevoie să fie, spre folosul obștilor de maici și călugări.

– Ca să încheiem cu Gheronda Emilianos, astăzi, după atâția ani, care e acel lucru ce v-a rămas întipărit în minte despre acel om sfânt?

– Bunul simț, marea sa noblețe, evlavie. Toată înfățișarea sa plină de har. Căci toate ieșeau la suprafață prin harul ce-l avea în interior. Nu era ceva prefăcut, așa cum facem noi când ne prefacem că suntem politicoși și buni. El era din fire și în locul său bun, un om al lui Dumnezeu.

– Mulțumim, Gheronda.

– Mulțumesc și eu!

Pomelnice online și donații

Doamne ajută!

Dacă aveți un card și doriți să trimiteți pomelnice online și donații folosind cardul dumneavoastră, sau/și să susțineți activitatea noastră filantropică, inclusiv acest site, vă rugăm să introduceți datele necesare mai jos pentru a face o mică donație. Forma este sigură – procesatorul de carduri este Stripe – leader mondial în acest domeniu. Nu colectăm datele dvs. personale.

Dacă nu aveți card sau nu doriți să-l folosiți, accesați Pagina de donații și Pomelnice online .

Ne rugăm pentru cei dragi ai dumneavoastră! (vă rugăm nu introduceți detalii neesențiale precum dorințe, grade de rudenie, introduceri etc. Treceți DOAR numele!)

Mai ales pentru pomelnicele recurente, vă rugăm să păstrați pomelnicele sub 20 de nume. Dacă puneți un membru al familiei, noi adăugăm „și familiile lor”.

Dumnezeu să vă răsplătească dragostea!